Legea Duminicală naţională

Legea Duminicală naţională

 

Intervenţia lui Alonzo T. Jones în faţa Comitetului Senatului, Washington, D.C.

Senator Blair:

– Sunt prezenţi aici oameni care doresc să fie ascultaţi, în opoziţie la această lege. Prof. Alonzo T. Jones, de la Colegiul Battle Creek, Michigan, este unul dintre cei care mi-au vorbit referitor la această problemă. Vreţi să precizaţi, prof. Jones, care este dorinţa dumneavoastră? Nu am nicio îndoială că putem obţine permisiunea Senatului să se întrunească în sesiune astăzi. Este extrem de bine să continuăm cu ascultarea şi să o terminăm acum. Ce părere aveţi despre această organizare? Mai întâi precizaţi pe cine reprezentaţi şi motivele pentru care doriţi să fiţi audiat.

Domnul Jones:

– Domnule preşedinte, reprezint oamenii cunoscuţi ca Adventişti de Ziua a Şaptea. Este adevărat că noi am fost cu totul ignoraţi de cealaltă parte. „Secta” foarte mică, aşa cum au numit-o ei; baptiştii de ziua şaptea au fost recunoscuţi, dar noi suntem de trei ori mai mulţi decât numărul lor, şi mult mai puternici ca forţă reală a activităţii noastre. Avem organizaţii în fiecare stat şi teritoriu din Uniune. Avem cea mai mare tipografie din Michigan; cea mai mare tipografie de pe coasta Pacificului, cel mai mare sanatoriu din lume, un colegiu în California şi unul în Michigan, o academie în Massachusetts; o tipografie în Basel, Elveţia, una în Christiana, în Norvegia, una în Melbourne în Australia. Activitatea noastră misionară s-a dezvoltat cuprinzând o mare parte din Europa, s-a extins de asemenea aproape în întreaga lume şi dorim o audiere cu acordul Comitetului.

Senatorul Blair:

– Unde locuiţi?

Domnul Jones:

– În prezent în Michigan. Domiciliul meu din ultimii patru ani este în California. Acum predau istoria la Colegiul Battle Creek, Michigan.

Trebuie să spun, atât pentru apărarea mea cât şi a organizaţiei pe care o reprezint, că noi avem păreri total deosebite, vreau să spun, total diferite de poziţia luată de reprezentantul baptiştilor de ziua a şaptea.

Am sesizat în expunerea Dr. Lewis, momentul în care a ratat cauza. Noi nu am ratat cauza noastră, domnilor senatori, nici nu acceptăm să fie clasată. Noi încercăm prin această audienţă să pătrundem mai profund decât au pătruns alţii, bazându-ne, atât pe principii şi pe fapte, cât şi pe logica faptelor.

Senator Blair:

– Această problemă vă este foarte cunoscută. Sunteţi profesor de istorie. Nu aţi putea continua cu această problemă după amiază?

Domnul Jones:

– Da, dacă aş avea puţin timp până după amiază, să-mi adun hârtiile. Mai am de citit nişte referinţe pe care nu le-am adus cu mine de dimineaţă.

Senatorul Blair:

– Foarte bine.

 

ARGUMENT

 

Senator Blair:

– Aveţi o oră întreagă, profesore. Este ora unu şi jumătate.

Domnul Jones:

– Sunt trei direcţii în care aş vrea să-mi dirijez argumentarea, în mod deosebit. Mai întâi, principiile pe care le avem; în al dolea rând, din punct de vedere istoric; şi in al treilea rând, aspectul practic al problemei.

Principiul pe care îl avem este că guvernarea civilă este civilă şi nu poate interveni în niciun caz prin legislaţie, în problemele religioase. Baza acestei afirmaţii o găsim în cuvintele lui Isus Hristos, în Matei 22:21. Când fariseii l-au întrebat dacă este legal să-i dea tribut Cezarului sau nu, El a răspuns: Daţi Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce-I al lui Dumnezeu.”

În acest fel Mântuitorul a separat, desigur, ceea ce aparţine Cezarului de ceea ce aparţine lui Dumnezeu; noi nu trebuie să dăm Cezarului ceea ce aparţine lui Dumnezeu; Noi nu trebuie să-I dăm lui Dumnezeu, prin Cezar ceea ce-I al lui Dumnezeu.

Senator Blair:

– Nu s-ar putea ca ceea ce ce-i datoraţi Cezarului să-i fie datorat şi lui Dumnezeu?

Domnul Jonss:

– Nu, domnule. Dacă ar fi aşa, atunci Mântuitorul s-ar fi încurcat singur în cuvântarea Sa, lucru pe care ei voiau ca El să-L facă. Cartea spune că ei s-au sfătuit „cum ar putea să-L încurce în cuvântarea Lui”. Făcând distincţia pe care a facut-o între ceea ce aparţine Cezarului şi ceea ce aparţine lui Dumnezeu, dacă ar fi adevărat că acelaşi lucru aparţine ambilor, El într-adevăr, s-ar fi încurcat în cuvântarea Sa, dar unde ar fi forţa din cuvântarea Lui, prin care ne porunceşte să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce-I al lui Dumnezeu?

Senator Blair:

– Nu este o cerinţă a lui Dumnezeu ca noi să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului?

Domnul Jones:

– Da.

Senatorul Blair:

– Dacă Cezarul este societatea, iar ziua de odihnă este cerută pentru binele societăţii, Dumnezeu nu ne cere să stabilim ziua de odihnă pentru binele societăţii? Iar dacă societatea face o lege conform acestei porunci nu întăreşte astfel acest lucru?

Domnul Jones:

– Este pentru binele societăţii ca oamenii să fie creştini, dar nu e de competenţa statului să facă creştini. Dacă statul îşi asumă această sarcină nu va fi pentru binele societăţii, nu a fost şi nu va putea fi vreodată.

Senator Blair:

– Nu confundaţi această problemă? Un lucru poate fi cerut pentru binele societăţi şi din acest motiv poate fi în concordanţă cu voinţa şi porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat poruncile sale pentru binele societăţii, nu-i aşa? Dumnezeu nu a dat porunci care nu au legătură cu binele societăţii.

Domnul Jones:

– Poruncile Lui sunt pentru binele omului:

Senator Blair:

– Omul este societatea. Ea este făcută din indivizi

Domnul Jones:

– Dar prin ceea ce Dumnezeu a dat omului pentru binele oamenilor, el a dat acele lucruri care aparţin numai legăturii omului cu Dumnezeu; El a dat, de asemenea, lucruri care aparţin legăturii omului cu ceilalţi semeni ai săi. În acele lucruri pe care le datorăm celorlalţi semeni ai noştri guvernarea civilă poate să intervină.

Senator Blair:

– Omul trebuie să-L respecte pe Dumnezeu respectând societatea civilă.

Domnul Jones:

– Voi ajunge şi la acest punct în lucrurile care se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu, la dreptul individual de a-I servi pe Dumnezeu, aşa cum dictează conştiinţa fiecăruia, societatea nu are nimic de făcut, dar în formarea societăţii civile, sunt anumite îndatoriri pe care individul le datorează societăţii şi fără de care societatea nu poate fi organizată.

Senatorul Blair:

– Aşa ceva nu-i de conceput. Când a fost făcută această doctrină a contractului în societate? Este filozofia unui necredincios.

Domnul Jones:

– Se aplică oriunde întâlneşti oameni care trăiesc împreună.

Senator Blair:

– Aţi fost de acord vreodată cu ea? Ne-a legat înainte de a deveni compos mentis?

Domnul Jones:

– Desigur, guvernarea civilă este o poruncă a lui Dumnezeu.

Senator Blair:

– Atunci nu este necesar un acord al omului?

Domnul Jones:

– Ba da, domnule, el porneşte de la oameni.

Senator Blair:

– Referitor la înţelegerea din societate despre care s-a vorbit, aceasta nu consideră acordul ca o problemă personală şi individuală. Societatea există în întregime, independentă de voinţa celor care intră în ea. Totuşi, nu vă voi mai întrerupe. Am facut-o din cauza discuţiei particulare, în care am crezut că aţi lucrat sub influenţa unei erori în afirmaţia de bază, şi care ar fi existat în toată intervenţia dumneavoastră. Am avut această impresie şi asta-i tot.

Domnul Jones:

– Cred că prevederea Declaraţiei de Independenţă este adevărată; că „Guvernanţii îşi obţin adevărata putere din consimţământul celor guvernaţi.”

Senator Blair:

– Nu contrazic asta.

Domnul Jones:

– Dintre toţi oamenii din lume, americanii trebuie să fie ultimii care să nege teoria contractului social a guvernării civile.

Pe bordul vasului „Mayflower”, înainte ca părinţii pelerini să fi pus vreodată piciorul pe aceste ţărmuri, au fost scrise următoarele:

„În numele lui Dumnezeu, Amin. Noi, cei ale căror nume sunt scrise mai jos, supuşi credincioşi ai suveranului respectat, Domnia sa regele James, prin voinţa Domnului rege al Marii Britanii, Franţei, Irlandei, apărător al credinţei, lucrând pentru gloria Domnului şi propăşirea credinţei creştine şi pentru onoarea regelui şi a ţării noastre, făcând o călătorie pentru a organiza prima colonie în partea de nord a Virginiei; dorim solemn şi reciproc ca prin cei prezenţi în prezenţa Domnului, unul cu altul să ne înţelegem şi să ne unim cu toţii într-un organism civil şi politic, pentru mai buna noastră organizare, apărare şi sprijinirea celor mai sus menţionate; şi în virtutea acestora să legiferăm, să constituim, să elaborăm legi egale, hotărâri, decrete, constituţii, cât se poate de corecte, să fie gândite cât mai plăcute şi mai potrivite pentru binele general al coloniei, la care promitem să datorăm toată supunerea şi ascultarea. Ca mărturie noi subscriem numele noastre la Cape Cod, la 11 noiembrie, în domnia suveranului nostru, Regele James al Angliei, Franţei, Irlandei şi Scoţiei, anul 1620 A.D.”

Următorul document american este cel al reglementării fundamentale din Connecticut 1638-1639 şi care spune următoarele:

„Prin voinţa deplină a Domnului Atotstăpânitor prin rânduirea înţeleaptă a lucrurilor, noi locuitori din Windsor, Harteford, Wethersfield, convieţuim şi locuim în jurul râului Conectecotte şi prin ţinuturile învecinate, ştim că unde se adună oameni, Cuvântul Domnului cere ca pentru menţinerea păcii şi înţelegerii acestor oameni, munca oamenilor trebuie să se ordoneze şi să se organizeze în funcţie de cerinţe şi anotimpuri.”

Domnule, prima Constituţie a Statelor Unite – 1784 – în legea drepturilor declară:

I – Toţi oamenii sunt născuţi egali, liberi, independenţi. Deci, orice guvernare de drept porneşte de la oameni, este întemeiată pe consens şi instituită pentru binele general.

II – Când oamenii intră într-o societate, ei trebuie să cedeze o parte din drepturile lor naturale, acelei societăţi pentru a asigura protejarea celorlalţi şi, fără un asemenea echivalent, cedarea nu are sens.

III – Printre drepturile naturale, câteva sunt, chiar prin natura lor, inalienabile, deoarece niciun echivalent nu poate fi primit pentru ele. Drepturile de conştiinţă fac parte din această categorie.

Şi în Secţiunea 2 din aceeaşi Constituţie, la articolul „forma de guvernare” sunt aceste cuvinte:

„Oamenii, care locuiesc pe teritoriul numit mai înainte provincia New Hampshire, solemn şi mutual sunt de acord cu toţi să se constituie într-un organism politic independent, suveran, liber, sub numele de Statul New Hampshire.”

In Constituţia Statului New Hampshire din l792 aceste articole sunt repetate, cuvânt cu cuvânt. Ele rămân neschimbate, nici măcar o literă nu s-a schimbat, la ratificarea din 1852 şi la ratificarea din 1877.

În consecinţă, domnule, fiecare stat care vă trimite la acest capitol se bazează chiar pe teoria pe care o negaţi. Acestea sunt principiile Declaraţiei de Independenţă; este învăţătura din Scriptură; şi pe care noi am ţinut-o mereu vie şi adevărată.

Aceste principii sănătoase, autentic americane – guvernarea civilă derivându-şi adevărata putere, din consensul celor guvernaţi şi din neîncălcarea drepturilor de conştiinţă – acestea sunt şi principiile susţinute şi menţinute de Adventiştii de Ziua a Şaptea.

Senator Blair:

– Dar societatea este în spatele guvernării pe care societatea o creează.

Domnul Jones:

– Desigur. Toate guvernările civile pornesc de la oameni, indiferent de formă.

Senator Blair:

– Cu acest lucru suntem de acord.

Domnul Jones:

– Dar oamenii, indiferent de câţi sunt, nu au dreptul să pună stăpânire pe relaţia dintre noi şi Dumnezeu. Aceasta rămâne între individ şi Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos; şi deoarece Mântuitorul a făcut distincţie între ceea ce aparţine Cezarului şi ce aparţine lui Dumnezeu, când Cezarul cere oamenilor ceea ce aparţine Domnului, atunci Cezarul nu mai e la locul lui, iar dacă, în felul acesta, dă ascultare Cezarului, Dumnezeu este tăgăduit. Când Cezarul – guvernarea civilă – cere oamenilor ceea ce este al lui Dumnezeu, el cere ceea ce nu-i aparţine. Făcând aşa, Cezarul uzurpă locul şi prerogativele Domnului; şi fiecare om care are consideraţie faţă de Dumnezeu, faţă de propriile sale drepturi înaintea lui Dumnezeu, nu va lua în considerare o astfel de interpunere din partea Cezarului.

Acest argument este confirmat în comentariile apostolilor asupra cuvintelor lui Isus. în Romani 13:1-9 este scris: „Fiecare suflet să fie supus stăpânirilor celor mai înalte. Pentru că nu este nicio stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu; stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, oricine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu, iar cei care se împotrivesc îşi vor primi osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă ceea ce-i bun şi tu vei avea laudă de la ea; pentru că el este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă tu faci ceea ce este rău, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia, pentru că el este în slujba lui Dumnezeu ca să-l răzbune şi să-l pedepseacă pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta plătiţi şi birurile, pentru că ei sunt slujitorii Domnului, făcând mereu slujba aceasta. Daţi tuturor ceea ce sunteţi datori, cui datoraţi birul, daţi-i birul, daţi vama cui datoraţi vama, daţi frica cui datoraţi frica, cinstea cui datoraţi cinstea. Să nu datoraţi nimănui nimic; decât să vă iubiţi unul pe altul, căci cel care iubeşte pe altul a împlinit legea. De fapt, să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu pofteşti şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprinde în această poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Este uşor de văzut că Scriptura este o expunere a cuvintelor lui Hristos. „Daţi deci Cezarului ce-i al Cezarului.” In porunca Mântuitorului să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului este o recunoaştere deplină, a legitimităţii guvernării civile şi că puterea civilă ne cere să o recunoaştem, că sunt lucruri pe care suntem datori să le dăm puterii civile. Scriptura în Romani 13 precizează simplu aceleaşi lucruri în alte cuvinte: „Fiecare suflet să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, pentru că nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu; stăpânirile care sunt, sunt rânduite de Dumnezeu.”

Şi iarăşi: Cuvintele Mântuitorului sunt un răspuns la întrebarea referitoare la impozite. Ei i-au zis: „Este legal să-i dăm bir Cezarului sau nu?” (Romani 13:6) Isus se referă la acelaşi lucru zicând:

„Tot pentru aceasta tu trebuie să plăteşti bir, pentru că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu, făcând mereu acest lucru; în răspunsul la întrebarea fariseilor despre bir, Isus a spus: „Daţi deci Cezarului ce-i al Cezarului” (Romani 13:7), continuând acelaşi gând, zice: „Daţi deci toate datoriile tuturor, birul, cui datoraţi birul; vama, cui datoraţi vama; frica, cui datoraţi frica; cinste, cui datoraţi cinste.” Aceste referiri fac adevărate ceea ce am spus că această parte a Scripturii (Romani 13:1-9) este un comentariu sfânt al cuvintelor lui Hristos din Matei 22:17-21.

Pasajul se referă mai întâi la guvernarea civilă, stăpânirile cele mai înalte, puterile care sunt rânduite. Apoi vorbeşte de dregători, ca purtând sabia şi acţionând în problema birului. Apoi el porunceşte să se dea bir cui se datorează bir şi, apoi, spune: „Să nu datorezi nimic nimănui; doar să vă iubiţi unul pe celălalt, pentru că iubind aproapele împlineşti legea.”

Apoi se referă la a şasea, a şaptea, a opta, a noua, a zecea poruncă şi spune: „Şi orice poruncă mai poate fi este cuprinsă complet în această poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Mai sunt şi alte porunci ale aceleiaşi legi la care Pavel se referă. Sunt cele patru porunci ale primei legi, porunci care spun: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau pe pământ sau în ape sau sub pământ. „Să nu iei numele Domnului în deşert. Aminteşte-ţi de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.” Apoi mai este o poruncă în care sunt cuprinse pe deplin toate acestea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată puterea ta.” Pavel ştia prea bine aceste porunci. Atunci de ce spune? „Dacă mai există vreo poruncă, aceasta este pe deplin cuprinsă în această poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” El a scris aceasta deoarece el se referea la principiile enunţate de Mântuitorul cu privire la îndatoririle noastre faţă de stăpânirea civilă.

Îndatoririle noastre faţă de stăpânirea civilă aparţin numai stăpânirii şi semenilor noştri, deoarece stăpânirea civilă aparţine numai oamenilor în relaţiile lor unul cu altul şi dintre ei şi stăpânire. Dar cuvintele Mântuitorului separă complet ceea ce aparţine lui Dumnezeu, de ceea ce aparţine stăpânirii civile.

Ceea ce aparţine lui Dumnezeu nu trebuie să fie dat stăpânirii civile – stăpânirilor care sunt rânduite. Deşi Pavel ştia bine că mai erau şi alte porunci, spune: „Dacă mai sunt şi alte porunci sunt pe deplin cuprinse în porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”; aceasta înseamnă că dacă ar mai fi vreo altă poruncă care să intervină în relaţia dintre om şi stăpânirea civilă, ea este cuprinsă în porunca: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi; se arată dar că stăpânirile care sunt, deşi rânduite de Dumnezeu, sunt rânduite simplu, în lucrurile care aparţin legăturii dintre om şi semenii săi şi numai în aceste lucruri.

Mai mult, deoarece în aceste porunci divine ale îndatoririlor pe care oamenii le datorează stăpânirilor care sunt, nu există nicio referire la prima tablă a legilor, reiese ideea că stăpânirile care sunt, deşi rânduite de Dumnezeu, nu au nimic de-a face cu legătura omului cu Dumnezeu.

Deci cele 10 porunci conţin întreaga îndatorire a omului; în enumerarea îndatoririlor pe care oamenii le au faţă de stăpânirile care sunt, nu există nicio referire la prima tablă a legilor şi reiese că niciuna din îndatoririle cuprinse în prima tablă a legii lui Dumnezeu, omul nu o datorează stăpânirilor care sunt; deci să spunem iarăşi că niciuna din îndatoririle cuprinse în primele patru porunci, nu aparţin stăpânirilor pământeşti, deşi ele sunt rânduite de Dumnezeu. Acestea sunt îndatoriri pe care omul le datorează lui Dumnezeu, iar stăpânirile pământeşti nu au nimic de-a face cu acestea, deoarece Hristos ne-a poruncit să dăm lui Dumnezeu – nu Cezarului, nici prin Cezar, ceea ce-I al lui Dumnezeu. Deci, aşa cum Pavel în comentariul său asupra principiilor pe care Hristos le-a stabilit, nu s-a referit la primele patru porunci, tot aşa şi noi respingem, pentru totdeauna dreptul vreunei stăpâniri civile de a elabora legi care să se refere la datoria omului faţă de Dumnezeu cuprinsă în primele patru porunci. Acest proiect de lege duminicală îşi propune să intervină în ceea ce priveşte ziua Domnului. Dar dacă este ziua Domnului, noi trebuie să o dăm Domnului, nu Cezarului. Când Cezarul ne cere nouă acest lucru, el cere ceea ce nu-i aparţine lui, ne cere ceva cu care nu are nimic de-a face.

Senator Blair:

– Aţi avea vreo obiecţie dacă în loc de „ziua Domnului” noi am spune „duminica”?

Domnul Jones:

– Nu, domnule. Deoarece principiile călăuzitoare, baza călăuzitoare pentru duminică este eclesiastică, iar legislaţia referitoare la ea este eclesiastică. Voi reveni mai complet la întrebarea pusă de dumneavoastră acum.

Dar acum să nu ne înţelegeţi greşit asupra acestui aspect. Noi suntem Adventişti de Ziua a Şaptea, dar dacă această lege ar fi fost pentru impunerea respectării zilei a şaptea ca zi a Domnului ne-am fi opus la fel de mult ca şi acum, pentru motivul că stăpânirea civilă nu are nimic de-a face cu ceea ce noi datorăm lui Dumnezeu, dacă datorăm ceva sau nu, dacă acordăm consideraţie sau nu.

Daţi-mi voie să mă refer în continuare la cuvintele lui Hristos pentru a sublinia acest aspect. La acea vreme, întrebarea se referă la bir, dacă era conform legii să se plătească bir Cezarului sau să nu se plătească. Prin răspunsul la această întrebare Hristos a stabilit principiul: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-I al lui Dumnezeu.” Acel bir de bani era al Cezarului; El avea chipul şi inscripţia sa pe monedă; deci trebuia să i se dea lui.

Acum se pune problema să se dea Sabatului respectul cuvenit şi este într-adevăr o întrebare legitimă, necesară: „Este corect să se acorde Cezarului respectul care se cuvine zilei Domnului”?

Răspunsul poate fi chiar în cuvintele Domnului: „Arătaţi-mi ziua Domnului, al cui semn îl poartă? Al Domnului, desigur. Chiar această lege care este în discuţie astăzi, o declară ca zi a Domnului. Iar cuvintele lui Hristos tot la acest lucru se referă. Purtând semnul Domnului, să-i dăm Domnului ce-i al Domnului. iar Cezarului, ce-i al Cezarului. Ziua aceasta nu poartă, semnul Cezarului, deci nu-i aparţine şi deci nu trebuie să-i fie dată lui.

Să ne referim la instituţia, cuprinsă în cuvântul Sabatului. Este legal să-i dăm Cezarului respectul cuvenit Sabatului sau nu? Arătaţi-ne Sabatul. A cui imagine şi al cui însemn îl poartă? Porunca Domnului spune - „Sabatul este al Domnului Dumnezeului tău”. El poartă chipul şi inscripţia Lui şi numai a Lui, îi aparţine în întregime Lui. Cezarul nu are nimic de-a face cu ea şi deci nu-i aparţine lui; respectul cuvenit acestei zile nu-i poate fi acordat Cezarului ci numai Domnului, deoarece porunca spune: „Aminteşte-ţi de ziua Sabatului şi sfinţeşte-o.”

Dacă nu este sfinţită nu este respectată în nici un fel. Deci aparţinând lui Dumnezeu, purtând însemnul Lui şi nu al Cezarului, conform poruncii lui Hristos, această zi trebuie dată lui Dumnezeu, deoarece noi trebuie să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, iar Sabatul este Sabatul Domnului Dumnezeului tău. Respectul Sabatului, deci respectul cuvenit zilei lui Dumnezeu, oricum ai numi această zi, niciodată nu poate fi dat Cezarului. Iar Cezarul niciodată nu poate să ceară ceea ce aparţine Domnului, fără ca el însuşi să nu-şi asume locul Domnului, uzurpând în felul acesta prerogativele Domnului.

Dacă această lege ar fi fost proiectată în favoarea adevăratului Sabat al Domnului a şaptea zi pe care o respectăm noi, dacă această lege ar fi propus respectarea acestei zile, obligând în felul acesta oamenii să nu lucreze în această zi, ne-am fi opus la fel de mult, ca şi acum, şi aş fi luat cuvântul la această tribună şi aş fi argumentat exact aşa cum argumentez împotriva acestei legi duminicale, pe baza aceloraşi principii stabilite de Isus Hristos – că în ceea ce-i aparţine lui Dumnezeu, stăpânirea civilă nu poate interveni. Această datorie rămâne numai între om şi Dumnezeu; iar dacă vreun om nu i-o dă Domnului; el numai in faţa Domnului este răspunzător pentru absenţa sau refuzul de a da Domnului ce-i al Domnului; deci omul nu este răspunzător în faţa altui om, nici în faţa vreunei adunări sau organizaţii a oamenilor; iar oricare stăpânire care încearcă să-şi asume dreptul de a pedepsi un om pentru absenţa sau refuzul său de a da Domnului ce-I al Domnului, se pune ea însăşi în locul Domnului. Orice guvernare care încearcă să se opună cuvintelor lui Hristos este deci necreştină.

Prezenta lege duminicală propune stăpânirii să facă chiar acest lucru şi deci pot să spun, fără nicio aluzie la autorul acestei legi. că această lege duminicală naţională, care este acum în discuţie este necreştină.

Dar prin acest lucru nu apreciez că această lege este mai rea decât alte legi duminicale din lume. Nu a fost şi nu va fi niciodată o lege duminicală care să nu fie anticreştină.

Senator Blair:

– Sunteţi împotriva tuturor legilor duminicale din ţară?

Domnul Jones:

– Da, domnule.

Senator Blair:

– Sunteţi împotriva tuturor legilor duminicale?

Domnul Jones:

- Da, domnule. Suntem împotriva tuturor legilor duminicale care au fost vreodată în lume, de la prima lege promulgată de Constantin şi până la această lege care-i propusă acum; noi ne vom împotrivi la fel de mult şi unei legi sabatiste, dacă ar fi propusă, pentru că ar fi tot anticreştină.

Senator Blair:

– Statală şi naţională, la fel?

Domnul Jones:

– Statală şi naţională, domnule. Vă voi da argumente istorice reale şi fapte concrete pe care aceste lucruri se bazează şi sper că vor fi privite cu consideraţie.

George Washington, care cred că se mai bucură încă de consideraţie, cel puţin în rândul Adventiştilor de Ziua a Şaptea, a spus: „Orice om care se comportă ca un bun cetăţean este singur răspunzător faţă de Dumnezeu, în ceea ce priveşte credinţa religioasă şi trebuie să fie protejat în închinarea faţă de Dumnezeu, în conformitate cu propria conştiinţă.” Şi trebuie să fim protejaţi atâta timp, cât suntem cetăţeni care respectă legea. Nu există deţinător de baruri printre noi. Noi suntem un organism pentru prohibiţie şi acţionăm conform cu spiritul principiilor cumpătării creştine, pe care le practicăm din convingere.

Pe scurt, nu veţi întâlni în întreaga ţară sau în întreaga lume, alţi oameni mai doritori de pace sau alţi apărători ai legii decât ne străduim noi să fim. Noi îndemnăm oamenii să se supună stăpânirilor aşa după cum spune Scriptura, noi învăţăm oamenii că datoria cea mai înaltă a unui cetăţean creştin este de a respecta legea – să nu o respecte doar de frica pedepsei, ci din respect pentru autoritatea statală şi din respect faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de El.

Senator Blair:

– Acesta este cunoscutul argument mormon. Mormonii spun că instituţiile lor sunt o problemă de credinţă religioasă. Fiecare acceptă dreptul de a crede în mormonism, dar când este pe punctul de a-l practica, nu-i va deranja oare pe ceilalţi?

Domnul Jones:

– Aş fi ajuns şi la acest aspect, chiar dacă nu aţi fi pus această întrebare. Dar dacă aţi amintit-o, am să mă refer chiar acum la ea. Argumentul meu de bază este că stăpânirea civilă nu are niciun rol în datoriile ce revin oamenilor, din primele patru porunci, iar acesta este şi argumentul cuprins în cuvintele lui Washington. Aceste îndatoriri aparţin numai lui Dumnezeu. Poligamia este adulter. Dar adulterul nu este în niciun caz o datorie pe care omul o are faţă de Dumnezeu; ea nu se încadrează în primele patru porunci, ci este cuprinsă în interzicerile din a doua tablă de legi a Domnului – porunca referitoare la datoria faţă de aproapele nostru. Stăpânirea civilă poate să decidă cum să se poarte oamenii cu semenii lor; aceasta este menirea existenţei ei.

În consecinţă, practicarea poligamiei este un subiect specific, sub jurisdicţia stăpânirii civile. Argumentul meu nu sprijină deloc principiile mormonismului, nici nu ar fi corect să fac acest lucru. Ştiu că este ca o obiecţie de-a gata, dar cei care o oferă ca o obiecţie şi ca un contra argument faţă de principiile pe care ne sprijinim, fac din adulter o practică religioasă. Dar împotriva tuturor obiecţiilor şi argumentelor, eu susţin că adulterul nu este în niciun sens o practică religioasă.

Este evident nereligioasă, dar în principal este antisocială; deoarece este antisocială, stăpânirea civilă este la fel de îndreptăţită de a condamna adulterul, aşa cum are dreptul de a pedepsi crima, hoţia, sperjurul sau orice altă faptă antisocială. Mai mult însă, noi tăgăduim că ocupaţiile oneste din orice zi a săptămânii, oricând ar avea loc ele ar putea fi clasificate vreodată în mod corect în aceeaşi categorie cu adulterul.

Sunt de asemenea oameni care cred în proprietatea comună în lume. Să presupunem că ei îşi bazează principiile lor pe proprietatea comună asupra tuturor lucrurilor, după exemplul apostolic. Foarte bine. Ei au dreptul să facă acest lucru. Oricine îşi vinde proprietatea şi se alătură unui fond comun, are dreptul să o facă dacă el asta doreşte; dar să presupunem că aceşti oameni, pentru îndeplinirea acestui principiu şi pentru respectarea acestei cerinţe religioase, ar lua fără consimţământ, proprietatea voastră sau a mea; ce va urma? Statul va interzice aceasta. El nu interzice exercitarea religiei lor; căci în exercitarea prerogativelor de protejare, statul interzice hoţia. Dar interzicând hoţia, statul nu va întreba niciodată dacă hoţia este o practică religioasă. Aşa este şi poligamia, care este practicată printre mormoni. Dar să privim această problemă şi din alt punct de vedere.

Este dreptul fiecărui om din această ţară sau de oriunde să se închine unui idol, dacă el vrea. Acel idol întruchipează convingerea lui despre ceea ce este Dumnezeu. El poate să se închine conform convingerilor sale. N-are importanţă ce formă poate să aibă idolul său, el are dreptul săi se închine oriunde în lume, deci şi în Statele Unite.

Dar să presupunem că prin închinarea la acel idol el încearcă să ia viaţa unui semen de-ai său şi să o ofere ca o jertfa umană. Stăpânirea civilă există pentru apărarea vieţii, a libertăţii, a proprietăţii şi trebuie să pedepsească pe cel care a ameninţat viaţa semenului său. Legea civilă protejează viaţa omului împotriva unor astfel de practici ale oricărei religii, dar în pedepsirea vinovatului, statul nu trebuie să ia în considerare problema religiei omului. Îl va pedepsi ca şi când acesta nu ar aparţine unei religii. Îl va pedepsi pentru faptele antisociale, pentru tentativa de crimă, dar nu pentru nereligiozitatea lui. Repet, problema religiei nu trebuie să se ia în considerare de către stat; singura întrebare care se pune este următoarea: „A ameninţat el viaţa semenului său?”

Stăpânirea civilă trebuie să-şi protejeze cetăţenii. Numai acest lucru este strict sub jurisdicţia Cezarului, se înscrie pe linia îndatoririlor pe care le datorăm aproapelui nostru, aşa după cum ne arată Scriptura şi în care Cezarul trebuie să intervină. Deci este clar că statul niciodată nu poate să legifereze ceva referitor la credinţa religioasă a omului sau referitor la primele patru porunci ale Decalogului Dar dacă prin practicarea convingerilor sale religioase, în conformitate cu primele patru porunci, el încalcă drepturile aproapelui său – de viaţă, de familie, de proprietate sau personale – atunci stăpânirea civilă poate să spună că este nelegal. De ce? Pentru că este nereligios sau imoral? Nu, ci pentru că este un factor antisocial; şi numai pentru acest motiv. Niciodată nu va fi un drept al Statului de a pune întrebări dacă un om este religios sau nu sau dacă acţiunile sale sunt sau nu religioase. Singura întrebare care trebuie pusă este: Acţiunea este antisocială sau nu?

Senator Blair:

– Acum să aplicăm acest drept la cazul instituirii zilei de odihnă pentru oameni, pentru binele oamenilor.

Domnul Jones:

– Foarte bine, vom lua în considerare această problemă. Aici sunt persoane care respectă duminica. Este dreptul lor de a munci în oricare altă zi a săptămânii. Este dreptul lor de a lucra şi-n ziua aceea dacă doresc. Dar ei respectă această zi recunoscând-o ca zi de odihnă. Deci dacă ei fac ceea ce au dreptul să facă, iată că există şi alţi oameni care respectă sâmbăta şi alţii care respectă vinerea. Mahomedanii respectă vinerea. Noi ne vom limita la noi, cei care respectăm sâmbăta, a şaptea zi, ca zi a Domnului. Cei care respectă duminica şi care doresc legificarea acestei zile cer ca ceilalţi oameni să nu lucreze duminica, deoarece spun ei, ar deranja odihna lor, ar deranja închinarea lor, ar pretinde că drepturile lor nu sunt apărate, cu adevărat.

Cred ei într-adevăr acest lucru? Să vedem. Ei niciodată nu vor admite (în orice caz eu nu am găsit vreunul care să admită) că munca lor de sâmbăta deranjează odihna şi închinarea oamenilor care respectă sâmbăta. Dacă munca lor de sâmbăta, nu deranjează odihna Sabatului sau închinarea oamenilor care respectă sâmbăta, atunci pe care principii s-ar spune că munca noastră de duminica, deranjează odihna celor care ţin duminica. Dacă munca lor nu deranjează odihna noastră şi închinarea noastră, nici munca noastră nu poate deranja odihna şi închinarea lor. Mai mult decât atât: la o conferinţă generală pentru ziua de duminică ţinută la San Francisco, la care am fost prezent, a fost o persoană care a vorbit aşa: „Sunt în Statele Unite unii oameni şi unii dintre ei buni, care nu cred în legea duminicală şi care respectă sâmbăta ca zi a Domnului,” dar zice el, „majoritatea trebuie să conducă”. Marea majoritate a oamenilor ţin duminica; drepturile lor trebuie să fie respectate şi ei au dreptul de a le legifera. Eu m-am ridicat şi am spus: „Să presupunem că adventiştii de ziua a 7-a ar fi majoritatea, iar ei ar vrea să legifereze o lege, să vă oblige să ţineţi sâmbăta, pentru a respecta drepturile lor. Aţi considera corectă această cerere? A fost un murmur în întreaga sală, „Nu”.

Senator Blair:

– Pe ce bază au zis ei nu?

Domnul Jones:

– Asta este ceea ce aş vrea să ştiu. Nu a fost logic. Răspunsul lor arată că nu există nicio bază în justiţie, niciun drept pentru ca ei să ceară ca majoritatea să conducă în probleme de conştiinţă.

Senator Blair:

– Nu asta reiese. Sau cel puţin nu am realizat că asta reiese. Majoritatea are dreptul de a conduce în ceea ce ţine de reglementări ale societăţii, iar dacă Cezarul conduce societatea, atunci majoritatea are dreptul de a spune ce i se cuvine Cezarului.

Domnul Jones:

– Foarte bine, dar majoritatea nu are niciun drept să spună ce trebuie să-i dăm noi lui Dumnezeu; nici dreptul să spună ca să dăm Cezarului ceea ce-i al lui Dumnezeu. Dacă 999 dintre fiecare o mie de oameni din S.U.A respectă a şaptea zi, care este sâmbăta şi eu consider că dreptul meu este de a ţine duminica, ei nu vor avea niciun drept să mă oblige să mă odihnesc sâmbăta.

Senator Blair:

– Cu alte cuvinte, plecaţi de la premisa că pentru binele societăţii, facând abstracţie de aspectul religios, societatea, nu are voie să ceară abţinerea de la muncă în ziua de sâmbătă, dacă acest lucru deranjează pe alţii?

Domnul Jones:

– Referitor la deranjarea altora, eu am dovedit că nu are voie. Sensul întrebării dumneavoastră, susţine părerea mea.

Senator Blair:

– Sunteţi consecvent în ideea că nu trebuie să existe nicio zi de odihnă. O întrebare mă frământă: „Se opune vorbitorul tuturor legilor împotriva blasfemiei?”

Domnul Jones:

– Da, domnule. Dar nu pentru că blasfemia nu este dăunătoare, ci pentru că stăpânirea civilă nu poate aprecia blasfemia şi nici nu o poate pedepsi. Blasfemia aparţine lui Dumnezeu şi este o ofensă la adresa Lui este un păcat împotriva Lui.

Senator Blair:

– Să presupunem că practicarea ei în societate pe scară largă este vătămătoare pentru societate?

Domnul Jones:

– Trebuie explicat cum este ea dăunătoare societăţii.

Senator Blair:

– Să presupunem că este dăunător pentru societate în acest fel: Credinţa în existenţa lui Dumnezeu şi respect faţă de Creator şi o cultivare a acestui sentiment este pentru binele societăţii; este de fapt baza tuturor legilor şi interdicţiilor. Dacă Atotputernicul, care ştie totul şi are toată puterea, nu are niciun drept să ne constrângă este dificil să înţelegi cum putem să ne constrângem unul pe altul.

Domnul Jones:

– El are dreptul să ne constrângă. El chiar ne constrânge.

Senator Blair:

– În mod obişnuit blasfemia, adică luarea în derâdere a Atotputernicului, ar avea tendinţa de a educa copiii care în curând vor fi statul, într-o atitudine de ignorare a Lui şi a autorităţii Lui. Blasfemia aşa cum o înţeleg eu, este acea practică care atrage dispreţul faţă de Dumnezeu şi-L ridiculizează printre cei creaţi de El.

Domnul Jones:

– Ceea ce este blasfemia aici nu ar putea fi blasfemie în China şi în multe alte ţări.

Senator Blair:

– Noi nu ne referim la comunităţi păgâne aici. O reglementare care s-ar potrivi într-o comunitate păgână, n-ar corespunde oamenilor dintr-o comunitate creştină. Vreţi să spuneţi că nu este o astfel de blasfemie.

Domnul Jones:

– Nu. Nu am vrut să spun acest lucru.

Senator Blair:

– Un chinez, e puţin probabil ca să creadă în vreun dumnezeu, cel puţin într-un Dumnezeu aşa cum credem noi. Luând în considerare Dumnezeul nostru şi aceste instituţii creştine, ce înţelegeţi prin blasfemie?

Domnul Jones:

– Sunt multe lucruri pe care Scriptura le arată ca fiind blasfemie.

Senator Blair:

– Puterea legii în diferite state şi-a asumat răspunderea de a spune că anumite lucrări sunt blasfemie.

Domnul Jones:

– Exact, dar dacă legea şi-a propus să definească blasfemia şi să o pedepsească, de ce nu merge mai în profunzime şi să definească totul şi să pedepsească totul?

Senator Blair:

– Probabil că nu are voie să meargă aşa departe cum ar trebui. Spuneţi că vă opuneţi tuturor legilor împotriva blasfemiei, blestemului şi înjurăturilor?

Domnul Jones:

– Referitor la oricare din primele patru porunci.

Senator Palmer:

– Să presupunem că ceea ce este definit ca blasfemie în codul de lege al câtorva state ar micşora respectarea şi consideraţia ce revine legii, aţi considera legea împotriva ei ca fiind improprie?

Domnul Jones:

– Din punctul de vedere că Scriptura este temelia tuturor lucrurilor, nicio legislaţie nu poate fi potrivită în ceea ce priveşte primele patru porunci. Pot exista multe modalităţi care ar fi potrivite pentru ca guvernarea civilă să acţioneze într-un mod sau altul; dar când ai iniţiat o asemenea legislaţie, unde te vei opri?

Senator Palmer:

– Abţinerea de la blasfemie este o parte a educaţiei tineretului patriei.

Domnul Jones:

– Este adevărat. Dacă tineretul este educat corect el niciodată nu va huli.

Senator Palmer:

– Să lăsăm acum legile privind educaţia tineretului. Problema este dacă abţinerea de la blasfemie nu poate fi inclusă în scopul educaţiei. Porniţi de la acest punct de vedere.

Domnul Jones:

– Idolatria (şi lăcomia este idolatrie), nu este altceva decât încălcarea primei porunci:” Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”, iar dacă statul poate să interzică încălcarea poruncii a treia şi a patra, de ce n-ar avea voie să interzică încălcarea primei porunci sau a celei de a doua şi, în acest caz, ar înlocui cu totul pe Dumnezeu şi ar stabili o teocraţie pământească. Aceasta este singura concluzie logică.

Senator Blair:

– Lăcomia este un gând, dar când este pusă în practică prin hoţie – luând de la altul fară a ţine cont de nimic – legea intervine.

Domnul Jones:

– Desigur.

Senator Palmer:

– Există un fel de molipsire prin blasfemie sau lăcomie. De exemplu, dacă un om lacom din vecinătate ar insufla, în întreaga colectivitate, lăcomia, într-o asemenea măsură încât toţi ar deveni hoţi atunci lăcomia ar fi o problemă proprie legislaţiei.

Domnul Jones:

– Niciodată. Interziceţi hoţia, dar nu lăcomia. Nu puteţi pătrunde în intimitatea minţii unde locuieşte lăcomia.

Senator Blair:

– Nu spunem că trebuie să invadăm intimitatea minţii; dar societatea are dreptul să facă reglementări, deoarece acele reglementări sunt esenţiale pentru binele societăţii. Societatea, printr-un vot majoritar stabileşte o reglementare, iar noi trebuie să ne supunem la ceea ce a fost stabilit de majoritate.

