43. Din nou în captivitate – partea a II-a

43. Din nou în captivitate – partea a II-a

Ştim că oricând într-o perioadă de câteva sute de ani, copiii lui Israel s-ar fi putut bucura de plinătatea făgăduinţei lui Avraam – odihna eternă pe pământul reînnoit, împreună cu Hristos şi toţi sfinţii proslăviţi biruitori asupra ultimului vrăjmaş – deoarece atunci când s-a născut Moise, se apropia timpul împlinirii făgăduinţei, şi Iosua nu a murit decât la „multă vreme după ce Domnul dăduse odihnă lui Israel”. Iosua 23:1. Despre timpul când Dumnezeu, prin David, le-a vorbit de „o altă zi” – astăzi – se vorbeşte ca fiind „după atâta vreme”. Dumnezeu era dornic ca poporul Său să primească tot ceea ce le dăduse. Cât de adevărat este acest lucru, poate fi văzut din cuvintele Sale faţă de ei rostite prin profetul Ieremia.

Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu

Cu toate că păcatul lui Iuda era scris cu un stilou de fier şi cu un vârf de diamant, atât de tare fiind poporul consolidat în idolatria lor, Domnul îndurător le-a făcut următoarea făgăduinţă:

„Du-te şi stai la poarta copiilor poporului, pe care intră şi ies împăraţii lui Iuda şi la toate porţile Ierusalimului şi spune-le: «Ascultaţi cuvântul Domnului, împăraţi ai lui Iuda, tot Iuda, şi toţi locuitorii Ierusalimului, care intraţi pe aceste porţi! Aşa vorbeşte Domnul: ‚Luaţi seama în sufletele voastre, să nu purtaţi nicio povară în ziua sabatului, şi să n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului. Să nu scoateţi din casele voastre nicio povară în ziua sabatului, şi să nu faceţi nicio lucrare, ci sfinţiţi ziua sabatului, cum am poruncit părinţilor voştri!’» Dar ei n-au ascultat, şi  n-au luat aminte; ci şi-au înţepenit gâtul, ca să n-asculte şi să nu ia învăţătură. «Dacă Mă veţi asculta în adevăr, zice Domnul, şi nu veţi aduce nicio sarcină înăuntru pe porţile acestei cetăţi, în ziua sabatului, ci veţi sfinţi ziua sabatului, şi nu veţi face nicio lucrare în ziua aceasta, atunci pe porţile acestei cetăţi vor intra împăraţi şi voievozi, care vor şedea pe scaunul de domnie al lui David; ei vor veni în care şi călări pe cai, ei şi voievozii lor, oamenii lui Iuda şi locuitorii Ierusalimului; şi cetatea aceasta va fi locuită în veci. Vor veni din cetăţile lui Iuda, şi din împrejurimile Ierusalimului, din ţara lui Beniamin, din vale, de pe munte şi de la miazăzi, ca să aducă arderi de tot şi jertfe, să aducă daruri de mâncare şi tămâie, şi să aducă jertfe de mulţumire în Casa Domnului.»” Ieremia 17:19-26.

Nu este treaba noastră să speculăm cum s-ar fi putut împlini făgăduinţa aceasta; este suficient să ştim că Dumnezeu a spus-o şi că El este capabil să îndeplinească fiecare făgăduinţă. A construi vechea cetate şi a o înnoi ar fi fost cu siguranţă la fel de uşor ca a „schimba trupul stării noastre smerite, şi a-l face asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3:21), sau a face o cetate complet nouă să ia locul celei vechi.

Făgăduinţe ale restaurării care au fost respinse

Păstraţi în minte că această făgăduinţă a fost dată prin Ieremia chiar în ultimele zile ale împărăţiei lui Iuda, căci Ieremia nu a început să profeţească decât în „zilele lui Iosia, fiul lui Amon” (Ieremia 1:2), în al treisprezecelea an al domniei lui, doar la douăzeci şi unu de ani înainte de începutul captivităţii babiloniene. Înainte ca Ieremia să înceapă să profeţească, aproape toţi profeţii îşi terminaseră lucrările şi trecuseră. Profeţiile lui Isaia, Osea, Amos, Mica şi alţii – toţi profeţii principali – erau în mâinile poporului înainte ca Ieremia să se nască. Acesta este un fapt care nu trebuie nicidecum omis, pentru că este deosebit de important. În acele profeţii există multe făgăduinţe ale restaurării Ierusalimului şi toate ar fi putut fi împlinite dacă poporul le-ar fi dat atenţie. Dar ca toate făgăduinţele lui Dumnezeu, ele erau în Hristos; ele priveau, ca şi cea dinaintea noastră, eternitatea, şi nu doar timpul. Dar, de vreme ce poporul din acele zile nu le-a acceptat, au rămas la fel de proaspete pentru noi. Ele puteau fi împlinite numai prin venirea Domnului, pe care Îl aşteptăm noi acum. Acele profeţii conţin evanghelia pentru acest timp, la fel de sigur cum o conţin cărţile lui Matei, Ioan sau epistolele.

