Manuscrisul 10, 1888 - Remarci cu privire la lucrarea misionară

Manuscrisul 10, 1888 - Remarci cu privire la lucrarea misionară

Manuscrisul 10, 1888

 

REMARCI CU PRIVIRE LA LUCREREA MISIONARĂ

 

Minneapolis, Minnesota,
23 octombrie 1888

 

Mântuitorul nostru a dat fiecăruia lucrarea sa, şi nici unul dintre noi nu se poate scuza înaintea lui Dumnezeu pentru că nu a făcut lucrarea ce i-a fost dată. Dumnezeu nu cere de la cei cărora le-a încredinţat doi talanţi un rezultat ca după cinci talanţi; însă aşteaptă de la noi să facem tot ce putem în măsura capacităţilor şi a puterilor pe care ni le dă El. Iar în timp ce căutăm să folosim talentele pe care ni le-a dat, acestea vor spori.

Credem că planurile ce au fost sugerate de fratele nostru sunt sănătoase, şi dacă vom practica ceva de felul acesta în mai multe biserici, ne vom da seama că bisericile ce au un sistem de lucru sunt biserici vii; o biserică lucrătoare este o biserică vie. Însă aici apare dificultatea. Este nevoie de abilitate pentru a educa în mod corect, pentru a-i învăţa pe diferiţii membrii cum să-şi aibă partea lor în lucrare; şi oricine este pus conducător sau slujbaş cu anumite îndatoriri în biserică, ar trebui să socotească aceasta ca o parte a lucrării sale. Cum este posibil ca aceştia să neglijeze partea aceasta de lucrare, şi totuşi să respecte îndrumarea dată de către Pavel în Biblie, aceea de a „prezenta pe orice om desăvârşit în Isus Hristos”? Aceasta este lucrarea ce revine învăţătorului. De a educa, a educa şi iar a educa, prin învăţătură şi prin exemplu. Dacă putem organiza o biserică în ce priveşte lucrarea, şi dacă îi putem învăţa pe membrii cum să lucreze, veţi vedea că lucrătorii au un interes deosebit. Ei vor spune „Am luat parte la lucrarea aceasta. Am făcut şi eu ceva aici şi sunt interesat să fac mai mult”. În măsura capacităţilor ce le-au fost date de Dumnezeu, ei pot lucra inteligent şi pot lucra în Hristos. [146]

Însă ceea ce este foarte esenţial, este să fim siguri că lucrătorii aceştia au spiritul lui Isus Hristos. Dacă sunt plini de iubirea lui Dumnezeu, care ar trebui să existe în inima fiecărui lucrător, şi dacă vor căuta înţelepciune de sus, vor deveni din ce în ce tot mai pricepuţi în ce priveşte lucrarea lor, şi vor deveni tot mai eficienţi în lucrare, fiind lucrători de folos. Cel mai important lucru este ca inimile, minţile, manierele şi purtarea noastră să fie de aşa fel încât să nu poticnească. E nevoie să fim reprezentanţi excelenţi ai cauzei misionare, la cel mai înalt nivel posibil. Fratele nostru a spus că trebuie să începem de la partea de jos a scării. Cred că acesta este cea mai bună cale. Nu este bine ca cei needucaţi să se pună în vârful scării şi să creadă că ei pot face lucrarea. Însă, dacă se umilesc, vor câştiga experienţă şi vor avea aptitudine pentru lucrare.

Vreau să ştiu de ce noi, ca şi creştini ce mărturisesc a crede cele mai solemne adevăruri ce au fost încredinţate de Dumnezeu muritorilor, nu avem fapte care să corespundă cu credinţa? Hristos a spus: „Lăsaţi lumina voastră să lumineze asupra oamenilor pentru ca ei, văzând faptele voastre bune, să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” Aceasta este lucrare pe care o avem de făcut, iar Dumnezeu ne va veni în ajutor, lăsând lumina Sa să strălucească peste noi. E nevoie să fim cei mai buni şi cei mai inteligenţi lucrători dintre toţi cei existenţi.

