Mângâietorul

Mângâietorul

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.“

 

Să fie o asemenea cerinţă prea strictă ori vreo expresie a bunului plac? Oricine rămâne cu această impresie dovedeşte că nu cunoaşte, de fapt, caracterul Domnului. Să ne închipuim că avem un prieten drag pregătit să plece pentru câţiva ani într-o ţară îndepărtată. Suntem trişti la gândul despărţirii, însă el ne îmbărbărtează asigurându-ne că se va întoarce şi va rămâne alături de noi; apoi, ne lasă o imagine a sa şi ne îndeamnă: „Dacă mă iubeşti, păstrează acest lucru.“ Am cădea pradă deznădejdii, smulgându-ne părul din cap? Am spune că ne cere prea mult? Fireşte că nu. Dimpotrivă, ne-am bucura să primim un astfel de semn al dragostei şi încrederii din partea prietenului nostru. Aşa ar trebui să privim şi această aducere-aminte din partea Domnului nostru.

Poruncile lui Isus sunt poruncile lui Dumnezeu Tatăl; căci Dumnezeu i-a spus despre El lui Moise: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu. Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.“ (Deuteronom 18:18, 19). Isus a spus: „Căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. De aceea, lucrurile, pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.“ (Ioan 12:49, 50). El n-a fost decât descoperirea lui Dumnezeu în faţa oamenilor, arătarea lui Dumnezeu în trup, aşa încât Dumnezeu a fost Cel ce a vorbit în El. Legea lui Dumnezeu era în inima Lui (Psalmi 40:8), drept care Isus personifica însăşi legea.

Isus este Cel ce ne face slobozi (Ioan 8:34-36). Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus ne izbăveşte de păcat şi moarte (Romani 8:2). El este, prin urmare, „legea desăvârşită a slobozeniei“ în care trebuie să ne adâncim privirile ca într-o oglindă nu pentru a ne zări sinele păcătos, ci „chipul Dumnezeului celui nevăzut“, astfel încât să fim schimbaţi în acelaşi chip al Lui (Iacov 1:25; Coloseni 1:15; 2 Corinteni 3:18). Cerându-ne să-I păzim poruncile, aşadar, ne cere, pur şi simplu să ne aducem aminte de El. Dragostea va primi cu bucurie un asemenea imbold. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.“

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte.“

Când l-a făcut pe om, cununa şi stăpânitorul creaţiei, Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească“ (Geneza 2:8, 15). Omului nu i s-a cerut să aşeze grădina ori s-o sădească; el a trebuit doar s-o lucreze şi s-o păzească. Dumnezeu o făcuse desăvârşită; singura datorie a omului a fost aceea de a îngriji ceea ce-i încredinţase Dumnezeu. Dumnezeu ne face, aşadar, cunoscute poruncile Sale, desăvârşita Sa neprihănire, şi ne cere să le ascultăm. Pe care le ascultăm prin credinţa în Dumnezeu; aşa încât, pentru a le asculta, nu trebuie decât să ne păstrăm credinţa. De unde povaţa adresată lui Timotei şi, în egală măsură, nouă tuturor: „Păzeşte ce ţi s-a încredinţat.“ Paza lucrului încredinţat n-ar trebui să ni se pară o corvoadă câtă vreme e vorba de binele suprem.

Să observăm că această discuţie cu privire la porunci urmează numaidecât făgăduinţei potrivit căreia orice vom cere în Numele Lui, El va face. „Şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui, şi facem ce este plăcut înaintea Lui. Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.“ (1 Ioan 3:22, 23). „Dragostea deci este este împlinirea Legii“, iar dragostea a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Datorită Lui, cerinţele unui răspuns la rugăciunile noastre devin uşor de îndeplinit pentru ca, apoi, tot El să împlinească aceste cerinţe.

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani [nemângâiaţi], Mă voi întoarce la voi.“ (Ioan 14:16-18).