Întotdeauna testul

Observaţi mai departe că păzirea sabatului este testul pus înaintea tuturor celor cărora li s-a descoperit adevărul acesta. Dacă ar fi păzit sabatul, atunci ei şi cetatea lor ar fi rămas pentru totdeauna. De ce? – Amintiţi-vă ce am studiat despre odihna lui Dumnezeu şi veţi avea răspunsul. Sabatul este sigiliul creaţiei încheiate şi desăvârşite. În calitatea aceasta îl descoperă pe Dumnezeu drept creator şi sfinţitor (Ezechiel 20:12, 20), sfinţitor prin puterea Sa creatoare. De aceea, sabatul nu este o lucrare prin care să încercăm zadarnic să câştigăm favoarea lui Dumnezeu, ci este odihnă – odihnă în braţele veşnice. Este semnul şi memorialul puterii eterne a lui Dumnezeu, iar păzirea lui este sigiliul acelei desăvârşiri pe care doar Dumnezeu o poate lucra şi pe care o dă fără plată tuturor celor ce se încred în El. Înseamnă încredere deplină şi desăvârşită în Domnul că El poate şi ne va mântui prin aceeaşi putere prin care a făcut toate lucrurile la început. De aceea, vedem că, de vreme ce aceeaşi făgăduinţă care a fost dată vechiului Israel, a rămas pentru noi, în mod necesar trebuie ca sabatul să fie scos în evidenţă într-un mod special în zilele noastre, cu atât mai special cu cât ziua venirii lui Hristos se apropie.

Judecata pronunţată

Dar exista o alternativă, în cazul în care poporul refuza să se odihnească în Domnul. Profetul a fost însărcinat să spună mai departe:

„Dar dacă nu veţi asculta, când vă poruncesc să sfinţiţi ziua sabatului, să nu duceţi nicio povară, şi să n-o aduceţi înăuntru pe porţile Ierusalimului, în ziua sabatului, atunci voi aprinde un foc la porţile cetăţii, care va arde casele cele mari ale Ierusalimului şi nu se va stinge.” Ieremia 17:27.

Şi aşa a fost; deşi Dumnezeu era credincios şi îndelung răbdător, trimiţând solii de avertizare poporului Său, „ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, i-au nesocotit cuvintele, şi au râs de proorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac. Atunci Domnul a făcut să se suie împotriva lor împăratul Haldeilor, şi a ucis cu sabia pe tinerii lor în casa locaşului lor celui sfânt. N-a cruţat nici pe tânăr nici pe tânără, nici pe bătrân, (…) a dat totul în mâna lui. Nebucadneţar a dus la Babilon toate uneltele din casa Domnului, mari şi mici, vistieriile casei Domnului, şi vistieriile împăratului şi ale căpeteniilor lui. Au ars casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor lui şi au nimicit toate lucrurile scumpe. Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Babilon. El i-a făcut supuşi lui şi fiilor lui, până la stăpânirea împărăţiei perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia; până ce ţara şi-a ţinut sabatele ei şi s-a odihnit tot timpul cât a fost pustiită (şi atât timp cât a fost pustiită, şi-a ţinut sabatele – KJV), până la împlinirea celor şaptezeci de ani.” 2 Cronici 36:16-21.

Împăratul Babilonului – conducător în Ierusalim

Ultimul împărat în Ierusalim a fost Zedechia, dar nu ca unul independent. Cu câţiva ani înainte ca el să ajungă la tron, Nebucadneţar asediase Ierusalimul şi Domnul îi dăduse cetatea. Daniel 1:1-2. Deşi Ioiachim a fost biruit, i s-a permis să domnească în Ierusalim ca un prinţ tributar, ceea ce a făcut timp de opt ani. La moartea lui, fiul său, Ioiachin l-a urmat, dar a domnit doar trei luni înainte ca Nebucadneţar să asedieze Ierusalimul din nou şi să îl cucerească, ducând pe rege şi familia lui, meşteşugarii şi fierarii, în Babilon; „nu a mai rămas decât poporul sărac al ţării.” 2 Împăraţi 24:8-16.

