Un formalism mort 1 - Jones

Un formalism mort 1 - Jones

Israelul necredincios, neavând neprihănirea care este prin cre­­din­ţă, şi neapreciind astfel marea jertfă pe care Tatăl Ceresc a făcut-o, a căutat neprihănirea prin intermediul jertfelor în sine şi s-a bazat pe meritul ataşat oferirii jertfei.

Astfel a fost pervertită orice formă de serviciu şi tot ceea ce Dumnezeu a stabilit ca mijloc de exprimare a unei credinţe vii, care nu putea avea semnificaţie reală decât prin prezenţa şi puterea vie a lui Hristos Însuşi în viaţă. Şi chiar şi aceasta nu era suficient. Căci, negăsind pacea şi satisfacţia unei neprihăniri realizate în vreunul din aceste servicii sau în toate la un loc, ei au îngrămădit peste aceste lucruri pe care Domnul le-a stabilit pentru alt scop, dar pe care ei l-au pervertit ca să împlinească scopuri inventate de ei înşişi, au îngrămădit peste aceste lucruri zeci de mii de tradiţii, pretenţii şi distincţii care despicau firul în patru, inventate de ei singuri, şi toate acestea, toate, în speranţa zadarnică de a obţine neprihănirea. Pentru că rabinii învăţau ceea ce era practic o mărturisire a disperării, anu­me că: „Dacă doar o singură persoană ar fi putut ţine întreaga lege o zi, fără a o încălca într-un singur punct — mai mult încă, dacă doar o singură persoană ar putea ţine acel punct al legii care se referă la păzirea corectă a Sabatului — atunci necazurile lui Israel s-ar sfârşi şi Mesia ar veni în cele din urmă” (Farrar, „Life and Work of St. Paul”, pag. 37. Vezi şi pag. 36, 83). Ce ar putea descrie mai bine un formalism mort, decât aceste cuvinte? Şi cu toată această lipsă de care erau conştienţi în propria lor viaţă, exista suficient merit după părerea lor pentru a-i face să se considere cu mult mai buni decât alţi oameni, încât, prin comparaţie, toţi ceilalţi nu erau decât câini.

Nu tot aşa este cu cei care sunt socotiţi neprihăniţi de Domnul pe baza unei credinţe vii liber exercitată. Căci atunci când Domnul socoteşte un om neprihănit, el este cu adevărat neprihănit înaintea lui Dumnezeu şi prin chiar aceasta este separat de toţi oamenii din lume. Dar aceasta nu se întâmplă datorită vreunei calităţi personale sau al unui „merit” pentru ceva ce el a făcut. Totul se datorează desăvârşirii Domnului şi lucrării Sale. Iar omul pentru care a fost făcut acest lucru ştie că în el însuşi nu este mai bun decât oricare altul, ci în lumina neprihănirii lui Dumnezeu care îi este liber îm­păr­tăşită, în umilinţa credinţei bucuros îi consideră pe alţii mai buni decât el (Fil. 2:3).

Prin faptul că şi-au acordat credit pentru ceea ce ei înşişi făcu­s­eră şi se considerau mai buni decât toţi ceilalţi oameni pe baza meritelor a ceea ce făcuseră, se aşezau cu totul şi în mod automat pe terenul completei îndreptăţiri de sine ce caracteriza fariseismul. Ei se considerau cu atât mai buni decât toţi oamenii încât nu încăpea compa­raţie. A predica adevărul „că Dumnezeu nu este părtinitor” lor li se părea a fi o revoluţie cu totul ruinătoare.

Şi care era, în tot acest timp, viaţa reală a acestor oameni? O, nu era decât o viaţă de nedreptate şi opresiune, maliţiozitate şi in­vi­die, duşmănie şi competiţie, cleveteli şi bârfe, ipocrizie şi mes­chi­­nă­rie, lăudându-se cu înalta cinste pe care o acordau legii, însă prin în­călcarea legii îl dezonorau pe Dumnezeu, inimile lor fiind pline de ucidere iar cu limbile strigând cu putere şi cerând sângele Unuia dintre fraţii lor, dar, cu toate acestea, nu puteau trece pragul unui tribunal roman „ca să nu se spurce”! Păzitori stricţi ai Saba­tu­lui, însă făcând în ziua sfântă spionaj trădător şi ocupându-se cu cons­pi­raţii în vederea uciderii.

Ceea ce credea Dumnezeu, şi încă crede, despre toate aceste căi este suficient de clar arătat pentru scopul nostru actual, în doar două scurte pasaje din Scripturi. Acesta este Cuvântul Său către Israel — cele zece seminţii — cât încă se mai bucurau de har:

„Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi pe cari-i aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (Amos 5:21-24).

Iar lui Iuda, cam în acelaşi timp, El i-a spus acelaşi lucru în aceste cuvinte:

„Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia amin­te la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! ‘Ce-Mi tre­buie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arde­­rile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sân­gele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tă­mâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praz­nicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge!’

‘Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi drep­ta­te orfanului, apăraţi pe văduvă!’ ‘Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.’” (Isaia 1:10-18).

Domnul Însuşi stabilise aceste zile de sărbătoare şi adunări so­lemne, aceste arderi de tot, jertfe de mâncare şi jertfe de mulţumire, dar acum El spune că le urăşte şi nu le va accepta. Cântecele lor fru­moase cântate de corurile lor bine instruite şi acompaniate cu instru­mente muzicale, oferind un spectacol măreţ — tot ceea ce ei considerau a fi muzică bună El numeşte „vuiet” şi doreşte ca să fie îndepărtat.

El nu a stabilit niciodată nici zile de sărbătoare, nici adunări solemne, nici jertfe, nici daruri, nici cântece pentru asemenea sco­puri precum cele pentru care erau folosite. El stabilise toate acestea ca mijloace de exprimare reverenţioasă a unei credinţe vii prin care Domnul Însuşi trebuia să locuiască în inimă şi să lucreze nepri­hă­nire în viaţă, astfel încât în neprihănire ei să poată judeca pe orfani şi să apere pe văduvă şi astfel dreptatea să poată curge ca o apă curgă­toare şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată.

Cântecele cântate cu pompa şi intonaţia stilată a unui spectacol zadarnic nu este decât „vuiet”, în timp ce simpla expresie „Tatăl nostru”, curgând dintr-o inimă atinsă de puterea unei credinţe adevărate şi vii şi „rostită cu sinceritate de buze omeneşti este mu­zi­că” (trad. eng.) care intră în urechea ce se apleacă (Ps. 116:2) a Tatălui Ceresc şi aduce binecuvântare divină prin puterea pe care o dă sufletului.

Acesta, şi numai acesta, era scopul pentru care stabilise El respectivele lucruri şi niciodată, niciodată nu trebuiau ele folosite în pretenţiile goale ale unui formalism mort pentru a contrabalansa cu neprihănire nelegiuirea unei inimi fireşti. Nimic altceva decât curăţirea de păcate prin sângele Mielului lui Dumnezeu şi purifi­ca­rea inimii prin credinţă vie — nimic altceva în afara acestora nu putea să facă celelalte lucruri acceptabile Celui care le stabilise.

Bible Echo, 28 ianuarie 1895