A trăi prin credinţă - Waggoner

A trăi prin credinţă - Waggoner

Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Rom. 1:17)

Această afirmaţie este însumarea a tot ceea ce are apostolul de spus despre Evanghelie. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, dar numai pentru mântuirea „fiecăruia care crede”; în ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu. Neprihă­ni­rea Sa este legea desăvârşită a lui Dumnezeu, care este chiar trans­cri­e­rea voinţei Sale neprihănite. Tot ceea ce nu este ne­pri­hănire este păcat, sau călcarea legii. Evanghelia este soluţia lui Dumnezeu pentru păcat, prin urmare lucrarea Evangheliei trebuie să fie aceea de a-i aduce pe oameni în armonie cu legea, efectul fiind acela că faptele legii neprihănite se vor manifesta în vieţile lor. Dar aceasta este în întregime o lucrare a credinţei — neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită din „credinţă în credinţă” („prin credinţă, şi care duce la credinţă” — trad. rom.) — prin credinţă ea va fi începută şi prin credinţă această lucrare va fi terminată — aşa cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”.

Acest lucru a fost întotdeauna adevărat de la căderea omului şi va fi adevărat până când sfinţii lui Dumnezeu vor avea Numele său pe fruntea lor şi Îl vor vedea aşa cum este. Această asigurare este citată de apostolul Pavel din profetul Habacuc (2:4). Primii creştini nu ar fi putut avea această cunoştinţă dacă ea nu ar fi fost des­co­pe­rită prin profeţi; ei nu aveau decât Vechiul Testament. A spune că în vremurile străvechi oamenii n-au avut decât idei imperfecte despre credinţa în Hristos, înseamnă a spune că nu existau oameni neprihăniţi în acea vreme. Dar Pavel se întoarce chiar la început şi citează un exemplu reprezentativ pentru credinţa mântuitoare. El spune: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit.” (Ev. 11:4). Pavel spune de asemenea despre Noe, că prin credinţă a construit el corabia pentru salvarea casei sale: „Prin ea el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin cre­din­ţă.” (Ev. 11:7). Noi spunem că credinţa lor era în Hristos, deoarece era credinţă spre mântuire, iar în afara numelui lui Hristos „nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12).

Prea mulţi sunt aceia care încearcă să trăiască viaţa creştină prin puterea acelei credinţe pe care au exercitat-o atunci când şi-au dat seama că au nevoie de iertare pentru păcatele lor din trecut. Ei ştiu că numai Dumnezeu poate ierta păcatele şi că El o face prin Hristos; dar ei îşi închipuie că odată ce au început în acest fel, tre­bu­ie să continue alergarea prin propriile forţe. Ştim că mulţi gân­desc astfel, în primul rând deoarece i-am auzit pe unii vorbind în acest fel şi, în al doilea rând, pentru că sunt atât de mulţi creştini decla­raţi, care nu arată că în viaţa lor lucrează o putere mai mare decât a lor proprie. Cu ocazia întâlnirilor sociale, în afară de des întâl­nita formulă „Vreau să fiu creştin ca să pot fi mântuit”, ei nu vorbesc decât de o experienţă trecută, de bucuria pe care au avut-o la început, când au crezut. Ei nu cunosc nimic despre bucuria de a trăi pentru Dumnezeu şi de a umbla cu El prin credinţă; iar acela care vorbeşte despre aceste lucruri, vorbeşte într-o limbă cu totul străină pentru ei. Dar apostolul, cu intenţia de a clarifica această problemă a cre­din­ţei, îşi duce argumentul până la capăt, în împărăţia slavei, printr-un exemplu deosebit de sugestiv:

„Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci, înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dum­ne­zeu. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplă­teşte pe cei ce-L caută.” (Ev. 11:5-6).

Observaţi argumentul folosit pentru a dovedi că Enoh a fost înălţat la cer prin credinţă: Enoh a fost înălţat la cer pentru că el umbla cu Dumnezeu şi avea mărturia că este plăcut lui Dumnezeu; dar fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi Lui. Aceasta este suficient pentru a demonstra adevărul în discuţie. Fără credinţă nici o faptă nu poate primi aprobarea lui Dumnezeu. Fără credinţă, cele mai bune fapte pe care le poate face un om vor fi infinit de departe de desăvârşirea lui Dumnezeu, care este singurul standard. Este bine acolo unde se găseşte adevărata credinţă; dar cea mai bună credinţă în Dumnezeu pentru a înde­părta păcatele din trecut nu-i va fi de nici un folos omului dacă nu este dusă până la capăt şi nu este dezvoltată continuu până la încheierea timpului său de probă.