Totuşi, a fost lăsat un rege la Ierusalim, căci Nebucadneţar l-a făcut rege pe Matania, schimbându-i numele în Zedechia. Versetul 17. Cuvântul Zedechia înseamnă „neprihănirea lui Iehova” şi a fost dat noului rege deoarece Nebucadneţar „îl pusese să jure pe numele lui Dumnezeu” (2 Cronici 36:13) că nu se va răzvrăti împotriva autorităţii lui. Faptul că Nebucadneţar avea dreptul de a cere acest lucru este arătat de pasajul următor:

„La începutul domniei lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, a fost rostit către Ieremia din partea Domnului, următorul cuvânt: «Aşa mi-a vorbit Domnul: ‚Fă-ţi nişte legături şi nişte juguri şi pune-ţi-le la gât. Trimite-le împăratului Edomului, împăratului Moabului, împăratului copiilor lui Amon, împăratului Tirului şi împăratului Sidonului, prin trimişii care au venit la Ierusalim la Zedechia, împăratul lui Iuda. Şi spune-le să spună stăpânilor lor: ‹Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Împăratul lui Israel: iată ce să spuneţi stăpânilor voştri: ′Eu am făcut pământul, pe oameni şi dobitoacele care sunt pe pământ, prin puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu întins, şi dau pământul cui Îmi place. Acum, dau toate aceste ţări în mâna robului Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi dau chiar şi fiarele câmpului ca să-i fie supuse. Toate neamurile vor fi supuse lui, fiului său, şi fiului fiului său, până va veni şi vremea ţării lui, şi o vor supune neamuri puternice şi împărăţii mari. Dar dacă un popor sau o împărăţie nu se va supune lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului şi nu-şi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului, voi pedepsi pe poporul acela, cu sabie, cu foamete şi cu ciumă, zice Domnul, până îl voi nimici prin mâna lui. De aceea, să nu ascultaţi pe proorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe cititorii voştri în stele, şi pe vrăjitorii voştri, care vă zic: «Nu veţi fi supuşi împăratului Babilonului.» Căci ei vă proorocesc minciuni, ca să fiţi depărtaţi din ţara voastră, ca să vă izgonesc şi să pieriţi. Dar pe poporul care îşi va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului şi care îi va fi supus, îl voi lăsa în ţara lui, zice Domnul; ca să o lucreze şi să locuiască în ea.′›’»” Ieremia 27:1-11.

Aşadar, Nebucadneţar avea tot atâta drept de a guverna în Ierusalim, aşa cum avusese orice alt rege al lui Israel. Mai mult, împărăţia lui era mai extinsă decât aceea peste care guvernase vreun rege al lui Israel; şi, mai mult decât atât, după multă instruire din partea Domnului, el a folosit ocazia de a răspândi în toată lumea cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Vezi Daniel 4. De aceea, când Zedechia s-a răzvrătit împotriva lui Nebucadneţar, se punea cu nemernicie împotriva Domnului, care dăduse pe Israel în puterea lui Nebucadneţar, drept pedeapsă pentru păcatele lor. În următoarele cuvinte avem o descriere plastică a mişcării lui Nebucadneţar împotriva Ierusalimului şi cum a călăuzit Dumnezeu acţiunea unui împărat păgân chiar şi atunci când folosea ghicirea:

„Fiul omului, croieşte-ţi două drumuri, pe unde să treacă sabia împăratului Babilonului! Amândouă trebuie să iasă din aceeaşi ţară. Fă un semn pe drum, fă-l la începutul drumului care duce într-o cetate. Să faci unul din aceste drumuri aşa ca sabia să vină la Raba, cetatea copiilor lui Amon, şi pe celălalt aşa ca sabia să vină în Iuda, la Ierusalim, cetatea întărită. Căci împăratul Babilonului stă la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să dea cu bobii; el scutură săgeţile, întreabă terafimii, şi cercetează ficatul. Sorţul, care este în dreapta lui, înseamnă Ierusalimul, unde vor trebui să ridice berbeci, să dea poruncă pentru măcel, şi să scoată strigăte de război; vor ridica berbeci împotriva porţilor, vor ridica întărituri şi vor face şanţuri de apărare. Copiii lui Israel nu văd în aceasta decât nişte vrăjitorii deşerte, ei care au făcut jurăminte mincinoase. Dar împăratul Babilonului îşi aduce aminte de nelegiuirea lor, aşa că vor fi prinşi. De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Pentru că  vă făliţi cu nelegiuirea voastră, vădindu-vă fărădelegile, arătându-vă păcatele în toate faptele voastre; pentru că vă făliţi cu ele, veţi fi prinşi de mâna lui!” Ezechiel 21:19-25.

Sfârşitul independenţei lui Israel. Stăpânirea temporară

Apoi urmează cuvintele fatale adresate lui Zedechia:

„Şi tu, prinţ profan şi rău al lui Israel, a cărui zi a venit, când nelegiuirii i se va pune capăt! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Îndepărtaţi diadema şi daţi jos coroana; nu va mai fi la fel; înălţaţi pe cel smerit şi coborâţi pe cel înălţat. Eu o voi da jos, o voi da jos, o voi da jos: şi nu va mai fi, până va veni Acela căruia îi aparţine de drept şi I-o voi da Lui.»” Ezechiel 21:26-27, KJV.