Domnul Jones:

– Cum poate fi stabilit ceea ce este blasfemia, deoarece este numai ofensa împotriva lui Dumnezeu? În teocraţia puritană din Noua Anglie, istoricul nostru Brancroft, spune că ‘‘cea mai mare jignire din lista crimelor era blasfemia sau ceea ce un juriu putea numi blasfemie.”

Senator Blair:

– Dar legea este în spatele juriului care a spus că încălcarea legii trebuie pedepsită. Dacă un juriu de 12 oameni spune că unul a comis fapta în public, atunci ar trebui pedepsită.

Majoritatea este cea care a făcut legea, iar juriul doar a descoperit fapta prin care s-a încălcat legea. Juriul nu a făcut legea. Problema care se pune este a elaborării legilor.

Domnul Jones:

– Nu este în întregime numai o problemă a elaborării legilor. Problema este dacă legea este corectă când este elaborată. Există o limită pentru puterea legii, iar această limită este linia pe care a tras-o Isus. Puterea civilă nu are niciun drept să elaboreze vreo lege referitoare la lucrurile care aparţin lui Dumnezeu sau la ofensele faţă de Dumnezeu sau religie. Nu are nimic de-a face cu religia.

Blasfemia, după Judge Cooley în „Limitele Constituţionale”, este folosirea intenţionată a cuvintelor, referitoare la Fiinţa Supremă destinate şi desemnate a micşora şi a distruge venerarea, respectarea şi încrederea pe care le datorăm Lui, Creatorul şi Stăpânitorul înţelept, Judecătorul lumii; ...un motiv rău trebuie să existe; trebuie să fie o încercare răuvoitoare, premeditată de a micşora adorarea lui Dumnezeu sau a religiei acceptate.

La prima vedere se pare că acest lucru vine din vechiul sistem englez al reglementărilor statale „ofense împotriva lui Dumnezeu şi religiei.” Această reglementare poate fi în orice sistem de legi civile şi nicăieri în altă parte. Dar pentru ofensele împotriva lui Dumnezeu se va răspunde doar la judecata Lui; iar cu religia şi cu ofensele împotriva ei, stăpânirea civilă nu are nimic de-a face. Este o depăşire a atribuţiilor stăpânirii civile ca să participe la controversele religioase. Va fi un efort mare pentru putere şi jurisdicţie să acţioneze în disputele religioase la fel ca şi între persoanele civile fără să-şi permită vreodată să devină partizane în disputele religioase şi păstrători ai dogmelor religioase.

Dar conform definiţiei lui Judge Cooley, blasfemia este o încercare de a slăbi adorarea faţă de Dumnezeu, nu numai faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de „religia acceptată”. Dar orice om din lumea largă are dreptul să-şi înceteze adorarea faţă de religia acceptată, dacă află că nu este adevărată. După cum am mai spus, ceea ce ar putea fi definit ca blasfemie aici, nu poate fi definit ca blasfemie în China, iar ceea ce este aici în strictă concordanţă cu cuvintele Domnului şi cu credinţa în Isus Hristos, poate fi blasfemie în China, Turcia sau Rusia. Un om care predică învăţătura lui Isus Hristos, în China ar comite o blasfemie sub această definiţie. El ar face o încercare premeditată de a micşora adorarea omului faţă de religia acceptată şi faţă de zeităţile recunoscute în religia lor. El trebuie să procedeze astfel, dacă el îşi propune să-i facă să creadă în Hristos şi-n religia lui Hristos... El trebuie să-i aducă la punctul în care ei nu mai au nicio venerare pentru zeităţile lor înainte ca ei să poată accepta religia lui Isus Hristos. Acelaşi lucru ar fi şi în Turcia sau în orice ţară mahomedană sau în orice altă ţară păgână în care este predicată învăţătura lui Isus, este blasfemie prin această definiţie deoarece scopul nu este numai slăbirea preţuirii zeităţilor lor şi a religiei pe care au acceptat-o, ci să-i îndepărteze complet de ea şi, dacă este posibil, să o şteargă complet din mintea lor.

Este acelaşi lucru şi în Rusia. Acolo, oricine vorbeşte împotriva religiei acceptate, împotriva sfinţilor sau a icoanelor lor, este pasibil de pedeapsă pentru blasfemie şi este trimis pe viaţă în Siberia.

Dacă blasfemia ar fi un subiect potrivit legislaţiei prin guvernarea civilă, dacă ar fi dreptul stăpânirii să se facă „apărătorul credinţei”, atunci ar fi corect ca legile Chinei să interzică (sub orice pedeapsă) să se predice învăţătura lui Isus Hristos, în teritoriile chinezeşti; deoarece urmarea este slăbirea adorării oamenilor faţă de zeităţile recunoscute în China şi discreditarea religiei acceptate în ţară. Este acelaşi lucru în oricare altă ţară amintită. Şi în acest caz un astfel de lucru nu este o persecuţie pe motiv religios. Singurele persecuţii care au fost vreodată, au fost din cauză că oamenii au vorbit împotriva religiei acceptate. Dacă acest principiu ar fi fost corect, atunci Imperiul Roman ar fi avut perfectă dreptate în pedepsirea cu moartea a celor care predicau învăţătura lui Isus Hristos. Ori de câte ori Pavel sau oricare din fraţii lui predicau în Imperiul Roman, ei huleau, conform legii romane.

Ei erau consideraţi ca defăimători şi erau pedepsiţi cu moartea, tot pe acest principiu al definiţiei care este principiul statului american referitor la blasfemie. Creştinii trebuiau să spună că zeităţile romane nu erau dumnezei. Ei trebuiau să spună Imperiului Roman că geniul Romei însăşi pe care sistemul roman o considera ca zeitate supremă, nu era aşa, dar că era subordonată şi că exista o idee mai înaltă de Dumnezeu şi de adevăr, decât cunoştea Imperiul Roman şi legea romană. Ei au vorbit deliberat împotriva zeităţii supreme a Romei şi împotriva tuturor zeităţilor Romei. Ei au făcut acest lucru cu scopul clar de a dărâma venerarea acestora şi a religiei acceptate. Roma i-a condamnat la moarte. Şi repet, dacă principiul statului american pentru blasfemie este corect, atunci şi cel al Romei era corect.

Ca să fiu mai explicit, citez un pasaj din Curtea Supremă a Pensilvaniei în apărarea acestui principiu, într-o decizie asupra acestei probleme, care spune:

„Pentru a interzice negarea deschisă, publică, explicită a religiei ţării respective, este necesară o măsură care să menţină liniştea unei guvernări.”

Imperiul Roman chiar acest lucru l-a făcut. Creştinismul a negat deschis, public, explicit religia ţării respective. A făcut-o cu intenţia de a distruge adorarea omului faţă de zeităţile şi faţă de religia ţării respective. Roma a interzis acest lucru; şi pe baza principiului deciziei, Curţii Supreme din Pensilvania, care este principiul legii americane pentru blasfemie, Roma a procedat corect, iar creştinismul era o religie defăimătoare. Principiul acestei decizii pare să fie acela că cei care reprezintă religia populară a unei ţări au aşa de puţină forţă reală a religiei pe care o practică încât oricine vorbeşte împotriva ei, ar stârni desigur combativitatea lor, în aşa măsură încât ar pune în pericol liniştea publică. De aceea pentru păstrarea liniştii, acelora care reprezintă religia populară, statul, trebuie să interzică oricui să nege acea religie. Această decizie a Curţii supreme din Pensilvania este unul din marile precedente care a fost urmat de toate deciziile ulterioare, asupra acestui subiect, în statele tinere; dar această decizie urmată de însăşi Judecătorul şef al Curţii Supreme din New York, în 1811, se bazează pe aceleaşi principii.

Judecătorul şef apără dreptul statului de a pedepsi asemenea ofense împotriva a ceea ce el numeşte oameni creştini, şi nu în mod egal de a pedepsi ofense asemănătoare împotriva religiei altor oameni din această ţară, prin următorul argument:

„Noi nu suntem legaţi prin nicio exprimare din Constituţie, după cum, în mod ciudat, presupun unii, să nu pedepsim deloc, ori să pedepsim nedescriminator atacuri asemănătoare faţă de religia mahomedană sau religia Grand Llama şi pentru motivul că afirmăm că suntem un popor creştin iar moralitatea ţării este profund grefată în creştinism şi nu pe învăţăturile sau pe venerarea acelor impostori.”

Acest lucru arată că dacă moralitatea ţării ar fi fost grefată de religia mahomedană sau Grand Llama, iar creştinii ar fi vorbit împotriva ei şi ar fi negat religia recunoscută, ar fi fost normal ca statul să pedepsească pe acei creştini care au făcut astfel. Dacă acest principiu este corect, atunci o ţară mahomedană are dreptul de a interzice predicarea învăţăturii lui Isus Hristos între graniţele ei.

Conform acestor decizii Luther şi reformatorii din zilele sale erau defăimători. Pedeapsa a fost moartea, iar în multe cazuri moartea pe rug, deci conform acestui principiu statul proceda corect condamnându-i la moarte după cum prevedea legea, deoarece ei au negat deschis, public şi explicit religia recunoscută a ţării în care locuiau şi a întregii Europe; iar dacă cuvintele lui Luther ar fi folosite în orice ţară catolică, ar fi considerate ca defăimătoare răuvoitoare, insultătoare, cu premeditare faţă de religia recunoscută. Reformatorii au dispreţuit şi ridiculizat religia maselor din întreaga Europă. Ei au făcut cu adevărat acest lucru, iar când statul i-a pedepsit a fost doar aplicarea principiului susţinut de cancelarul Kent şi de Curtea Supremă din Pensilvania şi de toate celelalte state care au stabilit legi referitoare la religie.

După cum am precizat deja, pe baza acestui principiu Imperiul Roman a interzis predicarea Evangheliei lui Hristos. S-a interzis doar negarea deschisă , publică, explicită a religiei recunoscute în ţara respectivă, deci interzicând acest lucru s-a interzis predicarea învăţăturii lui Hristos. Dar Isus şi-a trimis ucenicii Săi mai departe să predice învăţătura Sa, fiecărei făpturi, iar ei au făcut acest lucru înfruntând legea romană şi opunându-se întregii puteri a Imperiului Roman; fiecare om din lumea întreagă are un drept de netăgăduit: de a nega deschis, public şi explicit religia recunoscută din această ţară sau din orice ţară, dacă o consideră greşită.

Principiul acestor hotărâri şi al reglementărilor civile împotriva blasfemiei, este prin esenţă un principiu păgân şi nu un principiu creştin.

Este evident că Judecătorul şef Kent nu numai că a citat principiile precedente ale statului şi bisericii din colonii şi ale guvernului englez, dar a apelat şi la cele ale stăpânirilor păgâne din antichitate şi la cele ale instituţiilor papale ale Europei moderne, ca bază în hotărârile sale. Este adevărat că toate aceste naţiuni se considerau ele însăşi ca apărători devotaţi ai zeităţilor lor şi au interzis negarea religiei recunoscute, este de asemenea adevărat că toate aceste naţiuni s-au împotrivit fiecărui pas de iluminare şi progres care s-a făcut de-a lungul timpului. Orice pas mai departe în religie şi în iluminare a fost făcut din necesitate, înfruntând toate opreliştile pe care statele şi imperiile le aduceau pentru a fi înfruntate. Dar principiile instituţiilor americane nu sunt nici păgâne, nici papale. Principiile Constituţiei americane care interzic legislaţia referitoarre la religie sunt principii creştine. Şi este de datoria Curţii Supreme să ia decizii, conform religiei creştine, bazându-şi deciziile pe altceva decât pe principiile guvernărilor păgâne ale antichităţii şi pe cele ale instituţiilor papale ale Europei moderne. Pentru o asemenea problemă ar fi fost corect ca ei să se refere la învăţătura şi principiile Autorului Creştinismului, dar destul de ciudat, ei niciodată nu au facut-o şi niciodată nu o vor face pentru simplul motiv că nu o vor putea face vreodată pentru că învăţătura lui Isus Hristos este complet împotriva ei. Cuvintele Lui interzic guvernării civile să intervină în această problemă care aparţine lui Dumnezeu. El nu cere discipolilor Săi să persecute, să pedepsească prin legi civile pe cei care vorbesc împotriva lor sau împotriva religiei lor, ci spun: „Iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în Ceruri.” Cum poate fi făcut omul să respecte pe Dumnezeu sau pe Isus Hristos, prin pedepse civile asupra trupurilor şi averilor lor? Cum ar putea ei să respecte religia oamenilor care sunt gata să-i persecute şi să-i închidă? Oricare din aceste principii sunt în contradicţie cu spiritul şi litera creştinismului. Religia lui Isus Hristos aplicată în viaţa de toate zilele a celor care o practică, este cel mai bun argument şi cea mai puternică apărare împotriva blasfemiei aşa cum este definită de Scripturi şi de regulamentele civile.

De aceea, legile prohibitive – „ceea ce juriul poate numi blasfemie” – sunt păgâne, nu creştine. Deciziile Curţilor Supreme din New York, Pensilvania, referitoare la această problemă, sunt decizii păgâne şi nu creştine; ele se bazează pe precedente păgâne, nu creştine. Persecuţiile îngrozitoare din întreaga istorie, păgâne, papale şi aşa-numitele protestante sunt justificate prin aceste decizii. Michael Servetus a fost ars pentru blasfemie.”

Singurul sens care a fost sau care va fi vreodată al unor asemenea legi, din orice ţară este că dă posibilitatea unor bigoţi religioşi de a-şi arunca mânia asupra persoanelor care nu sunt de acord cu ei. Orice persoană care intr-adevăr este în învăţătura lui Hristos va avea destulă putere de la Dumnezeu de a respecta liniştea publică când se vorbeşte împotriva religiei lui.

Cu toate că am spus că noi ne opunem tuturor legilor stăpânirii civile referitoare la blasfemie, nu pentru că blasfemia nu ar fi o faptă rea, ci pentru că nu este corect ca stăpânirea civilă să intervină şi, în acest fel, noi respectăm pe deplin principiile creştine. Noi suntem exact unde se afla creştinismul la început, pentru că mai spun încă odată, când Pavel a vorbit în Imperiul Roman, el defăima în conformitate cu legea romană şi era considerat defăimător şi ateist şi a fost condamnat la moarte pe acelaşi principiu pe care se bazează legea împotriva blasfemiei în America.

Senator Blair:

– Spuneţi că Legea era greşită?

Domnul Jones:

– Desigur, legea era greşită. Legea romană spunea că niciun om nu trebuie să-şi aibă zeităţile lui proprii – zeităţi care să nu fie recunoscute de legea romană.

Senator Blair:

– Legea nu era pentru binele societăţii?

Domnul Jones:

– Nu, domnule.

Senator Blair:

– Deisgur că nu era. Deci vreţi să o abrogaţi sau să o respectaţi?

Domnul Jones:

– Trebuie să fie abrogată.

Senator Blair:

– De-a lungul celor 1800 de ani noi am încercat să o abrogăm; dar aici vin oameni înţelepţi care au evoluat, iar ca rezultat al istoriei celor 1000 sau 1500 de ani, printre alte lucruri s-a legiferat instituirea zilei de odihnă creştină, prin înscrierea ei în legile fiecărui stat din această ţară, pentru întreg poporul american alcătuit din comunităţi sau state.

Domnul Jones:

– Acelaşi principiu este acum sub formă de proiect de lege la Comitet. Este exact acelaşi lucru. Dacă puteţi da legi pentru ziua de odihnă puteţi da legi şi pentru blasfemie, puteţi institui legi referitoare la idolatrie şi la orice altă ofensă împotriva lui Dumnezeu, aşa cum au făcut atât puritanii, cât şi teocraţia papală.

Senator Blair:

– Dumneavoastră contestaţi dreptul majorităţii, cu alte cuvinte contestaţi faptul de a face o lege conform căreia întregul să fie aplicat în societate.

Domnul Jones:

– Eu contest dreptul oricărei stăpâniri civile de a face o lege care se referă la relaţia omului cu Dumnezeu prin primele patru porunci ale Decalogului. Aş vrea să subliniez mai mult că acesta nu este numai principiul din învăţătura lui Isus Hristos, dar şi al Constituţiei Americane.

Înainte ca să fi fost predicat creştinismul în lume, Imperiul Roman avea printre legile lui aceste prevederi:

  1. „ Niciun om nu-şi va avea zeităţile proprii; niciun om nu se va închina la zei noi sau străini, decât dacă sunt recunoscuţi de legile publice.
  2. Să se închine la zei, sub toate aspectele, conform legilor ţării şi să-i silească pe toţi ceilalţi să facă la fel. Dar să-i urască şi să-i pedepsească pe acei care ar introduce orice este străin obiceiurilor noastre în această privinţă.
  3. Oricine introduce noi religii a căror tendinţă şi caracter sunt necunoscute şi prin care mintea oamenilor poate fi tulburată, să fie exilat, dacă aparţine claselor de sus şi să fie pedepsit cu moartea, dacă aparţine claselor de jos.”

Creştinii aveau un Dumnezeu propriu, nerecunoscut de legea romană. Ei au introdus o nouă religie. Imperiul Roman a aplicat legea şi de aceea creştinii au fost condamnaţi la moarte. Dacă lucrurile care aparţin lui Dumnezeu ar fi un subiect corespunzător pentru legislaţia puterii civile, atunci niciun creştin n-ar fi fost vreodată persecutat şi nu ar fi existat persecuţii în această lume.

Prin uciderea creştinilor, Imperiul Roman nu a făcut altceva decât să aplice legea. Această întrebare şi-au pus-o creştinii în acele timpuri şi o pun şi acum: Legea nu este nedreaptă? Nu au avut creştinii dreptul să atace legea? Asta au făcut ei. Când un creştin era adus în faţa magistratului, urma un dialog ca acesta:

Magistratul:

– „Ai un Dumnezeu al tău, creştinismul, un dumnezeu nerecunoscut de legea romană?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Ştii că este împotriva legii?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Ai introdus altă religie?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Nu ştii că legea este împotriva ei?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Nu ştii că pedeapsa este moartea pentru cei fără rang?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Tu eşti fără rang?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Ai introdus altă religie?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Ai un Dumnezeu al tău?

Creştinul:

– Da.

Magistratul:

– Care este pedeapsa?

Creştinul:

– Moartea.”

Aceasta era totul. Romanii au aplicat şi creştinilor legea în primele zile ale creştinismului; şi nu ar fi fost nicio persecuţie, dacă s-ar fi recunoscut principiul că stăpânirea civilă n-are dreptul de a interveni prin lege în problemele religioase. Imperiul avea acest avantaj aparent, că legea exista înainte de a fi cunoscut creştinismul în lume. Creştinismul era pentru Roma o revoltă împotriva puterii imperiale. Legile au fost făcute pentru a fi aplicate; iar a aplica legea, este tot ceea ce Imperiul Roman făcea până în timpul lui Constantin sau în orice alt timp. De fapt, tot ceea ce a făcut papalitatea în evul mediu a fost de a-i determina pe regi să aplice legea. Noi suntem acum chiar în situaţia în care se aflau creştinii în acele timpuri: revenim la esenţa problemei şi contestăm dreptul stăpânirii civile de a interveni prin lege la ceea ce se referă la datoria noastră faţă de Dumnezeu în primele patru porunci şi susţinem principiul creştin şi american că orice om are dreptul de a se închina lui Dumnezeu după cum îi dictează propria conştiinţă.

Principiul pe care creştinii l-au susţinut, era de a da Cezarului ce-i al Cezarului şi să conteste dreptul Cezarului de a cere ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Ei şi-au dat viaţa pentru a susţine acest principiu contrar legii romane şi împotriva existenţei Imperiului Roman. Acest principiu a fost susţinut şi menţinut până când Imperiul Roman a fost forţat să recunoască dreptul fiecărui om de a avea un dumnezeu propriu şi să se închine acelui dumnezeu pe care l-a ales. Imperiul Roman a făcut acest lucru în timpul lui Constantin şi Licinius: „La moartea lui Galerius s-a decretat de către împăratul Constantin şi Licinius, prin Edictul din Milan, ca fiecare om să aibă libertatea de a avea orice dumnezeu doreşte şi să i se închine după cum vrea. Dar principiul creştin a fost cel care a forţat Imperiul Roman spre această situaţie, în ciuda tuturor legilor şi instituţiilor pe care le avea de veacuri.

Constituţia noastră naţională cuprinde chiar principiul propovăduit de Isus Hristos, că stăpânirea civilă nu are nimic de-a face cu religia sau cu ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Atât timp cât un cetăţean este corect, societatea îl va proteja şi-l va lăsa liber să se închine cui vrea, când vrea, cum vrea sau să nu se închine deloc, dacă aşa consideră el.

În articolul VI al Constituţiei Statelor Unite se spune că „niciun test religios nu va fi cerut vreodată la vreun birou sau trust public din Statele Unite. Printr-un amendament, care face mai clară adoptarea principiului, se precizează: „Congresul nu va elabora nicio lege pentru respectarea şi stabilirea unei religii sau care să interzică practicarea liberă a religiei.”

Acest prim amendament a fost adoptat în anul 1789, în cadrul primului Congres, organizat conform Constituţiei. În 1796 s-a încheiat un tratat la Tripoli în care se prevede (Art. II) că:

„Guvernarea S.U.A., în niciun sens nu este fondată pe religia creştină.”

Acest tratat a fost redactat de un cleric ex-congregaţionalist şi a fost semnat de preşedintele Washington. Nu este o lipsă de respect faţă de religie sau faţă de creştinism că aceste clauze au fost cuprinse în Constituţie, iar că cea de mai sus a fost cuprinsă în acest tratat. Dimpotrivă, se baza în întregime pe respectul lor pentru religie şi pentru religia creştină în special, care depăşeşte sfera guvernării civile şi aparţine doar conştiinţei şi este în întregime o relaţie între om şi Dumnezeu. Acest fapt este bine precizat de Mr. Bancroft în lucrarea sa „Istoria Constituţiei Statelor Unite”, din care voi cita:

„În primele state cunoscute în istorie, stăpânirea şi religia erau indivizibile. Fiecare stat îşi avea zeitatea sa şi adesea aceşti protectori, unul după altul puteau fi detronaţi în bătălie, fără a se mai reabilita vreodată.

Războiul peloponezian s-a declanşat pe baza prezicerilor unui oracol. Roma, care adoptase cetăţenii pe care-i cucerise . cu un raţionament clar, pentru acele zile introduse în acelaşi mod venerarea zeităţilor lor. Nimeni nu se gândise să ceară o religie pentru conştiinţa individului; doar o voce din Iudeea, începând cu ziua celei mai mari epoci din viaţa umanităţii, a cerut să se dea Cezarului doar ceea ce este al Cezarului prin instaurarea unei religii adevărate, spirituale, universale, pentru întreaga omenire.

Regula a fost menţinută pentru toţi oamenii în timpul copilăriei Evangheliei.

După ce această religie a fost adoptată de conducătorii Imperiului Roman, i-a fost smuls caracterul ei de universalitate şi a fost subjugată printr-o legătură nesfinţită cu un stat nesfinţit; aceasta a continuat la fel până la noua naţiune – cea mai puţin întinată de pretenţiile arogante ale secolului al XVIII-lea, mai înrădăcinată în creştinism decât oricare din popoarele acelor vremuri, moştenitoarea reformei în forma – cea mai curată – când s-a decis să se stabilească o guvernare în Statele Unite şi s-a refuzat tratarea credinţei ca pe o problemă care să fie reglementată de o instituţie constituită sau care să fie condusă prin monarhie sau stat.

„Pretinzând dreptul individualităţii, chiar în religie, iar religia să fie mai presus de toate, noua naţiune a îndrăznit să aşeze exemplul acceptării legăturii sale cu Dumnezeu ca prim-principiu divin poruncit de Dumnezeu în Iudeea. Iar administrarea lucrurilor vremelnice a rămas pentru puterea vremelnică, iar Constituţia Americană în deplin acord cu câteva state, a interzis Guvernului Federal dreptul de a invada locul raţiunii, citadela conştiinţei sanctuarul sufletului şi nu din indiferenţă, ci pentru ca spiritul infinit al eternului adevăr să se poată mişca în libertate, puritate şi cu energie.”

Şi aşa am ajuns la conţinutul celui de-al doilea principiu prin care noi ne opunem legii duminicale şi oricărei alte forme de legislaţie religioasă; acesta este principiul constituţiei americane şi conform acestui principiu, susţinem că legea duminicală propusă este neconstituţională.

Subiectul legii duminicale este de-antregul religios. Ultima secţiune ne arată scopul întregii legi care este „de a asigura întregului popor odihna şi respectarea religioasă a zilei de odihnă.”

Nimeni nu trebuie să încerce să contrazică aceste argumente spunând că legea este civilă şi nu religioasă; sau că legea cere doar respectarea zilei; dar în lege se precizează clar că scopul nu este numai de a asigura odihna întregului popor, ci să asigure respectarea religioasă a zilei Domnului.

Nu există nici măcar o singură menţiune în lege care să precizeze ca aceasta se referă la respectarea civilă a zilei. Cuvântul „civil” nu este folosit în lege. Este în întregime o lege religioasă. Titlul legii declară clar că scopul legii este de a asigura poporului bucuria zilei Domnului ca zi de odihnă şi „să asigure respectarea ei ca zi de închinare religioasă.” Prima parte a legii defineşte ziua Domnului, iar a doua parte se referă la această zi ca zi de închinare religioasă şi odihnă; a treia secţiune se referă la această zi ca zi de închinare religioasă, a patra secţiune se referă la respectarea zilei ca zi de închinare, a şasea secţiune declară deschis ceea ce este evident în toată legea, că scopul legii este de a asigura întregului popor odihna... şi respectarea religioasă a zilei Domnului, în prima zi din săptămână.

Respectarea religioasă a zilei a fost avută în vedere de la un capăt la altul al legii.

La întrunirea de ieri, argumentând în favoarea legii, Dr. Crafts spunea:

„Dând de-o parte religia din această zi, se dă de-o parte şi odihna.”

În „Boston Monday Lectures” – 1887, Joseph Cook, referindu-se la conţinutul legilor duminicale, a spus:

„Experienţa de secole ne arată că în zadar te vei strădui să respecţi duminica pentru odihnă, dacă nu o respecţi ca zi de închinare.”

Dacă respectarea zilei de odihnă nu se bazează pe motive religioase ci doar pe considerente economice, filozofice şi politice, adevărata ei respectare nu se va menţine mult timp.

Şi la Convenţia pentru duminică din statul Illinois, ţinută la Elgin la 8 Nov. 1887, Dr. W.W.Everts a declarat că „duminica trebuie să fie testul întregii religii”.

Duminica este exclusiv o instituţie religioasă. Legislaţia duminicală, de oriunde, este evident o legislaţie religioasă: iar această lege nu pretinde a fi altfel decât religioasă. Fiind aşa cum este, o legislaţie religioasă, este evident neconstituţională. Pentru a dovedi acest lucru propun următoarele considerente:

Toate prerogativele Congresului sunt prerogative acordate. Nu are nicio altă putere, nu poate exercita altceva. Articolul X din amendamentele Constituţiei, declară deschis: „Prerogativele care nu sunt acordate Statelor Unite, prin constituţie sau sunt interzise Statelor prin Constituţie sunt rezervate statelor respective sau oamenilor.”

În toate prerogativele acordate Congresului, nu este nicio aluzie cu privire la vreun drept de a da legi în vreo chestiune religioasă sau cu privire la respectarea vreunei instituţii sau rit religios.

Deci această lege duminicală este neconstituţională deoarece este o lege religioasă, iar orice lege referitoare la religie este neconstituţională.

Duminica, este o instituţie religioasă, iar orice legislaţie a Congresului referitoare la respectarea ei va fi neconstituţională, atât timp cât Constituţia Statelor Unite va rămâne neschimbată. Nu este aceasta totul.

Naţiunea nu a fost lăsată nelămurită dacă absenţa exercitării acestor prerogative a fost intenţionată sau nu. Primul amendament al Constituţiei care declară „Congresul nu va elabora nicio lege referitoare la întemeierea vreunei religii sau care să interzică practicarea liberă a religiei”, arată că absenţa acordării acestor prerogative a fost intenţionată şi accentuează ideea, interzicând cu desăvârşire Congresului dreptul de a exercita vreo putere referitoare la religie. Este imposibil de a elabora o lege referitoare la religie care să nu interzică astfel practicarea liberă a acesteia. Deci primul amendament al constituţiei interzice cu desăvârşire Congresului să facă vreo lege referitoare la vreo problemă religioasă sau la respectarea unei instituţii sau rit religios.

Mai mult decât atât – Asociaţia Reformei Naţionale, care acţionează de peste 25 de ani, ştie că pentru Congres este neconstituţional să elaboreze legi duminicale. Cu toate acestea, Asociaţia Reformei Naţionale este una din cele mai proeminente forţe care urgentează aprobarea acestei legi, iar secretarul acestei asociaţii a stat la această tribună şi a pledat pentru aprobarea ei. Acest lucru arată că ei doresc cu bună ştiinţă, să apeleze la mijloace neconstituţionale pentru a-şi asigura puterea dorită şi să-şi îndeplinească scopul.

Noi nu ştim dacă Dr. Crafts şi colegii săi au realizat sau nu că legea este neconstituţională. În convocarea convenţiei pentru legea duminicală (11-13 decembrie 1888), care a fost ţinută în acest oraş, s-a afirmat că biserica în care trebuia să se ţină întrunirea urma să fie împodobită cu numele a şase milioane de solicitanţi ai legii, dar la începutul primei adunări s-a constatat că erau 14 milioane. S-a pus întrebarea, cum de numărul a devenit aşa de mare dintr-o dată. Doamna Bateham a fost rechemată la tribună să răspundă la întrebare. În răspuns, cauza acestei creşteri bruşte a fost explicată prin faptul că a fost trimisă o scrisoare de către Cardinalul Gibbons care gira legea şi, deci, numai pe puterea numelui său, 7.200.000 de catolici au fost număraţi ca solicitanţi ai legii.

Dar acesta nu a fost un răspuns adevărat, deoarece scrisoarea Cardinalului nu autoriza folosirea ei în modul în care a fost făcută. Conţinutul scrisorii nu a fost publicat deoarece, spune Dr. Crafts, ea era adresată Comitetului Senatului. Este încă pe masă. Dar, în cea mai mare parte, scrisoarea se referă la o acţiune a consiliului Baltimore de a cere o respectare strictă a duminicii şi spune:

„Sunt foarte fericit să-mi adaug numele meu milioanelor de nume care luptă împotriva încălcării prin activităţi inutile a zilei de odihnă creştine, sunt alături de cei care se străduiesc să-i asigure o respectare decentă şi corectă prin legi chibzuite.”

El a spus „Sunt fericit să-mi adaug numele.” El nu a spus că a adăugat sau că doreşte să adauge alte 7.200.000 de alte nume; deşi acest lucru s-a făcut.

Dar nu este ceva de mirat, deoarece este acelaşi principiu ce a acţionat de-a lungul secolelor, iar când dintr-o sută de solicitanţi au ieşit cinci sute, iar două sute patruzeci de mii din două sute patruzeci a fost extrem de uşor să facă şapte milioane două sute de mii dintr-unul. Acest lucru se potriveşte perfect cu principiul de la alt punct. În cerere se poate citi: „Noi subsemnaţii, adulţi domiciliaţi în Statele Unite, de la 21 de ani în sus, prin prezenta cerere” etc. În numărul celor 7,240.000 de solicitanţi în favoarea legii duminicale ei garantau că toţi aceştia erau catolici „de la 21 de ani în sus.”

Dar nu era niciun bărbat la întrunire, nu era nicio femeie în Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor care să nu ştie că nu erau aşa de mulţi catolici în Statele Unite, de la 21 de ani în sus.” Ei au garantat de fapt că toţi catolicii din Statele Unite sunt „de la 21 de ani în sus”, pentru că ei au anunţat clar că „toţi romano-catolicii, solicitau legea duminicală.” Dar aşa cum au garantat acelaşi lucru pentru bisericile protestante din întreaga ţară, de ce n-ar fi continuat să-i folosească şi pe romano-catolici în acelaşi fel. Ei puteau s-o facă la fel de corect şi cinstit aşa cum puteau să facă orice altceva. Dacă bărbaţii şi femeile care mărturisesc a fi creştini protestanţi ar face un asemenea lucru, de a-şi atrage biserica catolică, n-ar fi de mirare că ei ar dori să apeleze la mijloace neconstituţionale ca să-şi apere zelul religios prin legi naţionale.

Senator Blair:

– Deci consideraţi că această lege şi toate legile duminicale se referă numai la legătura omului cu Dumnezeu şi nu la relaţia omului cu semenii săi?

Domnul Jones:

– Da, domnule, Acesta este principiul pe care ne bazăm.

Senator Blair:

– Chiar aici am găsit o neconcordanţă cu propunerea iniţială. Trebuia să stabiliţi înainte de a respinge conţinutul legilor duminicale, că legile duminicale nu sunt pentru binele Cezarului, adică nu sunt pentru binele societăţii.

Domnul Jones:

– Nu am avut timp pentru a demonstra acest lucru. Voi dovedi clar că legile duminicale nu sunt pentru binele nimănui.

Senator Blair:

– Reveniţi la acest aspect cât de repede puteţi: Problema în acest caz este ca cea dintre dumneavoastră şi legea propusă spre a fi aprobată.

Domnul Jones:

– Foarte bine. Ca statul să oblige oamenii să nu facă nicio muncă, înseamnă a-i obliga la trândăvie. Trândăvia este rădăcina răului fără sfârşit. Este un proverb pe care noi l-am învăţat în copilărie; „Satana întotdeauna găseşte ceva de lucru pentru mâinile leneşe.” A obliga un om, în această lume, să fie leneş înseamnă a-l împinge pe un teren plin de influenţe şi tentaţii, care prin natura lucrurilor nu poate sfârşi decât în rău. Este binecunoscut faptul, iar acest lucru este unul din principalele motive de nemulţumire pentru cei care lucrează la legea duminicală, că duminica este, dintre toate zilele săptămânii, ziua cea mai plină de nelegiuiri, se ştie că raportul crimelor şi violenţei depăşeşte pe cel al oricărei alte zile din săptămână şi mai ales în oraşele mari.

Dr. Crafts se referă constant la Londra ca la un oraş exemplar în problema impunerii legilor duminicale, iar acest fapt a fost clar prezentat în primăvara trecută de către un membru al Comitetului – Senator Payne – care a afirmat că: „după datele furnizate de autoritate, în zilele de duminică, Londra este cea mai imorală şi cel mai frivol oraş din lume.” „De ce este aşa?” Ei argumentează prin faptul că birturile sunt deschise duminica.

Dar cârciumile sunt deschise şi-n celelalte zile ale săptămânii. Deci, dacă sunt deschise la fel ca în celelalte zile, de ce este mai multă violenţă duminica decât în celelalte zile ale săptămânii? Deoarece mulţi oameni se plictisesc mai mult duminica decât în oricare altă zi. Pe această bază voi cita un fragment din „Cincinnati Commercial Gazette” – din 10 martie 1888.

Ei declară duminica ca ruină morală a oamenilor. Dovedesc acest lucru prin pretinsele statistici ale urmărilor criminalităţii care arată că duminica sunt comise crime şi acte de violenţă mai mult decât in oricare altă zi a săptămânii. De ce? Pentru că birturile sunt deschise? – Ele sunt deschise şi-n celelalte zile. Acest lucru reduce totul la singurul motiv că duminica este o zi de trândăvie.

Argumentul lor este complet distructiv pentru binefacerile obiceiului păstrării zilei de odihnă. Ei afirmă mereu că ziua de odihnă este chiar baza religiei, moralei şi societăţii, şi declară neîncetat că obiceiul încetării lucrului, duminica, în oraşele mari a făcut din ea o ruină morală.

Care este scăparea de la distrugerea pe care ei o pun în sarcina zilei de odihnă? Să elaboreze legi care să impună şi mai mult tnndăvia. Argumentând că trândăvia din această zi, duce omenirea la ruină morală ei cer impunerea mai rigidă a trândăviei, pentru a conduce omenirea pe drumul salvării.

Desigur e necesar mai întâi să-şi revadă argumentele ca să poată acţiona raţional în legislaţie. A vinde bere duminica nu este un păcat mai mare decât în celelalte zile. Motivul pentru care duminica sunt mai multe crime decât în oricare altă zi – deci dacă este adevărat acest lucru – este nu pentru că birturile sunt deschise, ci pentru că oamenii sunt plictisiţi.

Profitul unei zile de odihnă pentru cei care muncesc, trebuie să fie separat de răul inevitabil care rezultă din trândăvie şi din îngăduinţă pentru pofte. Cauza este lipsa motivaţiei

Acest argument este de necontestat. Acceptăm argumentul oricărei minţi cinstite, că ar fi mult mai bine să se permită oamenilor să-şi continuie treburile lor cinstite şi în ziua de duminica, aşa cum fac în celelalte zile ale săptămânii, decât să fie obligaţi să se plictisească şi-n felul acesta, în mod forţat să-i arunce spre calea tentaţiilor şi relelor care asaltează oamenii în această lume. Deci niciun stat nu-şi poate îngădui vreodată, spre binele lui, să elaboreze legi care să oblige la trândăvie, aşa cum o fac legile duminicale.

Mai mult decât atât, a interzice oamenilor să-şi continuie onestele lor ocupaţii sub ameninţarea cu amendă sau închisoare înseamnă a îndruma ocupaţiile oneste spre domeniul contravenţiilor, înseamnă a acorda o recompensă pentru nepăsare şi trândăveală.

Este binecunoscut faptul că în multe localităţi dacă un om se plictiseşte duminica, el are dreptul să facă tot felul de lucruri rele şi frivole, dar nu are dreptul la violenţă, fără să-i fie frică de vreo pedeapsă. Dar dacă un cetăţean liniştit, doreşte să-şi continuie munca cinstită sau să-şi continuie liniştit afacerile duminica, el devine subiect de urmărire penală, pasibil de pedeapsă cu o amendă mare şi probabil chiar cu închisoarea. Concluzia este că se acordă o recompensă pentru fapte rele. Niciun stat nu-şi permite a considera contravenţie o ocupaţie cinstită. Niciun stat nu-şi poate permite să acorde o recompensă pentru trândăvie şi pentru toate faptele rele care o însoţesc.

Toate aceste nenorociri ale răului şi violenţei din ziua de duminică, aşa de reclamate de cei care lucrează la legile duminicale sunt o afirmare deschisă a faptului că relele sunt o consecinţă a obligativităţii la trândăvie, iar acesta este cel mai puternic argument care poate fi oferit împotriva celor care pledează în favoarea acestei legi.

Statele Unite au semănat vânt în toţi aceşti ani, iar acum culeg furtună. Dar şi mai rău decât toate acestea este faptul că ei propun să tămăduiască de răul impunerii trândăviei prin impunerea mai strictă a trândăviei pentru naţiune, prin puterea naţională.

Se poate spune că această idee reflectă înţelepciunea lui Dumnezeu prin darea zilei de odihnă; dar aceasta nu este aşa. Dumnezeu a dat ziua de odihnă cu un anumit scop, iar acest scop este ca oamenii să-şi amintească de El şi de lucrarea Lui şi să se închine Creatorului. Intenţia poruncii de respectare a zilei Domnului este de cinstire a lui Dumnezeu şi de închinare Lui, Creatorului. Închinarea şi restricţiile religioase pe care Dumnezeu le-a asociat cu ziua de odihnă, sunt considerente care întotdeauna vor împiedica transformarea zilei într-o zi de trândăvie, pentru acei care respectă ziua de odihnă în ascultare faţă de El; închinarea lui Dumnezeu şi restricţiile religioase pe care le-a fixat pentru ziua de Sabat sunt singurele lucruri care o vor apăra de a nu deveni o zi de trândăvie. Acei care susţin această lege duminicală cunosc bine acest lucru. Acest principiu este cuprins integrei în afirmaţia făcută de Dr. Crafts: „Dacă goleşti această zi de religie, o goleşti şi de odihnă”. Acelaşi principiu este de asemenea evident în cuvintele lui Joseph Cook la care m-am referit mai înainte, că este în zadar a urmări impunerea unei zile de odihnă, fără a o impune ca o zi de închinare; iar dacă această zi nu are la bază motive religioase, ea nu poate dura prea mult timp.

În felul acesta, aceşti oameni subliniază chiar ideea pe care o susţin eu; că numai restricţiile şi închinarea religioasă pot susţine ca această zi să nu devină o zi a trândăviei şi în consecinţă, a faptelor rele.

Dar numai Dumnezeu este cel care poate da aceste interdicţii, statul niciodată. Deci, următorul pas al celor care susţin această lege este ca statul să încerce să suplinească interdicţiile religioase care ţin de ziua de odihnă şi care o pot susţine să nu devină o zi a trândăviei, o zi a răului (păcatului). Dar ei ştiu că statul nu deţine niciuna din interdicţiile religioase, şi ştiu că acestea pot fi date statului de către biserică şi atunci biserica va apela la stat, iar acesta prin puterea lui să oblige oamenii.

Acest lucru este exact ceea ce a fost propus. Rev. Sam Small, într-o predică în Kansas City, iarna trecută, a exprimat părerile mai multora, când a spus:

„Aş vrea să văd ziua când biserica va fi arbitrul tuturor legilor de stat, naţionale, municipale, când bisericile cele mai mari din ţară vor lucra împreună în armonie, vor elabora edictele, iar puterile legislative le vor respecta şi le vor da putere de lege.” Dar orice încercare de a impune respectarea religioasă duce doar la impunerea ipocriziei şi la răspândirea păcatului, deoarece numai dragostea faţă de Dumnezeu este esenţială fiecărui act de îndatorire religioasă.

Un om care nu are în inima sa dragoste pentru Dumnezeu, dar care arată supunere şi respect faţă de Dumnezeu, înseamnă dezonoare faţă de Dumnezeu şi o încălcare a propriei sale naturi. Căci oricine respectă pe Dumnezeu sau practică respectul religios din interes, comite un păcat; iar pentru stat care-şi foloseşte puterea pentru a obliga oamenii să acţioneze religios şi să pretindă că-L iubesc pe Dumnezeu când de fapt, ei nu au în inimă dragoste pentru Dumnezeu, înseamnă a-i forţa spre ipocrizie şi îi obligă să comită păcate, care sunt în continuă creştere prin exercitarea puterii naţionale, şi care pot sfârşi numai în ruină şi aceasta repede.