Isus Însuşi este un Mângâietor. Prezenţa Sa e mângâiere. Inimile ucenicilor Săi se tulburaseră întrucât El urma să plece; iar Isus i-a mângâiat cu încredinţarea că urma să plece la Tatăl pentru a le pregăti un loc. Putem şti, drept urmare, că „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit“ (1 Ioan 2:1). Cuvântul tradus aici prin „Mijlocitor“ e acelaşi cu cel tradus prin „Mângâietor“ în Ioan 14:16. Avem un Mângâietor la Tatăl şi „un alt Mângâietor“ aici, pe pământ, cu noi. De mângâiere nu ducem, fără îndoială, lipsă.

Acest Mângâietor, Duhul adevărului, este propriul reprezentant al lui Hristos, însăşi prezenţa Sa alături de noi câtă vreme El nu poate fi aici în trup. Aflăm acest lucru pe două căi din textul nostru. Mai întâi, Isus spune: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor“ pentru ca, apoi, să adauge: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.“ Prin Duhul, aşadar, Hristos este prezent în persoană chiar şi atunci când e absent. Dacă, adresându-i-se lui Nicodim, s-a putut descrie drept „Fiul omului, care este în cer“ (Ioan 3:13), acum, că e la dreapta lui Dumnezeu în Ceruri, El poate vorbi cu aceeaşi îndreptăţire despre Sine ca fiind cu noi.

În al doilea rând, ştim că Duhul nu este decât  o prezenţă, ca să spunem aşa, extinsă a lui Hristos, întrucât Mângâietorul este „Duhul adevărului“. Isus Hristos este „adevărul“ (Ioan 14:6). Duhul adevărului, prin urmare, este însăşi esenţa lui Hristos. Având Duhul, îl avem pe Hristos cu toate ale Sale.

„Nu vă voi lăsa orfani.“ Hristos este „Părintele veşniciilor“ (Isaia 9:6), chipul viu al Tatălui şi strălucirea slavei Sale. Prin urmare, Duhul Sfânt, reprezentantul lui Hristos, Cel ce ne oferă prezenţa lui Hristos Însuşi, ne oferă, totodată, şi prezenţa Tatălui, aşa încât, cu El, nu suntem orfani. Prin Duhul, devenim fii ai lui Dumnezeu, membri ai familiei Sale, iar Tatăl Însuşi este cu noi de-a pururi. Nu mai suntem, de acum, risipitori înstrăinaţi de casa Tatălui nostru, ci părtaşi întru toate ai belşugului Său.

Nevăzut fiind, lumea tinde să aibă îndoieli în privinţa Duhului şi, ca atare, nu-l poate primi. Motto-ul lumii este: „Nu cred până nu văd.“ Adevărul, însă, e că „nu voi vedea până ce nu voi crede“. Lumea nu crede şi, astfel, nu vede cu adevărat; ea doar îşi închipuie. Nu se mulţumeşte cu un Dumnezeu pe care nu-l poate vedea şi, drept urmare, îşi fabrică alţi dumnezei. Îşi plăsmuieşte chipuri din propria fantezie pentru ca, apoi, să li se închine. Duhul, cu toate acestea, poate fi primit numai prin credinţă şi oricine crede ajunge să poată vedea invizibilul. Toţi cei ce cred pot cunoaşte prezenţa şi glasul Duhului Sfânt cu aceeaşi certitudine cu care îşi pot cunoaşte cei mai apropiaţi prieteni şi chiar mai mult decât atât de vreme ce niciun prieten nu le va fi vreodată atât de apropiat. „Dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.“ Te întrebi cum îl vei cunoaşte? Crede şi vei afla de unul singur, întrucât nimeni nu-ţi poate spune.

„Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.“ Hristos este viaţa noastră, iar faptul că trăim este dovada prezenţei Sale. „Dar şi nelegiuiţii trăiesc!“ vor exclama unii. Întocmai, iar asta dovedeşte harul şi îndurarea lui Dumnezeu; arată că El este prezent pentru a ne mântui. Duhul vieţii şi al neprihănirii se străduieşte faţă de toţi, astfel încât El să fie întâmpinat ca un oaspete binevenit. Hristos le spune adevăraţilor Săi ucenici: „Voi Mă veţi vedea.“ E un adevăr chiar şi acum când pare să fie absent dintre noi, iar lumea nu-l poate vedea. El este, însă, prezent astăzi doar prin Duhul Sfânt, ceea ce demonstrează că, în privirea credincioşilor, Duhul Însuşi este prezent. Mai mult, credinţa le îngăduie oamenilor să vadă lucruri spirituale.

„Vă va învăţa toate lucrurile.“ Nu există un învăţător mai mare decât Dumnezeu (Iov 36:22), căci „din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere“ (Proverbe 2:6). Duhul Sfânt este „duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul“ (Isaia 11:2). El este „duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea lui Dumnezeu“. Însăşi prezenţa Sa dăruieşte înţelepciune. Prin Duhul, putem cunoaşte lucruri pe care, în lipsa Lui, nu le-am putea afla oricât de mult am studia.

În lipsa Duhului, nu ştim, de fapt, nimic. Acesta e adevărul. Bunăoară: Duhul vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său (1 Corinteni 2:12). De vreme ce Dumnezeu nu săvârşeşte nimic în zadar, este limpede că, în lipsa Duhului, n-am putea cunoaşte lucrurile pe care ni le dă Dumnezeu prin harul Său. Ce ne dă El, prin urmare? Prin Fiul Său, El ne dă fără plată toate lucrurile (Romani 8:32). Nu există vreun lucru pe care Dumnezeu să nu ni-l dea şi nimic din ceea ce ne dă nu poate fi cunoscut în lipsa Duhului; ca atare, în lipsa Duhului, nu putem cunoaşte, de fapt, nimic. Şcoala lui Hristos – a  blândeţii şi a smereniei – este şcoala unde dobândim adevărata cunoaştere chiar şi a celor mai neînsemnate lucruri, astfel încât, primind Duhul, ne putem bucura de cea mai înaltă educaţie.

Dacă stăm să ne gândim puţin, acest fapt este cât se poate de real. Să luăm, spre exemplu, doi oameni: unul are toate avantajele celor mai bune şcoli din ţară, pe când celălalt nu are de ales decât să-şi petreacă întreaga viaţă trudind la munca de jos. Unul se cizelează căpătând cele mai rafinate gusturi din lume, pe când celălalt se arată a fi, mai curând, un necioplit incapabil chiar şi să intre la vreuna dintre şcolile absolvite de celălalt cu brio. Cel dintâi e un sceptic, în vreme ce al doilea îl cunoaşte pe Dumnezeu şi se teme de El, dobândind înţelepciunea care vine de sus (Iacov 3:17). Care dintre ei se va dovedi, aşadar, mai educat? Vom răspunde cu toţii, neîntârziat, cum că primul, nu-i aşa? Dar să nu ne grăbim. Să ne amintim că toată această viaţă, chiar şi de-ar dura optzeci de ani, nu e decât un prag spre veşnicie, o veşnicie de care ar fi o nechibzuinţă să nu ţinem seama. Vine Ziua Judecăţii, iar învăţatul nostru de mai sus e aruncat în întunericul de afară şi toate realizările sale pier o dată cu el; umilul muncitor, pe de altă parte, are în faţă un veac nesfârşit de părtăşie cu Dumnezeu şi cu îngerii pe care i-a cunoscut deja încă de pe pământ. Nu vom spune, oare, că, încă din prima clipă a vieţii sale de dincolo, sărmanului îi e dat să cunoască infinit mai multe decât celui dintâi? Primul nostru gând a fost acela de a-i judeca pe cei doi ca şi cum ar urma să susţină un examen de admitere. Vremea judecăţii, însă, vine la sfârşit. Nimic din ceea ce am spus aici nu caută să ştirbească meritele învăţăturii ori ale sârguinţei – nici pe departe. Căci cel cel îl cunoaşte pe Domnul va fi, prin însăşi această părtăşie, îndemnat să aspire la tot ce se poate dobândi, îngăduindu-se, astfel, să adune cunoştinţe mai temeinice decât ale oricărui necredincios.