Zedechia a fost profan şi rău, pentru că, la toată idolatria lui urâcioasă, a adăugat păcatul jurământului fals, rupând un legământ solemn. De aceea, împărăţia lui a fost cu totul luată. Diadema a trecut de la descendenţii lui David şi a fost pusă pe capul unui haldeu, şi de acum împărăţia Babilonului este înaintea noastră. Despre extinderea ei am citit deja, şi avem mai departe cuvintele profetului Daniel în explicaţia marelui chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în visul dat lui de Dumnezeul cerului:

„Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerului ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur.” Daniel 2:37-38.

Aici vedem stăpânirea care a fost dată la început omului (vezi Geneza 1:26), deşi slava şi puterea au fost mult diminuate. Dar vedem că Dumnezeu încă avea ochii asupra ei şi lucra pentru restaurarea ei, după făgăduinţa făcută lui Avraam.

De la Babilon la aşezarea împărăţiei veşnice

Foarte puţin spaţiu este dedicat în Biblie descrierilor grandorii umane, iar profetul se grăbeşte spre sfârşit. Trei schimbări sau revoluţii au fost prezise în Ezechiel 21:27, după ce stăpânirea  întregului pământ trece în mâinile lui Nebucadneţar. De vreme ce împărăţia lui era întinsă peste toată lumea, revoluţiile prezise trebuie să se refere la răsturnarea şi restabilirea unui imperiu universal. Aşa că profetul Daniel, continuând explicarea visului lui Nebucadneţar, a spus:

„După tine se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta;  apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă, şi care va stăpâni peste tot pământul.” Daniel 2:39.

Împărăţia care a urmat Babilonul se dovedeşte în Daniel 5 ca fiind cea a Medo-Persiei; iar din Daniel 8:1-8, 20-21 aflăm că a treia împărăţie, succesorul Medo-Persiei la stăpânirea mondială, a fost Grecia. Astfel, pe scurt, avem schiţată istoria lumii pe timp de câteva sute de ani. Primele două schimbări din Ezechiel 21:27 sunt clare; Babilonul a fost urmat de Medo-Persia, şi apoi de imperiul grecesc.

Ultima din aceste împărăţii mondiale ale pământului, urmând după a treia mare revoluţie, nu este în mod direct numită, dar suficient de mult indicată. Naşterea lui Hristos a avut loc în timpul lui Caesar Augustus, care a dat un decret prin care toată lumea să fie înregistrată. Luca 2:1. De aceea, suntem justificaţi să numim Roma ca produs al celei de-a treia mari revoluţii. De fapt, este singurul pe care îl putem numi imperiu, pentru că nu mai este cunoscut în istorie un altul care să îi poată lua locul. Astfel, Babilonul a guvernat lumea; în zilele lui au fost prezise trei revoluţii, aducând trei imperii succesive în locul lui; Medo-Persia şi Grecia sunt direct numite în linia succesiunii şi apoi ni se spune despre împăratul Romei ca fiind cel care a guvernat lumea. Aceasta este dovada strict scripturistică;  dovezi coroborare, sau mai bine spus, dovezi care confirmă exactitatea raportului sacru, se pot găsi fără număr în istoria seculară.

Dar revoluţia care a rezultat în intrarea conducerii lumii pe mâna Romei, a fost ultima revoluţie generală care avea să aibă loc în această lume, „până va veni Acela căruia Îi aparţine de drept”. De când a căzut Roma mulţi oameni au visat la o stăpânire peste toată lumea, dar visele lor s-au risipit.

Hristos a fost pe pământ, este adevărat, dar a fost ca un străin, precum Avraam, fără să aibă un loc al Lui unde să Îşi plece capul. A venit totuşi „să vestească eliberarea captivilor” şi să anunţe că oricine rămâne în cuvântul Său va cunoaşte adevărul şi va fi eliberat prin el. Zi după zi şi an după an în scurgerea vremii, proclamarea libertăţii a răsunat şi captivi obosiţi au fost eliberaţi de sub puterea întunericului. Nu este treaba noastră să ştim vremurile sau soroacele pe care Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa; dar ştim că atunci când toată pretinsa biserică a lui Hristos va consimţi să fie umplută cu Duhul Său, întreaga lume va auzi în timp scurt solia evangheliei în plinătatea puterii ei, şi sfârşitul va veni, când însăşi creaţia care geme va fi eliberată din robia stricăciunii pentru a vedea slava libertăţii copiilor lui Dumnezeu.

The Present Truth, 25 februarie 1897