Putem vedea multe dintre surorile noastre care ştiu să împletească lucrări migăloase pentru casele lor. Ce ar fi dacă ele şi-ar petrece timpul în rugăciune serioasă către Dumnezeu şi în studierea Cuvântului Său, ca El să le ajute să dobândească înţelepciune cerească pentru a şti cum să salveze sufletele celor din jurul lor? Mie mi se pare că ceea ce fac ele este ca paiele, fânul, lemnul sau trestia, sau alte materiale pieritoare ce ard uşor. Însă lucrarea pe care ar putea să o facă, curăţindu-i pe cei din casa lor, lucrând şi pentru vecinii lor, va avea rezultate durabile spre bine. Dacă ele ar fi interesate în acest fel de lucrare, ar putea semăna seminţele adevărului. Noi trebuie să semănăm de-a lungul apelor, fără să ştim care sămânţă va încolţi. Însă cea dintâi lucrare, este consacrarea personală faţă de Dumnezeu.

În Anglia am văzut doamne ce se plimbau cu trăsura şi ţineau în braţe câte un căţel învelit în păturică, iar casele construite erau frumoase şi costisitoare. Dacă aţi fi întrebat pentru cine sunt aceste case, răspunsul ar fi fost: „pentru câini şi ogari”. În acelaşi timp puteai vedea copilaşi şi femei mizerabili şi săraci, lipsiţi de îmbrăcăminte, pe străzi. Ce rost au toate acestea? Credeţi că acele lucrări vor dura cât veşnicia? Nu vrem să neglijăm nici una dintre creaturile lui Dumnezeu, dar vrem să acordăm atenţia mai întâi sufletelor pentru care a murit Hristos, şi nu vrem să ne canalizăm mijloacele spre astfel de nebunii. Nu vrem ca mijloacele noastre să se scurgă în interesul nostru egoist, ci vrem să-l folosim în câştigarea acelei experienţe ce ne va ajuta să înaintăm în lucrarea misionară. Făcând aşa [147] ne adunăm o comoară în cer. Dumnezeu Însuşi se va pune în legătură cu orice lucrare jertfitoare de sine şi cu orice efort făcut pentru a ne educa şi instrui în vederea lucrării, şi Îşi va lăsa amprenta şi sigiliul asupra ei. Poate că nouă ni se va părea foarte slabă, şi nu vom înţelege rezultatele lucrării noastre, însă Dumnezeu ştie totul despre ea, în timp ce noi semănăm de-a lungul apelor fără să ştim care sămânţă va încolţi.

În diferite locuri există biserici pe moarte. Dacă acestea ar fi fost gata să moară faţă de sine şi faţă de păcat, dacă lăcomia şi iubirea de plăceri ar fi murit, atunci ele nu s-ar fi aflat într-o stare atât de rea; atunci ar fi fost conduse să-şi folosească toate puterile pentru a îndeplini lucrarea Stăpânului lor, şi atunci s-ar fi produs o moarte bună. Însă moartea din bisericile noastre este una spirituală. Nu este nimeni care să simtă importanţa educării membrilor bisericii şi a instruirii lor pentru a obţine lucrători pentru cauza lui Dumnezeu, a educării lor ca să poată să-şi dea seama de importanţa folosirii până la extrem a fiecărui talent şi putere date lor de Dumnezeu.

Surorile noastre pot face o lucrare bună pentru Stăpânul. Ele pot lucra pentru surori în casele lor. Fraţii noştri pot lucra pentru bărbaţi. Cei ce au puţin timp, în loc să fumeze o ţigară şi să se bucure la cârciumă, pot să-şi economisească nu doar banii ci şi timpul, şi pot face o lucrare bună pentru Stăpânul lor.

Îmi aduc aminte că atunci când puterea convertitoare a lui Dumnezeu a venit peste mine în copilărie, voiam ca toată lumea să obţină binecuvântarea pe care o aveam eu, şi nu aveam odihnă până când nu le vorbeam despre ea. Am început să-mi vizitez tovarăşele tinere şi mergeam acasă la ele ca să vorbesc cu ele şi să le relatez experienţa mea, să le spun cât de preţios era pentru mine Mântuitorul, cât doream să Îi slujesc, şi cât de mult doream ca şi ele să Îi slujească. Le vorbeam despre minunăţia lui Hristos şi apoi ziceam: „nu vreţi să îngenuncheaţi şi să vă rugaţi împreună cu mine?” Unele voiau să îngenuncheze, altele rămâneau şezând, însă înainte să renunţăm, toate se puneau pe genunchi şi ne rugam împreună ore întregi, până când şi cea din urmă spunea: „cred că Isus mi-a iertat păcatele”. Uneori soarele începea să-şi anunţe apariţia pe cer şi eu încă nu renunţasem la luptă.