Dl. Buckle a exprimat acest lucru cu multă forţă:

„În acest fel oamenii fiind forţaţi să-şi ascundă gândurile lor, se formează obiceiul de a se ascunde în falsitate, şi de a scăpa de pedeapsă prin înşelăciune. În acest fel, frauda devine o necesitate în viaţă, lipsa de sinceritate este un obicei zilnic; întregul sentiment public este viciat, iar grosolănia viciului şi a greşelilor sunt în continuă creştere.”

În concluzie, este un pericol pentru stat însuşi dacă ar impune vreodată respectarea zilei de odihnă.

Mai mult decât atât, ca statul să permită să fie condus de biserică, aşa cum a fost propus aici, de dl. Small, înseamnă a acorda superioritate bisericii, faţă de puterea civilă, care nu poate duce la altceva decât la despotism religios, care este cel mai rău dintre toate despotismele. Deci, aşa cum reiese din fiecare cuvânt al raţionamentului asupra acestui subiect, s-a demonstrat că pentru stat, a fixa o zi de odihnă obligatorie, nu poate duce decât spre rău. Deci afirmaţia mea că legea duminicală nu este pentru binele nimănui, este în textul acesta argumentată. Mai mult chiar, numai interdicţiile religioase care însoţesc ziua de odihnă o pot apăra să nu devină o zi a trândăvelii şi, deci, a răului; şi cum numai Dumnezeu poate da aceste pedepse, rezultă că numai lui Dumnezeu i se poate da respectarea zilei de Sabat. Numai El o poate impune; numai El o poate apăra; şi fiind o îndatorire care trebuie să fie dată numai lui Dumnezeu, ajungem din nou chiar la porunca lui Isus Hristos, să-i dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi nu Cezarului, prin care se interzice clar statului de a interveni în respectarea zilei Domnului.

Acest argument este pe deplin susţinut de porunca pentru Sabat. Porunca spune: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi, să-ţi faci lucrul tău, dar ziua a şaptea este ziua Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici străinul care este în casa ta, căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Iată argumentele: mai întâi El s-a odihnit în a şaptea zi, şi apoi a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Că ai obosit, nu este un motiv ca să nu faci nicio lucrare în ziua a şaptea. Dumnezeu nu spune că în a şaptea zi să nu faci nicio lucrare pentru că te-ai extenuat din punct de vedere fizic. Nimic de acest fel. Porunca nu se referă la puterile fizice ale omului. Se spune: şase zile să lucrezi pentru că Dumnezeu a lucrat şase zile; odihneşte-te în a şaptea zi pentru că Domnul s-a odihnit în ziua a şaptea; respectă această zi sfântă deoarece Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Pentru Dumnezeu trebuie ţinută, pe El trebuie să-L preamărim. Deci a patra poruncă se referă la legătura omului cu Dumnezeu. În porunca referitoare la Sabat nu se are în vedere necesităţile fizice, ci cele spirituale ale omului. Intenţia este de a fi o zi de închinare a lui Dumnezeu, o zi în care să-ţi aminteşti de El şi să meditezi la lucrarea Lui. Ziua trebuie să fie sfântă.

Dacă nu este respectată cu sfinţenie, nu este respectată deloc. Dacă statul se angajează să ceară respectarea Sabatului sau a zilei Domnului, cere omului ceea ce nu aparţine statului, ci ceea ce aparţine numai lui Dumnezeu. Când statul se angajează să asigure respectarea Sabatului se angajează la ceea ce se cheamă o sarcină imposibilă, deoarece sfinţenia nu este un atribut al guvernării civile, care nici nu are puterea sau împuternicirea de a iniţia sfinţenia, şi după cum a fost deja demonstrat, tot ceea ce se poate face vreodată prin asemenea eforturi este de a obliga la trândăvie, şi a se acorda recompensă pentru nepăsare, lucru pe oare statul niciodată nu-şi poate permite să-l facă. Dacă statul se angajează să suplinească, în orice alt mod, sancţiunile religioase, care apără această zi, ca să nu devină o zi de trândăvie, care duce la fapte rele, el ar impune astfel ipocrizia şi ar spori numărul păcatelor.

Deci, repet că prin fiecare argument logic asupra acestui subiect, am susţinut afirmaţia că legile duminicale nu sunt pentru binele nimănui din această lume.

Senator Blair:

– Aţi înţeles că această lege îşi propune să oblige pe oricine să se închine lui Dumnezeu?

Domnul Jones:

– Da, domnule. Susţin că asta face. Voi dovedi acest lucru prin afirmaţiile făcute de cei care au vorbit astăzi aici. Dar mai am de accentuat câteva aspecte; iar aici propun să introduc argumentul meu istoric. Vreau să vă fac să înţelegeţi că în acest mod s-a întemeiat papalitatea în secolul al IV-lea. Vă voi citi ceea ce am citit, referitor la acest aspect. În Istoria Bisericii, vol. II, de Neander, ediţia prof. Torrey, Boston, 1852. După cum am spus, Imperiul Roman a fost forţat de principiile lui Isus Hristos să recunoască dreptul fiecărui om de a se închina la Dumnezeul pe care şi l-a ales. Acest drept a fost recunoscut prin edictul din Milan, A.D. 312. Dar libertatea conştiinţei a fremătat doar o clipă şi apoi episcopatul, cu acel spirit ambiţios prin care s-a extins papalitatea, şi-a însuşit această libertate şi a dus-o pe un drum care a sfirşit în despotismul tiranic al Evului Mediu. Aş vrea să înţelegeţi exact cum s-a făcut acest lucru şi atunci nu veţi avea nicio dificultate să înţelegeţi tendinţa actualei mişcări.

Neander spune:

„Apăruse, de fapt, în biserică o concepţie teocratică falsă care nu îşi avea originea în esenţa Evangheliei; înţelegerea confuză a structurilor religioase din Vechiul şi Noul Testament, care a dus la o opoziţie necreştinească a puterii spirituale faţă – de puterea – laică şi care putea uşor să ducă la formarea unui stat sacerdotal, subordonând puterea laică intr-un mod fals.” pg. 132.

O concepţie teocratică a guvernării, care tinde să-şi subordoneze puterea civilă, acesta era planul. Cu alte cuvinte scopul bisericii era de a face ca puterea ei să fie superioară puterii civile. Aceşti episcopi teocraţi şi puterea lor au devenit o necesitate pentru Constantin care, pentru a se asigura de sprijinul lor, a devenit un convertit politic la o formă de creştinism pe care a făcut-o religia recunoscută a imperiului.

Neander spune mai departe:

„Această concepţie teocratică era deja dominantă în vremea lui Constantin.. .iar episcopii în mod deliberat au devenit dependenţi de el, datorită disputelor religioase şi datorită hotărârii lor de a folosi întreaga putere a statului în sprijinirea obiectivelor lor.” Idem.

Din această concepţie teocratică a guvernării a rezultat papalitatea, prin care într-adevăr puterea civilă era subordonată puterii eclesiastice şi, împotriva acestui spirit trebuie să ne apărăm astăzi, atât în Statele Unite, cât şi în oricare altă ţară.

Vreau să vă spun că este o concepţie teocratică care stă la baza acestei uneltiri. Doamna Bateham a spus că Uniunea Temperanţei Creştine a femeilor şi-a început activitatea şi că au lucrat din greu. Care este scopul lor cu privire la guvernarea civilă?

Vă citez din publicaţia lunară a Uniunii Femeilor pentru Temperanţa Creştină din sept. 1886 pentru toate uniunile locale din întreaga ţară:

„O adevărată teocraţie trebuie să realizeze cât şi întronarea lui Hristos în lege şi legiuitori, de aceea, mă rog cu pioşenie, ca un patriot creştin, pentru votul din mâinile femeilor şi mă bucur că Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor a luptat şi luptă pentru această cauză.”

O concepţie teocratică, după cum vedeţi, este în spatele acestei mişcări şi din nou vrea să intervină în lucrurile civile, să întemeieze o teocraţie prin care puterea civilă să fie subordonată celei eclesiastice.

Senator Blair:

– Credeţi că problema acordării votului pentru femei este o problemă religioasă?

Domnul Jones:

– Nu. Am citat din acest articol pentru a dovedi că este o concepţie teocratică la baza acestei acţiuni, aşa cum era în secolul al IV-lea, şi ca să pot face paralela dintre ele.

Senator Blair:

– Dar paralela pare să implice şi problema că acordarea votului femeilor este de natură divină şi înseamnă introducerea formei teocratice de guvernare.

Domnul Jones:

– Da, ele vor votul pentru a asigura succesul teocraţiei.

Senator Blair:

– Deci sunteţi împotriva dreptului de vot al femeilor.

Domnul Jones:

– Voi fi împotriva sufragiului femeilor sau al oricărui fel de sufragii care ar instala teocraţia.

Senator Blair:

– Dar nu asta era întrebarea. Este posibil ca aceste femei să-şi fi exprimat greşit ideea.

Domnul Jones:

– Nu, deoarece am alte dovezi. Să vi le citesc.

Senator Palmer:

– Presupuneţi că ele erau pentru o teocraţie practică?

Domnul Jones:

– Da, domnule, dar să vă citesc mai departe şi veţi afla din propriile lor cuvinte.

Senator Blair:

– Dacă aceste femei încearcă să răstoarne instituţiile ţării şi sunt pentru instaurarea unui stat sacerdotal, noi trebuie să ştim.

Domnul Jones

– Acesta este adevărul şi de aceea vorbesc aici; vrem ca întreaga naţiune să ştie acest lucru.

Senator Blair:

– Sunt de acord că aceste femei trebuie să fie supravegheate.

Domnul Jones:

– Ele au acţionat în acest sens şi sunt mulţi oameni preocupaţi de această problemă.

Senator Blair:

– Altfel nu ar fi periculos.

Domnul Jones:

– Este periculoasă oricum. O concepţie de guvernare teocratică este periculoasă oriunde. Este necreştină şi este de asemenea contrară drepturilor şi principiilor justiţiei.

Senator Blair:

– Presupuneţi că stăpânirea cerului este teocraţie?

Domnul Jones:

– Da, domnule, dar o guvernare civilă – guvernarea de pe pământ nu este teocraţie.

Senator Blair:

– Atunci de ce este periculoasă?

Domnul Jones:

– Stăpânirile pământului nu sunt periculoase, când sunt corect controlate.

Senator Blair:

– Ele au spus că o teocraţie adevărată trebuie să vină. Se presupune că trebuie să treacă un mileniu; probabil se referă la un mileniu pe care noi nu l-am apucat şi deci şi ele trebuie să mai aştepte ca să-l întâmpine.

Domnul Jones:

– Vă voi citi ce fel de legi propun ele pentru a aduce acel mileniu.

Senator Blair:

– Oricât de mult aţi citit nu aţi atins întrebarea, pentru că ele spun că o nouă teocraţie trebuie să vină şi probabil ele aşteaptă venirea Noului Ierusalim, ca timp pentru noua teocraţie.

Domnul Jones:

– Nu, deoarece adevărata teocraţie nu poate veni vreodată prin legi civile, politice sau prin vot.

Senator Blair:

– Acest lucru nu este adevărat în totalitate.

Domnul Jones:

– Aşa spune Scriptura.

Senator Blair:

– Nu ştiu. Am citit Biblia de câteva ori. Dar să continuăm.

Domnul Jones:

– Guvernarea Israelului era o adevărată teocraţie. Aceea a fost o adevărată stăpânire a lui Dumnezeu. La rugul aprins, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise, să scoată pe poporul său din Egipt. Prin multe semne, minuni şi miracole nemaipomenite, Dumnezeu l-a eliberat pe Israel din Egipt şi la condus prin pustie spre ţara promisă. El a condus poporul prin judecători, până la Samuel, profetul, „căruia pe când era copil, i-a vorbit Dumnezeu”, şi prin care şi-a făcut cunoscută propria dorinţă. În zilele lui Samuel, ei au cerut să aibă un împărat. Acest lucru a fost permis, iar Dumnezeu l-a ales pe Saul, iar Samuel l-a uns ca împărat al Israelului. Dar Saul nu a reuşit să împlinească voia lui Dumnezeu, iar pentru că el a respins cuvântul Domnului, Dumnezeu l-a lepădat pe el ca împărat şi l-a trimis pe Samuel să-l ungă pe David ca împărat al Israelului. Iar Dumnezeu a instaurat domnia lui David pentru totdeauna. Când Solomon a urmat la domnie, în locul tatălui său David, se spune: „Apoi Solomon a şezut pe scaunul de domnie al Domnului ca împărat în locul tatălui său David.” (1 Cronici 29:23).

Tronul lui David era scaunul de domnie al Domnului, iar Solomon a stat pe scaunul de domnie al Domnului ca împărat în împărăţia pământească a lui Dumnezeu. Succesiunea pe tron a aparţinut urmaşilor lui David până la Zedechia, care a fost luat rob de regele Babilonului şi care făcuse un legămînt solemn înaintea lui Dumnezeu, că va da ascultare regelui Babilonului. Dar Zedechia a rupt legământul său. Atunci Dumnezeu i-a spus: „Şi tu domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul tău: La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat şi ce este înălţat va fi plecat. Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa.” (Ezechiel 21:25- 27. Vezi cap. 17:1-21).

Împărăţia a fost apoi supusă Babilonului. Când Babilonul a decăzut şi a urmat Medo-Persia a fost prima cădere. Când Medo-Persia a căzut şi a urmat Grecia, a fost a doua cădere. Când Grecia n-a rezistat în faţa Romei a fost a treia cădere. Şi apoi spune cuvântul: Dar lucrul acesta nu va avea loc până la venirea Aceluia care are drept la ea şi-n mâna căruia o voi încredinţa.” Cine este cel care are dreptul la ea?” Tu... îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul de domnie al tatălui său David; va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit.

Şi pe când era aici ca „acel profet”, ca om al durerilor şi care cunoştea suferinţa, în noaptea în care a fost trădat, el însuşi a declarat: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”.

Astfel, scaunul de domnie al Domnului a fost luat din această lume şi nu va mai fi aici până la venirea Aceluia care are drept la el, iar atunci i se va încredinţa Lui. Iar acel timp va fi sfârşitul acestei lumi şi începutul lumii care trebuie să vină. Deci, atât timp cât durează această lume, o adevărată teocraţie nu va putea exista din nou.

În consecinţă, de la moartea lui Hristos până la sfârşitul acestei lumi, orice concepţie despre teocraţie pământească va fi falsă, orice pretenţie pentru o asemenea teocraţie va fi una falsă şi ori de câte ori va fi propusă sau susţinută o asemenea teorie, fie că este în Roma sec. al IV-lea, ori în sec. al 19-lea, va fi impregnată cu tot ceea ce înseamnă papalitate sau cu tot ceea ce a pretins a fi papalitatea – ea pune omul în locul lui Dumnezeu.

Voi cita acum o altă afirmaţie referitoare la scopul Uniunii Temperanţei Creştine a Femeilor, din mesajul anual al preşedintelui Uniunii Naţionale, la Nashville 1887 – în care se spune:

„Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor, locală, de stat, naţională, din lumea întreagă are un gând, un singur gând, vital, organic şi un scop atotcuprinzător, o dorinţă arzătoare, aceea ca Isus Hristos, să fie împăratul acestei lumi.”

Senator Blair:

– „Să fie.”

Domnul Jones:

– „Să fie împăratul acestei lumi”

Senator Blair:

– Dar dumneavoastră sunteţi cleric şi ne citiţi Biblia.

Domnul Jones:

– Am să vă citesc un pasaj care se referă chiar la acest aspect.

Senator Blair:

– Nu în aceeaşi Biblie se spune că vremea când Isus va fi împărat este cea de acum?

Domnul Jones:

– Am să vă citesc un pasaj din Biblie în legătură cu acest aspect. Daţi-mi voie să termin citatul început:

„Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor, locală de stat sau naţională, din întreaga lume are un gând, un singur gând, vital, organic şi un scop atotcuprinzător, o dorinţă arzătoare, aceea ca Isus Hristos să fie împăratul acestei lumi-da, cu adevărat ÎMPĂRATUL ACESTEI LUMI – în împărăţia cauzei şi efectului ei – împărat al judecătoriilor şi tribunalelor ei; al comerţului, împărat al şcolilor şi mănăstirilor, al datoriilor şi constituţiilor.

Împărăţia lui Hristos trebuie să pătrundă în domeniul legilor, pe calea politicii.”

Deci, în acest fel se accentuează ideea: Împărat al acestei lumi însuşi Isus Hristos spune: „Împărăţia mea nu este această lume.” Deci, Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor cerând ca Isus să fie împăratul acestei lumi, iar această împărăţie să pătrundă în domeniul legilor pe calea politicii, este evident împotriva cuvintelor lui Isus Hristos. Isus Hristos îşi are intrare în lumea aceasta pe calea Evangheliei şi nu pe căile politicii.

Dar această hotărâre nu s-a încheiat odată cu adunarea de la Nashville a Uniunii Naţionale a Temperanţei Creştine a Femeilor. Această afirmaţie a fost repetată la convenţia naţională de la New York, vara trecută, în următoarea rezoluţie.

„Se hotărăşte, Hristos şi învăţătura Sa să fie ca împărat şi normă universală, suverană în problemele noastre de guvernare şi politice.”

Deci să aplicăm rezoluţia lor. Să presupunem că învăţătura a fost adoptată ca normă a acestei guvernări. Este de datoria fiecărei judecătorii să acţioneze conform codului moral. Este o prevedere în acest cod care spune:

„Dacă fratele tău greşeşte faţă de tine, ceartă-l, iar dacă el se căieşte, iartă-l. Iar dacă el greşeşte iarăşi faţă de tine, de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se întoarce spre tine spunând că se căieşte, tu trebuie să-l ierţi.”

Să presupunem, că un om fură un cal. Este arestat, judecat şi găsit vinovat. El spune: „Mă căiesc!”. „Tu trebuie să-l ierţi”; – aşa spune învăţătura, iar stăpânirea trebuie să se conformeze învăţăturii. El este eliberat şi repetă hoţia; este din nou arestat şi găsit vinovat; el spune „Mă căiesc”. „Tu trebuie să-l ierţi” - aşa spune învăţătura.

Iar dacă el repetă greşeala de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se întoarce spre juriu şi spune „Mă căiesc” stăpânirea trebuie să-l ierte pentru că aşa spune ceea ce Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor a hotărât să fie codul guvernamental!

Orice sistem asemănător acestuia ar distruge stăpânirea civilă în douăzeci şi patru de ore. Nu se spune nimic împotriva Bibliei sau împotriva principiilor ei. Este doar o ilustrare a pervertirii absurde a principiilor ei, de către aceşti oameni care vor să stabilească un sistem de legislaţie religioasă. Stăpânirea lui Dumnezeu este morală şi şi-a asigurat menţinerea stăpânirii sale prin iertarea păcatului. Dar el n-a împuternicit stăpânirea civilă cu o asemenea prevedere.

O asemenea prevedere nu poate fi făcută, iar stăpânirea civilă poate exista. Biblia arată care sunt mijloacele Domnului de salvare a celor care greşesc faţă de stăpânirea Sa morală; stăpânirea civilă este mijlocul omului de a apăra ordinea şi nu are nimic de-a face cu păcatul şi nici cu salvarea păcătoşilor. Dacă stăpânirea civilă arestează un hoţ, un criminal şi-l găseşte vinovat, vinovatul trebuie pedepsit, deşi Dumnezeu îl iartă.

Concepţia teocratică la care ne-am referit pare să pătrundă în toată organizaţia, pentru că a opta conferinţă a Uniunii Temperanţei Creştinea Femeilor, de la Augusta, din 2-4 oct. 1888, reprezentând cinsprezece ţinuturi, au aprobat această rezoluţie: Având în vedere că oamenii trebuie să-l cinstească pe Fiul întocmai cum cinstesc pe Tatăl;

„Şi având în vedere că legea civilă pe care Hristos a dat-o de pe muntele Sinai este singura lege perfectă, singura lege care apăra drepturile tuturor claselor, deci:

„Se hotărăşte: guvernarea civilă trebuie să recunoască pe Hristos ca Împărat moral şi legea Lui ca model de legislaţie.” Legea pe care Hristos a dat-o pe muntele Sinai nu este o lege civilă; este o lege morală. Dar dacă ar fi o lege civilă, iar aceasta o guvernare civilă, de ce ar dori stăpânirea civilă un împărat moral în această lume? Aceste femei deosebite ar trebui informate că stăpânirea civilă se bazează pe legi civile şi are numai guvernatori civili. Guvernarea morală se bazează numai pe legi morale şi are numai un Împărat moral. Orice concepţie de guvernare care confundă aceste lucruri este o concepţie teocratică de guvernare aşa cum este, desigur, concepţia de guvernare a Uniunii Temperanţei Creştine a Femeilor, aşa cum este dovedită prin aceste argumente. Şi singura concepţie teocratică de guvernare, de când a murit Hristos, a fost teoria papalităţii.

Aceste fragmente dovedesc că scopul Uniunii Temperanţei Creştine a Femeilor este instaurarea unei „teocraţii practice”. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt alţii care să poarte mai mult respect sau intenţii mai bune decât avem noi faţă de Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor, faţă de activitatea lor. Suntem din toată inima în favoarea acestei uniuni, pentru Uniunea Temperanţei Creştine şi pentru Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor; dar nu suntem în favoarea unei uniuni a temperanţei creştine politice, nici pentru o uniune a temperanţei teocratice, în mod sincer dorim ca această Uniune a Temperanţei Creştine a Femeilor să se limiteze la titulatura lor şi să acţioneze pentru cumpătare creştină prin mijloace creştine. Să nu acţioneze pentru temperanţă politică prin mijloace teocratice. Eu cred în cumpătarea creştină. Mai mult decât cred, dar chiar o practic. Eu practic mai strict cumpătarea creştină, decât o face Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor, care o propovăduieşte.

Dar crezând aşa de mult, aşa cum cred eu, preocupându-mă să o practic, tot aşa strict, după cum cred în ea, eu niciodată nu voi ridica mâna şi nu voi deschide gura pentru a obliga oamenii să respecte cumpătarea creştină în care eu cred şi pe care o practic.

Creştinismul convinge oamenii şi nu încearcă să-i oblige. Prin puritate şi dragoste pentru Hristos creştinismul atrage oamenii în loc să-i oblige. Nu prin puterea civilă, ci prin puterea Duhului Sfânt, Creştinismul asigură respectarea şi practicarea temperanţei creştine.

Instaurarea unei teocraţii este scopul acestei mişcări a legilor duminicale şi acesta a fost şi scopul conducătorilor bisericii din secolul al 4-lea. Şi ce-a rezultat din mişcarea acelor vremuri? Voi cita iarăşi: „Această concepţie teocratică era deja predominantă în vremea lui Constantin, iar episcopii, în mod deliberat, au devenit dependenţi de el, datorită disputelor dintre ei, şi prin hotărârea lor de a folosi puterea statului în realizarea obiectivelor lor.” (Neander, pg. 132).

Aceasta fiind concepţia lor, care a rezultat din hotărârea de a „folosi puterea statului, pentru realizarea obiectivelor lor”, problema care se ridică este „ce mijloace au folosit ei pentru a asigura controlul acestei puteri.” Răspunsul este: Au folosit legile duminicale.

Primul şi cel mai important scop al conducătorilor bisericii din acea vreme a fost înălţarea lor însuşi; în al doilea rând înălţarea duminicii. Aceste două lucruri au fost principalul obiectiv al episcopilor Romei, pentru mai mult de 100 de ani, când Constantin le-a dat şansa să-şi realizeze efectiv planul prin puterea statului. Pretenţia arogantă a episcopului Romei de a asigura puterea asupra întregii biserici a fost prima dată prezentată prin delcaraţia în favoarea duminicii de către episcopul Romei, Victor, (între anii 193-202 d. Hr.)

„El a trimis o scrisoare prelaţilor asiatici, ordonându-le să imite exemplul creştinilor din vest, în privinţa perioadei de sărbătorire a Paştelui (adică, li se ordona să-l sărbătorească duminica). Asiaticii au răspuns acestei pretenţii arogante... cu multă hotărâre, că ei nu se vor despărţi prin niciun mijloc, de obiceiul transmis lor de către strămoşi. După aceea glasul excomunicării a început să bubuie. Victor, disperat, de acest răspuns hotărât al episcopilor asiatici, a rupt legăturile cu ei, numindu-i nedemni de numele de fraţi şi excluzându-i din toate legăturile cu biserica Romei.” (Mosheim, cap. 4, pag. 11).

Singurul mijloc prin care aceşti conducători ai bisericii şi-au asigurat, prin Constantin, folosirea puterii statului, a fost faimosul edict prin care se interziceau anumite munci „în sfânta zi a soarelui”. Acest edict zice astfel:

„Toţi magistraţii, orăşenii, cei care lucrează în comerţ să se odihnească în sfânta zi a soarelui, dar cei care locuiesc la ţară, în mod liber şi cu deplină libertate să continue muncile agricole, deoarece adesea se întâmplă ca nicio altă zi să nu fie aşa de potrivită pentru semănatul porumbului, şi plantatul viţei, pentru ca nu cumva vremea potrivită să se irosească, oamenii putând să piardă binecuvântările acordate de cer.”

Acest edict a fost dat în 7 martie 321 d. Hr. Numai magistraţii, orăşenii, meşteşugarii trebuiau să se odihnească duminica; ţăranii aveau deplina libertate de a lucra. Dar aceasta nu a mulţumit pe conducătorii politici ai bisericii pentru o perioadă prea mare de timp.

„Scopul primei legi duminicale” – zice Sozomen, era ca ziua să fie dedicată fără întrerupere închinării.’’Dar pentru că guvernarea era acum o teocraţie, era considerat ca ceva firesc că trebuia să li se ceară tuturor să fie religioşi. În consecinţă, o lege suplimentară duminicală era necesară prin care să poruncească tuturor oamenilor să nu lucreze duminica.

Prin legea din anul 386, acele schimbări vechi, realizate de împăratul Constantin au fost şi mai mult impuse şi, în general, tranzacţiile civile, de orice fel, în ziua de duminică erau strict interzise. Oricine le încălca era considerat vinovat de sacrilegiu.” (Neander, pg. 300).

Şi deoarece oamenii nu aveau voie să facă niciun fel de muncă, ei puteau să se distreze şi, ca o consecinţă normală, circurile şi teatrele din întregul imperiu erau aglomerate, în fiecare duminică. Dar scopul legii, de la începutul adoptării ei, a fost ca ziua să fie folosită pentru închinare, iar oamenii să meargă la biserică. Deci, ca acest scop să fie realizat era necesar să se facă un alt pas şi a fost făcut. La o adunare bisericească ţinută la Cartilage în 401, episcopii au adoptat o rezoluţie, pentru a fi trimisă o cerere împăratului, rugând -

„Ca spectacolele publice să fie transferate din ziua de duminică creştină şi din zilele de sărbătoare în alte zile ale săptămânii.” Idem.

Istoria nu ne spune dacă această petiţie reprezenta sau nu numele a 14.000.000 de adepţi şi pe care cea mai mare parte din ei, nu semnase de fel. De asemenea istoria nu ne spune dacă cererea a fost susţinută de vreun om, care ar fi putut fi numărat de 7.200.000 de ori. Dar istoria ne vorbeşte, când se referă la scopul pentru care a fost necesară trimiterea acestei petiţii. Petiţionarii singuri spun motivul:

„Oamenii se adună mai mult la circ decât la biserică.” (Idem, nota 5).

La circuri şi teatre erau angajaţi un mare număr de oameni, printre care mulţi erau membri ai bisericii. Dar decât să renunţe la slujbele lor, ei lucrau şi duminica. Episcopii îşi arătau nemulţumirea că aceştia erau obligaţi să lucreze duminica; ei au dat pedepse împotriva muncii în ziua de duminică, dar au cerut o lege care să protejeze aceste persoane de „persecuţiile” care decurg din lege.

Biserica s-a umplut cu o masă de oameni neconvertiţi care se preocupau mai mult de treburile şi plăcerile lumeşti decât de cele religioase. Deoarece guvernarea era o guvernare a lui Dumnezeu, s-a considerat normal ca să fie folosită puterea civilă să-i determine pe toţi să arate respect faţă de Dumnezeu, chiar dacă ei aparţineau sau nu bisericii sau dacă aveau sau nu respect faţă de Dumnezeu. Oamenii, neavând voie să lucreze, se adunau la circuri şi la teatre. Ei nu aveau nicio dorinţă să fie credincioşi şi, deoarece, erau obligaţi să trândăvească; s-a observat o tendinţă spre desfrâu.

Despre acest lucru, Neander spune:

„Din cauza plăcerilor predominante la acea vreme, în special în marile oraşe, de a frecventa diferitele spectacole publice, se întâmpla că dacă aceste spectacole se ţineau public în zilele care erau consacrate unor serbări religioase, organizate de biserică, aceste plăceri constituiau un mare impediment în închinarea creştinilor şi, în special, din cauza celor pentru care creştinismul reprezenta cea mai neînsemnată problemă de viaţă şi inimă.” Idem.

Şi mai departe:

„Învăţătorii bisericii – erau într-adevăr adesea obligaţi să se plângă de faptul că la asemenea serbări, teatrul era mai mult frecventat decât biserica.” Idem.

Iar biserica nu putea să participe la asemenea competiţii; ea dorea monopolul. L-a obţinut până la urmă.

Cererea Convenţiei Chartage nu putea fi rezolvată imediat, dar în anul 425, legea dorită a fost aprobată, acesteia i s-a adăugat de asemenea, scopul care fusese dat primei legi duminicale şi anume:

„Pentru ca închinarea credincioşilor să poată fi protejată de orice tulburare.” [Idem, pag.301.)

Trebuie să fie permanentă în minte ideea că dacă singura cale în care „devoţiunea faţă de credinţă”, era „tulburată” prin aceste lucruri, că teatrele şi circurile erau deschise în acelaşi timp când erau deschise şi bisericile, credincioşii mergeau la circuri şi teatre în loc să meargă spre „biserică” şi astfel „închinarea” lor era „tulburată”. Şi, desigur, singura cale în care „devoţiunea” unor astfel de credincioşi ar fi fost eliberată de toate tulburările, era închiderea teatrelor şi circurilor în timpul serviciului divin. Astfel, prin aceste mijloace orice motiv de a nu fi credincios a fost înlăturat din faţa tuturor oamenilor. Chiar în următoarea propoziţie, Neander spune:

„În acest fel biserica a primit ajutor din partea statului pentru realizarea scopurilor ei.”

Această afirmaţie este corectă. Constantin a făcut multe lucruri în favoarea episcopilor. El le-a dat ajutor bănesc şi privilegiu politic. El a luat hotărâre decisivă în disputele lor ca şi cum aceasta ar fi fost decizia lui Isus Hristos. Dar prin nimic altceva, din ceea ce el a făcut pentru episcopi nu le-a dat puterea de a-i obliga pe cei care nu aparţin bisericii să acţioneze aşa cum vor ei, decât printr-un singur lucru, cel al legii duminicale. Hotărârile lor pe care el le-a decretat a fi definitive îi uneau numai pe cei care în mod deliberat alegeau acest tribunal, neafectând pe alţii. Înainte, dacă cineva care se îndreptase spre tribunalul episcopilor era nemulţumit de decizie, el putea să se adreseze magistraturii civile. Acest edict desfiinţa această posibilitate de adresare, deşi nu afecta pe nimeni altcineva. decât pe cei care în mod deliberat alesese judecarea de către episcopi. Dar prin legea duminicală, puterea era dată bisericii de a-i obliga pe cei care nu aparţineau bisericii şi care nu constituiau subiect pentru jurisdicţia bisericii, să se supună poruncilor bisericii.

Prin legea duminicală s-a acordat bisericii controlul asupra puterii civile, iar prin acesta ea putea să-i oblige pe cei care nu aparţineau bisericii să acţioneze aşa cum cerea ea. Istoria din perioada lui Constantin poate fi cercetată de la un capăt la altul şi se va afla că prin nimic altceva nu a dat o asemenea putere bisericii, decât printr-un singur lucru – prin legea duminicală. Afirmaţia lui Neander este cât se poate de corectă, că „În acest fel biserica a primit ajutor de la stat pentru continuarea intenţiilor ei.” Lucrarea totuşi nu era gata încă. Este adevărat că episcopii au asigurat statului puterea de a lua oamenilor orice scuză de a nu fi religioşi; dar de la începutul planului, oamenii nu aveau o dorinţă adevărată de a fi religioşi. Ei nu aveau niciun spirit de devoţiune în inimile lor. Şi, deşi statul le interzisese oamenilor să lucreze şi închisese circurile, teatrele, oamenii încă nu erau religioşi.

Următorul pas care trebuia făcut, deci pentru logica situaţiei, era de a-i obliga; iar episcopii teocraţi erau la înălţimea situaţiei. Ei aveau pregătită o teorie care rezolva exact cerinţele situaţiei; iar părintele bisericii catolice, şi sfântul catolic Augustin, era părintele acestei teorii sfinte catolice. El a scris:

„Este într-adevăr mai bine ca oamenii să fie determinaţi să-L servească pe Dumnezeu, prin educaţie şi nu din frică de pedeapsă sau de durere; deoarece primul mijloc este mai bun, ultimul nu trebuie neglijat totuşi... Mulţi trebuie aduşi înapoi la Dumnezeul lor, ca nişte robi răi, prin nuiaua suferinţei vremelnice, înainte ca ei să ajungă un nivel mai înalt al dezvoltării religioase.” (Schaff, Istoria Bisericii, vol. 2, sec. 27).

Neander face următoarea observaţie asupra acestei teorii: „Prin Augustin a fost propusă şi instaurată o asemenea concepţie care... conţinea germenul întregului sistem al despotismului spiritual, al intoleranţei şi persecuţiei, care a sfârşit cu tribunalele Inchiziţiei” (Istoria Bisericii, pg. 217).

Istoria Inchiziţiei este doar istoria realizării acestei concepţii degradante a lui Augustin. Dar această teorie este doar consecinţa logică a concepţiei pe care se bazează întreaga serie de legi duminicale. Biserica a determinat statul ca să-i oblige pe toţi să trândăvească spre propriul lor bine. Se baza pe faptul că ei toţi erau mai mult înclinaţi spre iad. Deci, ca să-i salveze din drumul spre păcat, ei încercau să-i oblige pe toţi să meargă spre rai.

Lucrarea Inchiziţiei era întotdeauna din dragoste pentru sufletele oamenilor ca să-i salveze de la iad!

Daţi-mi voie să rezum aceste afirmaţii din Neander: el spune că pentru a realiza scopul concepţiei teocratice a episcopilor ei au devenit dependenţi de Constantin prin disputele lor şi prin „hotărârea lor de a folosi puterea statului în realizarea scopurilor lor.” Apoi el menţionează prima şi a doua lege duminicală a lui Constantin; legea duminicală din 386; Convenţia de la Carthage, rezoluţia şi petiţia din 401; legea din 425 ca răspuns la această petiţie; şi apoi fără răgaz şi cu referire directă la aceste legi duminicale, el spune: „În acest fel biserica a primit ajutor de la stat pentru realizarea scopurilor ei”. Ea a început cu hotărârea de a o face şi a facut-o; dar „în acest fel” a făcut-o. După ce şi-a asigurat controlul asupra puterii statului, ea a folosit-o pentru realizarea propriilor scopuri în propriul mod despotic aşa cum era preconizat în concepţia inchizitorială a lui Augustin. Primul pas a condus logic şi inevitabil spre ultimul; iar conducătorii teocratici ai mişcării au avut crudul curaj de a urma concepţia de la primul pas, până la ultimul, aşa cum plănuise Augustin şi aşa cum este ilustrat în istoria Inchiziţiei.

Legile duminicale aparţin acestui sistem. Aceasta este teoria pe care se bazează ele. Ele nu au altă bază. Dl. E!iott care a vorbit aici în favoarea acestei legi, ştie că nu există nicio lege în Biblie referitoare la respectarea primei zile din săptămână. Vă citez un pasaj din propria lui carte: în „Permanenţa Sabatului”, pag. 184, el se referă la „deplina tăcere a Noului Testament, cu privire la vreo poruncă explicită pentru ziua de odihnă sau reguli clare referitoare la respectarea acestei zile”. Dar toată lumea ştie că în Vechiul Testament nu se spune nimic despre respectarea primei zile din săptămână ca zi de odihnă. Toată lumea ştie, de asemenea, că Vechiul Testament nu spune nimic despre respectarea primei zile din săptămână ca zi pentru învierea Mântuitorului sau pentru oricare alt motiv. Dr. Johnson şi alţii în această dimineaţă au spus că prima zi din săptămână a fost aleasă deoarece era în memoria învierii Mântuitorului. Noul Testament este acela care ne vorbeşte despre învierea Mântuitorului. Acesta este unanim admis. Dr. Eliott spune, iar Societatea Americană de Broşuri, publică acest lucru că „este o deplină tăcere în Noul Testament” referitoare la aceasta. Atunci ce drept au ei să facă o lege şi să oblige pe toţi oamenii printr-o lege civilă, să respecte această zi ca zi a Domnului pentru care nu există nicio autoritate scripturistică? Daţi-mi voie să vă citesc un alt pasaj din altă carte, editată de Uniunea Americană a Şcolii Duminicale. La pagina 186 din „Ziua Domnului”, scrisă de domnul A. E. Waffle, se spune:

Până la moartea lui Isus nu s-a făcut nicio schimbare a zilei de odihnă. Hotărârea trebuie căutată în cuvintele sau în exemplul apostolilor inspiraţi.” Apoi chiar în pagina următoare el spune: „Aşa după cum arată rapoartele, ei (apostolii) nu au dat totuşi o poruncă clară referitoare la renunţarea la Sabatul zilei a şaptea şi respectarea lui în prima zi din săptămână.”

Dr. Schaff, în Enciclopedia Schaff Herzog spune:

„În Noul Testament nu a fost lăsată nicio regulă pentru respectarea ei şi într-adevăr respectarea ei nici nu a fost poruncită.” (Article Sunday).

Dacă ei mărturisesc că Isus nu a dat nicio lege pentru respectarea duminicii de ce vor ei să oblige oamenii să o respecte? Ce drept au ei să oblige pe cineva să o respecte? Eu contest dreptul lor de a mă obliga pe mine sau pe oricine să fac ceea ce Hristos niciodată nu a poruncit vreunui om să facă.

Senator Blair:

– Sunteţi de acord că a fost un Sabat înainte de venirea lui Hristos?

Domnul Jones:

– Desigur.

Senator Blair:

– Dar el spune că nu a venit să distrugă, ci să împlinească.

Domnul Jones:

– Desigur.

Senator Blair:

– Este ceva în Noul Testament prin care dă deoparte Sabatul care exista deja?

Domnul Jones:

– Nu, domnule.

Senator Blair:

– Atunci de ce nu continuă să existe?

Domnul Jones:

– El există, iar noi respectăm porunca care se referă la Sabat.

Senator Blair:

– Deci spuneţi că există un Sabat recunoscut şi că acesta este cel reconfirmat.

Domnul Jones:

– Desigur.

Senator Blair:

– Nu înţeleg la ce vă referiţi dacă Hristos a recunoscut existenţa unei legi, iar aceasta continuă să existe şi-n prezent. Dumneavoastră spuneţi că aceasta este într-o zi, iar ei spun că este în altă zi.

Domnul Jones:

– Dar ei se conduc după o lege care obligă să se acorde respectul primei zile din săptămână ca zi a Domnului, deşi ei afirmă că Dumnezeu nu le-a dat nicio poruncă referitoare la această zi. Porunca pe care Dumnezeu a dat-o, spune că „a şaptea zi este Sabatul”.

Senator Blair:

– Există încă Sabatul?

Domnul Jones:

– Desigur, şi noi îl respectăm, dar noi contestăm dreptul vreunei stăpâniri civile de a obliga vreun om să-l respecte sau să nu-l respecte.

Senator Blair:

– Stăpânirea civilă a evreilor obliga la respectarea ei.

Domnul Jones:

– Aceea era o teocraţie.

Senator Blair:

– Reiese deci că numai atunci când forma de guvernare este o teocraţie şi cuprinde tot ceea ce aparţine stăpânirii, altă formă de guvernare care nu este teocraţie, în mod necesar nu poate cuprinde aceleaşi probleme ca şi teocraţia? Dacă scopul unei forme de guvernare teocratice, monarhice sau republicane nu este acelaşi, de a controla instaurarea unei ordini corecte în societate, rogu-te, ce este aceasta? Noi spunem, iar aceasta este forma noastră de guvernare, că oamenii vor legifera, vor elabora legi, le vor aplica. În vechea formă teocratică Dumnezeu a făcut legea, a elaborat-o şi a aplicat-o prin propriile mijloace; iar noi facem acelaşi lucru prin voinţa oamenilor, ceea ce a fost făcut altfel printr-o formă teocratică de guvernare. Deci dacă Sabatul este strict necesar pentru binele general al societăţii, o formă republicană de guvernare trebuie să facă şi să impună respectarea Sabatului întocmai cum a făcut teocraţia. Mi se pare că aţi insistat asupra ideii că o guvernare civilă pentru binele societăţii, realizată de noi printr-o formă republicană, nu poate face nimic din ceea ce ar face o formă teocratică de guvernare, dacă această teocraţie ar fi singura formă.

În mod necesar s-ar cuprinde aceleaşi probleme: controlul, dezvoltarea, binele şi sănătatea societăţii; nu s-ar face nicio deosebire care s-ar putea face.

Domnul Jones:

– O guvernare teocratică este o guvernare a Domnului.

Senator Blair:

– Aşa sunt şi stăpânirile rânduite de Dumnezeu.

