Capitolul 4 din Romani este unul din cele mai bogate din Biblie în ceea ce priveşte curajul şi speranţa pe care le dă creşti­nu­lui. În Avraam avem un exemplu de neprihănire prin credinţă şi ne este arătată moştenirea minunată făgăduită tuturor celor care au credinţa lui Avraam. Această făgăduinţă nu este limitată. Bine­cu­vân­tarea lui Avraam este atât pentru Neamuri cât şi pentru Iudei; nu este nici unul atât de sărman încât să nu poate avea parte, căci „moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har; şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa”.

Ultima propoziţie a versetului 17 merită o atenţie specială. Ea conţine secretul succesului în viaţa creştinului. Ea spune că Avraam a crezut în Dumnezeu „care înviază morţii, şi care chea­mă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi”. Aceasta arată puterea lui Dumnezeu: căci implică puterea creatoare. Dumnezeu poate chema un lucru care nu există ca şi cum ar fi. Dacă un om ar face aşa, cum l-aţi numi? Mincinos. Dacă un om ar spune că un lucru este, când nu este, ar fi un mincinos. Dar Dumnezeu nu poate minţi. De aceea când Dumnezeu cheamă acele lucruri care nu sunt, ca şi cum ar fi, este evident că tocmai acest fapt le face să fie: ele apar la Cuvântul Său. Cunoaşteţi exemplul încrederii fetiţei care declara: „Dacă mama spune aşa, este aşa chiar dacă nu este aşa”. La fel este cu Dumnezeu. Înainte de momentul despre care se spune „la început”, a fost un pustiu întunecos în care nu era absolut nimic; Dumnezeu a vorbit şi instantaneu lumile au ţâşnit la existenţă. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu; şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps. 33:6, 9). Aceasta este puterea arătată în Rom. 4:17. Să citim mai departe, pentru a vedea forţa acestui cuvânt în acest context:

„Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: ‘Aşa va fi sămânţa ta.’ Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit — avea aproape o sută de ani — nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgă­du­ieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa ‘i-a fost socotită ca neprihănire’” (Rom. 4:18-22).

Din acest pasaj învăţăm că credinţa lui Avraam în Dum­ne­zeu, ca fiind Cel care poate să aducă la existenţă lucrurile prin Cuvântul Său, era exercitată referitor la capacitatea Sa de a crea neprihănire într-o persoană lipsită de aceasta. Cei care privesc la încercarea cre­din­ţei lui Avraam ca fiind legată doar de naşterea lui Isaac şi se opresc aici, pierd în întregime semnificaţia şi fru­mu­se­ţea relatării biblice. Isaac era doar acela din care avea să iasă sămânţa, iar această Sămânţă era Hristos (Vezi Gal. 3:16). Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că în sămânţa lui toate neamurile pământului vor fi binecuvântate, El îi predica Evanghelia (Gal. 3:8); de aceea credinţa lui Avraam în făgăduinţa lui Dumnezeu era credinţă directă în Hristos, ca Mântuitor al păcătoşilor. ACEASTA era credinţa care i-a fost socotită ca neprihănire.

Observaţi acum puterea acestei credinţe. Trupul său era de­ja practic mort din cauza vârstei înaintate şi Sara era în aceeaşi sta­re trupească. Naşterea lui Isaac dintr-o astfel de pereche nu era nimic altceva decât învierea din morţi. Era un simbol al pute­rii lui Dumnezeu de a învia viaţa spirituală în cei care sunt morţi în păca­tele şi nelegiuirile lor. Avraam a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi omeneşti, nu exista nici o posibilitate de împlinire a făgă­du­in­ţei; totul era împotrivă, dar credinţa lui s-a prins şi s-a spriji­nit pe Cuvân­tul neschimbător al lui Dumnezeu şi pe puterea Lui de a crea şi de a da viaţă. „De aceea, credinţa aceasta i-a fost socotită ca nepri­hă­nire.” Care este semnificaţia acestor lucruri:

„Dar nu numai pentru el este scris că ‘i-a fost socotită ca ne­pri­hănire’; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi soco­tită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fără­de­le­gilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi nepri­hă­niţi” (Rom. 4:23-25). Deci, credinţa lui Avraam a fost la fel cum trebuie să fie şi a noastră şi avea acelaşi obiect. Faptul că prin credinţa în moartea şi învierea lui Hristos avem aceeaşi neprihănire socotită în dreptul nostru la fel cum i-a fost socotită şi lui Avraam, arată că credinţa lui Avraam era aceeaşi credinţă în moartea şi învierea lui Hristos. Toate făgă­du­in­ţele lui Dumnezeu erau pentru Avraam ca şi pentru noi. Într-adevăr, într-un loc ni se spune că erau special pentru folosul nostru. „Dumnezeu când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine Însuşi.” „De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moşte­nitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apu­căm nădejdea care ne era pusă înainte” (Ev. 6:13, 17, 18). Nădejdea noastră se sprijină, de aceea, pe făgăduinţa şi jurământul făcut de Dumnezeul lui Avraam deoarece această făgăduinţă, întărită de jurământul acesta, conţine toate binecuvântările posibile pe care le poate da Dumnezeu omului.

Dar, înainte de a încheia, să privim această problemă într-un mod mai personal. Suflet şovăitor, nu spune că păcatele-ţi sunt atât de multe şi că eşti prea slab, încât pentru tine nu este spe­ranţă: Hristos a venit să mântuiască pe cei pierduţi şi e în stare să mân­tu­iască pe oricine vine la Dumnezeu prin El. Eşti slab, dar El spune: „Puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Cor. 12:9). Iar relatarea inspirată ne vorbeşte despre cei ce „în slăbiciune au fost făcuţi tari” (trad. engl., în Cornilescu: „s-au vindecat de boli”). Aceasta înseamnă că Dumnezeu a luat pro- pria lor slăbiciune şi a transformat-o în putere. În felul acesta El îşi arată puterea Sa. Este calea Lui de a lucra. „Căci Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari; şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:27-29).

Să ai credinţa simplă a lui Avraam. Cum a ajuns el la nepri­hă­nire?

Neţinând seama de starea de moarte şi de slăbiciune a tru­pu­lui său, ci dorind să dea toată lauda lui Dumnezeu, întărit în credinţă că El poate să aducă la existenţă toate lucrurile din nimic. De aceea şi tu, în acelaşi fel, nu te uita la slăbiciunea trupului, ci la puterea şi harul Domnului nostru, încredinţat că acelaşi Cuvânt care poate crea un univers şi poate învia din morţi, poate crea şi în tine o inimă curată şi să-ţi dea viaţa lui Dumnezeu. Astfel vei fi un copil al lui Avraam, chiar un copil al lui Dumnezeu, prin credinţă în Isus Hristos.

The Signs of the Times, 13 octombrie 1890