„Vă va învăţa toate lucrurile.“ Duhul este singurul învăţător. Orice am învăţa de la alţi oameni e cunoaştere goală. „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt, şi ştiţi orice lucru.“ (1 Ioan 2:20). „Cât despre ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.“ (Versetul 27). Nimeni nu are de învăţat de la oameni. E adevărat că Dumnezeu a pregătit învăţători în biserică şi îi foloseşte pe oameni ca mijloace de transmitere a învăţăturii; însă cel ce primeşte această învăţătură ca şi cum ar veni de la oameni, iar nu direct de la Dumnezeu, nu cunoaşte adevărul. Indiferent de mijlocul prin care dobândim accesul la educaţie, câtă vreme învăţăcelul nu o primeşte nemijlocit de la Duhul astfel încât să ştie că o învăţătură sau alta îi este revelată personal de Dumnezeu, întreg efortul e zadarnic.

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, [...] vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.“ Odată ce toate lucrurile vrednice de reţinut vin numai de la Hristos, iar Duhul ni le aduce aminte atunci când îl primim, urmează că Duhul este însăşi memoria noastră. Să reţinem: Duhul nu înlocuieşte studiul şi sârguinţa, pentru a încuraja, pe de altă parte, trândăvia. El este, cu toate acestea, Învăţătorul nostru, îmboldindu-ne, ajutându-ne şi unindu-se până într-acolo cu noi încât ne ia cu totul în stăpânire – mintea Duhului devine, astfel, însăşi mintea noastră. Duhul va fi, apoi, înţelegere şi, totodată, memorie, dându-ne posibilitatea de a gândi lucrul potrivit la momentul potrivit.

 

Declaraţia de pace

 

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.“

Capitolul nostru se încheie, iată, acolo unde a şi început. „Să nu vi se tulbure inima.“ Avem pacea, deci ce ne-ar putea tulbura? Să nu înţelegem lucrurile pe dos. Nu trebuie să credem că avem pacea întrucât nu avem nici un motiv de tulburare; ci întrucât Hristos ne-a dat pacea, nimic nu mai trebuie să ne tulbure oricât de mari ar fi tulburările.

„Vă dau pacea Mea.“ Pacea, pacea desăvârşită, înseamnă izbândă. Prin faptul că Hristos ne dă pacea Sa, el ne de, de asemenea, biruinţa Sa. A biruit, şi-a pus vrăjmaşii pe fugă după ce le-a luat cu sila toate armele în care se încredeau, şi ne dă pacea. Şi nu doar atât, dar ne dă pacea Sa – o pace netulburată nici de cea mai aprigă dintre bătălii. A fost asuprit şi persecutat ca nimeni altul vreodată; iscoadele au fost mereu pe urmele Sale, răstălmăcindu-i cuvintele, căutând să-l aducă la capătul răbdărilor, bârfindu-L, mărturisind strâmb, defăimându-I caracterul, iscând bănuieli, tăgăduindu-I cuvintele şi ocărându-L. Cu toate acestea, El nu şi-a pierdut niciodată răbdarea. Ce desăvârşită pace! O asemenea pace ne este dată. Atunci când, în vremuri de restrişte, suntem ispitiţi să ne pierdem cu firea, pacea lui Isus ne scoate întotdeauna la liman. „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.“ (Filipeni 4:6, 7).

20 aprilie 1899