Domnul Jones:

– Această stăpânire nu este stăpânirea lui Dumnezeu.

Senator Blair:

– Nu consideraţi că guvernul S.U.A., aşa cum există el acum este în de acord cu voinţa lui Dumnezeu.

Domnul Jones:

– Da, dar nu este stăpânirea lui Dumnezeu. Stăpânirea lui Dumnezeu este o stăpânire morală. Aceasta este o stăpânire civilă.

Senator Blair:

– O teocraţie este o stăpânire civilă şi guvernează în problemele civile, ca şi în domeniul spiritualităţii, moralei, religiei.

Domnul Jones:

– Desigur, şi Dumnezeu le stăpâneşte, dar nimeni altcineva decât teocraţia nu poate impune acele lucruri care aparţin legăturii omului cu Dumnezeu din primele patru porunci.

Senator Blair:

– Dar această lege propusă este în afara părţii teocratice.

Domnul Jones:

– Nicidecum, deoarece ea propune prin pedepse să „asigure” respectarea religioasă a zilei Domnului, dar nimeni altcineva nu poate să facă acest lucru decât stăpânirea Domnului. Aceasta este sublinierea pe care o fac aici, că acceptând această legislaţie, asiguraţi instaurarea unei noi teocraţii, după modelul papalităţii, iar guvernarea civilă nu are nimic de-a face cu problemele religioase. Acest proiect de lege este în întregime religios. Dacă începeţi acest drum al legislaţiei religioase nu veţi ajunge decât la teocraţie, o teocraţie făcută de om – şi care va repeta papalitatea.

Senator Blair:

– Noi avem aceste legi duminicale, în ţară, de trei sute de ani. Ele au devenit din ce în ce mai îngăduitoare. Ştiţi cumva vreo instanţă, deşi sentimentul în favoarea duminicii pare să devină tot mai puternic, prin care vreun stat din această Uniune s-a angajat să impună o lege care să oblige pe toţi oamenii să meargă la biserică şi care ar fi un pericol pe care-l sesizaţi?

Domnul Jones:

– Încă nu. Ele vin după prima lege şi ar duce la acest lucru. Legea lui Constantin a fost dată în 321 şi a impus că numai orăşenii, meşteşugarii să nu lucreze, ca ei să poată fi religioşi. Ei nu au cerut prea mult la început. Aşa cum s-a spus la întâlnirea miniştrilor de la San Diego, cu două luni în urmă: „Referitor la acest lucru, nu trebuie să cereţi prea mult la început. Cereţi doar, ceea ce sentimentul public poate suporta, când obţineţi acest lucru, cereţi mai mult.” Şi aşa cum a spus Dr. Crafts, referitor la această lege:

„Noi vom lua un sfert de pâine, o jumătate sau o pâine întreagă. Dacă stăpânirea nu ar face nimic altceva decât să interzică deschiderea oficiilor poştale în timpul serviciului religios, ar fi o recunoaştere naţională faţă de valoarea religiei, şi ar duce la ceva mai mult decât satisfăcător.”

Apoi referindu-se la ceea ce ar fi mai mult decât satisfăcător, el spune:

„Legea permite factorilor poştali locali, dacă ei vor (iar unii dintre ei vor) să deschidă poşta chiar în timpul serviciului religios şi, astfel, oficiile poştale ar deveni concurenţi ai bisericii.”

La un alt punct. în aceeaşi cuvântare, dl. Crafts s-a referit la legea propusă – ca la o lege pentru „protejarea serviciilor religioase faţă de concurenţa oficiilor poştale.” Explicând cum s-ar face acest lucru, el spune:

„O lege care să interzică deschiderea oficiilor poştale între orele zece şi doisprezece, ar rezolva acest lucru şi ar fi mai mult decât nimic, dar noi vrem mai mult.”

„O lege care să interzică difuzarea poştei la asemenea ore, care se interpun cu participarea la slujba religioasă din parte unor angajaţi ar fi mai mult decât nimic; dar noi vrem mai mult.”

El continuă:

Opţiunea locală, în a decide, dacă un oficiu poştal local nu va fi deschis deloc duminica, va fi pentru noi mai mult decât nimic, ... dar noi dorim mai mult decât atât.”

Cât de mult? El continuă:

„O lege care să interzică orice difuzare a poştei duminica, ar fi mai mult decât nimic, dar noi vrem mai mult decât atât.”

Şi când vor obţine ei ceva suficient? Ar fi exact cum a fost când împăratul Constantin a interzis magistraţilor, orăşenilor, meşteşugarilor de a lucra în zilele de duminică. Acela a fost un omagiu imperial faţă de „valoarea religiei” şi a dus la „ceva mai mult decât suficient” - pentru conducătorii bisericii.

Senator Blair:

– Aţi auzit vreodată să se fi făcut vreo propunere în vreun organism legislativ, care să oblige oamenii să frecventeze biserica, în zilele de duminică?

Domnul Jones:

– Propunerile care se fac sunt chiar pentru acest scop, să se oprească trenurile de duminica, presa de duminica - pe scurt să se înceteze orice activitate în ziua de duminică aşa încât toţi oamenii să meargă la biserică.

Senator Blair:

– Dar aceşti oameni vin aici şi spun că ei nu au un asemenea scop, iar ei fac aceste lucruri în Statele Unite de o sută de ani şi chiar în timpul perioadei coloniale.

Aţi auzit vreodată pe continentul american sau în vreun teritoriu care este acum în Statele Unite, de vreo propunere sau sugestie, în vreun organism legislativ, care să oblige oamenii să meargă la biserică?

Domnul Jones:

– Nu într-un organism legislativ, ci în organisme eclesiastice.

Senator Blair:

– Corpurile eclesiastice nu elaborează legi. Congresul nu este un corp elesiastic.

Domnul Jones:

– Dar este un corp eclesiastic deoarece încearcă să asigure impunerea acestei legi, aşa cum a vrut teocraţia Noii Anglii când „absenţa de la ‘serviciul religios’ era pedepsită cu o amendă”; şi atunci când oamenii erau obligaţi să meargă la biserică şi să asculte predicile, era ca şi când, trebuia să digere carnea, dar numai prin inima sau stomacul unui struţ, aşa spun cei care au suportat aşa ceva.

Aceasta nu se referă doar la perioada colonială sau la Noua Anglie; căci după ce coloniile au devenit state , Carolina de Nord a avut o lege duminicală, după câte ştiu – în care citim următoarele:

„Se impune prin lege... ca toate persoanele şi fiecare persoană, în ziua Domnului, numită duminica, să se dedice îndatoririlor religioase şi sfinte.”

În 1803 statul Tennesse a adoptat o lege, cuprinzând aceleaşi cuvinte. Dar Carolina de Sud şi Georgia au mers mai departe: Carolina de sud a impus ca: „Toţi şi fiecare persoană în parte va respecta fiecare duminică participând la îndatoriri religioase şi sfinte, în mod public şi individual; şi deoarece nu au nicio scuză admisibilă sau legală, în fiecare zi a Domnului se vor aduna la biserica din parohie sau din altă parohie sau la alte întâlniri şi adunări de închinare religioasă.”

În 1803, Georgia, de asemenea, a dat o lege duminicală a cărei primă secţiune cerea ca toate persoanele să participe la slujba bisericească. În 1821, Statul Connecticut, când şi-a revăzut legile, în legea duminicală s-a citit:

„Va fi de datoria cetăţenilor acestui stat să participe la slujba bisericească pentru Dumnezeu în ziua Domnului.”

Aceasta este exact direcţia propusă de aceşti bărbaţi şi aceste femei, care lucrează acum la legea duminicală. Aceasta este primul pas în această direcţie. Ţelul clar, pe care ei îl au în vedere, prin interzicerea activităţii în ziua de duminică, este identic cu cel din secolul al IV-lea, în special în a impune oamenilor să fie credincioşi, în a impune oamenilor să meargă la biserică. Chiar intenţia acestor oameni de a elabora legea este religioasă.

Mă voi referi la câteva afirmaţii ale unor oameni care au luat cuvântul în cursul dimineţii, argumentând în favoarea acestei legi duminicale. Dr. W. W. Everts, din Chicago, la o adunare pentru legea duminicală în Illinois din 8 nov. 1887, a declarat duminica ca fiind „încercarea tuturor religiilor”. Preluând propriile sale cuvinte, ce altă constrângere ar fi decât constrângerea unui test religios. Dr. Crafts care joacă un rol deosebit în această muncă a spus Cavalerilor Muncii, la Indianapolis, aşa cum am citat mai înainte, iar el a repetat aici aseară: „Dacă îi iei zilei religia, îi iei şi odihna.” Această afirmaţie a făcut-o ca replică la întrebarea dacă nu se poate asigura oamenilor o zi de odihnă fără referiri la religie. Referindu-se la aceasta, Dr. Crafts, spune că, existenţa ei ca zi de odihnă pentru oricine, depinde în întregime de prezenţa religiei în ea, deci dacă scoţi religia din ea, scoţi şi odihna. El împreună cu alţii cer o lege care să oblige oamenii la odihnă. Religia existând în odihnă, iar odihna depinzând în întregime de faptul că religia este în ea, este inevitabil ca efortul lor de a impune o lege prin care să-i oblige pe toţi să se odihnească duminica este un efort de a stabili prin lege o respectare religioasă.

Din nou: în predica de luni din Boston, 1887, Joseph Cook, spune:

„Experienţa de secole arată că în zadar vei încerca să respecţi duminica – zi de odihnă, fără să o respecţi ca zi de închinare.” Mai departe: Dr. Everts spunea la convenţia Elgin:

„Clasa muncitorilor ar putea să se scoale târziu duminica, să citească ziarele de duminică şi să lase să treacă neobservat, ceasul de închinare.”

Iar la Chicago, cu numai trei săptămâni în urmă Dr. Herreck Johnson a nominalizat problemele care umplu paginile ziarelor de duminica: crime, scandal, ştiri, politică – şi exclamă:

„Ce talmeş-balmeş! Ce fel de hrană se pune în faţa unui om înainte de micul dejun şi după dejun pentru a-l pregăti să asculte cuvântul Domnului! Va fi de două ori mai greu să ajungi la inima celor care merg la biserică, şi „ţine pe mulţi departe de casa de închinare.”

Dr. Everts spune mai departe la adunarea de la Elgin:

„Trenul de duminica este un alt mare rău. Nu se poate porni un tren, decât dacă există un mare număr de pasageri şi astfel se întrerup multe adunări. Trenurile de duminica îşi conduc pasagerii spre pierzanie. Ce insultă ca linia ferată, cea care a contribuit mai mult la civilizaţie, să distrugă Sabatul creştin!”

Am să vă dau încă o precizare care incorporează întreaga problemă. La o adunare pentru legea duminicală, ţinută la Hamilton Hali, Oakland, Cal., în ianuarie 1887, reverendul Dr. Briggs, din Napa, Cal, s-a adresat statului:

„Voi legaţi instrucţia morală de biserică şi apoi îi lăsaţi să facă ceea ce le place duminica, aşa încât noi nu putem să ajungem la ei.”

Deci ei vor ca statul să adune toţi oamenii în ziua de duminica, aşa încât predicatorii să ajungă la ei. Aceste afirmaţii pot fi înmulţite la infinit, dar sunt suficiente cele pe care le-am dat. Aceste cuvântări şi discursuri şi activitatea celor care sunt în favoarea legii duminicale, au toate aceeaşi direcţie. Toate arată din plin că scopul real şi secret al legii este de a duce oamenii la biserică. Trenurile de duminică trebuie oprite, deoarece membrii bisericii călătoresc cu ele şi nu merg suficient la biserică. Ziarul de duminică trebuie desfiinţat, deoarece oamenii îl citesc în loc să meargă la biserică, iar cei care-l citesc şi merg şi la biserică nu sunt bine pregătiţi să primească predica.

Era, desigur, acelaşi lucru ca în secolul al patrulea, cu circurile şi cu teatrele de duminica. Oamenii, chiar membri ai bisericii, ar fi mers la acestea, în loc să meargă la biserică, dar chiar dacă mergeau la amândouă, trebuie recunoscut că circul sau teatrul roman, nu erau o hrană foarte excelentă. „Ce talmeş-balmeş! – de pus în faţa unui om pentru a-l pregăti să asculte cuvântul Domnului. Circurile şi teatrele de duminica nu-şi puteau permite să fie deschise decât dacă aveau un număr mare de spectatori şi astfel perturbau multe adunări şi, deoarece, acestea îndemnau spectatorii la pierzanie ele trebuiau închise duminica pentru a ţine „multe adunări”, departe de pierzanie. Este extrem de dificil să vezi cum un circ de duminica, din secolul al patrulea ducea spre pierzanie pe cineva care nu mergea la circ; sau cum un tren de duminica duce la pierzanie, pe cineva care nu călătoreşte cu el.

Iar dacă cineva înclinat spre păcat prin aceste mijloace, cine este de condamnat: trenul de duminica sau cel care călătoreşte cu el? Iar reclamaţia Dr. Johnson despre ziarele de duminica, se referă la unele ziare superficiale. Dacă ziarul de duminică ajunge în casa unui om, ce condamnăm: ziarul sau pe cel care ia ziarul şi-l citeşte? Chiar în acest lucru constă secretul întregului rău de acum, aşa cum a fost şi-n secolul al patrulea; ei condamnau pe toată lumea şi orice altceva, chiar şi lucrurile, pentru nereligiozitate, necredinţă şi pentru păcatul care se ascundea în inimile lor.

Când vor opri oare toată activitatea de duminica, toate ziarele de duminica şi toate trenurile de duminica ca oamenii să poată merge la biserică şi să participe la lucruri sfinte, să presupunem că oamenii nu vor reuşi să meargă la biserică, să participe la serviciul divin; conducătorii religio-politici se vor opri aici? Făcând toate acestea ca oamenii să fie credincioşi vor suporta frustrarea bunelor lor intenţii sau dispreţuirea bunelor lor servicii? Nu vor duce acestea la pasul următor – pasul care a fost făcut în secolul al patrulea – să oblige oameni să participe la serviciul religios? Făcând toţi aceşti paşi în afară de acesta, nu-l vor face şi pe acesta? Obligând oamenii să se odihnească, se vor opri ei din efortul de a impune sancţiuni religioase, care numai ele ar preveni ca o zi de odihnă impusă să devină o zi de lenevie impusă, şi, în consecinţă, o zi de nelegiuire?

Probabilitatea că ei nu se vor opri este accentuată de faptul că teoria pe care se bazează, este identică cu cea din sec.al IV-lea - concepţia teocratică.

Am citat scopul teocratic al Uniunii Temperanţei Creştine a Femeilor. Asociaţia pentru Reforma Naţională, al cărei secretar a luat cuvântul aici, astăzi, pledând în favoarea legii, a ţintit direct spre instaurarea unei teocraţii în acest guvern. După cuvintele lor, ei propun să facă această republică „ca o teocraţie adevărată şi reală ca şi poporul lui Israel.”

Asociaţia legii duminicale susţine, de asemenea, aceeaşi teorie. La convenţia legii duminicale de la Elgin, Dr. Mandeville, din Chicago, a spus:

„Negustorii din Tyre au continuat să vândă bunuri lângă templu, în ziua Sabatului. Neemia a obligat pe cei care aplică legea să-şi facă datoria şi să-i oprească. Astfel noi putem obliga slujbaşii legii să-şi facă datoria.

Neemia conducea atunci într-o adevărată teocraţie, o guvernare a lui Dumnezeu, legea lui Dumnezeu era legea pământului, iar voia lui Dumnezeu se făcea cunoscută prin cuvântul scris şi prin profeţi. Deci, dacă argumentul Dr. Mandeville trebuie să se impună cu orice preţ, el se bazează pe dorinţa de instaurare a unei teocraţii. Cu această idee, se potriveşte părerea Dr. Crafts, iar Dr. Crafts este secretarul general al Uniunii Legii Duminicale Naţionale. El pretinde, aşa cum s-a exprimat că:

„Predicatorii sunt urmaşii profeţilor.” (Christian States’man, Iulie, 5, 1888.)

Acum să alăturăm aceste lucruri: guvernarea lui Israel era o teocraţie; conducătorii aflau voinţa lui Dumnezeu prin profeţi, conducătorii obligau pe cei care aplicau legea să înlăture lipsa de pietate, prin vânzarea de mărfuri în ziua de Sabat. Această guvernare va deveni teocraţie; predicatorii sunt succesorii profeţilor; iar ei trebuie să-i oblige pe cei care aplică legea să oprescă vânzarea mărfurilor în ziua de Sabat; să oprească orice activitate în ziua de Sabat. Acest lucru demonstrează clar, că aceşti predicatori intenţionează să ia în mâinile lor supremaţia, să declare oficial voinţa Domnului şi să oblige pe toţi oamenii să i se conformeze. Această concluzie este clară în cuvintele profesorului Blanchard, la convenţia Elgin:

„În această muncă noi susţinem duminica şi suntem reprezentanţi ai lui Dumnezeu.”

Iar şeful acestor reprezentanţi ai lui Dumnezeu, va fi din nou un papă, deoarece, când predicatorii controlează puterea civilă ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, un papă este inevitabil.

Aceste citate dovedesc, într-o demonstraţie, că întreaga teorie pe care se bazează această mişcare religio-politică este identică cu cea din sec. al IV-lea, care a instaurat papalitatea. Aceste citate ne arată, de asemenea, că mijloacele folosite – legile duminicale – prin care să câştige controlul asupra puterii civile ca să facă mai eficientă acea teorie, sunt identice cu mijloacele folosite în secolul al IV-lea, pentru aceleaşi scopuri. Următoarea întrebare este: Vor continua ei aplicarea teoriei aşa cum au făcut în secolul al IV-lea şi după aceea? Cu alte cuvinte, când vor avea puterea de a obliga, vor folosi ei puterea? Un răspuns suficient pare să fie tot o simplă întrebare: dacă nu intenţionează să folosească puterea, atunci de ce fac asemenea eforturi istovitoare, să o obţină? Dacă Congresul îi lasă să obţină puterea, ei cu siguranţă o vor folosi. Natura umană este aceeaşi ca şi-n secolul al patrulea. Politica este aceeaşi, acum ca şi atunci, iar bigotismul religios, nu cunoaşte secole; nu ţine cont de progres şi iluminare; este întotdeauna acelaşi. Iar prin controlul lui asupra puterii civile, rezultatele crude sunt mereu aceleaşi.

Cât de oportun este deci, că însuşi Cardinalul Gibbons să gireze legea duminicală! Cât de normal este, într-adevăr. ca el să-şi pună bucuros numele său, alături de numărul solicitanţilor, în favoarea mişcării care acţionează pentru o legislaţie în interesele bisericii! El ştie cum au lucrat fraţii lui, în secolul al IV-lea, pentru un asemenea plan; el ştie şi care a fost rezultatul mişcării, el ştie foarte bine care va fi rezultatul acestei mişcări. El ştie că teoria care susţine această mişcare este identică cu teoria pe care se baza mişcarea anterioară; el ştie că metodele de acţiune sunt aceleaşi acum. ca şi atunci; el ştie că mijloacele folosite acum să asigure controlul asupra puterii civile, sunt identice cu mijloacele folosite atunci şi ştie că şi rezultatul trebuie să fie acelaşi. El ştie că, atunci când religia va fi instaurată ca un element esenţial în legislaţia acestei stăpâniri, experienţa celor o mie cinci sute de ani şi „ingeniozitatea şi grija răbdătoare” a cincizeci de generaţii de oameni politici, nu vor fi pierdute în efortul de a face ca puterea papală să fie supremă aici. acum, aşa cum a fost făcută atunci şi acolo.

Urmând indicaţiile Papei Leo al XlII-lea, „toţi catolicii vor face tot posibilul ca legislaţia şi constituţiile statelor să fie modelate după principiile bisericii”; desigur Cardinalul este bucuros că are ocazia să-şi adauge numele celor mai mult de şase milioane de protestanţi, care acţionează pentru îndeplinirea aceluiaşi scop.

Pentru acei protestanţi care sunt îngrijoraţi să facă din religie un subiect de legislaţie, aceasta pare acum ca foarte avantajos; de asemenea, pare ceva foarte plăcut să asiguri alianţa papalităţii.

Dar când vor termina treaba şi se vor găsi ei însuşi în mijlocul neîncetatelor furtuni ale luptelor politice şi în neînţelegere cu papalitatea, nu numai pentru supremaţie, dar chiar şi pentru existenţă, atunci ei nu vor mai spune că este ceva de dorit, aşa cum li se pare acum, orbiţi de setea pentru puterea nelegitimă.

Şi când se vor găsi ei însuşi obligaţi să plătească mai mult decât s-au aşteptat, atunci ei se vor condamna singuri; când vor face din religie un subiect pentru legislaţie, ei vor mărturisi că în această privinţă, este exact subiectul dominării majorităţii. Iar atunci, dacă biserica Romei reprezintă majoritatea şi obligă protestanţii să se conformeze formelor şi hotărârilor catolice, protestanţii nu pot să se plângă. Cunoscând dinainte rezultatul unei astfel de mişcări, noi nu suntem de acord să se permită elaborarea unui asemenea plan, fără un protest ferm.

Senator Blair:

– Argumentaţi totul logic, deoarece spuneţi că nu trebuie să existe nicio lege duminicală nici de stat, nici naţională.

Domnul Jones:

– Da, domnule, desigur, argumentez totul logic. Vreau să vă arăt principiul hain, care stă la baza întregului sistem, iar motivul pentru care fac acest lucru este pentru că ultimul pas este inclus în primul. Dacă permiteţi acestui principiu sau acestei mişcări să facă primul pas, veţi vedea, cei care vor obţine puterea vor face şi ultimul pas. Acesta e pericolul. În secolul al XV-lea logica sistemului a sfârşit doar în Inchiziţie.

Senator Blair:

– A fost abolită Inchiziţia prin abolirea legilor duminicale?

Domnul Jones:

– Nu, dar principiile ei au fost instaurate prin legile duminicale.

Senator Blair:

– Deci dacă Inchiziţia a fost instaurată prin legile duminicale, cum a putut fi desfiinţată, decât prin desfiinţarea duminicii? Cum se poate înlătura efectul, decât înlăturând cauza?

Domnul Jones:

– Legile duminicale niciodată nu au fost desfiinţate.

Senator Blair:

Deci, legile duminicale n-ar fi putut fi cauza Inchiziţiei.

Domnul Jones:

– Puterea care includea Inchiziţia, continuă să existe, iar emisarii ei au apărat Inchiziţia în această ţară. Aceeaşi putere înhaţă acum controlul asupra legii civile, deci aceleaşi cauze, în general, produc aceleaşi efecte.

SenatorBlair:

– Iar înlăturarea cauzelor, înlătură şi efectele lor.

Domnul Jones:

– Uneori.

Senator Blair:

– Deci legile duminicale nu au fost cauza Inchiziţiei, deci Inchiziţia încă există.

Domnul Jones:

– Nu, legile duminicale nu sunt cauza Inchiziţiei.

Senator Blair:

– V-aş fi înţeles dacă spuneaţi că acestea au fost cauzele.

Domnul Jones:

– Eu spun, că prin aceste legi biserica a avut puterea de a face mai eficiente principiile şi activitatea Inchiziţiei.

O anumită exercitare a puterii poate fi interzisă, deci mijloacele prin care s-a obţinut puterea pot să nu fie interzise.

Cu alte cuvinte, puterea care a fost obţinută prin viclenia legilor duminicale poate să interzică unele lucruri dar poate să permită altele.

Senator Blair:

– Domnul a dat Sabatul şi a guvernat naţiunea evreilor aproape trei mii de ani prin Sabat. Consideraţi că Sabatul a fost pentru binele poporului evreu sau în dauna lor?

Domnul Jones:

– A fost pentru binele umanităţii.

Senator Blair:

– Inclusiv a poporului evreu?

Domnul Jones:

– Da, domnule!

Senator Blair:

– A fost dat ca o parte a administraţiei civile.

Domnul Jones:

– Dar biserica şi statul erau una.

Senator Blair:

– Deci cea ce noi numim administraţie civilă era inclusă în acea teocraţie?

Domnul Jones:

– Biserica şi statul erau una. Erau unite în teocraţie.

Senator Blair:

– Dacă timp de aproape trei mii de ani Sabatul a fost pentru binele evreilor şi al umanităţii, de ce n-ar fi bun Sabatul pentru evrei şi umanitate şi după vremea lui Hristos, aşa cum a fost şi-nainte?

Domnul Jones:

– Este pentru binele rasei umane.

Senator Blair:

– Legea civilă trebuie să-l aplice dacă s-a dat. Astfel noi nu vom avea niciun Sabat în diviziunea puterii stăpânirii, dacă Sabatul nu este recunoscut şi întărit de autoritatea statului.

Domnul Jones:

– Dar noi avem cu siguranţă, un Sabat.

Senator Blair:

– Propunerea dumneavoastră este ca Sabatul să devină independent de Constituţie şi de starea societăţii în aceste timpuri modeme?

Domnul Jones:

– Nu, domnule!

Senator Blair:

– Desigur, Atât timp cât existenţa, aplicarea şi impunerea Sabatului prin lege, sunt avute în vedere.

Domnul Jones:

– Da, prin legea civilă.

Senator Blair:

– Aceasta a fost impusă în ceea ce noi numim comportarea civilă a oamenilor, prin forma de guvernare teocratică, de cel puţin trei mii de ani.

Domnul Jones:

– Desigur.

Senator Blair:

– Acum respectarea Sabatului depinde de respectarea obligatorie a legii.

Domnul Jones:

– Deloc.

Senator Blair:

– Aceasta cerea Legea lui Dumnezeu pe care El a impus-o sub ameninţarea pedepsei cu moartea, iar noi avem ziua de odihnă numai în virtutea a ceea ce numim legea civilă, care este tot o parte a Legii lui Dumnezeu.

Domnul Jones:

– Acea guvernare nu a fost organizată special pentru impunerea Sabatului.

Senator Blair:

– Ei omorau cu pietre pe cei care încălcau legea.

Domnul Jones:

– Desigur, şi pentru încălcarea celorlalte porunci se proceda la fel.

Senator Blair:

– Dumnezeu a impus-o, cu alte cuvinte, prin mijloace omeneşti.

Domnul Jones:

– Desigur, răspunsul meu la toate acestea este că aceea era o teocraţie – o uniune a bisericii şi statului. Biserica era statul, iar statul era biserica.

Senator Blair:

– Acum spuneţi că nu există niciun stat care s-o impună?

Domnul Jones:

– Eu spun că nicio guvernare nu poate impune Sabatul sau acele lucruri care aparţin lui Dumnezeu, exceptând forma de guvernare teocratică – o uniune a bisericii cu statul. Deci, eu spun că dacă stabiliţi o asemenea lege, aşa cum este propusă aici, mergeţi direct spre o uniune a bisericii cu statul. Logica problemei cere acest lucru, şi acolo va sfârşi, deoarece legea nu poate fi impusă altfel.

Aceşti domni spun că ei nu vor o uniune a bisericii cu statul. Ceea ce înţeleg ei prin biserică şi stat este, ca statul să selecteze o anumită denominaţiune şi s-o favorizeze faţă de celelalte denominaţiuni. Aceasta este uniunea bisericii cu statul după părerea lor. O asemenea uniune a bisericii şi statului a fost realizată de Constantin, când a recunoscut creştinismul ca religie a Imperiului Roman. Toată lumea ştie că aceasta a fost o uniune a bisericii cu statul, care a condus la papalitate. O uniune a bisericii cu statul este acolo unde puterea eclesiastică controlează puterea civilă şi foloseşte puterea civilă pentru propriile interese. Iată unde poate duce această mişcare, iar acesta este unul din motivele pentru care noi ne opunem.

Senator Blair:

– Spuneţi că separate, biserica şi statul nu ar face aceleaşi lucruri pe care biserica şi statul le-au făcut unite, în teocraţie?

Domnul Jones:

– Nu, domnule!

Senator Blair:

– Atunci de ce spuneţi că statul...

Domnul Jones:

– Nu am vrut să spun că eu contest afirmaţia dumneavoastră. Cred că pentru intenţia dumneavoastră, eu am spus „da”, pentru că eu afirm clar că biserica şi statul separate, vor face aceleaşi lucruri care au fost făcute când erau unite în teocraţie.

Senator Blair:

– Dacă prin această împărţire a puterilor stăpânirii în stat şi în biserică, scoateţi de sub puterea bisericii, instaurarea, impunerea şi reglementarea Sabatului, de ce în mod necesar nu treceţi Sabatul, dacă Sabatul este un lucru bun, sub controlul statului?

Domnul Jones:

– Deoarece, dacă biserica nu-l va recunoaşte şi nu-l va păstra, statul nu poate obliga oamenii să facă acest lucru. Statul care încearcă să facă acest lucru nu va reuşi.

Senator Blair:

– Atunci în mod necesar, consideraţi că Dumnezeu a greşit în impunerea Sabatului în timpul celor trei mii de ani, când stăpânirea sa era atât biserica, cât şi statul?

Domnul Jones:

– Nu, domnule! Dacă Dumnezeu ar veni El însuşi pe pământ şi ar deveni El însuşi stăpânitorul, aşa cum a făcut cu Israel, El ar putea să impună legea aşa cum a făcut atunci. Dar până când Dumnezeu va face acest lucru, noi contestăm dreptul tuturor bisericilor sau al oricărui altcuiva de a face acest lucru.

Senator Blair:

– Chiar dacă este pentru binele societăţii?

Domnul Jones:

– Ceea ce ei spun că este pentru binele societăţii, este pentru ruina societăţii.

Senator Blair:

– Înţelegeţi că biserica sau statul este cel care face legea?

Domnul Jones: -

– Statul este cel care-o face, aşa cum a făcut Constantin, ca să satisfacă biserica.

Senator Blair:

– Poate să satisfacă biserica sau nu. Biserica îşi prezintă argumentele ei aici care pot fi corecte sau greşite, pentru instaurarea duminicii ca zi de odihnă, pentru această legislaţie duminicală în toate Statele.

Statul, întregul popor face legea. Dumneavoastră spuneţi că întregul popor nu va face o lege bună, deoarece o cere biserica.

Domnul Jones:

– Eu afirm că întregul popor nu va face o lege rea, chiar dacă biserica o cere; dar orice lege civilă referitoare la Dumnezeu este o lege rea.

Senator Blair:

– Deci ceea ce Dumnezeu a făcut timp de trei mii de ani, pentru binele evreilor şi al rasei umane a fost greşit?

Domnul Jones:

– Nu, domnule, nu a fost greşit.

Senator Blair:

– Atunci de ce să nu continuăm?

Domnul Jones:

– Deoarece s-a întrerupt o astfel de guvernare.

Senator Blair:

– Noi nu am făcut nimic în lume, ca să împărţim puterea stăpânirii, în cea a bisericii şi cea a statului. Noi afirmăm ca aceste departamente nu trebuie să se interfereze.

Domnul Jones:

– Desigur.

Senator Blair:

– Aici şi în stat noi încercăm să coordonăm părţile civile. Noi am preluat numai o parte din întreaga jurisdicţie a lui Dumnezeu, ca şi biserica şi statul, în relaţiile civile cu oamenii.

Întreaga societate face acest lucru. Noi dăm puterea de stat în mâna oricărui om, cu excepţia femeilor, iar câţiva dintre noi încearcă să facă acest lucru! Noi ne ocupăm de aceeaşi problemă, binele societăţii sub controlul nostru, care în teocraţie era unit în biserică şi stat. Dacă nu lăsaţi statul să continue să facă ceea ce era atunci şi este şi esenţial pentru societate, îl loveşte în cel mai important rol, pentru care există o stăpânire.

Domnul Jones:

– Deloc, deoarece Dumnezeu a întrerupt acest fel de stăpânire.

Senator Blair:

– El nu a întrerupt necesitatea legilor în reglementarea socială.

Domnul Jones:

– El a întrerupt-o în acest sens.

Senator Blair:

– Nu; este chiar necesar că trebuie să existe acum o zi de odihnă pentru binele omului, aşa ca atunci când Dumnezeu a dat şi a impus legea prin directa sa autoritate în cadrul teocraţiei.

Domnul Jones:

– Dar nu stăpânirea, ci teocraţia poate impune asemenea legi.

Senator Blair:

– Deci, dacă nu avem teocraţie, nu vom avea niciun Sabat.

Domnul Jones:

– Nu vom avea legi care să reglementeze Sabatul.

Senator Blair:

– Sabatul nu a provenit pentru evrei, ci pentru întreaga omenire, pentru că evreii aveau o formă teocratică de guvernare. Cum a venit Sabatul la întreaga omenire, când nu exista o formă teocratică de guvernare?

Domnul Jones:

– Celelalte naţiuni niciodată nu l-au ţinut. Nimeni altcineva, vreodată, decât evreii au ţinut Sabatul.

Senator Blair:

– Ei au putut să-l ţină, deoarece aţi spus că Sabatul a existat pentru toţi; nu numai pentru evrei, ci pentru întreaga rasă umană.

Domnul Jones:

– Desigur, dar dacă nu l-au ţinut, nu a fost bine.

Senator Blair:

– Deci Sabatul nu există pentru binele oamenilor?

Domnul Jones:

– Desigur, un lucru poate exista pentru binele meu, iar eu pot refuza să-l folosesc, aşa cum mii de oameni refuză salvarea prin Hristos.

Senator Blair:

– Eu am considerat adevărată afirmaţia dumneavoastră referitoare la faptul că Sabatul a existat şi pentru binele celor din afara evreilor.

Domnul Jones:

– Am spus că a fost dat pentru binele omului. Mântuitorul a spus că Sabatul a fost pentru binele omului. Mântuitorul a murit pentru binele omului.

Senator Blair:

– Aţi desfiinţa Sabatul oricum?

Domnul Jones:

– Da, în legile civile.

Senator Blair:

– Aţi desfiinţa orice zi de odihnă din practică umană, care ar fi sub formă de lege, chiar dacă unui individ de ici de colo, i s-ar părea potrivit să o respecte?

Domnul Jones:

– Desigur, este o problemă între om şi Dumnezeul lui.

Senator Blair:

– Timpul dumneavoastră a expirat. Vă rog, aveţi cinci minute să încheiaţi, deoarece v-am pus câteva întrebări, totuşi sunt întrebări care se referă la propriile mele nelămuriri.

Domnul Jones:

– Desigur, dar am presupus că aş fi avut o oră neîntreruptă consacrată acestor probleme.

Senator Blair:

– Întotdeauna am procedat aşa în realizarea acestor audienţe, care se referă la propriile noastre nelămuriri, iar eu nu am simţit acest lucru, deşi puteţi fi nemulţumit chiar şi de o oră şi zece minute, deci, vă acordăm încă zece minute.

Domnul Jones:

– Foarte bine. Domnule preşedinte, am arătat că în secolul al patrulea, aceeaşi mişcare a dezvoltat teocraţia şi, prin aceasta, papalitatea, despotismul religios şi opresiunea pentru motive de conştiinţă. Acum aş vrea să vă arăt cel puţin secretul unui aspect din prezenta mişcare.

Reprezentantul Asociaţiei Reformei Naţionale a vorbit aici, în favoarea adoptării legii propuse. Acea Asociaţie cere o asemenea lege şi un asemenea amendament la Constituţie, referitor la religia creştină în şcolile publice. Această măsură le convine foarte bine, şi această lege duminicală le convine de asemenea foarte bine.

Senator Blair:

– Referiţi-vă la amendamentul propus pentru Constituţie.

Domnul Jones:

– Foarte bine, este următorul:

Congresul al 50-lea,
Prima sesiune

Rezoluţia comună, care propune un amendament la Constituţia S.U.A. referitoare la stabilirea religiei în şcolile publice.

Soluţionat de Senat şi Camera Reprezentanţilor S.U.A., reunite în Congres, participând 2/3 din fiecare cameră... Următorul amendament la Constituţia S.U.A, să fie şi este propus statelor ca să devină valid când este omologat de legislaturile a 3/4 din state, aşa cum este prevăzut în Constituţie:

ARTICOL

SECŢIUNEA 1. Niciun stat nu va elabora sau nu va menţine vreodată vreo lege referitoare la instaurarea unei religii sau care să interzică libera practicare a religiei.

SECŢIUNEA 2. Fiecare stat din Uniune va stabili şi menţine un sistem de şcoli publice libere, adecvate educaţiei tuturor copiilor care locuiesc în aceste state, între şase şi şaisprezece ani inclusiv, în domeniile obişnuite ale cunoaşterii, moralităţii, virtutei şi principiilor religiei creştine.

Dar niciun ban realizat prin taxe impuse de lege sau alţi bani, bunuri sau credite care aparţine vreunei organizaţii municipale sau vreunui stat sau Statelor Unite, nu vor fi colectate, folosite sau date pentru a fi folosit de vreo şcoală, instituţie sau persoană pentru aplicarea indicaţiilor cuprinse în doctrine, teze, credinţe ceremoniale sau pentru respectarea unei secte, comunităţi, organizaţiei sau societăţi, care sunt sau pretind a fi cu caracter religios, asemenea doctrine, teze, credinţe ceremoniale specifice nu vor fi predate sau cuprinse în şcolile publice libere.

SECŢIUNEA 3. Pentru ca fiecare stat, Statele Unite, şi întreg poporul să poată avea şi păstra o guvernare republicană în formă şi conţinut, Statele Unite vor garanta fiecărui stat şi poporului fiecărui stat precum şi al Statelor Unite, sprijinul şi menţinerea unui sistem de şcoli publice libere, aşa cum este prevăzut aici.

SECŢIUNEA 4. Congresul va impune prin lege acest articol, când este necesar.”

Deci, ce îşi propun aceşti oameni să facă cu puterea civilă, când vor putea s-o folosească? „Christian Statesman” este organul de presă al acelei Asociaţii şi în revista din 2 oct. 1884, a spus:

„Fie ca toţi oamenii să înţeleagă că aceasta este o naţiune creştină şi, convinşi fiind, că fără creştinism ne pierdem, trebuie să menţinem prin toate mijloacele, caracterul nostru creştin. Să se înscrie această caracteristică în Constituţia noastră. Să impunem tuturor celor ce vin printre noi, legile moralei creştine. Să impui oamenilor legile moralei creştine, nu este altceva decât o încercare de a obliga oamenii să fie creştini, de fapt să-i obligi să fie ipocriţi. Se vede imediat că acesta nu este altceva decât încălcarea drepturilor conştiinţei, iar despre acest lucru, unul din vicepreşedinţii Asociaţiei declară că puterea civilă are acest drept. Rev.David Gregg, D.D., acum pastor al bisericii Park Street din Boston, vicepreşedinte al Asociaţiei Reformei Naţionale, declară lămurit, în „Christian Statesman” din 5 iunie 1884, că puterea civilă „are dreptul să comande conştiinţa omului.”

Rev. M. A. Gault, secretar de district şi un membru de frunte al Asociaţiei, spune:

„Remediul nostru pentru aceste influenţe malefice este ca stăpânirea să înalţe legea morală şi să recunoască autoritatea lui Dumnezeu ca autor al ei şi să înlăture orice religie care nu este conform legii.”

Când stăpânirea va pune mâna pe sectanţi, ce vor face? Rev. E. B. Graham, de asemenea, un vicepreşedinte al Asociaţiei, într-o adresă eliberată la York, Neb şi publicată în „Christian Statesman”, la 21 mai 1885, a spus:

„Noi am putea include toată justiţia; dacă oponenţilor Bibliei nu le place stăpânirea noastră şi trăsăturile ei caracteristice, lăsaţi-i să plece spre locuri pustii, sălbatice, în numele diavolului şi de dragul diavolului şi ca supuşi ai lui, să-şi instaureze propria lor stăpânire pe idei „necredincioase şi ateiste şi dacă pot rezista să stea acolo până vor muri.”

Iată ce au propus ei să se facă. Şi este mai rău decât în Rusia, în revista „Secolul” din aprilie 1888, Dl. Kennan prezintă o imagine a prevederilor ruseşti referitoare la problema crimelor împotriva credinţei, citind prevedere după prevedere, demonstrează că oricine va critica credinţa creştină sau biserica ortodoxă sau Scriptura, lucrurile sfinte, sfinţii sau icoanele lor sau Fecioara Maria, îngerii, pe Hristos sau pe Dumnezeu, va fi privat de toate drepturile şi exilat pe viaţă în cea mai îndepăratată zonă a Siberiei. Acesta este sistemul în Rusia şi este în legătură directă cu dorinţele Asociaţiei Reformei Naţionale.

Dar aceasta nu este totul. Rev. Jonathan Edwards, D.D., un vicepreşedinte al Asociaţiei îi considera pe toţi sectanţii ateişti. El îi numeşte ateişti, deişti, evrei, baptişti de ziua a şaptea, apoi îi adună pe toţi la un loc ca ateişti. Eu voi cita propriile lui cuvinte:

„Toţi aceştia compun, din punct de vedere al amendamentului nostru, o singură clasă. Ei folosesc aceleaşi argumente şi aceleaşi tactici împotriva noastră. Ei trebuie să fie consideraţi la un loc, ceea ce noi regretăm foarte mult, dar nu avem ce face. Primul numit este lider în nemulţumire şi în protestare - ateistul pentru care nimic nu este mai înalt sau mai sfânt ca omul şi nimic nu supravieţuieşte morţii. Este categoria lui. Munca lui este aproape în întregime în interesul său; succesele lui vor fi aproape în întregime triumful lui. Restul sunt pentru el secundare ale acestei lupte. Ei trebuie să fie denumiţi prin el, ei trebuie să fie trataţi ca o singură categorie, la această problemă.”

Ei ne consideră ateişti şi au de gând să ne condamne pe toţi la fel; şi vi se cere să le daţi puterea. Nu uitaţi că acestea sunt părerile membrilor Asociaţiei Reformei Naţionale, al cărei secretar a luat cuvântul aici şi a apărat legea duminicală. Aceste citate arată care sunt ideile lui şi cum le va folosi. Dr. Everts, din Chicago, care de asemenea a fost aici, a declarat, luna trecută la Chicago, referitor la subiectul legii duminicale că „avem de ales între ateism şi duminică.”