Există o mare putere în Isus. Când intrăm într-o casă nu ar trebui să începem să vorbim despre lucruri frivole, ci să mergem direct la subiect şi să spunem: „Vreau să-L iubeşti pe Isus, căci El te-a iubit mai întâi”. Apoi, aşa cum a spus fratele Starr, puneţi-le în faţă ceva din publicaţii şi cereţi-le să citească. Când vor vedea că sunteţi sinceri, nu vor dispreţui nici unul din eforturile voastre. Există o cale prin care poţi atinge inimile cele mai împietrite. Apropierea cu simplitate, cu sinceritate şi cu umilinţă, ne va ajuta să atingem sufletele celor pentru care a murit Hristos. Nu trebuie să fim neglijenţi în lucrarea aceasta.

Planul luat acum în atenţie cred că este plăcut lui Dumnezeu. Bisericile care sunt acum pe moarte au nevoie de cineva [148] care să facă planuri pentru ele, de cineva care să aibă puterea de a pune lucrurile în mişcare. Dar cine o va face? Sunt destui cei ce vor să fie creştini şi, dacă lăsăm aluatul să lucreze, va veni mai întâi unul, apoi altul, în măsura în care Duhul lui Dumnezeu va lucra cu noi. Atunci vom vedea că putem ajunge la oameni nu prin propria noastră inteligenţă, ci prin Duhul lui Dumnezeu. Cu toate acestea este nevoie să ne folosim capacitatea şi puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu trebuie să fim pentru totdeauna începători; avem nevoie să ştim cum să ne comportăm corect; avem nevoie de politeţe creştină. Avem nevoie de aceasta în toată lucrarea noastră. Nu trebuie ca vreuna dintre trăsăturile noastre ascuţite să iasă în evidenţă, ci e nevoie să lucrăm cu umilinţă, iar atunci trăsăturile aspre vor fi uitate şi altele mai bune le vor lua locul. Este nevoie de voioşie în lucrarea noastră. Foarte mult depinde de felul în care dai faţă cu cei pe care mergi să îi vizitezi. Poţi să-i strângi mâna în aşa fel încât să-i câştigi încrederea imediat. Dar dacă dai mâna cu persoana respectivă într-un fel rece, inexpresiv, ca şi cum ai fi un gheţar ce nu vrea să se topească, nu vei primi ca răspuns nici o căldură.

Când eram pe vapor, călătorind spre Europa, am întâlnit un doctor care spunea: „vreau să vă dau un sfat. Veţi găsi nişte oameni reci şi rigizi, însă dacă veţi fi la fel de rigizi, nu le veţi face nici un bine. Dar dacă veţi merge direct la ei şi veţi vorbi cu ei, indiferent cât de neîncrezători par să fie, vă vor primi bine. Vorbiţi-le aşa cum aţi vorbit cu mine. Vor vedea că sunteţi inimoşi şi le va face plăcere să vorbească cu voi. Îmi place să vorbesc cu voi despre aceste lucruri. Faceţi la fel şi în Anglia”.

Nu trebuie să socotiţi că ar fi o condescendenţă să vii în contact cu familii sărace. Vorbiţi ca şi cum aţi şti că şi ei fac parte din omenire ca şi voi. Ei au puţină lumină şi bucurie. De ce să nu le duceţi mai multă bucurie şi lumină ca să lumineze peste ei şi să le umple inimile? Avem nevoie de simpatia gingaşă a lui Isus, şi atunci ne putem croi drumul drept în inima lor. Avem nevoie să ne îmbrăcăm cu haine simple şi curate, nu cu pompă, aşa încât să simtă că suntem egali cu ei, să simtă că socotim că sunt vrednici de a fi salvaţi, şi atunci putem ajunge la inimile lor.