Mulţi oameni spun cât de greu le este să facă binele; viaţa lor de creştini a fost foarte nesatisfăcătoare pentru ei, fiind marcată numai de eşecuri şi, descurajaţi, au fost tentaţi să renunţe. Nu e de mirare că au fost descurajaţi — eşecul continuu poate descu­raja pe oricine. Chiar şi cel mai curajos soldat din lume s-ar descuraja dacă ar fi învins în fiecare bătălie. Uneori aceşti oameni se tânguiesc spunând că şi-au pierdut aproape complet încre­de­rea în ei înşişi. Sărmane suflete! Măcar dacă şi-ar pierde în întregime încrederea în ei înşişi şi şi-ar pune toată încrederea în Acela care poate să îi salveze cu adevărat, atunci ar avea o cu totul altă mărturie. Atunci s-ar bucura „în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Apostolul spune: „Bucuraţi-vă totdea­una în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Fil. 4:4). Omul care nu se bucură în Dumnezeu, chiar dacă este ispitit şi lovit, nu se luptă lupta cea bună a credinţei. El duce lupta sărmană a celui care se încrede în sine, iar aceasta duce la ruină, dezamăgire şi înfrân­gere.

Toate făgăduinţele de fericire finală aparţin biruitorului. „Ce­lui ce va birui”, spune Isus, „îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3:21). „Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri”, spune Domnul (Apoc. 21:7). Biruitor este acela care câştigă biruinţe. Moştenirea nu este unul şi acelaşi lucru cu biru­inţa; ea este doar răsplata pentru biruinţă. Biruinţa este acum; biruinţele ce trebuie câştigate sunt biruinţe asupra poftei firii pă­mân­teşti, poftei ochilor şi lăudăroşiei vieţii, biruinţe asupra eului şi asupra plăcerilor egoiste. Cel ce luptă şi vede că duşmanul se retrage, se poate bucura; nimeni nu-l poate opri să se bucure, deoarece bucuria vine în mod spontan, ca rezultat al retragerii inamicului. Unii privesc cu teamă la gândul că vor avea de dus o conti­nuă luptă cu sine şi cu poftele lumeşti. Aceasta deoarece ei încă nu cunosc nimic din bucuria biruinţei; ei au trăit numai experienţa înfrân­gerii. Dar atunci când ai o biruinţă continuă, a duce o luptă perma­nen­tă nu este deloc un motiv de tristeţe. Veteranul a o sută de bătălii, care a câştigat fiecare luptă, tânjeşte să fie pe scena unde se desfăşoară conflictul. Soldaţii lui Alexandru, care sub comanda lui nu au cunoscut înfrângerea, erau mereu nerăbdători să fie conduşi pe câmpul de luptă. Fiecare biruinţă le întărea puterea născută doar din curaj, diminuând-o în mod proporţional pe cea a inamicului învins. Însă cum putem avea continuu biruinţe în războiul nostru spiritual? Luaţi aminte la ucenicul preaiubit:

„Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4).

Citiţi încă o dată cuvintele apostolului Pavel:

„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Gal. 2:20).

Aici este secretul puterii. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Căruia Îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ, este Cel care face lucrarea. Când El locuieşte în inimă pentru a face lucrarea Sa, înseamnă că te lauzi dacă spui că pot fi obţinute încontinuu biruinţe? Da, înseamnă că te lauzi, dar te lauzi în Domnul şi aceasta este permis. Psalmistul spune: „Să mi se laude sufletul în Domnul”. Pavel spune: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea e răs­tig­nită faţă de mine şi eu faţă de lume!” (Gal. 6:14).

Soldaţii lui Alexandru erau recunoscuţi ca invincibili. De ce? Oare pentru că în mod natural erau mai puternici şi mai curajoşi decât toţi duşmanii lor? Nu, ci pentru că erau conduşi de Ale­xan­dru. Puterea lor era în conducătorul lor. Cu alt lider ar fi fost în mod sigur adesea învinşi. Când armata unionistă fugea lovită de panică din faţa inamicului la Winchester, prezenţa generalului Sheridan a transformat înfrângerea lor în victorie. Fără el, oamenii erau o gloată şovăitoare; avându-l în fruntea lor, ei erau o armată invinci­bilă. Dacă ai fi ascultat remarcile soldaţilor după bătălie, soldaţi care au luptat sub aceşti conducători şi alţii asemenea lor, ai fi auzit laude pentru generalul lor amestecate cu cuvinte ce exprimau deplina lor bucurie.