Dl. Edwards continuă:

„Care sunt drepturile ateistului? Îl voi tolera cum aş tolera un biet lunatic, pentru că, după părerea mea, mintea lui e slăbită. Atât timp cât el nu blesteamă, atât timp cât nu este periculos, îl voi tolera. Îl voi tolera considerându-l un conspirator. Ateistul este un om periculos. Da, până la această limită îl voi tolera pe ateist, dar nu mai mult. De ce aş face-o? Ateistul nu mă tolerează. El nu va fi în favoarea credinţei mele nici din milă. nici din dispreţ. El urăşte credinţa mea, şi mă urăşte pe mine pentru credinţa mea... Eu pot tolera deosebirea şi discuţia; pot tolera erezia şi religia falsă; eu pot reflecta asupra folosirii Bibliei în şcolile noastre, taxele pe proprietatea bisericii, proprietăţile preoţilor şi altele, dar sunt alte câteva probleme de controversă: Toleraţi ateismul, domnule? Nu există nimic ieşit din iad pe care să nu-l tolerez imediat! Ateistul are voie să trăiască, după cum am spus, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, influenţa crezului său distructiv nu va pătrunde în vreuna din instituţiile civile ale acestui pământ sfânt. Daţi-mi voie să repet, ateismul şi creştinismul sunt termeni opuşi. Sunt sisteme incompatibile. Ele nu pot convieţui pe acelaşi continent.”

Senator Blair:

– Mulţi ateişti sunt pentru legile duminicale.

Domnul Jones:

– Să fie dacă aşa doresc. Dar ceea ce mă izbeşte este că aceşti oameni nu au niciun drept să spună că sunt ateist, numai pentru că eu nu cred în respectarea duminicii.

Senator Blair:

– Aţi venit şi aţi argumentat serios împotriva acestor oameni, deoarece ei şi ateiştii se urăsc reciproc. Ce avem noi de-a făce cu acest lucru? Ei se insultă reciproc. Este mai rău pentru creştini decât pentru ateişti deoarece creştinii au nişte ‘reguli’ după care se conduc, reguli pe care ateiştii nu le au. Aici pare să fie un limbaj puternic, netemperat pe care o fiinţă umană îl foloseşte împotriva alteia. Un ateist sau un creştin pot să greşească cü aceasta. Dar nu cunosc nicio cale prin care să intervenim; dar dacă continuaţi să argumentaţi împotriva acestei legi deoarece aceşti oameni îi jignesc pe atei, vă răspund spunând că mulţi atei sunt în favoarea acestei legi, aşa cum sunt şi aceşti oameni. Ei se unesc în sprijinul acestei legi, deci învinuirile reciproce nu conduc la nimic.

Domnul Jones:

– Dar învinuirea reciprocă duce la acest lucru, deşi acesta este limitat acum prin vorbe.

Senator Blair:

– Nu cred că trebuie să ne argumentaţi, luând din preţiosul dumneavoastră timp şi al nostru, ca să ne spuneţi că aceşti oameni folosesc un limbaj netemperat unii împotriva altora.

Domnul Jones:

– Da, dar o fac, ca să arăt că acum ei folosesc un limbaj netemperat, dar dacă vor obţine legea, ei o vor folosi împotriva lor, mai mult decât folosesc limbajul. Aceşti oameni vor să facă statul părtaş la disputele lor religioase. Vor să obţină prin lege, ca naţiunea să se oblige să apere respectarea religioasă, în acest fel ei pot să-şi atragă puterea de partea lor în controversă şi, apoi, să trimită „în iad” sau în altă parte unde este diavolul, chiar şi pe cei care şi incidental, nu sunt de acord cu ei. Dar statul nu are niciun interes ca să-şi permită să fie părtaş la vreo controversă religioasă.

Aceasta a fost otrava tuturor naţiunilor, cu excepţia acestei naţiuni, iar Dumnezeu a interzis ca aceasta să decadă de la înalta ei stare şi să devină unealtă a pasiunilor confuze ale grupărilor religioase. Statul îşi va afla angajarea legitimă, când va observa că aceste grupări nu-şi dau mâna şi că fierberea zelului religios se menţine în limitele civilizaţiei. Nu este înţelept să pui puterea civilă în mâna unor asemenea oameni. Dar chiar acest lucru îl va realiza legea duminicală, dacă va fi aprobată.

Senator Blair:

– Ateistul este pentru legea propusă. Nu este înţelept să continuie să sprijine o lege care dă posibilitatea acestor oameni să-l ardă pe rug.

Domnul Jones:

– Ştiu că nu este înţelept continuând s-o sprijine.

Senator Blair:

– El este tot atât de inteligent ca şi ceilalţi. Domnul Hume a fost un om foarte inteligent. La fel a fost şi Voltaire. Tot aşa a fost şi Franklin, dacă poate fi considerat ateist; Franklin a fost deist după toate aparenţele.

Domnul Jones:

– Este sigur că niciunul din zece oameni care au semnat în sprijinul acestei legi duminicale nu cunosc intenţia ei şi ce vor face cu ea dacă o vor avea.

Senator Blair:

– Deci este o lipsă de înţelepciune din partea lor.

Domnul Jones:

– Cunosc oameni care au semnat petiţia aceea şi care au fost tot atât de departe de semnătură, cum am fost şi eu.

Senator Blair:

– Aceasta deoarece le-aţi spus despre acele consecinţe teribile, despre care nu au crezut că vor urma. Masele de oameni nu cred că oamenii creştini ai acestei ţări s-au unit în fiecare stat, în această uniune pentru un asemenea scop.

Domnul Jones:

– Acesta este principiul: iată 6.000.000 de protestanţi şi 7.200.000 de catolici.

Senator Blair:

– Cardinalul Gibbons a scris o scrisoare care este dovada. El susţine această lege şi un mare număr de catolici sunt de asemenea pentru această lege; dar nu înseamnă că acei catolici sunt pentru această lege, numai pentru faptul că acest cardinal Gibbons a semnat scrisoarea trimisă. Ei erau de acord cu legea, înainte ca scrisoarea să fie redactată de cardinalul Gibbons. Trebuie să vă amintiţi de inteligenţa catolicilor din această ţară, care este la fel cu a noastră. Unii dintre ei sunt ignoranţi, aşa cum unii dintre noi sunt ignoranţi.

Domnul Jones:

– Dar aceasta este problema. Aceşti oameni se plâng de duminica continentală.

Senator Blair:

– Ei nu se plâng de aceasta pentru că este catolică; ei se plâng de ea pentru că nu este la fel de bună pentru oameni, ca şi forma noastră de duminică.

Domnul Jones:

– Desigur. Iar în această mişcare, duminica americană vine de la puritani spun ei, iar ei ştiu acest lucru.

Senator Blair:

– Argumentaţi împotriva ei pentru că vine de la puritani sau pentru că vine de la catolici? Vine de la ambii, veţi spune; noi spunem că este pentru binele societăţii şi că Dumnezeu este pentru ea deoarece este pentru binele omului.

Domnul Jones:

– Daţi-mi voie să demonstrez ideea pe care am formulat-o: cred că fiecare ştie că se potriveşte perfect catolicilor care ţin duminica să meargă la biserică dimineaţa, iar la un loc de distracţie, dacă vrea, merge după amiază. Aceşti oameni au luat cuvântul aici şi au strigat împotriva duminicii continentale şi împotriva instaurării ei aici. Toată lumea ştie că duminica continentală este duminica romano-catolică. Deci aceşti oameni care contestă duminica continentală, îşi dau mâna cu romano-catolicii ca să apere legea duminicală. Ei au numărat aici 6.000.000 de protestanţi şi 7.200.000 de catolici, presupunând că această lege ar fi dată ca răspuns la cererile lor, vor avea deci un Sabat puritan sau o duminică continentală? Cu alte cuvinte, cei 6.000.000 de protestanţi vor obliga cei 7.200.000 de catolici să ţină duminica puritană sau protestantă; sau cele 7.200.000 vor face ce le place duminica şi vor lăsa cei 6.000.000 de protestanţi să protesteze pentru puritanism, este ceea ce invocă Dr. Henrick Johnson? Mai mult decât atât, dacă se ajunge la constrângere cei 7.200.000 de catolici, nu vor face duminica neplăcută pentru cei 6.000.000 de protestanţi?

Senator Blair:

– Am trecut prin tot ce trece poporul muncitor. Am fost flămând ca băiat. Primul lucru pe care mi-l amintesc este să fiii flămând. Eu ştiu ce simte poporul care munceşte. Am muncit din greu toată săptămâna şi eram obosit sâmbătă seara şi am fost acolo unde aş fi fost obligat să lucrez până lunea dimineaţa, dacă n-ar fi fost o lege împotriva acestui lucru. N-aş fi avut nicio şansă să obţin cele 24 de ore de odihnă, dacă legea duminicală nu mi le-ar fi acordat. Aceasta era o lege civilă, care mi-a dat această posibilitate. Masele de oameni ai muncii din această ţară, niciodată n-ar fi obţinut odihna celor 24 de ore, dacă n-ar fi fost o lege pe pământ, care să ne dea acest lucru. Acesta este lucrul practic, iar noi ne luptăm cu această stare de lucruri. Bărbaţii, femeile, copiii obosiţi şi flămânzi din întreaga ţară vor o ocazie de a sta întinşi, să se odihnească 24 de ore.

Domnul Jones:

– Şi eu am trecut prin ceea ce trece poporul care munceşte. Am cărat samarul ziua întreagă, am învârtit ciocanul toată ziua. Lucrez ca un om al muncii şi acum ca şi altădată, deşi nu exact în acelaşi mod; dar vă spun că niciodată nu am fost răpit de odihna celor 24 de ore.

Nici nu sunt prea mulţi care să fie obligaţi s-o piardă aşa cum încearcă să dovedească apărătorii legii duminicale. Dr. Crafts a spus noaptea trecută la această convenţie că el luase legătură cu oamenii din toate naţiunile, dar:

„În întreaga lume el nu a putut găsi un singur om care să fi pierdut din punct de vedere financiar, refuzând să lucreze duminica. Dar mulţi au câştigat prin sacrificiul conştiinţei.”

Multe declaraţii au fost făcute la convenţia de la Chicago, luna trecută, referitoare la acelaşi aspect în această ţară; iar la adunare, acum în sesiune în acest oraş, Hon, Dl. Dingley, membru al Congresului pentru Maine, a spus seara trecută că oamenii muncii americani sunt indiferenţi faţă de eforturile care se fac în această direcţie.

Senator Blair:

– Greşeşte în acest sens. Dl. Dingley nu ştie despre ce vorbeşte, când afirmă acest lucru.

Domnul Jones:

– El spune că a cercetat această problemă.

Senator Blair:

– Eu am cercetat problema şi spun că dl. Dingley are pur şi simplu o înţelegere greşită.

Domnul Jones:

– Dr. Crafts a spus în această dimineaţă că el a vorbit două ore la o adunare cu oamenii muncii din Indianapolis, răspunzând la întrebările lor, iar până la sfârşitul celor două ore ei au girat această mişcare. Dacă ei cer acest lucru, dacă în mod sincer îşi smulg părul pentru ea, cum a fost posibil că el a trebuit să vorbească două ore să-i convingă că mişcarea este bună?

Senator Blair:

– Apreciaţi în general afirmaţia, dacă o luaţi în considerare. El a spus că ei o cer.

Domnul Jones:

– Atunci de ce i-au trebuit două ore, să le vorbească.

Senator Blair:

– Dar spuneţi clar că el nu a spus adevărul? Puneţi la îndoială mărturia?

Domnul Jones:

– Da.

Senator Blair:

– Spuneţi probabil că el nu ne-a spus adevărul, asta-i tot. Eu cred că are dreptate.

Domnul Jones:

- Dar cele două lucruri nu se leagă cum trebuie. Dacă ei cer acest lucru aşa de insistent, e clar că nu trebuia să dureze două ore să-i convingă. E clar faptul că oamenii muncii nu-l cer. Se depune un mare efort, ca acest lucru să apară altfel! Dar Cavalerii Muncii n-au făcut niciodată vreun pas, ci doar la solicitarea Dr. Crafts.

Această lege a fost destul de greu propusă primăvara trecută; înainte, Dr. Crafts a făcut o călătorie la Chicago şi în alte oraşe, solicitând sprijinul Cavalerilor Muncii. În locul cererii lor pentru această lege duminicală, ei au fost rugaţi mai întâi ca să ceară această lege; subiectul legii a trebuit să fie explicat şi să se răspundă obiecţiunilor, înainte de a li se cere să o sprijine. Scopul cererii acestei legi, a fost explicat de Dr. Crafts la Uniunea Centrală a Muncii din New York, iar girarea ei a fost asigurată. Uniunea Centrală a Muncii cuprinde un număr de organizaţii ale muncii, iar Uniunea Creştină declară că Uniunea Muncii este o organizaţie radical socialistă.”

Acest lucru nu ar fi prea semnificativ, dacă nu ar fi fost argumentele pe care Dr. Crafts le prezintă acestor organizaţii pentru a le câştiga sprijinul şi care sunt în întregime socialiste. Dar acestea nu se limitează doar la Dr. Crafts. Alţi lideri ai mişcării au argumentat la fel acest principiu.

Dr. Crafts a mers la adunarea generală a Cavalerilor Muncii, la Indianapolis, luna trecută, să găsească delegaţi care să gireze petiţia pentru intrarea în vigoare a acestei legi. El s-a referit la acest aspect în luarea sa de cuvânt din această dimineaţă şi a prezentat aici o parte din discursul său din faţa lor şi a mecanicilor de locomotivă. Un articol referitor la luarea sa de cuvânt la Indianapolis, a fost publicat în „Jurnalul Muncii Unite”, ziarul oficial al Cavalerilor Muncii din America, de joi 29 nov. 1888. Acolo el a spus:

„Citind şi recitind cu atenţie „declaraţia de principii” şi „constituţia dumneavoastră şi urmărind cu interes acţiunile faţă de necumpătare şi alte neajunsuri, deşi moderate, din ziarul „Powderly”, m-am regăsit atât de aproape de ideile dumneavoastră, încât m-am hotărât să devin eu însumi un cavaler al muncii. Dacă nu voi deveni, va fi numai pentru că eu consider că pot să vă sprijin principiile mult mai bine. ca un aliat, dar din afară.”

Următoarea întrebare a fost pusă de unul dintre cavalerii muncii:

„Cea mai bună cale pentru oprirea trenurilor de duminică, n-ar fi aceea ca guvernul să fie proprietarul şi totodată să controleze căile ferate, aşa cum susţin Cavalerii?”

Dr. Crafts a răspuns:

„Eu cred în această cale. Probabil cea mai bună cale de a începe discuţia despre controlul guvernului timp de şapte zile pe săptămână, este să discutăm legea ca guvernul să controleze doar o singură zi pe săptămână. Dacă puţinul pe care-l cerem ne este refuzat de căile ferate, atunci oamenii vor fi mai hotărâţi să preia tot controlul.”

Cavalerii Muncii susţin teza conform căreia guvernul să preia controlul tuturor căilor ferate din ţară şi să angajeze şomerii din ţară, cu venituri fixe, să controleze drumurile, aşa cum controlează departamentul poştei, fără să se pună întrebarea dacă guvernul a făcut ceva sau a pierdut ceva. Iată ceea ce a dat naştere la întrebarea de mai sus. Dr. Crafts propune să se dea controlul în mâinile lor, făcând astfel o ofertă în sprijinul lor, dacă ei îi vor ajuta pe cei care susţin legea duminicală ca guvernul să preia controlul căilor ferate, doar o singură zi pe săptămână, atunci cei care susţin legea duminicală îi vor ajuta pe „Cavaleri” să preia controlul guvernamental în toate zilele săptămânii. O altă problemă care a fost discutată atât acolo, cât şi la adunarea „mecanicilor de locomotive” de la Richmond, Va. a fost următoarea:

„Munca mai puţină cu o zi dintr-o săptămână nu va însemna salarii mai mici cu o şeptime?”

Răspunsul a fost următorul:

„Munca de la căile ferate care se face în şapte zile, poate fi făcută în şase zile şi poate să fie făcută mai bine din cauza mai bunei stări a oamenilor. Şi pe acest motiv mecanicii ar fi continuat să ceară acest lucru, dacă ar fi fost necesar, ar fi obligat compania căilor ferate să recalculeze modul de salarizare ca omul să fie plătit tot aşa ca şi acum.”

Cum s-ar zice, Dr. Crafts şi lucrătorii legii duminicale au propus să se alăture muncitorilor ca să oblige funcţionarii că plătească salariile pe şapte zile pentru munca din şase zile. Acest lucru este prezentat clar în următoarea petiţie adresată camerei legislative şi care a circulat pe unde a circulat şi cererea pentru această lege. Eu am luat-o de la întrunirea de la Chicago. Dr. Crafts a distribuit acolo un mare număr de petiţii şi face acelaşi lucru şi la această întrunire.

„Către Senatul Statului: Subsemnaţii, cerem cu hotărâre onorabilului organism să voteze o lege care să interzică oricui să angajeze pe cineva sau să fie angajat pentru mai mult de şase zile pe săptămână, cu excepţia serviciilor casnice şi îngrijirea bolnavilor; pentru ca cei cărora legea şi tradiţia le permite să lucreze duminica, să fie protejaţi în dreptul lor de a se odihni în altă zi din săptămână şi, în dreptul lor, de a avea salarii săptămânale pentru munca în şase zile.”

Săptămână are şapte zile. Salariile săptămânale pentru munca de şase zile înseamnă salariile pentru şapte zile, dar pentru munca din şase zile. Această cerere adesată camerei legislative din toate statele cere să adopte o lege care să protejeze dreptul angajaţilor lor, la salariile de şapte zile, pentru munca de şase zile. Niciun om din lumea aceasta nu are vreun drept la salarii de şapte zile pentru munca de şase zile. Dacă are dreptul la salarii de şapte zile pentru munca de şase zile, atunci el are un drept egal la salarii de şase zile pentru munca de cinci zile; şi la salarii de cinci zile pentru munca de patru zile, la salarii de patru zile pentru munca de trei zile; la salarii de trei zile pentru munca de două zile; la salarii de două zile pentru munca dintr-o zi, şi Ia salarii de o zi pentru nicio zi de muncă.

Acesta este exact sensul propunerii. În propunerea de a plăti salariul de şapte zile pentru munca din şase zile, se propune să se plătească salariul pentru o zi pentru nicio muncă depusă. Dacă un om are dreptul la salariul pe o zi ca să nu facă nimic, de ce să ne oprim la o zi? De ce să nu continuăm şi să plătim salarii întregi în fiecare zi şi să nu se lucreze nimic? Se poate crede că eu am interpretat greşit sensul petiţiei; deoarece se cere ca nimănui să nu-i fie permis să angajeze pe cineva mai mult de şase zile într-o săptămână, se poate deduce că numai şase zile, formează o săptămână; şi deci salariul pe o săptămână pentru cele şase zile doar, trebuie plătit pentru munca din şase zile. Dar acesta nu este sensul petiţiei. Nu este aceasta intenţia celor care câştigă sprijinul Cavalerilor Muncii, inventând şi punând în mişcare această petiţie.

Dr. George Elliot, pastor la Biserica Metodistă din acest oraş, biserica în care se ţine această Convenţie pentru duminica naţională, biserica care este împodobită cu 14.000.000 de petiţii pe care ei nu le-au obţinut, împodobită cu cel puţin un cardinal multiplicat de 7.200.000 de ori, Dr. Elliott, când a vorbit în favoarea acestei legi de dimineaţă, i s-a pus următoarea întrebare de senatorul Call:

„Propuneţi Congresului ca pentru munca de duminica să ia măsuri să plătească oamenii, ca angajaţi ai guvernului pe cei care sunt scutiţi duminica?

Munca poate fi făcută în şase, ceea ce acum se face în şapte zile, dar Cavalerii Muncii propun să fie salarii săptămânale pentru cinci zile de muncă, deoarece toată munca efectuată acum în şapte zile, poate fi făcută în cinci zile prin angajarea şomerilor. Aşa cum a spus Dr. Elliott: „Dacă ei fac întreaga lucrare, ei trebuie să fie plătiţi.” Dar dacă trebuie să se plătească salarii săptămânale pentru munca din cinci sile, a câte opt ore fiecare zi, cu alte cuvinte, dacă se pot plăti şelarii, peutru două zile în care nu se face nimic, de ce să se oprească lucrurile aici? Dacă guvernul va prelua controlul căilor ferate ca şă poată, plăti salarii pentru două zile în care nu se lucrează nimic, iar dacă statul aprobă legi prin care obligă funcţionarii să plătească angajaţi pentru două zile în care nu lucrează nimic, atunci de ce guvernul, statul, n-ar lua în proprietate totul şi să plătească oamenilor muncii salarii întregi, iar aceştia să nu facă nimic? Dacă oamenii au dreptul Ia salariul pe o zi in care nu lucrează nimic, unde este limita exercitării acestui drept? De fapt nu există nicio limită. Dacă un cm care nu lucrează nimic o anumită perioadă are dreptul la salariul întreg, el are dreptul să nu lucreze nimic tot timpul şi să ia salariul întreg. Iar principiul pe care Dr. Crafts şi confraţii săi se bazează ca să câştige sprijinul oamenlor muncii pentru această lege duminicală nu este altceva decât un principiu socialist.

Există chiar aici un punct care merită să fie luat serios în consideraţie de către oamenii muncii. Aceşti apărători ai legii duminicale arată o mare simpatie faţă de oamenii muncii în lupta lor cu monopolurile, iar prin legea duminicală ei propun să elibereze oamenii muncii de puterea acestor monopoluri. Dar în locul tuturor acestor monopoluri ei propun să instaureze un monopol al religiei, iar statul să-i sprijine în menţinerea acestui monopol. Ei pot vorbi cât doresc despre lăcomia aprigă a multor monopoluri, este ceva adevărat, aici; dar dintre toate monopolurile, cel mai lacom, cel mai distiugător, cel mai opresiv, cel mai lipsit de conştiinţă care lumea l-a văzut şi-l poate vedea, este monopolul religiei Când aceşti manageri ai legislaţiei religioase eliberează oamenii muncii de celelalte monopoluri, considerând că ei pot face acest lucru cea mai importantă întrebare este: Cine va elibera oamenii, muncii de monopolul religios?

Senator Blair:

– Să abrogăm legea odihnei, să o îndepărtăm de la oameni şi să lăsăm deplină libertate corporaţiilor şi barurilor, tuturor să distrugă cele 24 de ore de odihnă, iar cei care dau legi...

Domnul Elliott:

– Mă aştept să le acordaţi compensaţii adecvate.

Senator Call:

– Propuneţi ca aceeaşi sumă să fie plătită pentru munca de şase zile ca şi cea pentru şapte?

Domnul Elliott:

– „Da, pentru motivul că noi credem că aceşti angajaţi pot să facă toată munca care trebuie făcută în şase zile. Iar dacă ei fac toată munca, ei trebuie să fie plătiţi.”

Iată ce propun ei în mod deliberat, prin cuvinte clare, să existe legi de stat naţionale, care să oblige funcţionarii să plătească salariul pentru şapte zile la muncă făcută in şase zile.

Acesta este socialismul, în adevăratul sens este chiar esenţa socialismului. Nu e de mirare, că ei au câştigat girul unanim al adunării Cavalerilor Muncii şi al mecanicilor de Locomotive, şi al Uniunii Socialiste a Muncii din New York, propunându-le să le plătească salarii bune, ca să nu facă nimic. Vă mărturisesc că şi eu aş fi in favoarea acestei legi, pentru o asemenea propunere, dacă n-aş privi mai departe de banii la care se referă legea.

Dar aceasta nu este totul. Cavalerii Muncii nu numai că au acceptat propunerea, dar au dus-o mai departe. Acest principiu a fost susţinut de Cavalerii Muncii, când au cerut plata pe zece ore pentru opt ore lucrate – deci două ore plătite degeaba. Uniunea Creştină şi Revista Catolică îşi propune să ajute oamenii muncii ca să-şi câştige legea celor opt ore şi apoi să-i ajute pe oamenii muncii să obţină legea celor şase zile, interzicând orice activitate în ziua de duminică. Dr. Crafts şi Dr. Elliot au iăcut un pas mai departe şi propun să asigure sprijinul oamenilor muncii, adoptând legi care să oblige funcţionarii să plătească oamenilor muncii salarii întregi pentru ziua de duminică, iar aceştia să nu lucreze nimic. Dar Cavalerii Muncii nu-şi propun să se oprească aici. Aceeaşi copie din „Jurnalul muncii unite”, care conţine cuvântarea Dr. Crafts, se referă şi la acest aspect.

„De ce n-ar fi adoptată o asemenea lege? Toată munca care se realizează acum într-o săptămână ar putea fi cu uşurinţă realizată în cinci zile a opt ore fiecare, dacă ar fi angajată mulţimea de şomeri, care acum bate străzile. Este o crimă să forţezi o parte a populaţiei să sufere de foame, de lipsuri, să nu aibă posibilitatea să muncească.”

Cuvântul rev. Dl. Crafts, furnizează o abundenţă de argumente, pentru care o asemenea lege trebuie pusă în vigoare.

Susţinătorii legii propun să se plătească salariile săptămânale pentru munca din şase zile a câte opt ore fiecare, deoarece cei care fac legi, vor afla dacă oamenii vor legea sau nu sau dacă-i vor pe cei care fac legi.

Domnul Jones:

– Sunt multe căi prin care se pot ajuta oamenii muncii, fără să se instaureze monopolul religiei sau să-i oblige la respectarea religioasă.

Este un alt aspect care apare aici. Cei care cer legea şi cei care acţionează pentru ea, sunt cei care obligă oamenii să lucreze duminica. La întrunirea duminicală din statul Illinois, din Chicago, luna trecută, în prima luare la cuvânt la această întrunire s-a afirmat:

„Să nu uităm cum aceşti oameni ai muncii sunt obligaţi de marile corporaţii să profaneze ziua de odihnă.”

Următoarea afirmaţie a fost: „Să nu uităm că acţionarii, proprietarii căilor ferate sunt membri ai bisericii, că ei stau în strane şi-şi înclină capul în casa Domnului în ziua de duminică.”

Senator Blair:

– Acesta este un fel de a spune că sunt ipocriţi în lumea asta. Ce legătură are acest lucru cu legea propusă?

Domnul Jones:

– Ajung şi la acest punct. Există o strânsă legătură între ele. Acţionarii care deţin căile ferate procedează în acest fel, s-a afirmat de un ministru care a participat la acea întrunire, că un responsabil al căilor ferate i-a spus că sunt mai multe cereri, pentru trenurile de duminică din partea predicatorilor, decât din partea altor categorii de oameni.

Senator Blair:

– Deci, sunt o mulţime de ipocriţi printre predicatori.

Domnul Jones:

– Desigur, deşi dumneavoastră singur aţi spus-o. Vă mărturisesc că nu am intenţia să o pun în discuţie.

Senator Blair:

– Nu găsesc nicio greşeală în această afirmaţie. Dacă este adevărată, nu atinge această problemă.

Domnul Jones:

– Dacă aceşti predicatori şi membri ai bisericii nu vor respecta Sabatul, dând ascultare la ceea ce se spune în porunca Domnului, vor ţine ei duminica dând astfel ascultare poruncii statului?

Senator Blair:

– Desigur, cei care au munci grele au nevoie de odihnă; predicatorii, membrii bisericii, milionarii, o pot face dacă le place: legea vine şi spune că guvernul naţional, participând la jurisdicţia guvernului civil al S.U.A, printr-o concesie făcută de stat, în virtutea controlului sau asupra comerţului interstatal şi al departamentului poştelor, şi asupra armatei şi flotei, va avea avantajul asupra a ceea ce statul a dat guvernului general în modul de jurisdicţie şi nu va introduce practici care să distrugă ziua de odihnă în stat. Acesta este obiectul legislaţiei. La acest lucru se referă.

Este pur şi simplu un act care-şi propune să facă mai eficiente legile statului pentru odihna duminicală şi nimic altceva.

Domnul Jones:

– Dar acele legi trebuie impuse de cei care le susţin cu putere.

Senator Blair:

– Nu, de către stat. Dacă aceşti oameni erau sau nu în favoarea acestor legi sau dacă le încalcă, este o altă problemă. Un om poate să fie de acord cu o lege pe care o încalcă. Foarte mulţi dintre cei mai cumpătaţi oameni folosesc licori ameţitoare. Ei spun că-şi dau seama de acest rău, dar că ei sunt de acord cu punerea în vigoare a legii care va înlătura aceste rele. Cei mai înverşunaţi apărători ai legii cumpătării pe care i-am văzut vreodată sunt oamenii care au ajuns să-şi dea seama că groapa este chiar lângă ei. Ei nu pot să renunţe la pofta lor, dar roagă guvernul să dea o astfel de lege care va salva tinerii.

Domnul Jones:

– Acest lucru este adevărat. Şi eu sunt în favoarea prohibiţiei, dar nu prohibiţia duminicală.

Senator Blair:

– Nu puteţi aduce exemplul unui om ca răspuns la un argument asupra unei probleme care se referă la binele public. Principiul nu este schimbat pentru că o persoană nu reuşeşte să se conformeze lui.

Domnul Jones:

– Dar secretul la întreaga problemă este acesta:

Ca argument pentru legea duminicală, aceşti oameni susţin că marile corporaţii ale căilor ferate profanează duminica şi prin circulaţia permanentă a trenurilor de duminică, de asemenea, obligă oamenii de la căile ferate să lucreze şi profanează această zi. În acelaşi timp ei afirmă că proprietarii căilor ferate sunt membrii ai bisericii.

Deci, căile ferate obligă oamenii să profaneze ziua, iar proprietarii căilor ferate sunt membrii ai bisericii, atunci cine altcineva, decât membrii bisericii, obligă oamenii să profaneze ziua?

Mai mult decât atât, ei au citat la Chicago, afirmaţia unui preşedinte al căilor ferate, conform căreia căile ferate „primesc mai multe cereri pentru trenurile de duminică, semnate de predicatori”, decât primesc de la alte categorii de oameni. Deci dacă membrii bisericii deţin căi ferate, iar predicatorii le cer, ca trenurile de duminică să circule, cine este de condamnat pentru „profanarea” zilei, decât predicatorii şi membrii bisericii? Nu pot predicatorii să înceteze să mai ceară circulaţia trenurilor, fără a mai fi obligaţi de legea civilă?

La convenţia de la Chicago, luna trecută, 20, 21 noiembrie, Dr. Knowles care este secretar al acestei Uniuni pentru Legea Duminicală Naţională, a spus că datorită influenţei lui William E. Dodge, chiar şi după moartea sa, Compania de Cale Ferată Delaware şi Lackawanna, a rezistat tentaţiei ca trenurile să circule în ziua de duminică, până în acest an. Dar când cinci sute de predicatori s-au întâlnit într-o conferinţă la New York şi au folosit duminica liniile ferate concurente, prin acest lucru, puterile comitetului de respectare a duminicii au fost slăbite chiar de la început. După aceea, când directorilor de la Delaware şi Lackawanna, li s-a cerut ca trenurilor de duminică să nu mai circule ei au răspuns:

„Cum puteţi veni la noi să ne rugaţi să nu circule niciun tren duminica, când predicatorii voştri, cu sutele folosesc căile ferate concurente, care lucrează duminica. Dacă predicatorii voştri circulă duminica cu trenuri pe liniile concurente, noi nu putem înţelege de ce ei şi alţi oameni n-ar putea circula pe liniile noastre duminica. Iar dacă este corect pentru celelalte linii să funcţioneze duminica şi, desigur, propovăduitorii evangheliei n-ar circula cu ele dacă ar fi ceva rău, deci nu putem înţelege de ce ar fi un rău aşa de mare, dacă ar circula duminica şi trenurile noastre.”

Iată un răspuns corect. Nu-i de mirare că atribuţiile comitetului de respectare duminicală au fost anulate de acest argument. Şi chiar conferinţa celor cinci sute de predicatori, reuniţi la New York, vara trecută, a făcut primul pas hotărât spre organizarea Asociaţiei pentru Duminica Naţională, al cărei secretar este Dr. Knowles însuşi.

Din aceste fapte avem următoarele constatări:

  1. Unii membri ai bisericii sunt proprietari ai liniilor ferate.
  2. Predicatorii semnează cereri pentru trenuri de duminica.
  3. Membrii bisericii girează cererea predicatorilor pentru trenurile de duminica, predicatorii circulă cu trenurile de duminica, iar alţi membri ai bisericii merg duminica în excursii.
  4. Apoi întreaga companie-predicatori şi membrii ai biserici – împreună cer Congresului şi Statului să se adopte o lege care să oprească toate trenurile de duminică.

Cu alte cuvinte ei vor ca legislatura de stat şi naţională să-i oblige pe proprii membri ai bisericii care sunt deţinători de căi ferate, să nu susţină cererile predicatorilor pentru trenurile de duminica. Cu alte cuvinte ei vor ca puterea civilă să-i oblige pe ei toţi – predicatori şi membri ai bisericii – să acţioneze aşa cum ar trebui să facă toţi creştinii. Ei insistă citind tot timpul porunca lui Dumnezeu; „ Aminteşte-ţi de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.” Dar dacă ei nu respectă porunca Domnului, pe care ei înşişi o cunosc şi o amintesc aici, ce asigurare avem noi că ei vor respecta legea dată de Congres sau de stat şi pe care ei o cer în mod special; ca să vadă că legea este impusă? Se vor obliga ei prin legea civilă să facă ceea ce altfel n-ar face. Rezultatul întregii probleme este că ei vor ca puterea civilă să impună disciplina bisericii; dar nu numai asupra lor, ci asupra tuturor, întregul sistem, iar toate pretenţiile pentru care se cere această lege duminicală sunt necinstite.

Nu se va reuşi impunerea legii pentru cei care se străduiesc să o impună, deoarece e clar că cei care nu doresc legea, nu o vor impune, iar magistraţii au datoria să nu dea legi care nu sunt sprijinite de opinia publică. Acest lucru este dovedit de faptul că statul Illinois şi oraşul Chicago au legi duminicale care ar trebui să mulţumească orice persoană chibzuită, deşi toate sunt impuse. Iar predicatorii acelui oraş şi stat, în loc să vadă că sunt impuse, ei organizează convenţie după convenţie ca să lucreze mai multe legi duminicale, atât statale, cât şi naţionale.

Deci, care este următoarea intenţie? Este ca această lege să devină o problemă politică de stat şi naţională, iar votarea şi impunerea legii duminicale să fie preţul voturilor şi a sprijinului politic.

Acest lucru este dovedit de următoarea rezoluţie adoptată de Convenţia legii duminicale de la Elgin:

„Privim cu ruşine şi cu amărăciune la nerespectarea zilei de duminică de către mulţi creştini, că predomină obiceiul cumpărării de ziare în ziua Domnului, se organizează şi se patronează afaceri şi călătorii în ziua de duminica, iar în multe cazuri îngăduindu-şi ei însuşi plăceri şi neglijând marile îndatoriri şi privilegii pe care ziua Domnului le aduce pentru ei.

„Hotărâm, că vom da voturile şi sprijinul nostru acelor candidaţi sau oameni politici care vor acţiona pentru punerea în vigoare şi impunerea prevederilor în favoarea unui Sabat civil.”

O asemenea hotărâre, ca acesta de la Illinois, deşi este discutabilă, deşi după propriile lor afirmaţii este făcută la acea convenţie, e clar că această hotărâre nu poate să fie înscrisă în Constituţia Statelor Unite. Ei au afirmat la întrunire că Sabatul este „testul tuturor religiilor”.

Să ceri candidaţilor şi oamenilor politici să susţină impunerea prevederilor pentru ziua de odihnă înseamnă a cere o verificare religioasă ca şi verificarea într-o meserie. Constituţia naţională declară că: „nicio verificare religioasă nu se va cere pentru încadrarea pe vreun post public, sub această stăpânire”, în consecinţă, nici verificarea Sabatului sau a legii duminicale nu va putea fi aplicată vreodată, vreunui candidat pentru un post de încredere, naţional sau public.

Este adevărat că ei folosesc cuvântul „civil” în hotărâre, dar acesta se potriveşte mai mult cu alt aspect al acţiunii lor. Nu există şi nu poate exista vreodată un asemenea lucru – „Sabatul civil”. Sabatul este pe deplin religios, iar ei ştiu acest lucru; dar toată discuţia despre această hotărâre şi subiectul general al convenţiei a fost cel al unei instituţii religioase.

Senator Blair:

– Mai este vreun aspect la care doriţi să vă referiţi?

Domnul Jones:

– Mai este un aspect şi acela este că noi vom suferi din cauza unei asemenea legi, când va fi aprobată. Ei propun să fie cuprinsă şi o clauză de scutire. Câţiva dintre ei sunt pentru o clauză de scutire; dar prin asta nu se va modifica împotrivirea noastră faţă de această lege, nici dacă se vor adăuga patruzeci de clauze de scutire, numai dacă, într-adevăr, se va impune o clauză de scutire pentru toţi cei care nu vor să-l respecte. În acest caz poate că nu vom obiecta prea mult.

Senator Blair:

– Nu vă deranjează dacă va fi sau nu introdusă?

Domnul Jones:

– Nu există niciun drept în legislaţie; iar noi niciodată nu vom accepta o clauză de scutire ca un echivalent pentru împotrivirea noastră faţa de această lege. Nu obţinem o favoare pentru noi înşine dacă ne opunem legii. Este principiul întregului conţinut al legislaţiei faţă de care obeictăm; iar o clauză de scutire nu va modifica deloc obiecţiunea noastră.

Senator Blair:

– Vă deosebiţi de Dr. Lewis?

Domnul Jones:

– Da, domnule, Noi nu vom accepta niciodată o clauză de scutire care să influenţeze cât de puţin împotrivirea noastră faţă de această lege. Noi contestăm total hotărârea şi dreptul statului de a elabora legi asupra acestei probleme, cu clauză de scutire sau fără clauză.

Senator Blair:

– Sunteţi de trei ori mai mulţi decât gruparea lui?

Domnul Jones:

– Da, domnule, suntem aproape treizeci de mii, iar noi nu cerem nicio clauză de scutire. Noi susţinem exact principiul problemei. Nu trebuie să fie nicio scutire de la o asemenea lege. Dacă legea este corectă nu trebuie să fie nicio scutire..

În 1887 doamna Bateham însăşi a scris şi publicat o „Scrisoare către credincioşii de ziua a şaptea”, propunând în esenţă că dacă noi îi vom ajuta să elaboreze legea duminicală, ei ne vor scuti de pedepsele legii. Noi am răspuns atunci aşa cum răspundem şi acum şi-ntotdeauna. Noi nu vă vom lăsa să aplicaţi asupra altora ceea ce nu vă lăsăm să aplicaţi asupra noastră.

Senator Blair:

– Obiectaţi împotriva legii?

Domnul Jones:

– Noi obiectăm faţă de întregul principiu al legislaţiei propuse. Noi mergem până la rădăcina problemei şi contestăm dreptul Congresului de a aproba o asemenea lege.

Senator Blair:

– Aţi spus că scutirea propusă n-ar face-o mai bună?

Domnul Jones:

– Câtuşi de puţin, deoarece dacă corectitudinea legislaţiei ar fi admisă, atunci admitem că este dreptul majorităţii de a spune că una sau alta din zile să fie Sabatul sau ziua Domnului şi că trebuie ţinută.

Majorităţile se schimbă în guvernarea civilă; majoritatea se poate schimba în câţiva ani, se poate schimba de fapt, la orice scrutin – iar atunci oamenii pot spune că ziua în care credem noi să fie ţinută să fie respectată sau pot să spună că această zi nu trebuie ţinută. Dacă admitem dreptul legislaţiei faţă de faptul că o anumită zi să fie ţinută, trebuie să admitem şi dreptul ei de a face ca o anumită zi să nu fie ţinută, facând din această respectare a duminicii altfel spus, pur şi simplu jocul majorităţii. Acesta este cursul legislaţiei religioase de la formarea papalităţii şi acesta este sfârşitul oricărei legislaţii religioase de oriunde.

Senator Blair:

– Nu credeţi că există o deosebire între majoritatea dintr-o guvernare monarhică şi majoritatea într-o guvernare republicană? Într-o guvernare monarhică majoritatea este pur şi simplu un om, cel care are puterea.

Domnul Jones:

– Dar în republică, când aruncaţi problema în afacerile civile se crează o mare deosebire. De ce credeţi domnule, că noi obiectăm şi faţă de adoptarea unei legi care să impună respectarea zilei pe care o respectăm noi, faţă de acceptarea unei clauze de scutire, ar însemna să ne contrazicem noi înşine. Daţi-mi voie să demonstrez acest lucru: A fost o vreme când noi nu respectam a şaptea zi ca Sabat. Când nu o respectam aveam dreptul să nu o ţinem. Ne-am convins că trebuie să o respectăm, iar acum o respectăm. Avem dreptul să o ţinem. Mai mult decât atât, avem dreptul să nu o respectăm dacă aşa considerăm. Dar dacă în timp ce o respectăm, noi am accepta ca statul să preia puterea de a ne obliga să facem ceea ce noi avem dreptul să nu facem, noi am renunţa astfel la libertatea credinţei religioase.

Dacă oamenii s-ar gândi numai la această întrebare, ar înţelege că ei înşişi nu şi-ar permite să accepte această legislaţie şi, cu mult mai puţin, şi-ar permite să o ceară. Niciun om nu poate vreodată să accepte hotărât o legislaţie, în favoarea formei de credinţă şi închinare pe care el însuşi o practică. Făcând aşa, el renunţă la dreptul său de a practica şi altă formă de credinţă, dacă el s-ar convinge că cealaltă formă de religie este mai aproape de adevăr decât propria sa formă de religie. El renunţă efectiv la dreptul său de a gândi mai departe pe tema respectării religioase, iar pe viitor trebuie să le accepte făcute de-a gata de la puterea legislativă, asta este ceea ce majoritatea poate dicta.