Fraţilor şi surorilor, este nevoie ca fierul să fie scos din sufletele noastre şi din felul nostru de a lucra. Putem educa lucrători în fiecare biserică. Nu-i lăsaţi pe predicatori să simtă că numai ei trebuie să vorbească şi numai ei trebuie să lucreze, şi că nu trebuie să mai cheme ocazional pe nimeni să conducă  la adunările voastre. Ei sunt educaţi să facă aşa. Să facă schimbări şi să dea învăţături din Biblie. Aceasta le cere să folosească talantul dat lor de Dumnezeu.

Am citit despre un om care avea o echipă de lucrători, peste care a pus un supraveghetor. Angajase doisprezece oameni care trebuiau să sape [149] un şanţ. Într-o zi, omul s-a dus să-i vadă şi, iată că supraveghetorul era în şanţ şi sudoarea îi curgea pe frunte, iar cei doisprezece priveau în jos, uitându-se la el cum lucra în şanţ. Supraveghetorul a fost chemat sus şi întrebat ce căuta acolo. „Ţi-am spus să le dai de lucru celor doisprezece bărbaţi. De ce nu ai făcut-o? Ia-ţi plata”.

Dumnezeu ne-a făcut învăţători ai turmei şi El vrea să-i educăm în fiecare ramură a lucrării, ca să poată fi folosiţi toţi talanţii. Predicatorii noştri fac ei lucrarea în loc să-i educe pe alţii să preia responsabilitatea cauzei. Lucrarea unui predicator trebuie să fie aceea de învăţător. Un singur lucrător poate pregăti pentru lucrare douăzeci de oameni în mai puţin timp decât i-ar lua lui ca să facă lucrarea singur. Lăsaţi-i să dea de greu şi să facă greşeli, apoi arătaţi-le cu blândeţe cum pot să facă mai bine. Atunci puteţi să educaţi, să educaţi, să educaţi, până când veţi avea bărbaţi şi femei cu experienţă în lucrurile lui Dumnezeu, care pot purta responsabilităţi. De aceştia ducem lipsă. Avem nevoie de bărbaţi care pot purta responsabilităţi, iar cel mai bun fel în care pot câştiga experienţa de care au nevoie este de a se angaja în lucrarea aceasta.

Dacă vom lucra pentru alţii, nu ne vor lipsi subiectele de discuţie când ne vom aduna împreună. Nu vom mai vorbi despre fraţii noştri, nu ne vom mai gândi la suficienţa noastră de sine, căci vom lucra în afara acestor gânduri, căutând să fim lucrători pentru Isus Hristos. Dacă ramura aceasta de lucrare ar putea fi preluată de fiecare conferinţă şi biserică, cred că se va putea vedea în anul ce vine o creştere spirituală, o stare de sănătate şi o altă atmosferă în biserică. Nu vor mai fi atât de mulţi clevetitori şi chiţibuşari. Nu va mai fi timp pentru atâtea poveşti inutile şi vom vedea multe suflete convertite la Hristos. De ce să nu simţim interes pentru cei din jurul nostru, dacă Hristos ne-a dat o astfel de dovadă a iubirii Lui? Fraţilor, Dumnezeu nu ne va părăsi. Îşi va lăsa peste noi puterea transformatoare. Lucrurile acestea se vor dezvolta ca valurile ce pornesc de la o pietricică aruncată în apă. Primul val este mic, dar următoarele sunt mai largi şi tot mai largi, până când ating ţărmul.

Fraţilor, e nevoie să facem ceva pentru a pune lucrurile în mişcare pentru Dumnezeu. E  nevoie să facem ceva pentru salvarea sufletelor, pentru ca în cele din urmă să putem intra în bucuria Domnului nostru, ca să putem aduce laude Domnului deoarece am fost mijloace în salvarea unora, prin El. Unii poate că vor spune: „am fost salvat prin intermediul tău; tu m-ai salvat prin Isus Hristos”. În felul acesta vom intra în bucuria Domnului nostru. Acesta este felul în care avem de lucrat. Nu putem şti aici care este efectul lucrării noastre, dar în veşnicie vom vedea ce am făcut pentru Stăpânul nostru. Vom face planuri şi metode de a îndeplini aceste planuri la literă? Atunci binecuvântările Domnului vor însoţi eforturile noastre. – Manuscript 10, 1888. [150]