Lecții despre credință 4 - Jones

Lecții despre credință 4 - Jones

Credinţa înseamnă aşteptarea din partea Cuvântului lui Dum­ne­zeu să facă ceea ce spune şi a depinde doar de Cuvântul acesta să facă ceea ce spune.

Când aceasta este înţeleasă limpede, este foarte simplu să vezi că „credinţa este substanţa lucrurilor nădăjduite, evidenţa lucrurilor care nu se văd” (trad. engl.; în traducerea Cornilescu este redat sub forma: „credinţa este o încredere neclintită în lucru­ri­le nădăjduite, o puternică încredinţare în lucrurile care nu se văd”, Evrei 11:1).

Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este umplut cu putere crea­toare, şi astfel poate produce în chiar substanţa sa lucrul despre care Cuvântul vorbeşte; şi deoarece credinţa înseamnă a te aştepta ca tocmai Cuvântul să facă ceea ce cuvântul spune şi a depin­de „doar de Cuvânt” să facă ceea ce Cuvântul spune, este des­tul de limpede că credinţa este substanţa lucrurilor nădăjdu­ite.

Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este creator în sine şi astfel poate produce şi determina apariţia a ceea ce altfel nici nu ar exista, nici nu ar fi văzut; şi deoarece credinţa înseamnă a te aştepta ca acest Cuvânt al lui Dumnezeu să facă chiar acel lucru şi a depinde „doar de Cuvânt” să îl facă, este destul de limpede că credinţa este „evidenţa lucrurilor nevăzute”.

Astfel „prin credinţă, pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Ev. 11:3).

Acela care exercită credinţă ştie despre Cuvântul lui Dum­ne­zeu că este creator şi că astfel poate produce lucrul rostit. De aceea, el poate înţelege, nu presupune, că lucrurile au fost create, au fost aduse la existenţă, prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Acela care exercită credinţă poate înţelege că, deşi înainte de a fi rostit Cuvântul lui Dumnezeu, nici lucrurile care se văd acum, nici substanţa din care sunt compuse acele lucruri nu se vedeau — pur şi simplu pentru că nu existau, totuşi când acel Cuvânt a fost rostit, lumile existau, pur şi simplu pentru că însuşi Cuvântul le-a adus la existenţă.

Aceasta este deosebirea între Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvân­tul omului. Omul poate vorbi; dar nu există nici o putere în cuvin­te­le lui care să îndeplinească lucrul spus: dacă este necesar să fie îndeplinit lucrul, omul trebuie să facă ceva în plus pe lângă rostirea cuvân­tului său — el trebuie să împlinească ceea ce a spus.

Nu tot aşa este cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Cuvântul vorbeşte, lucrul ia fiinţă. Şi există, pur şi sim­plu deoarece El a vorbit. Acesta împlineşte ceea ce El a bine­voit să rostească. Domnul nu trebuie să facă ceva în plus faţă de Cuvântul rostit, cum trebuie să facă omul. El nu are nevoie să împli­nească Cuvântul Său: el este împlinit. El spune „numai Cuvân­tul” şi lucra­rea este împlinită.

Acesta este motivul pentru care este scris: „De aceea mul­ţu­mim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când aţi primit Cu­vân­tul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvân­tul oamenilor, ci, aşa cum este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” — în voi, care exercitaţi credinţa (1 Tes. 2:13).

Iată cum astfel „este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă”. Nu e imposibil să mintă doar pentru că El nu vrea, ci pentru că nu poate să mintă. Şi El nu poate să mintă pur şi simplu deoarece nu poate să mintă: este cu neputinţă. Pentru că atunci când El vorbeşte, puterea creatoare este în cuvântul rostit, în aşa fel încât „numai Cuvântul” determină existenţa lucrului rostit.

Omul poate să spună ceva şi să nu fie aşa. Astfel omul poate minţi. Căci a spune ceva ce nu este conform cu realitatea înseam­nă a minţi. Iar omul poate minţi, poate vorbi despre lucruri care nu există, deoarece în cuvântul lui nu este nici o putere care să determine existenţa lucrurilor despre care vorbeşte. La Dumne­zeu este cu neputinţă. El nu poate minţi, deoarece „El a vorbit şi aşa a fost”, El vorbeşte şi aşa este. Tot aşa, când Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său pentru un anumit timp, de exemplu în profeţie cu sute de ani înainte, când acel timp a sosit, Cuvântul se împlineşte. Şi se împlineşte atunci nu pentru că, pe lângă Cuvânt, Dumnezeu face ceva pentru a-l împlini, ci pentru că acel Cuvânt a fost rostit pentru acel timp şi în el este puterea creatoare care face la acel moment să producă lucrul rostit.

Iată de ce, dacă copiii nu ar fi strigat „Osana Fiul lui David”, pietrele ar fi strigat imediat în locul lor şi, tot aşa, când a venit a treia zi, era „imposibil” ca Isus să mai fie ţinut în puterea morţii.

Cuvântul lui Dumnezeu este divin! În el este putere crea­toare. Cuvântul este „viu şi plin de putere” („viu şi lucrător” — în versiunea Cornilescu). Cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte singur. Iar a te încrede şi a depinde de Cuvânt în acest fel, aceasta înseamnă a exercita credinţă. „Ai tu credinţă?” (trad. eng.).

Review and Herald, 3 ianuarie 1899