Cei care respectă duminica pot astfel să renunţe la libertatea lor religioasă, dacă ei consideră aşa: dar noi, noi nu ne propunem să o facem. Noi avem de gând să pretindem şi să ne menţinem drepturile. Iar când aceştia renunţă la drepturile lor, noi avem de gând să cerem şi să recerem drepturile lor.

O altă problemă: O clauză de scutire este numai o clauză deghizată de tolerare. Ca să acceptăm ar însemna să acceptăm că toate drepturile religioase sunt însumate în majoritate şi că suntem dornici să acceptăm pentru ei, oricare altă libertate religioasă pe care consideră ei că trebuie să o avem. Dar o asemenea concesie niciodată nu o vom face. Un asemenea lucru nu-l vom accepta sau admite. Noi suntem americani, domnule, cetăţeni ai Statelor Unite şi pretindem toate drepturile cetăţenilor americani. Vocabularul ideilor americane nu cunoaşte un asemenea cuvânt ca „tolerarea”. El asigură drepturi. Aşa cum s-a spus de către Comitetul Senatului, referitor la acelaşi subiect, acum şaizeci de ani, noi spunem acum:

„Ceea ce alte naţiuni numesc tolerare religioasă, noi numim drepturi religioase. Ele nu sunt exercitate în virtutea indulgenţei guvernamentale, ci ca drepturi de care guvernul nu poate să priveze nicio parte din cetăţeni, oricât de mică ar fi. Puterea despotică poate să încalce acele drepturi, dar justiţia trebuie să le confirme.”

Dar nici acesta nu este tot ce este de spus referitor la acest aspect. Este implicat un alt principiu. Dacă noi am accepta clauza de scutire, nu ar ajuta cu nimic, ar rezista foarte puţin. Să presupunem că o clauză de scutire ar fi dată. Sunt oameni care ar declara că sunt Adventişti de Ziua a Şaptea, ca să obţină şansa de a deschide duminica birturi sau case de afaceri. Deci în deplină auto-apărare, majoritatea va abroga clauza scutirii.

Senator Blair:

– Atrageţi atenţia doamnei Bateham, referitor la acest aspect.

Domnul Jones:

– Daţi-mi voie să repet. Dacă acordaţi o clauză de scutire – s-a încercat – sunt oameni reprobabili, proprietari de birturi, care ştiu că vor avea mai multă clientelă duminica, decât sâmbăta, iar ei vor declara că sunt Adventişti de Ziua a Şaptea, ei vor declara că respectă sâmbăta. Nu puteţi „pătrunde în spatele afacerilor”, nu puteţi privi în inimă, nu puteţi cerceta intenţia, să vedeţi dacă ei sunt sinceri în ceea ce declară sau nu. Ei vor declara că respectă sâmbăta şi vor deschide duminica birturile.

Apoi, în deplină auto-apărare, ca poziţia dumneavoastră să fie mai eficace, va trebui să abrogaţi această clauză de scutire. Va rezista doar foarte puţin timp.

Senator Blair:

– Sunt de acord cu dumneavoastră aici.

Domnul Jones:

– Din acest motiv aceşti oameni nu-şi pot permite să ofere o clauză de scutire; iar pentru motivul că dă putere majorităţii asupra conştiinţei noastre, noi contestăm dreptul de a se face aşa ceva. Rog organizaţiile care sunt reprezentate aici să se gândească la acest aspect, după ce se termină audierea. Eu voi răspunde la toate întrebările dacă ei consideră necesar.

Senator Blair:

– Aş dori să atrag atenţia tuturor asupra acestui punct. Dacă aveţi nevoie de vreo legislaţie de acest fel, mai bine aţi cere legislaţiei să vă îndeplinească scopurile şi să fie atentă ca în efortul de a obţine sprijinul partidelor împotriva voastră să nu daţi deoparte esenţa şi substanţa din tot ceea ce cereţi.

Domnul Jones:

– Da, domnule, asta este problema. Ca să demonstrez funcţionarea acestui principiu voi spune că în Arkansas, în 1885 a existat o clauză de scutire la legea duminicală. S-a pretins că această clauză de scutire a dat avantaj proprietarilor de birturi, de a ţine deschis duminica. O delegaţie a mers la Camera legislativă din Arkansas şi i-a rugat să abroge clauza de scutire, ca să poată închide birturile duminica.

Camera legislativă a abrogat-o. Dacă ei ar fi închis birturile duminica, ar fi fost destul de bine. Dar ei nici nu au încercat. Nu a fost arestat niciun proprietar de birt conform legii abrogate; au fost arestaţi numai doi oameni care nu ţineau a şaptea zi; nu a fost amendat niciun om care nu respecta a şaptea zi; dar au fost baptişti de ziua a şaptea şi câţiva Adventişti de Ziua a Şaptea, săraci lipiţi pământului, care au fost persecutaţi şi amendaţi. Unui om i s-a luat singurul cal şi o vacă; până la urmă fraţii lui au contribuit cu bani să-l scape de puşcărie.

Asemenea oameni au fost persecutaţi de nenumărate ori; iar juriştii statului, sub conducerea senatorului Crockett, au reuşit să elaboreze cu toată opoziţia permanentă a conducătorilor bisericii, o lege prin care să repună în drepturi clauza scutirii ca să salveze aceşti oameni sărmani, inocenţi, de persecuţiile care continuau. (* Totuşi în legislatura imediat următoare, adică în 1889, conducătorii biserici au încercat să facă tot ce puteau pentru a abroga clauza de scutire. Atunci s-a descoperit că ei aleseseră în legislatură oameni care au garantat că vor abroga clauza de scutire. Proiectul de lege a fost aprobat de Senat dar a fost respins în Cameră. Aceasta îmi dovedeşte poziţia că nu există niciun fel de libertate într-o clauză de scutire.)

Senator Biair:

– Mă bucur că vă referiţi la acest fapt deoarece este un lucru care s-a întâmplat.

Domnul Jones:

– Vă rog să mă lăsaţi să citesc argumentul făcut în adunarea legislativă din Arkansas, asupra acestei probleme, de senatorul Crockett:

Daţi-mi voie, domnule, să ilustrez modul de operare, al prezentei legi printr-unul sau două exemple. Un domn Swearigen a venit dintr-un stat de nord şi s-a instalat la o fermă în County. Ferma lui era la patru mile depărtare de oraş şi foarte departe de orice casă de închinare religioasă. El era membru al bisericii adventiste de ziua a şaptea şi, după ce au respectat cu pioşenie sâmbăta, abţinându-se de la muncile obişnuite, el şi fiul său, un băiat de şaptesprezece ani, în prima zi din săptămână au pornit spre ocupaţiile lor obişnuite. Ei n-au deranjat pe nimeni, nu au intervenit în drepturile nimănui Dar ei au fost observaţi şi raportaţi Marelui Juriu; au fost acuzaţi, arestaţi, judecaţi, condamnaţi, amendaţi, dar neavând bani să plătească amenda, aceşti cetăţeni morali, creştini din Arkansas, au fost târâţi la închisoarea teritorială, închişi pentru 25 de zile, precum criminalii; şi pentru ce? Că au îndrăznit, pe acest tărâm al libertăţii, în anul Domnului nostru, 1887, să se închine lui Dumnezeu.

A fost aceasta sfârşitul povestirii? O, nu. Ei s-au întors, iar singurul cal al bătrânului, singurul său sprijin ca să facă pâine pentru copiii săi a fost vândut ca să plătească amenda şi cheltuielile care se ridicau la treizeci şi opt de dolari. Calul vândut la licitaţie pentru douăzeci şi şapte de dolari. Câteva zile după aceea şeriful a venit din nou şi a cerut treizeci şi şase de dolari, unsprezece dolari pentru amendă şi cheltuieli, şi douăzeci şi cinci de dolari pentru întreţinerea lui şi a fiului său în închisoare.

Când sărmanul bătrân – un creştin – i-a spus cu lacrimi, că nu are bani, el imediat a luat vaca, dar a fost sfătuit să accepte garanţia, iar suma a fost plătită prin contribuţia prietenilor săi de aceeaşi credinţă. Domnule, mi se umple inima de durere şi indignare când vă repet această poveste cutremurătoare.

„Am să vă spun altă povestire. Domnule, vă rog pe dumneavoastră şi pe aceşti senatori să mă creadă că acestea nu sunt nici imaginare, nici povestiri exagerate. Acum cinci ani, un tânăr, căsătorit de curând a venit la County din Ohio. El şi soţia sa erau baptişti de ziua a şaptea. Tânăra fată şi-a părăsit tatăl, mama, fraţii şi surorile şi pe toţi prietenii dragi din copilăria ei, ca să-şi urmeze tânărul soţ, spre Arkansas, care era pentru ei pământul făgăduit. Lumina dragostei strălucea în ochii ei tineri scânteietori. Tradafirii sănătăţii erau în obrajii ei, iar râsul ei cristalin era o muzică dulce de care soţul ei nu se sătura niciodată. Ei au luat o fermă micuţă şi, curând, printr-o muncă neobosită prin cumpătare, casa lor a înflorit ca un trandafir în pustietate. După un timp un copilaş a venit să le însenineze răsăritul şi să îndulcească cântecul păsărilor. Ei erau fericiţi în afecţiunea unuia faţă de altul şi în dragostea lor pentru cel mic. Pentru ei „toate lucrurile duceau împreună spre bine”, în felul lor umil, cu încredere, ei se închinau lui Dumnezeu şi iubeau pe semenii lor.

Doi ani mai târziu, legea care a crescut fericirea şi prosperitatea lor, a fost anulată. Blestemată fie ziua care a adus o pată dezgustătoare asupra bunului nume al statului!

O schimbare bruscă, rece, a venit ca o furtună arctică peste vieţile lor, care a ofilit neiertător toate florile luminoase ale speranţei lor. Prin această abrogare, persecuţiile s-au ridicat ameninţătoare cu capuri veninoase! Eroul povestirii triste, a fost urmărit duminica de un vecin invidios, gelos, pe când muncea liniştit aşa cum credea el că i-a poruncit Dumnezeu. El a fost raportart la acea rămăşiţă inchizitorială a barbarismului, la Marele Juriu, acuzat, judecat, condamnat şi aruncat în închisoare, deoarece conştiinţa sa nu-l lăsa să plătească amenda.

Săptămână după săptămână trecea foarte greu, zi de zi, tânăra femeie cu copilul în braţe aştepta la portă venirea lui şi ca şi Marianna din poezia lui Tennyson:

„Ea doar spunea – Viaţa mi-e întunecată

El nu vine – zicea ea

Ea spunea – sunt istovită – istovită,

Mai bine ar veni moartea.”

Apoi copilul s-a îmbolnăvit şi a murit, lumina din ochii tinerei femei s-a acoperit cu lacrimi. Râsul ei cristalin s-a preschimbat în suspine şi hohote de plâns, faţa palidă, mizeria, a smuls roşeaţa obrajilor ei, punând în loc culoarea ei palidă. Domnule, cum să continui? Când acţiunea legii s-a mai potolit acest cetăţean inofensiv (în afară de faptul că ei au iubit pe Dumnezeu şi au căutat să-l asculte) a fost eliberat din închisoare şi-şi târa picioarele istovite spre casa fericită din care plecase cu câteva săptămâni înainte. El a întâlnit vecinii la poartă ducând un coşciug. El n-a întrebat nimic, inima-i spunea totul. Nu, nu totul. El nu ştia totul – el nu putea să ştie de orele de singurătate, de lacrimile amare, de clipele de istovire şi disperare, de rugile faţă de Dumnezeu - acel Dumnezeu pentru care ea suferise atât de mult, pentru ajutorul din momentele de disperare, de boala şi moartea copilului El nu putea să ştie astea. Dar el a mers cu ei spre locul de înmormântare şi a văzut lângă groapă deschisă o movilă mică cu ţărână proaspătă deasupra şi atunci a ştiut că Dumnezeu îi luase cei doi idoli ai inimii sale şi că a rămas singur. Durerea lui era prea mare pentru lacrimi. Cu ochii larg deschişi, el a văzut coborând în mormânt corpul tinerei soţii.” El a auzit sunând bulgării peste coşciug şi i se părea că erau aruncaţi peste inima sa. Treaba a fost făcută şi l-au lăsat singur cu moarta sa, el s-a aruncat jos între cele două morminte cu un braţ peste movila cea mică, cu lacrimile curgând şiroaie, iar inima stând să plesnească. El a şoptit apoi durerosul rămas bun faţă de cei dragi şi a părăsit Arkansasul pentru totdeauna – l-a părăsit domnule, aşa cum alte sute se pregătesc să-l părăsească dacă această adunare generală nu reuşeşte să asigure protecţia drepturilor lor prin Constituţia naţională şi statală.

În luna următoare, la Malvern, şase dintre cei mai cinstiţi, buni şi virtuoşi cetăţeni care trăiesc în Arkansas, urmează să fie judecaţi ca drept criminali, pentru că au îndrăznit să se închine lui Dumnezeu după cum le dicta propria lor conştiinţă pentru exercitarea unui drept pe care guvernul, după cum spune Constituţia, nu are puterea să-l limiteze. Domnule, eu pledez în numele dreptăţii, în numele instituţiilor noastre republicane, în numele acestor oameni inofensivi, care se tem de Dumnezeu, care slujesc lui Dumnezeu, cetăţeni ca noi şi, în sfârşit, domnule în numele Arkansasului, pledez ca această lege să fie desfiinţată, iar această singură pată dezgustătoare va fi în felul acesta ştearsă din renumele statului nostru.

Arkansasul nu a fost singur, deşi era mai rău acolo decât în oricare altă parte. Eu însumi şi cu alţi fraţi din California a trebuit să trimitem sute de dolari în Tennesse, ca să sprijinim pe fraţii noştri, de aceeaşi credinţa, de acolo, în timp ce soţii şi taţii care câştigau bani pentru trai erau în închisoare pentru că ei lucraseră duminica pentru familiile lor ca să-şi câştige pâinea pentru ei, după ce respectase Sabatul conform conştiinţei lor. Acestea s-au făcut, domnule preşedinte, în aceste State Unite. Iată grija pe care o au aceşti oameni pentru oamenii muncii.

Senator Blair:

– Argumentaţi prin asta că n-ar trebui să fie nicăieri o lege duminicală?

Domnul Jones:

– Dacă acceptaţi o lege duminicală, trebuie să o acceptaţi la orice nivel. Trebuie să fie impusă. Tot ceea ce au făcut ei în Arkarsas nu a fost decât să impună, pur şi simplu, legea cum a impus legea şi Imperiul Roman şi, în felul acesta, condamnând la moarte pe creştini. Ei au impus legea, dar legea era greşită. Orice articol care va permite asemenea lucruri ca acestea este un articol greşit.

Senator Blair:

– Această lege propune că munca nu trebuie făcută ca să deranjeze pe alţii. Această muncă deranjează pe ceilalţi.

Domnul Jones:

– Ştiu că această lege duminicală propune ca munca „să nu deranjeze pe ceilalţi”, şi chiar în asta constă una dintre cele mai greşite trăsături. Legea declară că nicio persoană nu va face vreo activitate sau nu „se va angaja la vreun joc, distracţie, recreere care ar deranja pe ceilalţi, în prima zi din săptămână de obicei cunoscută ca zi a Domnului sau într-o anumită perioadă a acestei zile.” Se lasă complet posibilitatea ca ceilalţi oameni să spună că eu chiar îl deranjez; se lasă complet posibilitatea ca activitatea de duminica a fiecărui om să fie subiect pentru moftul sau capriciul vecinului său. Şi fiecare ştie că e nevoie de un lucru minor ca să deranjezi pe unul care are o nemulţumire sau ciudă pe tine. La Convenţia pentru legea duminicală, de luna trecută (20, 21 noiembrie) Dr. R. O. Post din Springfield, a dezbătut acest subiect „Recreerea duminicală”, şi a rezumat următoarele.

„Nu există niciun fel de recreere mai potrivită şi mai folositoare pentru duminică în afara căminului sau a locului de rugăciune.”

Permiteţi numai unei asemenea legi ca cea cuprinsă în acest proiect, să fie în vigoare acolo unde se află R.O.Post, D.D. şi atunci orice fel de recreere în afara căminului sau a locului de rugăciune i-ar deranja desigur, iar cel care se află la recreere ar fi arestat şi pedepsit. Dar s-ar putea argumenta că niciun judecător sau juriu n-ar aproba o asemenea pedeapsă.

Dar acest lucru nu este sigur, după cum am văzut, dar este sigur că dacă vecinul tău ar spune că ceea ce ai făcut l-a deranjat, sub o asemenea lege, ca aceasta, ai putea fi arestat şi obligat la cheltuieli pentru a te apăra în faţa juriului. În 1887, în oraşul San Francisco, Cal., era o ordonanţă referitoare la un alt aspect care cuprindea acelaşi principiu al clauzei din legea duminicală. Se spune aşa;

„Niciunei persoane, în orice loc s-ar afla, nu-i este îngăduit o comportare care are tendinţa de a deranja alte persoane de pe stradă sau din localurile alăturate.”

Este uşor de observat că principiul acestei ordonanţe este identic cu cel al clauzei din prima secţiune a acestei legi, care interzice orice lucru care „deranjează pe alţii.”

După ce a fost impusă această ordonanţă din San Francisco, un om cu numele Ferdinand Pape distribuie pe stradă o circulară care nu numai că a avut tendinţa de a deranja, ci „a deranjat” realmente pe un om de afaceri care trecea pe stradă. Pape a fost arestat. El s-a adresat în scris Curţii Superioare pe motivul de „habeas corpus” prezentând că acuzaţia impusă lui nu constituie un delict, iar ordonanţa care face dintr-o asemenea acţiune o contravenţie, era nevalabilă şi neavenită, deoarece era iraţională şi nesigură.

Raportul asupra cazului spune;

„Recursul a fost prezentat Judecătorului Sulivan şi argumentat de Henry Hulton în favoarea celui închis. Pledând asupra cazului, Judecătorul şi-a prezentat opinia în scris, în care a făcut o critică aspră faţă de absurditatea ordonanţei contestate, eliberându-l astfel pe Pape din închisoare.”

Judecătorul a spus:

„Dacă ordinul ar fi lege, care să se impună prin amendă sau închisoare, ar fi o crimă să îngădui vreo comportare, oricât de inocentă şi nedăunătoare sau inconştient făcută, care are tendinţa de a supăra alte persoane; instanţele ar trebui multiplicate la infinit, în care atitudinile cele mai inofensive şi nedăunătoare, ar avea tendinţa de a deranja pe alţii. Dacă în conţinutul ordonanţei s-ar defini contravenţia criminală, ea ar impune o pedeapsă severă asupra libertăţii şi proprietăţii, faţa de o comportare din care lipseşte elementul esenţial al contravenţiei.

Dar se poate spune că juriile şi curţile nu vor folosi ca instrument acest limbaj ca să condamne cetăţeni inofensivi sau să-i lipsească de libertate pe nedrept şi să-i considere vinovaţi.”

Legea nu încurajează asemenea doctrină periculoasă, nu încurajează nici principii de subminare a libertăţii, nici ca viaţa şi libertatea unei persoane să depindă de moftul sau capriciul unui judecător sau al unui juriu, practicând bunul plac în hotărârea dacă o atitudine este sau nu este o acţiune contravenţională. Legea ar trebui să fie complet şi distinct, încadrată în codul legislativ, încât să poată fi înţeleasă de toate persoanele comunităţii de la judecător şi până la cei de pe bancă, juraţii şi acuzaţii.

Orice condiţie a legii care permite ca verificarea contravenţiei să depindă de moftul sau capriciul unui judecător sau juriu, încurajează tirania.

Limbajul folosit este destul de bogat pentru a defini atitudinea care este clar un drept constituţional al cetăţeanului. Nu se trasează nicio linie care să despartă atitudinea contravenţională de cea necontravenţională. Termenii ei sunt prea vagi şi nesiguri ca să fixeze o regulă de comportare. După părerea mea ordonanţa implicată aici este nesigură şi neavenită.

Decizia se aplică pe deplin şi acestei legi duminicale, propuse. Sub această lege, tot ceea ce ar fi necesar ca să supui o persoană unei pedepse penale, ar fi ca el să se angajeze în vreo activitate de recreere, joc, distracţie, în ziua de duminică; deoarece reformatorii naţionali sunt în favoarea acestrei legi duminicale mai mult decât oricare alţii şi sunt mulţi dintre reformatorii naţionali, cu atitudine rigidă şi care vor fi foarte mult „deranjaţi” de orice distracţie şi recreere îngăduită în ziua de duminică, oricât de inocentă ar fi. Deci totul este lăsat în întregime la moftul şi capriciul celui „deranjat” sau la cel al judecătorului sau juriului, dacă atitudinea l-a deranjat într-adevăr sau nu.

Hotărârea din California este, că o asemenea prevedere „impune o pedeapsă severă de libertate şi proprietate pentru o atitudine din care lipseşte elementul esenţial al contravenţiei.

Curţile californiene „nu încurajează o asemenea concepţie periculoasă, nu încurajează un principiu care să submineze libertatea” sau care să „încurajeze tirania”, aşa cum se precizează şi în această lege duminicală.

Dar aceasta nu se limitează numai la această secţiune; acelaşi principiu se află şi în Secţiunea 5. Această secţiune prevede că: „Dacă vreo persoană lucrează pentru altă persoană în ziua de duminică, şi primeşţe plată pentru muncă, atunci orice persoană din lumea largă care află despre plată, exceptând părţile implicate, poate veni să recupereze banii plăţilor pentru munca depusă. Dacă tu lucrezi duminica pentru mine, iar eu te plătesc, atunci primul om care află acest lucru, te poate da în judecată şi va obţine banii. Acest lucru îl spune legea. Când plata, pentru munca de duminică, se face fie înainte sau altfel, suma poate fi recuperată de oricine va intenta primul proces pentru suma respectivă.”

„Oricine” este un termen general. Deci, această lege, în mod deliberat, propune ca atunci când o persoană care este sub jurisdicţia Statelor Unite, primeşte plată pentru munca făcută duminica exceptând munca de necesitate şi caritate, poate fi dată în judecată pentru banii primiţi de oricine află primul că persoana respectivă a primit banii, iar acel „oricine” va obţine banii.

Destul pentru această lege. Acum să ne referim la munca pentru care credincioşii de ziua a şaptea din Arkansas au fost judecaţi. Nu pentru că au deranjat pe alţii. Daţi-mi voie să prezint faptele care sunt fapte adevărate, dar este prea voluminos să-l prezint în detaliu.

Cu două excepţii, toţi cei arestaţi şi judecaţi erau oameni care respectau Sabatul, în ziua a şaptea a săptămânii. Iar cele două excepţii, cei care au fost judecaţi au fost eliberaţi fără cauţiune, doar pe propriul angajament, deşi depoziţia fusese clară, categorică; juriul „a fost de acord să nu fie de acord” şi ambele cazuri au fost clasate; în cazul adventiştilor de ziua a şaptea cauţiunea cea mai mică care s-a acceptat a fost de 110 dolari; majoritatea au fost închişi pentru 250 de dolari, iar alţii pentru mai mult de 500 de dolari. Nu a fost clasat niciun singur caz, iar în toate cazurile plângerea nu s-a referit niciodată la ceea ce a tulburat închinarea sau odihna cuiva. Toate acuzaţiile au fost pentru vina de „profanare a Sabatului” pentru că s-a muncit duminica. La acea vreme legea din Arkansas prevedea:

SECŢIUNEA 1883 – Orice persoană care va fi găsită lucrând în ziua de duminica sau va obliga ucenicul sau angajatul să muncească sau să realizeze altă muncă, decât treburile casnice obişnuite, de necesitate zilnică pentru confort sau caritate, va fi pedepsit cu o amendă de un dolar pentru fiecare abatere.

SECŢIUNEA 1884 – Orice ucenic, angajat obligat să lucreze duminica, va fi considerat ca o altă abatere a stăpânului său.

SECŢIUNEA 1885 – Prevederea acestei legi nu se va aplica navelor cu aburi şi altor vase care navighează în apele statului, nici întreprinderilor care trebuie să lucreze continuu.”

În cazul domnului Swearingen, amintit aici de senatorul Crokett, condamnarea s-a făcut pe mărturia unui martor care a jurat că munca pentru care a fost pedepsit a fost făcută într-o zi, care s-a dovedit a fi cu şaptesprezece zile înainte ca legea să intre în vigoare, aşa că aplicarea ei a fost „ex post facto”. Dar când o lege care nu este prin ea însăşi „ex post facto” astfel prin impunerea ei, este timpul să se facă ceva pentru a lumina juriile şi instanţele asupra acestui subiect, chiar dacă ar fi printr-un amendament la Constituţia Statelor Unite, care să prevadă ca nicio lege care nu este „ex post facto” prin ea însăşi, să nu devină aşa prin aplicarea ei.

Pe de altă parte, câteva cazuri au fost judecate, iar oamenii amendaţi după ce legea a fost abrogată, deci pentru o muncă făcută înainte.

În aproape toate cazurile informatorul, martorul acuzării sau probabil amândoi, erau oameni care făceau treabă sau afaceri în aceeaşi zi, iar uneori chiar cu persoanele acuzate, deşi omul care a respectat a şaptea zi a fost condamnat în toate instanţele, iar omul care nu a ţinut a şaptea zi. dar a făcut treabă şi afaceri cu cel care a ţinut această zi nu a fost pedepsit deloc, iar mărturia lui a fost admisă în faţa instanţei ca celălalt om să fie condamnat. Vă dau câteva exemple:

Mai întâi, un om pe nume Miliard Courtney, care a fost martorul acuzării, împotriva a doi oameni, Armstrong şi Eimore a luat cu el un om la care aceşti oameni lucrau şi acolo ei au făcut un contract pentru a acoperi o clădire şcolară; deci Courtney a convins pe aceşti doi oameni să nu respecte duminica, în acel moment el făcea afaceri cu ei.

Al doilea, J. L. Shockeg a fost judecat pe mărturia unui om pe nume Horamoud care a mers duminica acolo unde el lucra şi a căzut la învoială cu el pentru un cocoş Plymouth Rock.

Al treilea exemplu, un om pe nume J. L. James, care muncea duminica pe ploaie, fără nicio plată, ca o văduvă sărmană să se poată adăposti şi care era membră la altă biserică, a fost acuzat de nerespectarea duminicii pe baza mărturiei unui om care a cărat şi a cioplit lemne în aceeaşi zi în care au fost aduse cele şapte bârne ale omului care a fost condamnat.

A patra, Le Fever şi soţia lui au mers duminica în vizită la Allen Meeks. Ei l-au găsit pe Meeks plantând cartofi.

Meeks a încetat plantatul cartofilor şi a petrecut restul zilei cu ei, deci Meeks a fost condamnat pentru nerespectarea zilei de duminică şi a fost amendat pe baza mărturiei lui Le Fever.

Al cincelea exemplu, al doilea caz al domnului Meeks. RileyWarren a venit duminica acasă la el să discute despre angajarea la o şcoală publică. În conversaţia prietenească care a avut loc între ei, Meeks a menţionat involuntar, că şi-a reparat căruţa, în acea dimineaţă şi totuşi el a fost condamnat pentru nerespectarea zilei de odihnă pe baza mărturiei lui Riley Warren. Meeks a fost astfel efectiv obligat să fie martor împotriva lui însuşi – e clar că e o altă violare atât a Constituţiei statului, cât şi a Constituţiei Statelor Unite.

Al şaselea exemplu, băieţii lui Reeves trasportau lemne duminica. În pădurea de unde luau lemne ei au întâlnit un alt băiat, adventist de ziua a şaptea, John A. Meeks. care vâna veveriţe. Ei s-au alăturat băiatului la vânătoare alungând veveriţele din copaci, ca băiatul să le poată împuşca. Veveriţele au fost împărţite între băiatul Meeks şi băieţii Reeves. Meeks a fost acuzat, judecat şi condamnat pentru că nu a respectat duminica pe baza mărturiei tatălui celor doi băieţi care trasportau lemne şi care l-au ajutat să omoare veveriţe.

Al şaptea exemplu, James M. Pool, pentru că-şi lucra pământul în grădină, a fost condamnat pentru că nu a respectat duminica pe baza mărturiei unui membru „sfânt” al bisericii care se dusese acasă la Pool să cumpere tutun.

Daţi-mi voie să vă amintesc metodele de judecare, în cazul lui Scoles, J. A. Armstrong a fost chemat în faţa Marelui Juriu. După repetatele răspunsuri la întrebări referitoare la munca făcută duminica în diferite momente ale zilei câteva întrebări referitoare la afaceri şi trasport, el a fost întrebat direct dacă ştia vreun adventist de ziua a şaptea care a lucrat duminica, iar când prin natura cazului el a răspuns afirmativ, fiecare din Adventiştii de Ziua Şaptea pe care el i-a numit a fost acuzat, dar niciunul din altă categorie sau meserie. În al doilea rând James Armstrong a fost arestat din ordinul primarului. Când i s-a cerut mărturia pentru care Armstrong a fost arestat, primarul a spus că A. J. Vaughn i-a atras atenţia asupra activităţii lui Armstrong şi i- a spus: „Acum să văd că-ţi faci datoria”, deşi Vaughn a mărturisit prin jurământ că nu l-a văzut deloc pe Armstrong în ziua respectivă. Armstrong nu a fost arestat doar din ordinul primarului, dar a fost, de asemenea, judecat în faţa primarului, care era şi judecător de pace. Iar când Vaughn a declarat că nu l-a văzut pe Armstrong în ziua respectivă, primarul a devenit efectiv martorul acuzării şi judecător; iar întrebările pe care le-a pus arătau clar care este poziţia lui şi punctul lui de vedere asupra cazului.

Întrebarea pe care a pus-o fiecăruia din cei doi martori a fost: „Ce ştii despre munca domnului Armstrong în ziua de duminica, 27 iunie”? Întrebarea cuprindea tot ceea ce trebuia să fie dovedit prin judecată. Este de ajuns să arătăm că tot ceea ce este cuprins într-o astfel de lege duminicală este conţinut şi în acest proiect de lege al Senatului. Au fost multe alte cazuri, fiecare pe aceeaşi linie. Dar din întreaga listă de cazuri, este chiar un record cum oamenii care desfăşurau o muncă cinstită într-un fel în care era imposibil să deranjeze vreun suflet de pe pământ, au fost acuzaţi, judecaţi şi condamnaţi pe baza mărturiei unor oameni care, chiar dacă nu erau implicaţi cu totul în aceste cazuri, erau mult mai vinovaţi decât ei. Dacă persecuţia religioasă ar putea fi mai clar demonstrată decât prin aceste lucruri, sperăm ca niciodată să nu mai vedem ilustrarea ei.

Se poate pune întrebarea: „De ce nu s-a făcut recurs?”

Un recurs s-a făcut la Curtea Supremă a statului, în primul caz care a fost judecat. Hotărârea Curţii a fost confirmată prin aceste cuvinte: „Argumentul apelantului se reduce la următoarele: deoarece el în mod conştient crede că îi este permis, prin legea lui Dumnezeu să lucreze duminica el are voie să încalce, nepedepsit, statutul care declară nelegală activitatea aceasta; dar crezul religios al unui om nu poate fi acceptat ca justificare ca el să comită ceva ce-i considerat de legea ţării fiind un delict. Dacă legea operează aspru, aşa cum face adesea, remediul este în mâinile legislaturii. Nu este competenţa magistraturii să treacă peste înţelepciunea şi orientarea legislaţiei. Acesta este competenţa membrilor departamentului legislativ, iar pentru deciziile lor, ei trebuie să apeleze doar la corpul electoral.”

Hotărârea Curţii Supreme este asemănătoare de la un capăt la altul, cu condamnările şi procesele judiciare de pretutindeni. Se acordă legislaturii întreaga omnipotenţă a Parlamentului britanic şi, prin aceasta, se renunţă la necesitatea unei constituţii.

Doar pentru acest principiu hotărârea este neamericană. Niciun corp legislativ din această ţară nu este conceput pe modelul Parlamentului britanic, în ceea ce priveşte puterea. În această ţară, puterea fiecărei legislaturi este hotărâtă şi limitată prin constituţie. Este prerogativul Curţii Supreme de a lămuri înţelesul Constituţiei şi să hotărască dacă un act al legislaturii este constituţional sau nu. Dacă un act este constituţional, atunci trebuie aplicat, indiferent de rezultatele care vor fi. Iar Curtea Supremă este organismul prin care trebuie să fie descoperită constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea oricărei legi. Dar dacă, aşa cum declară această hotărâre, legislatura este omnipotentă şi că ceea ce face ea trebuie aplicat ca o lege, atunci Constituţia nu are niciun rost.

„Unul din principiile pe care se bazează Departamentul Judiciar este protecţia drepturilor constituţionale ale cetăţenilor.”

Atât timp cât există o Constituţie mai presus de legislatură, care defineşte şi limitează puterile ei, protejează şi apără drepturile cetăţenilor, în acelaşi timp şi Curtea Supremă are dreptul de a se pronunţa asupra actelor legislaturii. Curtea Supremă din Arkansas, în acest caz, în mod evident a abdicat de la adevăratele scopuri pentru care a fost înfiinţată sau, altfel spus, a răsturnat Constituţia din Arkansas, iar în ambele cazuri „s-a acordat legislaturii omnipotenţa Parlamentului britanic, care este opusă tuturor principiilor instituţiilor americane. Nici statul Arkansas nu este o excepţie în acest caz; deoarece aceasta este procedura obişnuită a Curţii Supreme, pentru susţinerea legilor duminicale. Ele nu pot fi susţinute pe baza vreunui principiu american; recursul trebuie făcut în fiecare caz şi, cu puţină probabilitate, se va face vreo excepţie atât în faţa principiilor biserică-stat ale guvernării britanice, cât şi în faţa principiului britanic al omnipotenţei puterii legislative.

Dar principiile americane sunt cu mult deasupra şi mult înaintate faţă de principiile guvernării britanice, prin aceea că ele recunosc restricţiile constituţionale asupra puterii legislative şi nu îngăduie nicio legătură dintre biserică şi stat; în consecinţă, legile duminicale niciodată nu au fost şi nu pot fi susţinute de principiile americane.

Că această observaţie critică la adresa Curţii Supreme din Arkansas nu este nedreaptă, noi avem dovada cea mai clară. Cei trei judecători care au alcătuit Curtea Supremă, erau membri ai Asociaţiei Bar din statul Arkansas. În mai puţin de 3 luni după ce această decizie a fost luată, Asociaţia Bar, în umanitate, a făcut un raport către stat pentru „lege şi reforma legii”, o copie oficială a acestui raport, o am şi eu. În acel raport, sub titlul „Legile duminicale” se scrie:

„Statutul nostru, aşa cum a apărut în publicaţia Mansfield, prevede că persoanele care sunt membre în societăţi religioase, care respectă ca Sabat oricare altă zi din săptămână, decât duminica, nu vor intra sub incidenţa acestui act, (legea duminicală) deoarece ele vor respecta o zi din şapte, conform credinţei şi practicii bisericii lor sau a societăţii lor.” (Mans Dig. sec. 1886).

„Acest statut era în vigoare din timpul organizării guvernării statului, dar din păcate a fost abrogat de actul din 3 martie 1885. (Acte 1885, pg. 37).

„În timp ce evreii rămân credincioşi, desigur, poruncilor lor originale, de a respecta a şaptea zi din săptămână, există şi în Statele Unite un corp mic, dar respectabil, de creştini, care cred în permanenţă că a şaptea zi din săptămână trebuie ţinută cu sfinţenie; iar în cazul Scoles, Curtea noastră Supremă a fost obligată să aplice o hotărâre împotriva unui membru al uneia dintre aceste biserici, pentru că s-a închinat lui Dumnezeu după cum îi dicta propria lui conştiinţă, care era susţinută după părerea sa de bune argumente teologice. Este absolut evident că sistemul impus acum şi care încurajează aşa cum o face, persecuţiile religiose, este o relicvă a Evului Mediu, când se credea că un om poate fi făcut credincios printr-un act al parlamentului.

Chiar în Massachusetts, unde legile duminicale au fost întotdeauna impuse cu o vigoare neobişnuită, sunt făcute excepţii în favoarea persoanelor care respectă religios oricare altă zi , în locul zilei de duminică. Considerăm că legea, aşa cum a apărut în „Mansfield’s Digest”, ar trebui restabilită cu un asemenea amendament care să împiedice vânzarea băuturilor alcoolice în ziua de duminică, aşa cum era probabil conţinutul secţiunii abrogate.

Acum, Constituţia din Arkansas spune:

„Toţi oamenii au un drept natural şi irevocabil de a se închina Dumnezeului Atotputernic, după cum le dictează propria conştiinţă; niciun om nu poate fi obligat să frecventeze, să ridice sau să sprijine vreun loc de închinare sau să susţină vreun cult, împotriva consimţământului său. Nicio autoritate umană nu poate, în niciun caz sau în oricare alt mod, să controleze sau să intervină în dreptul conştiinţei şi nicio preferinţă nu trebuie dată prin lege vreodată vreunui aşezământ, comunităţii religioase sau vreun mod de închinare.”

Acest raport al Asociaţiei Bar spune: „În cazul Scoles vs. State, Curtea Supremă a fost o bligată să aplice o hotărâre împotriva unui membru al uneia din aceste biserici, pentru că s-a închinat lui Dumnezeu, după cum i-a dictat propria conştiinţă.”

Membrii Curţii Supreme, fiind membrii ai Asociaţiei Bar, în acel raport în care se mărturiseşte că ei au validat o hotărâre împotriva unui om care a făcut ceea ce Constituţia, explicit declară, că toţi oamenii au un drept natural şi irevocabil.

Senator Blair:

– Deci dacă ei aveau o lege ca aceasta, ei au fost condamnaţi greşit prin această lege, aşa cum uneori sunt spânzuraţi oamenii nevinovaţi, dar nu puteţi argumenta că nu ar trebui să existe legi împotriva crimei, numai pentru că uneori sunt spânzuraţi oameni nevinovaţi. Aceasta este o greşeală în aplicarea legii. Nu puteţi argumenta prin aceasta că nu ar trebui să existe nicio lege.

Domnul Jones:

– Dacă ar fi fost arestaţi şi alţi oameni pentru că au lucrat duminica într-un număr asemănător ca şi al adventiştilor de ziua a şaptea, iar legea ar fi fost aplicată la fel pentru toţi, atunci inechitatea nu ar fi fost aşa de aparentă; iar dacă cei care nu erau Adventişti de Ziua a Şaptea şi care au fost arestaţi ar fi fost şi condamnaţi, chiar şi atunci nu ar fi fost aşa de evident aspectul de persecuţie. Dar când în toate faptele înregistrate în doi ani întregi, de existenţă a legii în această formă, nu a fost arestat nici măcar un patron de birt, nu a fost arestată nicio persoană care nu respectă ziua a şaptea, cu excepţia celor două nume menţionate, atunci nu poate fi explicaţie mai clară că legea a fost folosită ca mijloc de a revărsa ura religioasă împotriva unui grup de cetăţeni nevinovaţi, nu de altă crimă, decât că practicau o religie diferită de cea a majorităţii.

Sensul problemei este, iar întreaga istorie a acestor proceduri demonstrează acest lucru – că de la început până la sfârşit aceste condamnări au fost doar manifestarea acelei persecuţii, al spiritului intolerant care întotdeauna se face simţit când vreo categorie de bigoţi poate controla puterea civilă. Informaţiile pe care s-au bazat acuzaţiile au fost date în mod perfect, în adevăratul spirit al inchiziţiei. Acuzaţia însăşi este o denaturare a formei legale şi o defăimare a justiţiei.

Principiul era mai valoros pentru Evul Mediu, decât pentru o naţiune civilizată din timpurile moderne; iar Curtea Supremă care a confirmat condamnările este cea care este împotriva primelor principii ale legii constituţionale sau ale convenţiilor constituţionale.

Iar dacă Congresul ar aplica sancţiunile legislaţiei religioase, într-o anumită măsură care să permită aprobarea acestei legi duminicale, acum dată, pentru studiu, iar principiile ei ar fi aplicate în toate Statele, istoria din Arkansas din 1885-1887 s-ar repeta la scara întregii naţiuni. Eu pot, demonstra acest lucru, cel puţin tot atât de mult cât este intenţia celor care acţionează în favoarea legii. Rev. D. Mc. Allister este unul din principalii oameni ai Asociaţiei Reformei Naţionale. Această Asociaţie şi Uniunea Temperanţei Creştină a Femeilor au ţinut împreună o convenţie la Lakeside, Ohio, în iulie 1887; vorbind despre conţinutul legii duminicale, Dr. Mc. Alliaster a spus:

„Lăsaţi omul să fie ceea ce este – evreu, adventist de ziua a şaptea sau de orice comunitate sau dintre cei care nu ţin duminica - lăsaţi legea să se aplice fiecăruia şi nu va fi nicio profanare publică a primei zile din săptămână, a Sabatului creştin, duminica, a zilei de odihnă pentru naţiune. Ei pot să ţină orice altă zi din săptămână ca să o respecte; dar acea zi care este o zi din şapte, pentru întreaga naţiune, să nu lăsăm să fie profanată public, fie de un demnitar fie de un cetăţean obişnuit, nobil sau de rând, bogat ori sărac.”

Apoi cineva din sală a spus că:

„Există o lege în statul Arkansas care obligă oamenii să respecte duminica, iar rezultatul este că multe persoane cinstite, nu numai că au fost închise, dar şi-au pierdut şi proprietatea şi chiar viaţă.”

La care Dl. Mc. Allister, a răspuns cu răceală:

„Este mai bine ca să sufere câţiva, decât ca întreaga naţiune să-şi piardă ziua de odihnă.”

Acest argument este identic cu cel prin care fariseii în ziua lui Hristos, se justificau ei înşişi, omorându-L.

S-a spus că: „Este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi nu să piară tot neamul” (Ioan 11:50).

Apoi Scriptura spune:

„Din ziua aceea, au hotărât să-L omoare.” (vers.53).