Ei erau tari pentru că generalul era tare; ei erau stăpâniţi de acelaşi spirit ca şi generalul.

Ei bine, Căpetenia noastră este Domnul oştirilor. El a în­frun­­tat cel mai mare duşman şi l-a învins de Unul singur. Cei care Îl urmează vor înainta mereu biruitori pentru a birui. O, de şi-ar pune cei care pretind a fi ucenicii Săi încrederea în El şi apoi, prin biru­inţele repetate pe care le-ar câştiga, să aducă laude pentru Cel ce i-a scos din întuneric la lumina Sa cea minunată.

Ioan spune că acela care este născut din Dumnezeu biru­ieş­te lumea, prin credinţă. Credinţa apucă braţul lui Dumnezeu, lucra­rea fiind făcută de puterea Sa maiestoasă. Nimeni nu poate spune cum lucrează în om puterea lui Dumnezeu, împlinind ceea ce omul nu ar putea face el însuşi. Este tot atât de imposibil să spui cum dă Dumnezeu viaţă celor morţi. Isus spune: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8). Numai Duhul Sfânt ştie cum lucrează în om pentru a-i supune patimile şi a-l face biruitor asupra mândriei, invidiei şi egoismului; este sufi­ci­ent să ştim că El o face şi o va face în oricine doreşte mai mult decât orice altceva ca această lucrare să fie făcută în el şi care se încrede în Dumnezeu pentru împlinirea ei.

Nu putem spune cum a fost făcut Petru să umble pe apă, când valurile se repezeau asupra lui; dar ştim că la porunca Dom­nu­lui, el a umblat pe apă. Atât timp cât şi-a păstrat privirea aţintită asupra Domnului, puterea divină l-a făcut în stare să păşească la fel de uşor ca şi cum ar fi mers pe pământ tare; dar când a privit spre valuri, poate cu un sentiment de mândrie pentru ceea ce făcea, ca şi cum el ar fi fost cel ce o făcea, frica l-a luat în stăpânire şi a început să se scufunde. Credinţa l-a făcut în stare să umble pe valuri; frica l-a făcut să se scufunde în valuri.

Apostolul spune: „Prin credinţă au căzut zidurile Ieriho­nu­lui, după ce au fost ocolite şapte zile” (Ev. 11:30). De ce a fost scrisă această întâmplare? Pentru învăţătura noastră, „pentru ca, prin răb­da­rea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom. 15:4). Dar cu ce scop? Vom fi oare chemaţi să ne luptăm cu oştiri înarmate şi să cucerim cetăţi fortificate? Nu. „Căci noi n-avem de lup­tat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, îm­po­triva domniilor, împotriva stăpânitorilor întu­ne­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Ef. 6:12); dar biruinţele câştigate prin credinţă în Dumnezeu asupra duşma­nilor vizibili, în trup, sunt amintite pentru a ne arăta ce va realiza credinţa în lupta noastră cu stăpâ­ni­torii întunericului acestei lumi. Harul lui Dumnezeu ca răspuns la credinţă este la fel de puternic în aceste bătălii ca şi în cele menţionate; pentru că apostolul spune:

„Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dum­ne­zeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10:3-5).

În trecut, credinţa nu i-a ajutat pe cei credincioşi să învingă doar duşmanii fizici. Citim despre ei nu doar că „au cucerit împă­ră­ţii”, ci şi că „au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe” şi, cel mai minunat şi mai încurajator, „în slăbiciune au fost întăriţi” („s-au vindecat de boli”, Cornilescu)” (Ev. 11:33-34). Slăbiciunea lor a deve­nit tărie, prin credinţă, pentru că puterea lui Hristos este făcută desăvârşită în slăbiciune. Atunci, cine-i va osândi pe aleşii lui Dum­ne­zeu, din moment ce Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte, iar noi suntem lucrarea mâinilor Lui, creaţi în Isus Hristos pentru fapte bune? „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoni­rea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?” „Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Rom. 8:35, 37).

The Signs of the Times, 25 martie 1889