Manuscrisul 17, 1888 - Un popor ales

Manuscrisul 17, 1888 - Un popor ales

Manuscrisul 17, 1888

 

PREDICĂ

 

UN POPOR ALES

 

Predică susţinută de Ellen G. White la Minneapolis,
21 octombrie 1888

 

„VOI însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul. Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” (1Petru 2:9-12)

Cuvintele acestea ne arată standardul mai înalt pe care ar trebui să-l menţinem înaintea lumii. Dumnezeul cerului a făcut totul ca să câştige supunerea noastră. El a făcut o jertfă infinită, ca noi să putem fi scoşi din întuneric la lumina Lui minunată.

Având pretenţia de stăpân al lumii, Satana s-a hotărât să ia în stăpânire şi minţile oamenilor. El le prezintă avantajele oferite de lume, şi spune: „toate acestea ţi le dau ţie, dacă mi te închini”. Mulţi, seduşi de oferta care le este prezentată, se pleacă înaintea altarului său.

Dumnezeu l-a scos pe Israel din Egipt, cu braţ puternic şi cu manifestările minunate ale puterii Lui. I-a făcut poporul Său ales, şi le-a dat legea Sa. Cu acea ocazie, le-a spus: „tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău … Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-l iubesc şi păzesc poruncile Lui.” (Deut. 7:6,9)

Nouă ne sunt adresate din nou cuvintele „tu eşti un popor ales”. Lucrarea noastră este de a vesti laudele Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Lui minunată. Cum vom face aceasta? Prin faptul că arătăm lumii că suntem un popor care păzeşte poruncile Lui, care umblă în armonie cu legea lui Dumnezeu. Prin faptul că nu pierdem niciodată din vedere bunătatea şi iubirea Lui şi prin faptul că orice lucru din viaţa noastră îl supunem cerinţelor cuvântului Său. În felul acesta vom fi reprezentanţi ai lui Hristos, demonstrând [129] o transcriere a caracterului Său în vieţile noastre.

„Dar”, poate că spune cineva, „Am crezut că poruncile sunt un jug de robie”. Doar pentru cei care calcă legea, este un jug de robie. Pentru cei ce o păzesc, este viaţă, bucurie, pace şi fericire. Legea este o oglindă în care putem privi şi putem vedea defectele noastre de caracter. Nu ar trebui să fim recunoscători pentru că Dumnezeu a pregătit mijloace prin care să ne putem descoperi lipsurile?

În lege nu este nici o putere pentru a salva sau pentru a ierta pe călcătorul ei. Atunci, cine o face? Legea îl conduce pe păcătosul pocăit, la Hristos. Pavel declară: „nu m-am temut să … vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos”. (Fapte 20: 20,21). De ce a predicat pocăinţa? Pentru că legea lui Dumnezeu fusese călcată. Cei ce au călcat legea trebuie să se pocăiască. De ce a predicat credinţa în Isus Hristos? Pentru că Hristos este Cel ce l-a răscumpărat pe păcătos de sub pedeapsa legii. Legea arată care este leacul pentru păcat – pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Isus Hristos.

Vă miraţi că Satana vrea să scape de lege? El, împreună cu toţi agenţii lui se străduiesc să calce sub picioare poruncile lui Jehova, şi să înalţe un standard al lor propriu. Noi trebuie să arătăm că poporul ales al lui Dumnezeu păzeşte poruncile Lui, refuzând să se abată la stânga sau la dreapta, în neascultare. Ei trebuie să arate că adevărul de origine divină face lucruri mari pentru ei, că puterea lui transformatoare le păzeşte sufletele.

Pavel declară: „păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege … odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Rom. 7:7-9). Poruncile au rămas neschimbate, dar Pavel a murit.

Într-o adevărată convertire, mai întâi de toate păcătosul este convins de adevărata lui stare. Îşi dă seama că este un călcător al legii  lui Dumnezeu, şi că Domnul are pretenţii asupra lui, pretenţii la care nu va renunţa. Îşi dă seama că legătura dintre el şi Dumnezeu a fost ruptă dar, dacă se pocăieşte de fărădelegile sale, îşi mărturiseşte păcatul şi se prinde prin credinţă de harul lui Hristos, legătura care fusese ruptă, va fi refăcută.