Din cauza acestui principiu mărturisit fără ruşine de chiar omul care conduce acţiunea de adoptare a acestei legi duminicale naţionale; din cauza efectelor practice ale legii din Arkansas şi Tennesse şi în aceeaşi măsură în Pennsylvania – din această pricină vă spunem domnilor din Senatul Statelor Unite, nu vă puteţi permite să daţi acestor oameni puterea pe care ei o caută prin adoptarea acestei legi duminicale. Cuvântul domnului senator Crackett, pe care l-am citit a fost prezentat în adunarea legislativă din Arkansas, când a pledat pentru refixarea clauzei înlăturate – când el pleda de fapt pentru toleranţă.

Senator Blair:

– Ştiţi dacă acest tânăr avea bani sau prieteni?

Domnul Jones:

– Dr. Lewis, puteţi preciza dacă el avea sau nu bani?

Dr. Lewis:

– Cazul nu a fost niciodată raportat altei biserici pentru ajutorare. În ceea ce priveşte starea lui personală, nu ştiu.

Senator Blair:

– Nu credeţi că a fost un om ciudat, care a lăsat să-i fie ucis copilul, iar soţia să-i moară de foame?

Dr. Lewis:

– Cazul nu ne-a fost raportat la bisericile noastre din nord.

Domnul Jones:

– Referitor la această ciudăţenie voi spune că John Bunyan a stat doisprezece ani în închisoarea Bedford, când el putea să iasă de acolo, spunând pur şi simplu cuvântul „da” şi să fie de acord că nu va mai predica.

Senator Blair:

– Este o mare diferenţă să i se ceară să spună că se va reţine să-şi îndeplinească marea sa misiune din biserică. El predica Evanghelia şi nu ar fi fost de acord să nu predice Evanghelia.

Dar aici este vorba de un om care a lăsat femeia şi copilul să moară, decât să plătească 25 dolari sau 50 dolari, să fie liber şi să aibă posibilitatea să muncească pentru ei.

Domnul Jones:

– Ce fel de lege este aceea care pune conştiinţa unui om să aleagă între soţia şi copilul său ori să plătească o amendă de 25 dolari sau 50 dolari? Dar să presupunem că el ar fi plătit amenda şi că ar fi fost liber să meargă iar la muncă, cât timp ar fi putut munci?

Când ar fi venit duminica următoare, era datoria lui faţă de soţie şi copil să muncească pentru ei. Trebuie să meargă la muncă duminica sau să meargă iar la condamnare şi din nou să plătească o amendă de 25 dolari sau 50 dolari? Cât ar fi putut dura asta? Nu sunt prea mulţi fermieri săraci care să poată renunţa la 25 dolari sau 50 dolari, săptămânal, peste toate celelalte cheltuieli, ca să fie corect şi să plătească regulat amenzile pentru avantajul de a-şi continua ocupaţia lor cinstită, pe propriile cheltuieli. Dar se poate spune „Să nu lucreze duminica, iar ei nu vor trebui să plătească amenda.”

Bine, dacă el consimte să nu lucreze duminica, consimte să fie jefuit de o şesime din timpul lui, timp în care el îşi câştigă necesarul de întreţinere pentru soţia şi copilul său. Pentru că ceea ce face statul într-un asemenea caz este clar că-l jefuieşte de o şesime din timpul său; şi este ori o confiscare făţişă, ori o confiscare deghizată într-o amendă impusă ca o pedeapsă pentru că a refuzat să-i dea voie să-l jefuiască de o şesime din timpul său. Fie că-i asta sau alta, el trebuie să renunţe la dreptul său de a se închina lui Dumnezeu după cum îi dictează conştiinţa şi Cuvântul Domnului, deci abandonează drepturile conştiinţei sale. La asta se ajunge, deoarece legea duminicală este o încălcare directă a drepturilor de conştiinţă. Mai mult decât atât, legile duminicale sunt nu numai o încălcare a drepturilor constituţionale, ci şi a dreptului inalienabil de dobândire, de posesie şi de protejare a proprietăţii. Voi adopta aici limbajul Curţii Supreme din California, limbaj care niciodată nu va fi pus la îndoială:

„Dreptul de a proteja şi poseda proprietatea nu este protejat mai evident de Constituţie decât dreptul de dobândire. Dreptul de a dobândi include dreptul de a folosi mijloace proprii pentru a-şi atinge scopurile. Dreptul însuşi ar fi neputincios fără puterea de a folosi evenimentele necesare. Dacă legislaţia are autoritatea de a fixa un timp pentru odihna obligatorie... aceasta este fără limită şi se poate extinde până la interzicerea permanentă a tuturor ocupaţiilor orişicând... Ca o Constituţie să declare un drept inalienabil, dar în acelaşi timp să-i lase legislaturii putere nelimitată peste ea, ar fi o contrazicere de termeni, de prevederi fără sens, dovedind că o Constituţie este o simplă barieră de pergament, incapabilă să protejeze cetăţenii, înşelătoare şi iluzorie, al cărei rezultat practic ar fi să distrugă, nu să apere drepturile pe care ei pot pretinde să le apere. Legislatura, deci, nu poate să interzică folosirea proprie a mijloacelor de dobândire a proprietăţii, „decât dacă pacea şi securitatrea statului o cer.” (Ex. parte. Newman, 9 Cal., pg. 517, 510).

Dar pacea şi securitatea statului au cerut-o în cazurile amintite aici? Poate fi vreodată împotriva păcii şi securităţii statului ca orice om să-şi continuie ocupaţiile sale cinstite, legale, şi chiar lăudabile? Este împotriva păcii şi securităţii statului să le interzici. Pentru că aşa cum am demonstrat mai înainte, ca statul să facă aşa înseamnă să înscrie ocupaţiile cinstite în registrul contravenţiilor; să pună cetăţeni paşnici şi muncitori în rând cu criminalii, să pună un premiu pentru lene şi nepăsare.

Este cu siguranţă împotriva păcii şi securităţii oricărui stat să se facă asemenea lucruri.

S-a demonstrat clar că legile duminicale reprezintă o încălcare a dreptului inalienabil de dobândire şi posesie a proprietăţii, iar ca acel om din Arkansas să respecte legea, a trebuit să renunţe la dreptul său inalienabil.

Mai mult încă: Deoarece dreptul de dobândire a proprietăţii include şi dreptul de a folosi mijloacele potrivite pentru a-şi atinge scopul, iar o asemenea lege privează omul de a folosi asemenea mijloace pe durata unei şesimi din timpul său, reiese că este încălcare a acelei prevederi a amendamentului 14 la Constituţia Statelor Unite, care precizează că: „Niciun stat nu va priva vreun cetăţean de viaţă, libertate, proprietate, decât prin aplicarea legii.” Toate acestea sunt cuprinse în întrebarea dacă acel om trebuie să recunoască legea într-o asemenea măsură încât să plătească amenda. Dacă da, atunci în mod inevitabil urmează ca toată avuţia lui să o dea pentru plata amenzilor, ori, altfel spus, el trebuie să aleagă între păstrarea drepturilor conştiinţei sale sau să permită confiscarea unei şesimi din timpul său, iar aceasta într-o anumită proporţie din proprietate, deoarece pentru cetăţenii harnici, timpul este avere. Dar dacă statul, printr-o lege duminicală sau prin orice alt mijloc, poate confisca o parte din ea, el o poate confisca pe toată. Unde, deci începe rezistenţa faţă de opresiune? Eu spun că chiar de la prima ei apariţie. Sub acoperirea unui cuvânt „dare” Charles I a luat o mică sumă de bani de la fiecare proprietar din Anglia. Partea lui John Hampden era de aproape 7 dolari şi 75 de cenţi. Era un om bogat, dar a refuzat să plătească, iar refuzul său de a plăti acea sumă neînsemnată a făcut ca întreaga Anglie să fie cuprinsă de confuzie şi împinsă spre război civil, regele şi-a pierdut capul; Hampden însuşi şi-a pierdut viaţa, iar toate acestea s-au întâmplat deoarece nu s-a plătit neînsemnata sumă de 7 dolari şi 75 de cenţi, mai puţin de 1/3 din amenda impusă acestui om care a refuzat să accepte confiscarea unei şesimi din averea sa. Dar refuzul lui John Hampden de a plăti bani, a stabilit principiul constituţional, că fiecare om are dreptul inalienabil de a dobândi, a poseda, de a apăra proprietatea – un drept care a fost încălcat în acest caz. Numai pe baza acestui principiu, acel om a avut deplină dreptate să refuze să plătească amenda impusă de legea duminicală. Dar fiindcă a fost implicat şi dreptul inalienabil al conştiinţei, el a avut dublă justificare în refuzul său de a se supune legii sau să recunoască principiul.

Senator Blair:

– Să presupunem că ar fi fost un om vinovat Să presupunem că nu a crezut că era o contravenţie să furi şi că în mod conştient s-a gândit că poate să ia din bunurile altuia. El a fost condamnat conform legii şi trebuia să plătească o amendă de 25 dolari. Trebuie oare să pună dreptul conştiinţei peste cerinţele soţiei şi copilului, peste hotărârea comunităţii şi a statului în care trăieşte şi căruia îi datorează toate drepturile de a se bucura de proprietate şi de tot ce are?

În acest caz omul a făcut tot acest rău în loc să plătească 25 dolari sau 50 dolari; şi zice că el a făcut asta pe motivul conştiinţei sale.

Domnul Jones:

– Cazurile nu sunt deloc paralele, numai dacă într-adevăr consideraţi tot o contravenţie ca un om să-şi continuie ocupaţia cinstită la fel ca şi cum ar fura. Acesta este, după cum am demonstrat, chiar lucrul pe care-l fac legile duminicale. Dar noi vom protesta mereu ca cetăţenii cinstiţi să nu fie puşi pe acelaşi plan cu hoţii.

Omul care fură, ia din averea altora fără să compenseze şi fără să-şi pună problema dreptului. Deci, dacă statul ia de la el avere sau timp, fără compensare, el nu poate să se plângă de nedreptate. Dar în cazul omului care lucrează duminica, el nu încalcă dreptul omului în nicio măsură; el nu ia din averea omului sau din timpul lui în niciun fel; mult mai puţin, el o face fără răsplată. Ca statul să pedepsească hoţul, este corect. Dar ca statul să pedepsească cetăţenii harnici este evident incorect.

Dar pe lângă toate astea, aţi auzit vreodată de un om a cărui conştiinţă îl învaţă că este corect să fure, că este o convingere cinstită să furi?

Senator Blair:

– Am auzit de multe judecăţi în care un individ a mărturisit că a încălcat legea, din motive de conştiinţă şi a fost pedepsit.

Domnul Jones:

– Desigur şi creştinii au fost condamnaţi la moarte în Imperiul Roman, pentru că au încălcat legea.

Senator Blair:

– Dar prin aceasta nu se răspunde la întrebarea mea, nici nu este necesar să se răspundă.

Domnul Jones:

– Este dreptul oricărui om de a încălca orice lege care încalcă drepturile sale constituţionale şi este dreptul lui de a încălca în mod conştient orice lege care încalcă drepturile conştiinţei. Dumnezeu îl consideră nevinovat pe omul care încalcă legea care se interpune în legătura omului cu Dumnezeu – legea care încalcă drepturile conştiinţei.

A se vedea cazul „Regele împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego”, şi „Statul” împotriva lui Daniel, prezentate în Daniel, cap. 3 şi 6.

Finalul cazului din Arkansas, prezentat de senatorul Crockett a fost că sărmanul om şi-a pierdut şi soţia şi copilul.

Senator Blair:

– Ce s-a întâmplat cu el?

Domnul Jones:

– El a părăsit statul.

Senator Blair:

– Aş considera că trebuia să-l părăsească.

Domnul Jones:

– Şi eu consider tot aşa, domnule. Dar ce se poate spune mai mult despre libertate în această ţară, în care se pot întâmpla asemenea lucruri? Este de asemenea adevărat şi despre alţi şase oameni care şi-au urmat propriile conştiinţe – la fel de buni, cinstiţi, virtuoşi cetăţeni pe când locuiau în Arkansas.

Senator Blair:

– Este şi o mare mistificare despre ceea ce dictează propria conştiinţa a cuiva. Dacă un om îşi orientează conştiinţa împotriva obligaţiilor de a face ceea ce este corect şi de a-şi îndeplini datoriile faţă de societate, o astfel de conştiinţă lipsită de inteligenţă şi neinformată poate să distrugă întreaga societate. Aceasta nu este întotdeauna conştiinţă.

Domnul Jones:

– Vă rog să mă scuzaţi domnule. Drepturile conştiinţei sunt întotdeauna sacre. Nu există conştiinţă în ceea ce priveşte statul; conştiinţa se referă la Dumnezeu şi la ceea ce a poruncit El; iar omul citeşte în Biblie ceea ce porunceşte Dumnezeu. Voi adopta aici cuvintele Justiţiei – afiliate la Curtea Supremă a Statelor Unite, domnul Stanley Matthews, în cuvântul său referitor la acest subiect, la Cincinnati School Board, vs.Minor et al. El spune:

„Le putem numi excentricităţi ale conştiinţei capricii, dacă ne place; dar referitor la problemele religioase nu avem niciun drept să le neglijăm sau să le dispreţuim, n-are importanţă cât de triviale sau absurde le putem considera că sunt. În primele zile ale martirilor creştini, lectorii şi soldaţii romani dispreţuiau şi ridiculizau fanatismul care a refuzat simpla conformare unei situaţii de a pune un bob de tămâie pe altarul ridicat pentru Cezar care şi-a acordat titlul şi onoarea de „divin”. Istoria este plină de mărturii ale sacrificiilor sângeroase de la care oamenii credincioşi care s-au temut mai mult de Dumnezeu decât de oameni, nu s-au oprit şi care, cruzilor persecutori, li se păreau doar simple obiceiuri şi concesii.

„Conştiinţa”, dacă vreţi, este un lucru delicat şi trebuie privit cu gingăşie şi în aceeaşi măsură în care un om îşi conservă propria integritate morală (înalţă lumina conştiinţei în el. după cum străluceşte în el slava lui Dumnezeu pentru a-i descoperi adevărul), tot aşa trebuie să privească şi el la conştiinţa altui om şi să aplice principiile cardinale ale vieţii şi practicii creştine.

„Orice doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.”

Senator Blair:

– Ar trebui ca acei oameni care în mod conştient cred în dragostea liberă, să li se acorde toleranţă.

Domnul Jones:

– Nu e nicio referire la aşa ceva. Unde este o convingere conştientă pentru dragostea liberă? N-am descoperit- o. Nu există loc pentru aşa ceva.

Senator Blair:

– Dar trebuie să fie legi care să interzică imoralitatea?

Domnul Jones:

– Vă rog să definiţi ce este „imoralitatea” şi apoi voi răspunde la întrebarea dumneavoastră.

Senator Blair:

– Dacă nu ştiţi ce înseamnă expresia, eu nu mă angajez să vă lămuresc.

Domnul Jones:

– Eu ştiu ce înseamnă.

Senator Blair:

– Atunci de ce îmi cereţi mie să o definesc? De ce nu răspundeţi la întrebare?

Domnul Jones:

– Deoarece sunt sensuri modificate ale cuvântului care-l face să se refere la nelegiuire (la păcat). Imoralitatea este ea însăşi o încălcare a legii lui Dumnezeu, iar guvernarea civilă nu are niciun drept să pedepsească vreun om care a încălcat legea lui Dumnezeu. Eu zic că la drept vorbind legea civilă nu poate să interzică imoralitatea şi nu are niciun drept să încerce. Moralitatea se defineşte astfel: „Moralitatea: Relaţia de conformare sau neconformare faţă de adevăratele standarde sau reguli morale... Conformarea unei fapte faţă de legea divină.”

Deoarece moralitatea este conformarea unui act faţă de legea divină, este clar că moralitatea aparţine numai lui Dumnezeu, iar guvernarea civilă nu are nimic de-a face cu aceasta.

Deci, legea morală este definită astfel. „Voinţa Domnului ca supremă autoritate morală referitoare la caracterul şi comportarea tuturor fiinţelor responsabile; regula de comportare este obligatorie, pe baza conştiinţei sau a naturii morale.” „Legea morală este rezumată în Decalog scris de mâna lui Dumnezeu pe cele două table de piatră şi înmânate lui Moise pe Muntele Sinai.”

Aceste definiţii sunt evident conform Scripturii – Scriptura arată că cele zece porunci constituie legea lui Dumnezeu; că ele exprimă voinţa lui Dumnezeu, că aparţin conştiinţei şi că ia în considerare gândurile şi intenţiile inimii şi că datoria fiecărui om faţă de Dumnezeu este să se supună acestor porunci.

Scriptura spune:

„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiastul 12:13).

Iar Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi, oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii. Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele sau va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său „Prostule”, va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule”, va cădea sub pedeapsa focului ghenei.’’ (Matei 5:21, 22).

Apostolul Ioan referindu-se la acelaşi lucru spune:

„Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş.” (1 Ioan 3:15).

Din nou Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime „să nu preacurveşti”. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Matei 5:27, 28.

Alte exemple pot fi date, dar acestea sunt suficiente pentru a arăta că supunerea faţă de legea morală înseamnă moralitate; că ea aparţine gândurilor şi intenţiilor inimii şi deci chiar prin natura cazului este departe de controlul puterii civile. A urâ este crimă, a pofti înseamnă idolatrie; să te gândeşti la o femeie ca s-o pofteşti este adulter – toate acestea sunt la fel de imorale şi încalcă legea morală, dar nicio guvernare civilă nu caută să le pedepsească. Un om poate să-şi urască vecinul toată viaţa; el poate pofti orice lucru de pe pământ; el poate pofti orice femeie pe care o vede – el poate să facă asta toată viaţa lui. Dar atât timp cât acestea se limitează la gândurile lui, puterea civilă nu se poate atinge de el. Ar fi dificil să-ţi închipui o persoană mai imorală decât este un asemenea om, totuşi statul nu-l poate pedepsi Nici nu încearcă să-l pedepsească. Acest lucru demonstrează încă odată că statul nu poate avea nimic de-a face cu moralitatea sau imoralitatea.

Dar să mergem mai departe. Să lase numai ca ura lui să-l conducă, fie printr-un cuvânt sau semn, să încerce un ultraj faţă de vecinul său şi statul îl va pedepsi; să-l lase numai ca prin pofta lui să pună mâna pe ceea ce nu este al lui, în încercarea de a fura, iar statul îl va pedepsi; să lase doar gândurile necurate să-l determine să violeze vreo femeie, iar statul îl va pedepsi.

Să avem în vedere că chiar şi atunci statul nu-l pedepseşte pentru imoralitate, ci pentru fapte antisociale. Imoralitatea stă în inimă şi poate fi măsurată doar de Dumnezeu. Statul nu pedepseşte niciun om pentru imoralitate. Dacă ar face-o, ar trebui să pedepsească ca pe un criminal un om care îl urăşte pe altul şi să-l pedepsească ca pe un idolatru pe cel care pofteşte, şi să-l pedepsească ca pe un adulter pe cel care are gânduri necurate; deoarece conform adevăratelor standarde ale moralităţii, ura înseamnă crimă, pofta este idolatrie şi necurăţia constituie adulter. Deci este clar că statul, de fapt, nu pedepseşte niciun om pentru că este imoral, ci pentru fapte antisociale, el nu poate pedepsi imoralitatea; el trebuie să pedepsească faptele antisociale.

Deosebirea se vede chiar prin termenii prin care este desemnat statul sau guvernarea naţională, se numeşte guvernare civilă. Nicio persoană, ci doar un teocrat, se poate gândi să o numească guvernare morală. Stăpânirea lui Dumnezeu este singura autoritate morală. Dumnezeu este singurul stăpânitor moral. Legea lui Dumnezeu este singura lege morală.

Numai lui Dumnezeu îi aparţine puterea de a pedepsi imoralitatea, care înseamnă încălcarea legii morale. Stăpânirile oamenilor sunt guvernări civile, nu morale. Legile statelor şi naţiunilor sunt legi civile nu morale.

Autorităţilor guvernării civile, le revine sarcina de a pedepsi faptele antisociale care înseamnă încălcarea legii civile. Nu este atribuţia lor de a pedepsi imoralitatea. Aceasta aparţine doar Autorului legii morale şi al sensului moral, care este singurul judecător al dimensiunii morale a omului. Toate acestea trebuie să fie clare pentru oricine se gândeşte cum se cuvine la aceste probleme şi sunt confirmate de definiţia cuvântului „civil”, care înseamnă: „civil, aparţinând unui oraş stat sau unui cetăţean, în relaţiile sale cu semenii sau cu statul.” Prin aceasta se vede mai clar că noi datorăm Cezarului (guvernarea civilă) numai ceea ce este civil, iar lui Dumnezeu ceea ce este moral şi religios, iar că niciun om din nicio adunare sau organizaţie, nu are vreun drept de a pedepsi imoralitatea. Oricine încearcă acest lucru uzurpă drepturile lui Dumnezeu.

Inchiziţia este logica inevitabilă a oricărei pretenţii pe care o face o adunare de oameni pentru a pedepsi imoralitatea; deoarece ca să pedepseşti imoralitatea este necesar în unele cazuri să ajungi la gândurile şi intenţiile inimii. Papalitatea asumându-şi dreptul de a obliga oamenii să fie morali şi să-i pedepsească pentru imoralitate, a avut cumplitul curaj de a conduce principiul răului la consecinţele sale logice. Pentru realizarea acestui principiu, s-a constatat că era esenţial ca să ajungi la secretul din inima oamenilor; s-a constatat că tortura aplicată cu atenţie în cele mai multe cazuri, stoarce de la oameni o mărturie completă a celor mai secrete intenţii din inimile lor. Inchiziţia a fost instaurată ca cel mai bun mijloc prin care să realizeze scopul dorit.

Atât timp cât oamenii sunt de acord cu propunerea că este de competenţa guvernării civile să impună moralitatea, n-are importanţă dacă ei condamnă inchiziţia; pentru că acel tribunal e singurul rezultat logic al propunerii. Atât despre problema moralităţii şi statului în sensul adevărat şi autentic al cuvântului „moralitate”. Dar, după cum am spus la început, există un sens adaptat, în care este folosit cuvântul „moralitate”, sens care se referă numai la relaţia omului cu semenii săi; şi cu referire la acest mod de a privi moralitatea, se spune uneori că puterea ciuvilă trebuie să impună moralitatea pe baze civile. Dar moralitatea pe baze civile este doar buna-cuviinţă iar impunerea moralităţii pe bază civilă înseamnă impunerea bunei cuviinţe şi nimic altceva. Fără inchiziţie, este imposibil ca puterea civilă să-şi ridice jurisdicţia dincolo de lucrurile civile sau să impună altceva decât buna cuviinţă.

Dar se poate întreba: puterea civilă nu impune respectarea poruncilor lui Dumnezeu, care spun „Să nu furi”, „Să nu ucizi”, „Să nu comiţi adulter”, „Să nu mărturiseşti strâmb”?

Nu pedepseşte puterea civilă încălcarea poruncilor lui Dumnezeu? Eu vă răspun: Puterea civilă nu impune aceste porunci, nici nu pedepseşte încălcarea lor ca porunci ale lui Dumnezeu. Statul interzice crima, hoţia, mărturia falsă, iar unele state interzic şi adulterul, dar nu ca porunci ale Domnului. Încă din timpuri imemoriale, stăpânirile care nu cunoşteau nimic despre Dumnezeu au interzis aceste lucruri. Dacă statul trebuie să impună aceste lucruri ca porunci ale lui Dumnezeu, el trebuie să cunoască gândurile şi intenţiile inimii, dar acest lucru nu este de competenţa niciunei puteri pământeşti.

Pe baza acestor exemplificări se stabileşte, evident, principiul bunului simţ, că stăpânirilor civile le aparţine numai ceea ce implică termenul însuşi – ceea ce e civil. Rostul guvernării civile este civil şi nu moral. Funcţia lui este să asigure ordinea în societate şi să asigure tuturor persoanelor odihna, în condiţiile corespunzătoare, protejându-i de toate faptele antisociale. Moralitatea aparţine lui Dumnezeu – buna cuviinţă aparţine statului. Imoralitatea trebuie să fie pedepsită – poate fi pedepsită numai de Dumnezeu. Lipsa bunei cuviinţe trebuie să fie pedepsită de stat, iar statul nu poate să pedepsească altceva mai mult decât atât.

Prin aceste argumente am ajuns la enunţarea principiului etern, cu care am început, pe care ne bazăm şi pe care ne vom baza întotdeauna, principiul cuprins în Constituţia Statelor Unite care interzic Congresul să voteze vreo lege pentru instaurarea unei religii sau prin care să interzică practicarea liberă a religiei, principiu stabilit de Isus Hristos – „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

 

REMARCILE Rev. A. H. LEWIS, D.D.

Dr. Lewis:

– Domnule preşedinte, obiecţia făcută de prof. Jones faţă de scutirea pentru cei care respectă sâmbăta mi se pare în întregime imaginară. Deoarece se referă şi la baptiştii de ziua a şaptea, ştiu că ar fi imposibil pentru orice om ca să deschidă un local duminica, pe motivul că el este-baptist de ziua a şaptea. Este un lucru necunoscut de-a lungul istoriei lor, mai mult, de două secole, ca un baptist de ziua a şaptea să fi deţinut un birt.

Un asemenea om dar şi mai puţin un membru al bisericii, nu ar fi obţinut recunoaşterea vreunei comunităţi sau a unei biserici baptiste de ziua a şaptea. Din câte cunosc despre adventiştii de ziua a şaptea nu cred ca un asemenea caz ar fi putut să apară în rândul lor. Posibilitatea unei asemenea pretenţii viclene ar putea fi uşor înlăturată printr-o prevedere care cere ca în caz de îndoială, cei care pretind că respectă a şaptea zi să i se ceară o dovadă oficială a legăturii sale cu biserica de ziua a şaptea; o asemenea dovadă ar pune capăt tuturor dificultăţilor.

 

RĂSPUNS:

Domnul Jones:

– Domnule preşedinte, este desigur adevărat că este ceva neîntâlnit ca un baptist de ziua a şaptea sau un adventist de ziua a şaptea să deţină un local, dar dacă legile duminicale sunt impuse cu o clauză de scutire în favoarea celor care respectă ziua a şaptea, acesta nu va mai fi ceva deosebit pentru prea multă vreme. Este, de asemenea, adevărat, că un asemenea om nu ar putea obţine calitatea de membru într-o biserică baptistă sau adventistă. Dar ce-i împiedică pe deţinătorii de localuri să organizeze propria lor biserică baptistă sau adventistă? Ce-i poate împiedica pe ei sau pe orice altă categorie de oameni de afaceri să-şi organizeze propriile biserici, să-şi aleagă proprii demnitari şi pastori, numindu-se ei înşişi baptişti de ziua a şaptea, ori Adventişti de Ziua a Şaptea. Nimic nu-i poate împiedica, decât dacă statul însuşi va prelua răspunderea tuturor bisericilor şi credincioşilor de ziua a şaptea şi se va îngriji de organizarea şi de primirea membrilor. Acest lucru chiar s-a făcut înainte. În zilele teocraţiei în Noua Anglie, Massachusetts a adoptat o lege:

„Pe viitor niciun om nu va avea acces la libertatea acestui organism politic, decât cei care sunt membri unor biserici, de acelaşi fel. Era un număr considerabil de oameni care nu făceau parte din nicio biserică şi nu putea să facă parte deoarece nu erau creştini. Aceşti oameni au început să-şi organizeze propriile biserici. Următorul pas pe care trebuiau să-l facă autorităţile şi pe care l-au şi făcut, a fost să adopte o lege:

„Deoarece, după cum s-a constatat dintr-o experienţa tristă, că s-au întâmplat multe nereguli şi necazuri atât pentru biserică cât şi pentru stat, din cauza demnitarilor şi membrilor unor asemenea biserici, care s-au adunat... în mod nelegal... se hotărăşte ca... această Curte nici acum, nici mai târziu nu va acorda unor asemenea grupuri de oameni dreptul de a se organiza într-un fel de societăţi bisericeşti, înainte de a prezenta intenţiile lor mai întâi magistraţilor şi conducătorilor majorităţii bisericilor din această jurisdicţie şi să obţină aprobarea lor.” (Emancipation of Massachusetts, pg. 28-30.)

Prin asta, domnilor, veţi vedea că adoptarea acestei legi duminicale, deşi este primul pas, nu va fi desigur ultimul pas, iar în unele direcţii nu va fi singurul. Oferta lor pentru clauza de scutire este o mărturie voluntară că impunerea legii fără o clauză ar fi nedreaptă; dar dacă clauza de scutire este prevăzută şi aplicată, statul îşi depăşeşte propria jurisdicţie; dar dacă clauza de scutire este prevăzută dar nu se aplică cu stricteţe, întreaga lege se anulează.

Ar fi bine ca Congresul să privească cu multă înţelegere acest proiect şi să refuze categoric să intervină în această problemă, întreaga problemă depăşeşte jurisdicţia puterii civile şi ar fi mai bine ca puterea civilă să nu intervină deloc.

Dar Dr. Lewis a propus să se prevină toate neregulile, cerându-se fiecărui om care respectă a şaptea zi, să aducă o dovadă oficială a apartenenţei sale la o biserică de ziua a şaptea. Dar prin asta nu s-ar pune capăt acestei nereguli; deoarece aşa cum am arătat, i-ar reveni statului rolul de a hotărâ care este adevărata biserică de ziua a şaptea. Dar aceasta nu este cea mai greşită trăsătură a propunerii. Dacă Dr. Lewis reprezintă oficial comunitatea baptiştilor de ziua a şaptea, iar pentru comunitate, propune ca de bună voie el însuşi şi toţi oamenii săi să aibă „bilet de trecere”, eu nu am nicio obiecţie deosebită; asta este treaba lor; deşi mi se pare o propunere extrem de generoasă, dacă nu chiar o procedură extraordinară. Eu zic că ei au voie să facă asta, dacă aşa vor. Dar în ceea ce mă priveşte pe mine şi, în general, pe adventiştii de ziua a şaptea, nu numai în calitate de creştini, dar şi ca cetăţeni americani, respingem cu dispreţ şi refuzăm categoric orice principiu al unei asemenea propuneri. Ca cetăţeni ai Statelor Unite şi în calitate de creştini noi refuzăm categoric şi pentru totdeauna să ne punem noi înşine sub ocrotirea unui astfel de „bilet de trecere” printr-o asemenea propunere.

 

NOTĂ

 

Că argumentul meu nu a fost aşa de nefondat la început, nici aşa de „complet imaginar”, după cum a presupus Dr. Lewis, s-a demonstrat concludent, chiar şi pentru el, în timpul acestei intervenţii. Rubrica „Perla zilei”, din „Mail and Express”, New York, organul oficial al Uniunii Americane de Duminică, din martie 1889, a dat următorul argument din Plainfield [N. J.] Times (fără dată):

„De regulă, Plainfield, N.J. este un oraş foarte liniştit duminica. Magazinele de băuturi, magazinele alimentare, tutungeriile sunt închise prin impunerea unei hotărâri a oraşului. Dacă un cetăţean vrea o ţigară, poate să-i fie dată de unul din farmaciştii care refuză să vândă duminica sau poate să meargă la doi comercianţi care au voie să deschidă magazinele lor duminica, deoarece ei respectă sâmbăta ca Sabat. Cu câtva timp în urmă, un om de credinţa catolică, pe care-l atrăgeau afacerile de duminică, a început să frecventeze regulat biserica baptistă de ziua a şaptea, în cele din urmă el a cerut să fie admis în comunitatea bisericii. Un membru din conducerea oficială a fost sesizat că solicitantul, prin calitatea de membru, nu urmărea decât afacerile. El a fost cercetat atent de oficialităţile bisericii şi, în final, el a mărturisit că voia să deschidă o tutungerie şi să lucreze duminica. Omul a apărut într-o lumină proastă din cauza intenţiilor sale de negustorie. El nu a fost primit în comunitate.”

Pare a fi ceva asemănător cu „ironia sorţii”, dar acest lucru se întâmplă chiar la oamenii pe care Dr. Lewis i-a reprezentat şi chiar în oraşul în care Dr. Lewis locuieşte.

 

REMARCILE DOAMNEI J. C. BATEHAM

 

Doamna Bateham:

– Aş vrea să spun că problema care a fost discutată a fost luată în considerare cu atenţie de Uniunea de Temperanţă Creştină a Femeilor; noi am sesizat pericolul, am dorit să fim foarte corecţi. Am consultat nouă persoane din diferite categorii, care respectă ziua a şaptea, ca să ştim dacă doresc o asemenea scutire şi dacă vor fi mulţumiţi cu ceea ce s-a propus.

S-a constatat că ei sunt de acord cu o asemenea prevedere, ca cea sugerată şi credem că s-ar putea proceda astfel încât să li se dea această scutire pe care o doresc, deoarece ei au spus că este necesară o asemenea scutire.

Senator Blair:

– Daţi-mi voie să vă pun câteva întrebări, doamna Batehman, ca să vedem dacă Uniunea Temperanţei Creştine a Femeilor a înţeles ceea ce şi-a propus să realizeze prin această legislaţie. Avem aici un proiect de lege care se referă la comerţul interstatal, la activitatea poştală, la armată, la activitatea navală. El se referă la problema micşorării jurisdicţiei independente depline a unei naţiuni, formate din state care erau odată în întregime suverane şi au transferat prerogativele guvernului general. Activităţile pe care le-am menţionat, prin desfăşurarea lor, sunt de interes public, iar naţiunea are ocazia să încalce legile zilei de odihnă ale fiecărui stat, într-un asemenea mod încât le anulează, în general, naţiunea nu este reţinută prin vreo lege cu privire la ziua de odihnă niciodată. Dacă se poate desfăşura activitatea poştală în ziua de Sabat, se poate ajunge şi mai departe şi într-o creştere continuă în ceea ce priveşte comerţul interstatal, armata, forţele navale.

Deci, mergeţi la prieteni Adventişti de Ziua a Şaptea sau la baptişti de ziua a şaptea, de exemplu, şi propuneţi să se introducă un principiu prin care ei pot să-şi desfăşoare activitatea departamentului poştal în ziua de odihnă, aşa cum consideră ei că este mai potrivit. Cu alte cuvinte propuneţi să nu intre sub incidenţa legii care interzice activitatea poştală în ziua de odihnă. Să presupunem că dirigintele poştei este un baptist de ziua a şaptea. Să presupunem că în toate oficiile poştale din ţară vor lucra baptişti de ziua a şaptea. Departamentul poştal lucrează în virtutea acestei scutiri, deoarece ei pot să-şi desfăşoare activitatea conştiincios în această zi. Dar dacă o limitaţi, spunând că legea nu se aplică adventiştilor sau altora, legea deja prevede acest lucru.

Doamna Bateham:

– Dacă vă amintiţi clauza, noi nu propunem să se prevadă ca ei să desfăşoare această activitate, ci că ei vor fi scutiţi de sancţiuni. Ei nu au voie să desfăşoare această activitate, dar trebuie să fie scutiţi de pedeapsă. Deci numai dacă ei ar putea să dovedească faptul că prin activitatea lor nu au deranjat pe alţii, ar fi posibil ca ei să-şi desfăşoare duminica activitatea poştală, de exemplu sau orice altă activitate publică.

Senator Blair:

– Nu-i acelaşi lucru să spui că dacă sancţiunea nu va acţiona asupra lor, atunci nu va fi nici legea împotriva lor? Deoarece legea fără sancţiune este pur şi simplu o opinie, nu este lege.

Doamna Bateham:

– Legea poate să prevadă că ei nu trebuie să deschidă vreun oficiu poştal, de exemplu sau orice alt loc de afaceri, iar dacă este impusă vreo amendă ei trebuie să fie obligaţi să închidă duminica asemenea locuri. Este desigur numai o sugestie din partea noastră, dacă s-ar putea, ne-ar place să avem în lege o asemenea prevedere. Suntem mulţumite că oamenii doresc legea şi, dacă se poate prin înţelegerea dumneavoastră, poate fi îmbunătăţită cu o asemenea prevedere, atunci o vrem şi noi, altfel nu. Suntem bucuroase că sunt bărbaţi care spun că nu doresc o asemenea scutire, deoarece prin aceasta ne uşurează activitatea noastră.

Senator Blair:

– Nu asta trebuie să fie legea duminicală generală. Toţi aceşti oameni locuiesc în Statele Unite, iar ei îşi pot continua ocupaţiile personale conform amendamentelor legilor statului, dacă statul consideră că sunt necesare asemenea amendamente. Prof. Jones spune că legea nu a acţionat bine în Arkansas; şi cred că nu a acţionat bine, după cele spuse de el. Dar activităţile la care ne referim sunt activităţi publice sau cvasi-publice; cele ale comerţului interstatal, de exemplu, se realizează de marile corporaţii care sunt publice prin legătura lor cu oamenii muncii, deoarece se realizează o activitate publică de mare importanţă, transportul care e necesar tuturor oamenilor din întreaga ţară.

Această lege care a fost propusă preia sarcina de a interzice anularea tuturor legilor pentru ziua de odihnă, asigurând astfel ca desfăşurarea comerţului interstatal să nu încalce legile referitoare la ziua de odihnă. Când se referă la ocupaţiile particulare care sunt stabilite de către state dacă ele aleg să permită baptiştilor de ziua a şaptea să-şi continuie duminica ocupaţiile personale în gospodărie, în ateliere, în fabrică, această măsură nu se interpune cu nimic celorlalte.

Doamna Bateham:

– Nu am textul în faţă, dar impresia mea este că există o clauză în lege care prevede ca jurisdicţia Congresului să fie exercitată asupra teritoriilor despre care discutăm. Este ceva în sensul acesta în lege, iar scopul acestei scutiri propusă a fost să rezolve aceste cazuri, decât să se urmărească aplicarea ei guvernamentală generală.

Senator Blair:

– Consideraţi că scutirea ar putea fi făcută cu referire la Teritorii?

Doamna Bateham:

– Da, acesta este sensul pe care l-am avut în atenţie în această acţiune generală. Nu am textul în faţă, dar este ceva în acest sens, în lege şi pe care l-am avut şi noi în atenţie. Aş vrea să spun, de asemenea, că una din cererile Uniunii Naţionale Creştine a Femeilor a fost ca să se înlocuiască cuvântul „să promoveze” cu „ să apere” din titlul legii, aşa încât să nu fie nicio obiecţie din partea americanilor, a vreunei uniuni, biserici sau stat. Acest amendament a fost propus şi acceptat de Uniunea Americană pentru Sabat, o organizaţie care tocmai şi-a ţinut adunarea în acest oraş.

Senator Blair:

– Nu consideraţi ca acest cuvânt „să protejeze” („să apere”) implică puterea de a comanda şi de a obliga? Armata protejează...

Doamna Bateham:

– Toate legile noastre ne protejează, nu-i aşa?

Senator Blair:

– Doriţi să faceţi aceasta o lege?

Doamna Bateham:

– Propun ca acest proiect să devină lege şi să fie o lege care să apere ziua de odihnă nu să favorizeze doar închinarea religioasă, dar să apere ziua ca o zi de odihnă şi închinare religioasă.

Senator Blair:

– Mi se pare că „a apăra” este un cuvânt mai puternic şi mai sugestiv decât cuvântul „a promova”. Deci toate aceste sugestii sunt importante.

 

RĂSPUNS

 

Domnul Jones:

– Domnule preşedinte, în prima sa intervenţie din această dimineaţă, doamna Bateham arătând pe cine reprezintă şi că sunt în favoarea acestei legi, a spus că „marea majoritate a oamenilor vor fi de acord cu o asemenea lege.” Ea a menţionat că se opun legii doar „editurile ziarelor cotidiene”, „directorii căilor ferate”, „companiile vaselor cu aburi”, deţinătorii de localuri şi susţinătorii lor, „o categorie de străini care preferă duminica continentală”, şi „o foarte mică sectă a baptiştilor de ziua a şaptea.”

Onor. G. P. Lord în remarcile sale a spus că „nu mai mult de trei milioane din populaţia noastră lucrează duminica, iar majoritatea, din acest număr o fac fără plăcere, el spune că „mai mult de 57 de milioane din populaţia noastră se abţine de la muncă în ziua de odihnă.”

Considerând adevărate aceste observaţii, se pare că majoritatea covârşitoare a poporului american nu numai că sunt pentru legea duminicală, dar ei practic respectă această zi, ca zi de odihnă.

Acum, domnilor, nu e chiar un caz singular şi un principiu cu totul nou în guvernarea unui popor, că majoritatea trebuie să fie protejată? De cine trebuie să fie apărată? De ei însuşi, mai mult ca sigur, deoarece prin proprii reprezentanţi sunt aşa de mulţi în majoritate, încât ar fi imposibil ca ei să fie asupriţi de altcineva. Dar în guvernarea acestor oameni, când majoritatea se asupreşte singură cum ar putea legea să prevină acest lucru, când legile trebuie să fie făcute de majoritate, adică chiar de cei care săvârşesc asuprirea? Dacă argumentele mele li se par ciudate, voi cita în interesul lor, argumentul Curţii Supreme din Ohio, că „protecţia” garantată prin prevederi constituţionale „înseamnă protecţia minorităţii.” Majoritatea se poate proteja singură. Constituţiile sunt elaborate cu scopul de a proteja pe cel slab faţă de cel puternic, pe cei puţini faţă de cei mulţi.”

Acesta este sensul adevărat, ca şi legea constituţională. Să presupunem că în conformitate cu principiul constituţional de bază şi conform propriilor afirmaţii, noi cei care respectăm ziua a şaptea şi ne considerăm că facem parte din minoritatea care abia a fost recunoscută – să presupunem că am venit la congres cerând protecţie, (şi după cum am demonstrat prin argumente, dacă cineva are nevoie de protecţie în această problemă aceia suntem noi) – să presupunem că venim la Congres cerând protecţie în acelaşi fel în care au cerut-o ei – să presupunem că cerem Congresului să voteze o lege prin care să-i oblige pe toţi oamenii să nu lucreze sâmbăta, apărându-ne astfel dreptul nostru de a respecta sâmbăta; ce s-ar putea crede despre aşa ceva? Ce vor crede ei însuşi despre acest lucru? Ce ar trebui să se creadă despre aşa ceva decât că puterea a preluat, neautorizată, dreptul de a impune şi altora ideile noastre de practică religioasă. Dacă ar fi numai atât şi tot ar fi inacceptabil. Dar nu risc nimic spunând că aceşti oameni ca şi ceilalţi, ar eticheta aşa ceva ca neautorizat şi inacceptabil. Dar dacă s-ar întâmpla aşa în cazul minorităţii care într-adevăr are nevoie să fie protejată ce s-ar putea crede despre aceşti oameni care pretind a fi majoritatea covârşitoare, despre misiunea lor de a cere Congresului să-i oblige pe toţi să se odihnească duminica, ca să-i proteje tot pe ei. Domnilor, nu este protecţie ceea ce doresc ei, ci putere.

 

REMARCILE LUI JOHN B. WOOD

 

Domnul Wood:

– Domnule, preşedinte, ca membru al „Society of Friends”, quaker, aş vrea să spun câteva cuvinte. Am o mare simpatie pentru oamenii care vorbesc de dreptul conştiinţei. Nu cred că Guvernul Statelor Unite are vreun drept asupra conştiinţei. Noi, ca membri ai societăţii „Friends”, contestăm dreptul guvernului asupra conştiinţei noastre, deoarece noi ne conformăm dorinţei lui Dumnezeu revelate în Biblie.

Referitor la problema duminicii, nu am găsit nimic în Biblie – nu e niciun cuvânt în ea – în care să se precizeze că trebuie sa lucrăm în prima zi din săptămână. Deci, nu cred că baptiştii de ziua a şaptea, au vreun drept de a obiecta faţă de legea propusă. Singurul lucru pe care-l pierd este o zi lucrătoare din săptămână.

Societatea „Friends”, întotdeauna a contestat dreptul de a lupta în război. Rezultatul a fost că în Statele Unite nu s-a pierdut nicio viaţă în acest mod, nici chiar în timpul ultimului război. Domnul nostru Isus Hristos, întotdeauna i-a protejat. Eu cred că orice baptist de sâmbăta, care consideră în mod cinstit că Sabatul este sâmbăta, poate depinde de Domnul să-i asigure în cinci zile din săptămână ceea ce obţinea dacă ar fi muncit şase, iar el va avea două duminici, în loc de una şi ar fi mult mai bine.

 

RĂSPUNS

 

Domnul Jones:

– Referitor la problema ridicată de domnul Wood, că propriile convingeri ale conştiinţei nu ne cer să lucrăm în prima zi din săptămână, adică în una din cele şase zile lucrătoare, aş vrea să spun:

Mai întâi, noi îi contestăm dreptul său, ca şi dreptul statului de a-şi asuma prerogativele de a decide pentru noi, ce ne învaţă Biblia sau ce ne cere sau nu ne cere conştiinţa noastră.

În al doilea rând, contestăm dreptul statului de a ne cauza pierderea unei zile lucrătoare, dintr-o săptămână sau a unei părţi din ziua lucrătoare. Iar eu le întorc întrebarea aşa cum am întors-o şi altora: „De ce nu avem şi noi acelaşi drept de a cere o lege prin care să-i obligăm pe ceilalţi să se odihnească în ziua pe care o respectăm noi, aşa cum ei ne obligă să ne odihnim în ziua pe care o respectă ei? „Singurul lucru pe care-l pierd este încă o zi lucrătoare dintr-o săptămână.” Apoi ei ar putea „avea două duminici în loc de una şi ar fi mai bine.” De ce n-ar fi la fel de bine pentru ei, aşa cum este pentru noi? Ori aceasta este un avantaj rezervat numai celor care nu ţin duminica?

Am demonstrat deja cum se încalcă dreptul constituţional de dobândire şi de posesie a proprietăţii şi chiar ne privează de proprietate; fără ca acest lucru să se datoreze acţiunii legii.

În al treilea rând, referitor la acest punct aş vrea să citesc opinia Judecătorului Cooley:

Domnul Wood:

– Eu m-am referit la Biblie.

Domnul Jones:

– Biblia spune: „Şase zile să lucrezi”. Eu nu insist că aceasta este o poruncă absolută ca noi să lucrăm obligatoriu în toate cele şase zile, eu insist asupra faptului că este o permisiune dată de Dumnezeu şi deci dreptul nostru de la Dumnezeu de a lucra şase zile în fiecare saptămână. Şi contestăm dreptul statului de a ne interzice să facem ceea ce Dumnezeu ne-a dat dreptul să facem.

Acest lucru este o problemă de legislaţie şi deci de lege, iar opinia Judecătorului Cooley este deosebit de importantă:

„Evreul (ca şi creştinul de ziua a şaptea) care este obligat să respecte prima zi din săptămână când conştiinţa îi cere s-o respecte pe a şaptea, poate să susţină în mod plauzibil că legea face o discriminare împotriva religiei lui, şi obligându-l să ţină două zile de odihnă în fiecare săptămână pe nedrept) deci indirect, îl pedepseşte pentru credinţa lui.”

Senator Blair:

– El zice „plauzibil”. Acest cuvânt „plauzibil” arată că undeva mai sunt câteva păreri contrare.

Domnul Jones:

– Referitor la sensul exact în care el a folosit cuvântul „plauzibil”, desigur că nu putem să ne pronunţăm fără să-l consultăm pe domnul Cooley, însuşi; deşi nu înţeleg de ce ar trebui să punem într-un singur cuvânt înţelesul cel mai clar, mai ales că în continuare el a arătat că argumentul celor care respectă ziua a şaptea este incontestabil.

Înclin să cred că judecătorul foloseşte cuvântul în sensul corectitudinii şi al punerii în aplicare.

Mai departe, el spune:

„Legile care interzic în ziua de duminică, ocupaţiile obişnuite, trebuie să fie apărate fie pe aceleaşi motive care justifică pedepsirea profanării sau prin instaurarea unor reguli sanitare, care se bazează pe demonstrarea experimentală că o zi de odihnă din şapte este necesară pentru ca organismul şi mintea să recupereze energia pierdută.”

Acesta este unul din argumentele acestei cereri pentru legea duminicală; dar răspunsul Curţii supreme din California, la această problemă, este:

„Acest argument se bazează pe presupunerea că omenirea are obiceiul de a munci prea mult şi, prin aceasta, are urmări rele asupra societăţii; şi că, fără constrângere ei nu vor căuta odihna necesară pe care o cere organismul lor extenuat. Noi o considerăm o nouă teorie şi este contrazisă de istoria trecutului şi de observaţiile prezentului. În toate epocile am auzit de declaraţiile şi reproşurile faţă de viciul indolenţei, dar trebuie să aflăm că au existat totdeauna plângeri împotriva unei munci necumpătate, vicioase, nesănătoase, morbide. Din contră ştim că omenirea a căutat întotdeauna oprirea lucrului, datorită influenţei naturale a autoapărării, în acelaşi mod în care a căutat somnul, alinarea durerii, hrana ca să-şi astâmpere foamea... Dacă nu putem să avem încredere în agenţii naturali care să reglementeze propria lor muncă, timpul, cantitatea, este greu să ai încredere că-şi pot stabili ei înşişi limitele. Dacă legislaţia ar putea să prevadă, pentru ei, ziua de odihnă atunci s-ar părea că aceeaşi putere ar putea să le prescrie orele de muncă, de odihnă, de mâncare.” (Ex.parte Newman, 9, Cal. 509, 518).

Iar răspunsul judecătorului Cooley este:

„Curtea Supremă a Pennsylvaniei a preferat să apere o asemenea legislaţie cu al doilea argument decât cu primul, dar mi se pare că dacă numai câştigul individului trebuie luat în considerare, argumentul împotriva legii pe care îl poate aduce cel care respectă deja ziua a şaptea, este incontestabil.”

Senator Blair:

– Dar pentru binele general, public, el consideră că legile duminicale sunt constituţionale.

Domnul Jones:

– Da. Şi că trebuie să se bazeze pe autoritate. În următoarea afirmaţie, spune:

„Dar din alt punct de vedere, este clar că aceste legi se bazează pe autoritate, în ciuda inconvenientului că îi împiedică pe cei ale căror sentimente religioase nu recunosc caracterul sacru al primei zile din săptămână.”

Este ceva neobişnuit ca cineva să-şi asume sarcina de a răspunde unor argumente incontestabile. Dar judecătorul Cooley se angajează aici că singurul mijloc prin care se poate răspunde unui argument incontestabil este cel bazat „pe autoritate.” Aşa a procedat şi papalitatea încă din timpul lui Papa Zosimus, d. Hr. 418, care atunci când i s-au cerut motivele unor acţiuni arogante, a exclamat „Aşa-i place Sfântului Scaun”. Era un răspuns suficient pentru toate întrebările şi chiar şi pentru argumentele incontestabile.

Anglia a impus coloniilor americane Legea Stamp Act. Părinţii noştri au prezentat argumente incontestabile împotriva ei; dar legea Stamp Act, ca şi legile duminicale constituţionale ale Judecătorului Cooley, era susţinută „pe autoritate” şi aceasta era suficient.

Anglia a propus s-o impună. Dar revoluţionarii noştri părinţi au refuzat să consimtă la asemenea metode de a se răspunde argumentelor incontestabile. Tot aşa refuzăm şi noi a fi de acord cu răspunsul Domnului Cooley faţă de ceea ce el însuşi se pronunţă că este un argument incontestabil.

Senator Blair:

- Nu înseamnă că nu este niciun argument incontestabil în sprijinul legilor duminicale.

Domnul Jones:

– Există autoritatea.

Senator Blair:

– Există autoritate pentru legile duminicale. Dar asta nu înseamnă că nu au şi argumente solide pe care să se bazeze, din cauză că sunt sprijinite de autoritate.

Domnul Jones:

– Ce autoritate există pentru legile duminicale?

Senator Blair:

– Despre asta discutaţi; aţi spus că deoarece legile duminicale se bazează „pe autoritate”, este singurul argument în favoarea unei legi rele, că există o autoritate pentru ea. Dar ar putea fi o autoritate bună pentru legea duminicală.

Domnul Jones:

– Acest lucru s-a arătat aici că nu există o autoritate bună pentru această lege care pedepseşte nedrept un om pentru crezul său. Nu poate exista nicio autoritate bună pentru pedepsirea nedreaptă a unui om şi, mai ales, pentru pedepsirea lui nedreaptă pentru crezul său.

Senator Blair:

– El nu spune că este rău.

Domnul Jones:

– Dar este rău. Este vreun răspuns bun pentru un argument incontestabil? Deci, eu propun să aflu ce autoritate există pentru legile duminicale.

Mai înainte m-am referit la hotărârea Curţii Supreme, din Arkansas şi am arătat dintr-o afirmaţie a comitetului „legea şi reforma legii”, din care făceau parte şi membrii curţii supreme, că hotărârea a fost neconstituţională. Am arătat că principiul pe care s-a bazat hotărârea lor a fost cel al omnipotenţei parlamentului. Prin aceasta, Statul Arkansas a urmat hotărârea altor state. În 1858, Constituţia Californiei spune:

„Exercitarea şi practicarea liberă a religiei şi închinării fără discriminare sau preferinţă, vor fi întotdeauna permise în acest stat.” A existat un statut votat de adunarea legislativă care impunea respectarea „Sabatului creştin”, în prima zi din săptămână. Un evreu din Sacramento a deschis magazinul duminica; el a fost arestat, condamnat şi trimis în închisoare. El a cerut recurs „habeas corpus”, pe motivul „nelegalităţii închiderii sale din cauza legii neconstitutionale”. Majoritatea celor din Curte au susţinut apărarea prin hotărâri scrise separat care se bazau atât pe principiile constituţionale cât şi pe principiile abstracte ale justiţiei însăşi şi care niciodată nu pot fi puse la îndoială, domnul Stephen J. Field, acum face parte din Justiţia Asociată a Curţii Supreme din Statele Unite, era atunci membru în curtea din California, el a avut o opinie deosebită luând aceeaşi poziţie ca şi Curtea Supremă din Arkansas faţă de omnipotenţa legislaturii şi cu sobrietate a susţinut că termenul de „Sabat Creştin” de fapt nu este discriminatoriu sau în favoarea vreunei practici sau închinări religioase, el a declarat că „moralişti şi oamenii de stat”, „oamenii de ştiinţă, filozofii” s-au pronunţat pentru regula „unei zile de odihnă din şapte care să se bazeze pe legea neamului nostru.” Dar el a omis să precizeze ce om de ştiinţă, filozof sau moralist sau om de stat a demonstrat vreodată pe ce lege se bazează regula celor două zile de odihnă dintr-o săptămână, pentru acei oameni care au hotărât să se odihnească în altă zi decât duminica!

În declaraţia sa scrisă domnul Field, a spus, că a aflat că în 25 din Statele Uniunii, legea duminicală e considerată a fi constituţională. Că poate să fie aşa, nu e nicio îndoială. Asupra acestui subiect ca şi asupra blasfemiei, pe care deja le-am analizat, statele mai tinere, atât în legislaţie cât şi în deciziile judiciare, au urmat exemplul statelor mai vechi; acestea au urmat deciziile celor mai vechi state; iar cele mai vechi au urmat exemplul şi precedentele coloniilor; şi fiecare colonie avea legi duminicale deoarece fiecare avea o religie stabilită. Acestea urmaseră precedentele sistemului englez, care este în întregime un sistem biserică-stat.

Sistemul biserică-stat al Angliei s-a separat el însuşi de sistemul papal, când Henric al VIII-lea a renunţat la obligaţiile faţă de papă şi s-a considerat el însuşi capul bisericii engleze, în locul papei. În acea perioadă, sistemul britanic era un sistem papal, sistemul papal a fost instaurat prin politica de şiretenie, măgulire a lui Constantin cel Mare şi a episcopilor ambiţioşi din vremea lui, când a fost legiferată prima lege duminicală. Într-un cuvânt aceasta este genealogia legilor duminicale din Statele Unite. Ele aparţin unei religii stabilite – o uniune a bisericii cu statul. Iar în această ţară ele s-au bazat aproape în întregime fie pe principiul englez al omnipotenţei Parlamentului sau pe principiul biserică stat, din colonii, al stăpânirii britanice sau al papalităţii.

Legea Pensylvaniei, susţinută de hotărârea la care s-a referit judecătorul Cooley, a fost în esenţă o lege colonială, care făcea parte din sistemul în care niciunul din cei care „nu mărturiseau şi nu recunoşteau pe Dumnezeul Atotputernic ca fiind Creatorul şi stăpânul lumii” nu putea fi considerat cetăţean. Curtea Supremă din New York a sprijinit legile duminicale imediat ce creştinismul a fost instaurat ca religie de stat. Iar aceasta se baza pe hotărârea magistratului de justiţie la care m-am referit mai înainte, care a citat legea coloniei care a declarat că profanarea duminicii a fost cel mai mare afront al credinţei creştine.” Această decizie a judecătorului Kent a determinat instaurarea creştinismului ca religie de stat în statul New York, menţinând precedentele instituţiilor papale ale Europei modeme şi naţiunilor păgâne ale antichităţii.

Se dovedeşte iar că legile duminicale sunt legate de religiile instaurate de unirea bisericii cu statul, având bazele în instituţiile papale şi păgâne.

În orice cod al legii din America, dar numai cu o singură excepţie, legile duminicale au ca titlu „ofense împotriva religiei” sau „ofense împotriva lui Dumnezeu şi împotriva religiei”. Iar acest lucru porneşte natural de la legislaţia colonială, unde fiecare colonie se considera ea însăşi un apărător deosebit al lui Dumnezeu sau a unei forme particulare de religie.

Dar conform cuvintelor lui Hristos, puterea civilă nu are nimic de-a face cu Dumnezeu sau cu religia, nici cu ofensele împotriva lui Dumnezeu sau împotriva religiei. Webster defineşte religia ca „recunoaşterea lui Dumnezeu ca subiect de închinare, dragoste şi ascultare”. O altă definiţie dată de însăşi Asociaţia Reformei Naţionale este „relaţia personală a omului cu credinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu.”

Guvernarea civilă nu trebuie să intervină în relaţia personală a omului cu credinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu.

Dacă omul nu crede şi nu se supune lui Dumnezeu, guvernarea civilă nu poate interveni, atât timp cât omul se comportă civilizat. Guvernarea civilă nu trebuie să intervină nici în abaterile faţă de Dumnezeu. Numai Domnul poate să intervină. Omul răspunde numai în faţa Domnului pentru abaterile comise faţă de Dumnezeu. Nu este de competenţa guvernării civile să intervină în instaurarea religiei, iar după aceea să considere abaterile faţă de aceasta ca nelegiuiri; nici nu trebuie să se pună ea însăşi în locul lui Dumnezeu, nici să se încumete a declara că o ofensă împotriva ideii pe care o are stăpânirea faţă de Dumnezeu este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Cum poate guvernarea civilă să ştie dacă o faptă îl ofensează sau nu pe Dumnezeu?

Problema este că în momentul în care legile duminicale sunt cercetate în lumina adevărului, justiţiei sau a legii, se vede că sunt inseparabile de religia instaurată, inseparabile de uniunea bisericii cu statul.

Acest lucru este dovedit în continuare printr-o simplă privire asupra sistemului britanic, prezentat de Blackstone în capitolul „Ofense faţă de Dumnezeu şi religie”. „Profanarea duminicii este considerată ca ‘apostazie’, ‘erezie’, ‘care insultă deciziile bisericii’, ‘neconformismul faţă de închinare’, ‘făţarnice’, ‘conjurare’, vrăjitorie’, ‘impostură religioasă care în mod fals pretinde o împuternicire extraordinară din cer’, adulterul ca o ofensă eclesiastică care intră în competenţa curţii spirituale şi alte asemenea confuzii ale ideilor civile şi religioase, ca pedpsirea beţiei, ca o ofensă faţă de Dumnezeu şi faţă de religie. Acestui ansamblu îi aparţin legile duminicale. Pedeapsa pentru apostazie a fost, mai întâi, condamnarea la moarte; dar după un timp s-a renunţat. Pedeapsa a fost apoi că „pentru prima abatere vinovatul era considerat incapabil să deţină un post sau loc de încredere.”

Constituţia Statelor Unite a dat o lovitură năpraznică a unui asemenea nonsens legal, prin clauza care declară că „sub această guvernare nu se va cere niciodată o verificare religioasă, pentru încadrarea într-un post public de încredere.” Iar prin primul amendament la constituţia Statelor Unite, acest guvern se desparte complet de întregul sistem al ofenselor faţă de Dumnezeu şi religie, menţinut atât timp prin guvernul britanic, prin colonii şi chiar prin multe din statele uniunii, care este caracteristic tuturor guvernărilor biserică şi stat – guvernări ale religiilor de stat – declarând „Congresul nu va aproba nicio lege referitoare la instaurarea unei religii sau să interzică practicarea liberă a religiei”. Acesta este principiul american de bază şi este conform cuvintelor lui Isus Hristos. Întreaga naţiune trebuie să depună tot efortul pentru a ridica constituţiile, legislaţia, jurisprudenţa Statelor la nivelul Constituţiei naţionale. Dar în loc să se procedeze aşa, încât întreaga naţiune să-şi continuie drumul spre libertate, lumină şi progres, aceşti oameni aduc sistemul nostru naţional al Constituţiei şi al legilor la nivelul unor state care sunt la nivelul unor colonii, care sunt la nivelul sistemului britanic, care este la nivelul papalităţii, care este sistemul păgânismului sub numele de creştinism.

Dr. Elliott, astăzi i-a amintit pe Edgar, Athelstan, Alfred în sprijinul legilor duminicale. Ca să fie sigur şi cu forţă egală, poate să amintească pe mulţi alţi din evul întunecat pentru a sprijini dările faţă de cler, supremaţia călugărilor în afacerile civile, „sfânta ungere” a regilor de către papă; şi pentru orice alt lucru care aparţin sistemului papal. El poate să-şi ducă precedentele legii duminicale şi mai departe în trecut; el se poate întoarce la vremea lui Theodosius şi Constantin, el poate afla aşa cum oricare dintre voi poate afla că „Pontifex Maximus” al vechiului sistem păgân, Constantin „a avut puterea deplină de a hotărâ sfintele sărbători”, el poate afla că în virtutea acestei puteri, Constantin a instaurat prima lege duminicală a tuturor timpurilor, în onoarea „venerabilei zile a soarelui” al cărei admirator era; de asemenea, ca „episcop pentru ceremonii” al noului sistem păgân-papal - sarcina pe care şi-a asumat-o în virtutea convertirii politicii la creştinismul politic al timpului său, el a cântat în struna ambiţioşilor episcopi, dându-le prin acea lege duminicală acea dorită posibilitate de a folosi puterea statului pentru realizarea scopurilor propuse, să oblige oamenii să accepte decretele şi să se supună dictatului bisericii. El şi toţi ceilalţi vor afla că acesta este adevărul curat al originii legilor duminicale.

Toate acestea se bazează pe abundenţa de mărturii ale unei autorităţi categorice.

Remarcabilul Dean Stanley declară clar că păstrarea vechiului nume păgân „dies solis” sau duminica pentru serbările creştine săptămânale este urmarea uniunii sentimentului păgân şi creştin prin care Constantin a recomandat prima zi din săptămână supuşilor săi păgâni şi creştini deopotrivă, ca „venerabilă zi a soarelui”. A fost un mod de a aduna religiile discordante din imperiu, sub o singură conducere.

Acelaşi mod de a amesteca păgânismul cu creştinismul a fost, în continuare, ilustrat prin monedele sale imperiale, care aveau pe-o parte numele lui Hristos, iar pe cealaltă parte imaginea zelului-soare, cu inscripţia „necuceritul soare”. Acest amestec al ideilor şi practicilor păgâne şi creştine au dus la constituirea papalităţii, la unirea bisericii cu statul, la confuzia lucrurilor civile cu cele religioase de care n-au reuşit încă să se elibereze naţiunile cu excepţia Statelor Unite. Aceasta este domnule, baza şi singura autoritate a legilor duminicale. Duminica nu are baze ca orice instituţie civilă; nu a avut niciodată. Iar singura bază pe care o are sau pe care a avut-o vreodată ca instituţie religioasă este în amestecul păgânsmului cu creştinismul, care a dus la papalitate şi la tot ceea ce a urmat.

Ca bază pentru duminică, şi ca bază pentru această legislaţie, Dr. Johnson a apelat azi, aici, la a patra poruncă.

„Uniunea Sabatului American” care se află în sesiune în acest oraş şi care acţionează pentru aprobarea acestei legi, declară, de asemenea, că a patra poruncă stă la baza întregii lor activităţi. Este normal, deci, să întrebăm: „Ce bază există pentru legile duminicale, în a patra poruncă?”; deoarece aceasta este o problemă de legislaţie şi lege eu o voi examina din punct de vedere al legii. Să presupunem că acest proiect va deveni lege şi că pentru elaborarea ei, curţile vor lua în considerare juridică a patra poruncă, ca bază a legii.

În elaborarea legilor Curţile se orientează după anumite reguli bine stabilite. Conform acestor reguli, care ar fi rezultatul elaborării juridice a unei asemenea legi care se bazează pe a patra poruncă?

  1. „Ce trebuie să facă un tribunal decât să declare legea aşa cum e scrisă.”

A patra poruncă scrisă este după cum urmează;

„Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, să-ţi faci lucrul tău, dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată domnului Dumnezeului tău, să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este înlăuntrul porţilor tale; pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit; deaceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Această poruncă scrisă spune că „A şaptea zi este ziua de odihnă”. În consecinţă, chiar de la început prima zi din săptămână, aşa cum precizează legea şi după cum pretind oamenii ar trebui eliminată complet. Dar dacă cineva ar întreba „A şaptea zi, de ce?”, porunca însăşi are un răspuns explicit. Este ziua în care Dumnezeu s-a odihnit după munca creaţiei, el a lucrat şase zile iar în a şaptea s-a odihnit şi prin aceasta aşa cum spune Dr. Johnson, s-a fixat împărţirea săptămânală a timpului. Iar acele şapte zile au alcătuit prima săptămână a vremurilor, a şaptea dintre ele, a fost a şaptea zi din săptămână, iar aceasta este a şaptea zi precizată în poruncă. Este confirmată în toată Scriptura, iar în Noul Testament se precizează că ziua de odihnă este înainte deprimazi din săptămână care urmează: Marcu 16:1-2 spune:

„După ce a trecut ziua Sabatului Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salome au cumpărat miresme ca să se ducă să ungă trupul lui Isus. În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis de dimineaţă pe când răsărea soarele.”

Persoanele, amintite în Scriptură s-au dus la mormânt dis de dimineaţă în prima zi a săptămânii, deci ziua de odihnă trecuse. Această lege duminicală naţională, despre care se discută aici, propune să se asigure respectarea zilei de odihnă în prima zi a săptămânii. Dar un asemenea lucru nu se poate face niciodată, deoarece, conform Scripturii, ziua de odihnă este înaintea primei zile din săptămână. N-are importanţă cât de dimineaţă persoanele respective au venit în prima zi din săptămână, era prea târziu ca să mai existe zi de Sabat, deoarece după Cuvântul Domnului, Sabatul se terminase înaintea primei zile din săptămână.

Este şi mai evident acest lucru, dacă e nevoie prin ceea ce este scris în Luca 23:56 şi 24:1.

„S-au întors şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi în ziua Sabatului s-au odihnit după Lege.”

„În ziua întâi a săptămânii femeile acestea şi altele împreună cu ele au venit la mormânt dis de dimineaţă şi au adus miresmele pe care le pregătiseră.”

Aici este precizat că unii oameni s-au odihnit în timpul Sabatului conform poruncii şi, apoi, în prima zi din săptămână, fac ceea ce n-au făcut în ziua de odihnă. Prin asta se dovedeşte clar că ziua de odihnă conform poruncii, pe care aceşti oameni o citează şi care se presupune că va trebui interpretată de judecători, când aceasta va deveni lege – aceasta demonstrează că ziua de odihnă este înaintea primei zile din săptămână şi se dovedeşte clar că a şaptea zi amintită în poruncă nu este altceva decât a şaptea zi din săptămână. Prin urmare, dacă tribunalele, prin interpretarea acestei porunci ca bază pentru legea duminicală, ia în considerare legea scrisă şi hotărâtă de Cuvântul Domnului, ele vor trebui să declare că a şaptea zi din săptămână este ziua de odihnă şi nu prima zi.

  1. „În ceea ce priveşte legea, este în intenţia legiuitorilor că trebuie aplicată.”

Care a fost intenţia Judecătorului suprem când a dat a patra poruncă? A arătat sau a precizat în vreun fel intenţia lui? Da, El a arătat. Când Dumnezeu a dat legea pe Sinai El nu a lăsat oamenii să o interpreteze şi s-o adapteze dorinţelor lor, în niciun fel. Prin trei fapte deosebite, în fiecare săptămână, timp de aproape 40 de ani El a arătat ce a intenţionat prin această lege. Oamenii au fost hrăniţi prin „mană cerească” timp de 40 de ani, de peregrinare.

În a şaptea zi din săptămână n-a căzut niciodată mană cerească. În a şasea zi din săptămână a fost o cantitate dublă care a fost adunată în acea zi şi trebuia păstrată pentru a şaptea zi; ceea ce nu se putea face în nicio altă perioadă sau în altă zi din săptămână.

Prin aceste mijloace Legiuitorul a precizat intenţiile Sale asupra acestui subiect al respectării zilei menţionate în lege; continua respectare a zilei un timp aşa de lung, a făcut imposibil ca intenţia Lui să fie înţeleasă greşit.

Deci, dacă tribunalele Statelor Unite vor lua în considerare juridică porunca a patra, care este respectată în continuare de aceşti oameni ca bază şi autoritate în activitatea lor, conform acestei legi, a şaptea zi trebuie declarată zi de odihnă şi nu prima.

  1. „Când cuvintele sunt clare într-o lege scrisă, există şi un scop al întregii construcţii”.

Sunt clare cuvintele celei de-a patra porunci? Sunt. Nu este niciun cuvânt neclar sau ambiguu, deci conform acestei reguli, dacă una din aceste întrebări devine unul din considerentele juridice pentru tribunalele Statelor Unite, a şaptea zi trebuie declarată ca Sabat iar nu prima zi. Asta este tot ceea ce tribunalele pot să declare. Deci, concluzia acestei probleme atât de importante, este că dacă tribunalele noastre trebuie să rămână tribunale ale legii şi trebuie să se bazeze pe regulile stabilite pentru elaborarea legii, ele nu pot susţine niciodată vreo lege pentru impunerea zilei de odihnă sau a zilei Domnului, în prima zi din săptămână.

Chiar aici, intervine un alt element: cel teologic. Teologia intervine şi declară că intenţia celei de-a patra porunci a fost schimbată şi că în loc de respectarea celei de-a şaptea zi pentru amintirea creaţiunii se cere respectarea primei zile din săptamână pentru amintirea învierii lui Hristos. Pentru a ajunge la acest punct, ei trebuie să declare mai întâi că expresia din poruncă „a şaptea zi” este neclară; dar asta nu impune respectarea oricărei zile, ci numai a unei zile din şapte. Dar o asemnenea interpretare nu este numai o violare clară a regulilor stabilite pentru interpretarea legilor, dar implică o preluare a puterii de partea lor, ceea ce niciodată nu poate fi permis. Să admitem de dragul argumentului că acea expresie din poruncă este neclară, ar trebui să admitem că Domnul când a scris-o a făcut-o neclară intenţionat, deoarece Scriptura spune că atunci când a spus aceste cuvinte, nu a mai adăugat nimic; El nu a mai avut nimic de spus asupra acestui subiect.

Ceea ce a spus atunci a fost definitiv. Dacă acea afirmaţie ar fi fost neclară ar fi avut această intenţie şi nimeni altcineva nu poate vreodată sau nu are dreptul să o facă clară decât Domnul. Dar teologii imediat ce au declarat-o neclară ca să scape de obligaţia care le impunea să respecte a şaptea zi, au considerat-o după aceea clară pentru a susţine presupusa obligaţie de a respecta prima zi din săptămână. În consecinţă când au considerat-o clară, după ce au spus că Domnul o făcuse neclară, ei şi-au asumat puterea şi prerogativele de a face ceea ce Dumnezeu a refuzat să facă, prin asta ei înşişi s-au pus mai presus de Dumnezeu.

Şi cu asta am terminat cu supoziţiile teologice. Un asemenea sens nu este numai din punct de vedere teologic o asumare a puterii omnipotente, dar pe baza legii este o încălcare a legii care declară:

  1. „Nicio interpretare forţată sau anormală nu trebuie să fie dată exprimării unei legi.

Ca să spui că expresia „a şaptea zi” din poruncă este neclară şi că înseamnă orice zi din cele şapte şi că nu înseamnă în mod deosebit a şaptea, nu înseamnă altceva decât că foloseşte o interpretare forţată şi anormală a limbajului, nu numai a poruncii însăşi, dar a întregului limbaj din Scriptură, referitor la porunci.

Mai mult, ca să faci ca porunca să sprijine respectarea primei zile din săptămână cinstind învierea lui Hristos, nu înseamnă numai a interpreta cât mai forţat şi mai anormal legea, dar este şi o încălcare directă a altei legi care spune:

  1. „O constituţie (sau un statut) nu trebuie făcut să însemne un lucru, la un moment dat, şi alt lucru, în alt moment, când împrejurările se pot schimba definitiv... Sensul constituţiei (statutului) este fixat când este adoptat şi nu este diferit în momente diferite, când tribunalele au ocazia s-o aplice.”

Am demonstrat clar, sensul poruncii a patra, că a şaptea zi din săptămână trebuie respectată pe motivul că Dumnezeu s-a odihnit în această zi, după munca creaţiunii a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Din acest motiv ziua de odihnă a fost instaurată înainte ca omul să cadă în păcat şi înainte de a fi nevoie de învierea lui Hristos. Dacă omul niciodată n-ar fi păcătuit, ziua ar fi fost respectată pentru argumentul prezentat, pentru cinstirea odihnei Creatorului, după toată lucrarea lui . Acesta a fost sensul poruncii când a fost dată şi acesta trebuie să fie sensul poruncii atâta timp cât durează porunca. Şi conform acestei legi nici nu poate să însemne nimic altceva; deşi pentru teologii care doresc să o schimbe, referirile la înviere par să o facă de dorit.

În mod oportun se ridică acum o întrebare: „Va adopta Congresul şi Curtea Statelor Unite dorinţa teologilor şi prin violarea regulilor legilor, îşi asumă răspunderea să facă din Legea lui Dumnezeu ceea ce niciodată El n-a intenţionat să fie? Privind atent această cerere care este făcută acum de teologi, cuvintele judecătorului Cooley – „limite constituţionale” – pg. 67 – merită să fie luate în considerare de Congres cât şi de judecătorii tribunalelor Statelor Unite.

El spune: Un tribunal sau o legislatură care ar permite o schimbare a unui sentiment public, să-l influenţeze ca să dea o interpretare nelegală a constituţiei, interpretare care nu a fost în intenţia celor care au făcut-o vor fi vinovaţi de călcarea jurământului oficial şi al îndatoririi publice.

Teologii au dat poruncii a patra o interpretare care nu a fost niciodată în intenţia Autorului poruncii.

Ei vin la adunarea legislativă naţională şi cer ca să se permită să fie influenţată de aceste sentimente teologice, Dându-se legii scrise a lui Dumnezeu o interpretare care nu este împuternicită de intenţia Creatorului acestei legi.

Aşa cum spune Judecătorul Cooley, un asemenea lucru făcut unei constituţii omeneşti, unei legi pământeşti, ar însemna că priveşte cu dispreţ un jurământ oficial, îndatorirea publică. Dar dacă acest lucru este adevărat pentru tot ceea ce este omenesc şi pământesc, ce se poate gândi despre o asemenea acţiune care se referă la legea divină, la legea cerească?

Va permite adunarea legislativă naţională acestui sentiment teologic să comită un act cu referire la legile viului Dumnezeu, care dacă ar fi comis cu referire la legile oamenilor ar însemna dispreţuirea jurământul oficial şi a îndatoririi publice? Nu numai că întreb: „Adunarea legislativă este gata să facă acest lucru, dar este gata ca prin asta să oblige tribunalele Stator Unite să sancţioneze prin încălcarea directă a celor mai clare principii a regulilor care stau la baza elaborării unei legi?

Este gata legislatura naţională să facă pasul care va transforma Curţile noastre în tribunale teologice? Deoarece acesta va fi efectul impunerii unei asemenea legi, cerută acum de teologi; deoarece când tribunalele trebuie să interpreteze legea conform sensului care stă la baza legii, prima zi din săptămână, ca zi de odihnă, nu va putea fi niciodată susţinută prin regulile legii sau prin principiile interpretării stabilite de lege. Singurul mod în care poate fi susţinută, este prin principiile stabilite de teologi, prin considerente teologice, total deosebite de regulile legii, iar singurul efect n-ar putea fi altul decât transformarea Curţilor în tribunale teologice. Mai mult decât atât. Scriptura arată clar şi logic că a şaptea zi să fie ziua Domnului. Expresia „ziua Domnului”, este folosită o singură dată în biblie, în Apocalips 1:10, spune:

„În ziua Domnului eram în Duhul!” Dar acest text nu spune care zi din săptămână, este ziua Domnului. Alte texte din Biblie vorbesc despre acest lucru într-un mod clar, ca să arate ce înseamnă expresia „ziua Domnului”. Domnul însuşi spune: „Aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” (Marcu 2:28).

Domnul însuşi spune: „A şaptea zi este Sabatul” Iată două afirmaţii clare care pot alcătui premizele raţionamentului.

Premiza majoră: Fiul omului este Domn al Sabatului.

Premiza minoră: A şaptea zi este Sabatul.

Singura concluzie care se poate trage din aceste premize este: Deci, Fiul Omului este Domnul celei de-a şaptea zi. Concluzia este la fel de adevărată aşa cum sunt cele două afirmaţii din Scriptură, iar cele două afirmaţii ale Scripturii sunt mai clare şi mai adevărate ca oricare alte afirmaţii care s-au făcut vreodată.

Încercând un alt raţionament, în care concluzia de mai sus să fie premiză minoră, vom avea:

Premiza majoră: Oricare zi pentru care Fiul Omului este Domn, este ziua Domnului.

Premiza minoră: Fiul omului este Domnul celei de-a şaptea zi.

Deci, ziua Domnului este ziua a şaptea. Această logică este incontestabilă; această concluzie este la fel de adevărată ca şi Scriptura însăşi. Deci, e la fel de evident că dacă tribunalele îşi asumă sarcina interpretării oricărei legi, care să impună respectarea zilei Domnului şi ajunge la întrebarea care zi e ziua Domnului, ei vor fi puşi faţă-n faţă cu un fapt demonstrat de Cuvântul Domnului, că ziua Domnului este a şaptea zi şi nu prima zi.

Probabil se va spune că tribunalele nu trebuie să ajungă la interpretarea Scripturii; ele trebuie să interpreteze legea aşa cum a fost votată şi cum a fost dată; dar după cum a fost dată legea spune că prima zi din săptămână este ziua Domnului, iar tribunalele trebuie să se bazeze pe acest lucru. Dar să admitem că aşa stau lucrurile. Atunci Statele Unite sunt puse în situaţia de a stabili o zi a Domnului şi să impună respectarea unei zile care nu a fost stabilită de Dumnezeu şi care este chiar contrară adevăratului cuvânt al lui Dumnezeu referitor la această zi şi respectarea ei.

Prin una sau alta din aceste alternative guvernarea Statelor Unite va fi obligată să adopte ori acest proiect de lege, ori altul asemănător cu acesta.

În felul acesta guvernarea va trebui să devină interpretul autorizat al Scripturii pentru toţi cetăţenii sau să se pună ea însăşi în locul Domnului şi să declare, în mod autoritar că respectarea impusă de stat şi care se numeşte „a Domnului”, este „a Domnului” într-adevăr deşi cuvântul Domnului precizează contrariul. Este pregătită guvernarea Statelor Unite să preia una din aceste poziţii?

Este pregătit congresul Statelor Unite să impună guvernului să preia una sau alta din aceste poziţii?

Preluarea uneia din aceste poziţii de către guvern, n-ar înseamnă altceva pentru această naţiune luminată, din această perioadă a secolului al XlX-lea, decât că îşi asumă locul, puterea şi prerogativele guvernării Evului Mediu, în impunerea dogmelor şi a definiţiilor teologilor şi să execute vrerea despotică şi arbitrară a bisericii. Astfel, din orice punct este privită această problemă a legii duminicale, se vede clar că în afară de papalitate nu există nicio altă autoritate în favoarea legii duminicale, nici măcar pentru respectarea duminicii, că singurul efect al legii naţionale duminicale ar fi în întregime dăunător. Congresul să refuze acum, pentru totdeauna şi în mod hotărât să intervină în vreun fel în această lege, iar întregul popor, în loc de a aproba o mişcare care coboară legislaţia naţională la nivelul legislaţiei statelor în această privinţă, să depună tot efortul să aducă legislaţia Statelor Unite la nivelul la care să fie limitată aşa cum este limitată şi puterea Congresului de prevederea Constituţiei naţionale, care spune că „nu va elabora nicio lege referitoare la instaurarea unei religii sau care să interzică exercitarea liberă a acesteia”.

Acum, în numele legii constituţionale, de stat, morale şi civile, în numele culturii şi progresului; în numele raţiunii şi al revelaţiei lui Isus Hristos, întreb cu seriozitate. „De ce trebuie ca poporului unei asemenea naţiuni ca aceasta, care are o Constituţie ca a noastră să i se ceară să se întoarcă la sistemul papal din evul întunecat care a fost rezultatul inevitabil al unui plan hain conceput în păcat – „omul fărădelegii „– şi care a născut nelegiuire – „taina fărădelegii” – în zilele lui Constantin? De ce trebuie ca un asemenea popor ca acesta, care trăieşte sub cea mai bună constituţie şi sub cele mai luminoase influenţe din toate epocile, să se întoarcă la sistemul hain care a caracterizat Evul Mediu?

Nu domnilor, oamenii nobili care şi-au pus chezăşie viaţa, averea, onoarea sfântă când s-a adoptat Constituţia noastră, ei au separat, aşa cum sperau ei, pentru totdeauna această naţiune de influenţele stricăcioase ale sistemului biserică-stat, al coloniilor, al Angliei sau al altor naţiuni din toate timpurile. Iar sub această Constituţie, în libertate deplină, civilă şi religioasă, spre cultură adevărată şi progres, această naţiune a reprezentat cu demnitate, timp de o sută de ani, o călăuză luminoasă a lumii.

Să lăsăm această naţiune să meargă tot înainte, nu înapoi, să o lăsăm să-şi menţină locul de onoare între celelalte naţiuni, dar să ne ferească Dumnezeu ca printr-un efort ca cel care se face acum, în sprijinul acestei legi duminicale, această naţiune glorioasă să fie coborâtă din locul ei de onoare şi să fie făcută să calce pe urmele papalităţii.

Domnilor, niciun alt argument nu mai e necesar pentru a demonstra că legile duminicale din toate statele şi că principiile tuturor deciziilor Curţii Supreme, care susţin aceste legi, sunt în întregime greşite şi că îşi au rădăcinile în principiul papal biserică şi stat şi sunt sprijinite de principiul neamerican, al omnipoteţei puterii legislative. Ele sunt total subversive principiilor americane. Deci, legile duminicale n-au fost susţinute şi niciodată nu pot fi susţinute de vreun alt principiu. Iată care e concluzia tuturor discuţiilor: Nu există nicio bază juridică de drept sau cu caracter expeditiv pentru legile duminicale sau pentru legile pentru ziua Domnului sau pentru zilele de odihnă, sub Nicio GUVERNARE PĂMÂNTEASCĂ.