Dacă Dumnezeu ar fi putut să-şi schimbe legea, doar ca să se potrivească omului în starea lui căzută, Hristos nu ar fi trebuit să vină în lumea aceasta. Dar pentru că legea este imutabilă şi neschimbătoare, Dumnezeu L-a trimis pe singurul Lui Fiu ca să moară pentru omenirea căzută. A luat Mântuitorul asupra Lui vina fiinţelor omeneşti, şi le-a socotit neprihănirea Lui, pentru ca ele să poată călca în continuare preceptele lui Jehova? Nu, nu! Hristos a venit pentru că nu era posibil ca omul să păzească legea în propria lui putere. El a venit ca să-i aducă putere pentru a păzi principiile legii. Acum, păcătosul poate veni la Tatăl şi poate să-i spună: „Tată, Îţi cer iertare, prin meritele Mântuitorului răstignit [130] şi înviat”. Dumnezeu îi primeşte pe toţi cei ce vin în numele lui Isus.

Pentru ca omul să obţină viaţa veşnică, puterea divină trebuie să fie unită cu efortul omenesc, iar această putere Hristos a venit să o pună la îndemâna noastră. El spune „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).  Mai spune că „dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:14). Avem dreptul să ne ţinem de braţul puterii infinite. Când Hristos a venit în lume, tot cerul a fost revărsat în acest dar mare şi unic. Dumnezeu Însuşi a venit la noi în Hristos. Isus a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar, „arată-ne pe Tatăl?”” (Ioan 14:9)

Scopul pentru care v-am spus astăzi aceste cuvinte este ca să vă conduc să vă desprindeţi minţile de lucrurile lumii acesteia, şi să le fixaţi asupra celor veşnice. Dacă afecţiunile voastre sunt îndreptate spre lucrurile de sus, dacă în viaţa de zi cu zi, căutaţi să urmaţi modelul cel desăvârşit, nu mai aveţi nici un motiv să fiţi descurajaţi. Duşmanul poate să încerce să-şi arunce umbrele lui întunecate între voi şi Hristos, dar credinţa voastră va străpunge întunericul. Pentru ce suntem în această lume? Ca să-L reprezentăm pe Hristos şi să fim o binecuvântare pentru semenii noştri. Hristos nădejdea slavei, trebuie să fie format în noi. Noi trebuie să trăim viaţa Lui, pentru ca viaţa noastră să demonstreze lumii dragostea lui Dumnezeu şi puterea Evangheliei.

Când poporul ales al lui Dumnezeu îşi va dezlipi ochii de lucrurile lumii acesteia, şi îi va îndrepta spre cer şi spre lucrurile cereşti, vor fi un popor deosebit, pentru că vor vedea îndurarea, bunătatea şi compasiunea pe care o arată Dumnezeu faţă de fiii oamenilor. Iubirea Lui cere un răspuns din partea lor, şi vieţile lor vor demonstra celor din jurul lor că Duhul lui Dumnezeu îi controlează, şi că ei şi-au îndreptat afecţiunile spre lucrurile de sus, nu spre cele de pe pământ.

Gândindu-ne la cer, putem să ne încordăm imaginaţia până la extrem, putem să medităm la lucrurile cele mai profunde pe care suntem capabili să le gândim, şi minţile noastre se vor obosi datorită efortului de a înţelege lărgimea, adâncimea şi înălţimea subiectului. Este imposibil pentru minţile noastre să cuprindă marile subiecte ale veşniciei. Ba chiar este imposibil să depunem eforturi ca să înţelegem aceste lucruri, fără ca efortul să ne schimbe în bine întregul caracter, şi fără să aibă o influenţă înălţătoare asupra minţii noastre. Pe măsură ce medităm la felul în care a venit Hristos în lumea noastră ca să moară pentru omul căzut, vom începe să înţelegem ceva din preţul plătit pentru răscumpărarea noastră, şi ne vom da seama că în afara lui Dumnezeu nu există adevărată bunătate sau măreţie.

Numai în lumina crucii de pe Calvar putem înţelege la ce adâncime a păcatului şi degradării a decăzut rasa umană, în urma păcătuirii. Numai datorită lungimii lanţului pe care Dumnezeu l-a coborât din cer ca să ne scoată din groapă, putem pricepe cât de adânc eram scufundaţi. Şi numai păstrând înaintea ochilor realităţile nevăzute, putem înţelege ceva din subiectul minunat al răscumpărării. – Manuscris 17, 1888. [131]