Manuscrisul 21, 1888 - Experiența dureroasă a anului 1888

Manuscrisul 21, 1888 - Experiența dureroasă a anului 1888

Manuscrisul 21, 1888

 

EXPERIENŢA DUREROASĂ A ANULUI 1888

 

Scrisă probabil la Minneapolis,
circulară 1888

 

Iubirea lui Hristos este un principiu care trebuie să rămână în inimă, să aducă roadele iubirii, sensibilităţii şi respectului faţă de ceilalţi. Iubirea faţă de adevăr, împlinirea Cuvintelor lui Hristos, vor muia şi vor supune inimile. Puritatea, bunătatea şi iubirea din inima lui Isus, trebuie să fie reflectate în inimile noastre şi descoperite în caracterele noastre, ca să fim părtaşi de natură divină şi să avem compasiune gingaşă unii faţă de alţii.

De ani de zile, cu pana şi cu vocea, am rostit aceeaşi mărturie plină de apeluri şi rugăminţi dar, cât de dezamăgită am fost să văd cât de puţin este luată în seamă solia lui Hristos exprimată în Cuvântul Său, şi cât de puţin este afectată purtarea multora dintre fraţii mei de către solia dată mie de Dumnezeu! Când nu puteam să dorm nopţi la rând, Îl imploram pe Domnul în rugăciune, să îndepărteze povara care îmi cauza o durere de inimă atât de mare. Atunci îmi apărea foarte viu gândul că acele lucruri pe care le-a experimentat Răscumpărătorul divin pe când era în această lume, ca om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, aşa zişii urmaşi ai lui Hristos de astăzi, le repetă.

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dã pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Isaia 53:5

Hristos a locuit în această lume timp de treizeci şi trei de ani însă, cum a fost tratat? Lumea  L-a renegat, L-a batjocorit, a rostit sentinţa împotriva Lui în sala de judecată şi, ca agenţi ai prinţului întunericului, au dat pe faţă spiritul lui, dându-L pe Hristos la moarte. A fost cel mai mare rău pe care putea să-l facă omenirea. Faptul că iubirea Lui nu a fost împărtăşită, a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. [176]

Până şi cei doisprezece ucenici nu erau siguri faţă de ispitele lui Satana. Iuda l-a dat în mâinile duşmanilor Săi, iar în ceasul umilinţei sale în sala de judecată, Petru l-a trădat. Isus a fost dezamăgit de ucenicii Săi, iar eu să-mi pierd curajul, când am în faţa ochilor experienţa şi exemplul lui Hristos? Să mă prăbuşesc oare sub povara cunoştinţei care mi-a impresionat cu atâta putere mintea – că unii dintre cei ce pretind a crede adevărul prezent pentru acest timp, Îl dezamăgesc pe Mântuitorul în zilele noastre, datorită atitudinii şi orbirii lor spirituale la fel cu a celor din vremea când Hristos a fost în lume în formă umană?

Isus nu poate să spună „Pace vouă”, dacă nu încetează toate bârfele, toate dezbinările, geloziile şi bănuielile rele. Am fost foarte tare împovărată. Nu ştiam ce pot să fac. Am simţit uneori remuşcare în suflet pentru că nu puteam face mai mult ca să-i trezesc pe fraţii şi surorile mele să vadă şi să simtă marea pierdere pe care o suferă, din cauză că nu şi-au deschis inimile pentru a primi razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. În felul acesta nu au putut lăsa ca razele de lumină să lumineze pe alţii cu iubire, credinţă, încredere în Dumnezeu, răbdare, bunătate şi curăţie.

Am purtat povara până când natura a cedat şi, pe când eram la Healdsburg am căzut. Timp de aproape două săptămâni am fost ţintuită de o boală atât de severă încât nu am putut exercita credinţa. Eram atât de descurajată încât îmi părea că nu mă voi mai ridica niciodată deasupra. Curajul mi-a dispărut. Mi-am pierdut dorinţa de a mai trăi.

Printr-o scrisoare care ne-a sosit de la Oakland ni s-a spus că se ţineau momente speciale de rugăciune pentru mine, ca Domnul să mă vindece de boala mea şi să pot fi în stare să-mi dau mărturia în faţa celor adunaţi la adunarea de tabără de la Oakland. Am încercat să depun efortul de a răspunde. Am încercat să răspund prin credinţă, aşa cum făcusem în trecut. A fost făcut un pat pentru mine pe scaunele trăsurii şi, în acest pat am zăcut până când a trebuit să luăm vaporul. Am fost întărită să pot ajunge la Misiunea din Oakland şi, deşi eram slăbită şi tremuram, am fost întărită ca să-mi dau mărturia înaintea adunării, în mai multe ocazii.

În timpul acestui atac sever de boală, mi-a revenit foarte viu [177] în memorie experienţa prin care am trecut când soţul meu era pe moarte. M-am rugat atunci împreună cu el, în marea mea slăbiciune. Am stat alături de el, cu mâna lui în mâna mea, până când a adormit în Isus. Făgăduinţele solemne pe care le-am făcut atunci, să stau la postul datoriei mele, mi-au rămas adânc imprimate în minte – făgăduinţe solemne de  a-l dezamăgi pe vrăjmaş, de a susţine un apel serios şi constant către fraţii mei, referitor la cruzimea geloziilor lor şi a bănuielilor rele care strică bisericile. Am făgăduit să-i îndemn întotdeauna să se iubească unii pe alţii, să-şi păstreze inimile mereu sensibile prin amintirea iubirii pe care Isus a manifestat-o faţă de ei, în ceea ce a făcut pentru ei. El a spus: „să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu”. Nu pot să exprim cu pana sau cu vocea, lucrarea pe care am văzut-o atunci că se deschidea înaintea mea, când eram alături de soţul meu muribund. Nu am pierdut viziunea profundă a lucrării mele, pe când şedeam lângă patul soţului meu, ţinându-i mâna muribundă în mâna mea.

Am încercat să-mi împlinesc angajamentul. Ştiam că pericolul care ameninţa biserica din Battle Creek, precum şi bisericile din toate conferinţele noastre, era nutrirea unui spirit aspru şi nemilos. Unii dintre cei ce au fost prezenţi când am stat singură la pupitru, după înmormântarea soţului meu, sunt aici de faţă. Ei ştiu că acele cuvinte pe care le-am rostit atunci profund îndurerată, au fost rostite sub influenţa Duhului Domnului. Ştiam că Satana se furişa pe lângă multe suflete care nu bănuiau născocirile lui. Am ştiut că vrăjmaşul îşi va exercita puterea pentru a slăbi biserica. Satana lucra cu siguranţă în copiii neascultării, pentru a distrage şi a provoca dezbinare în biserică.

În slăbiciunea mea, m-am rugat ca Satana să nu găsească nici un loc şi să nu tresalte de bucurie asupra poporului care a avut atât de mare lumină, ocazii şi privilegii atât de mari. Am implorat poporul nostru din Battle Creek să întreţină în suflet sensibilitatea, bunăvoinţa şi stima reciprocă, pentru a închide uşa în faţa inamicului şi pentru a cultiva acea iubire pe care a manifestat-o Isus faţă de copii oamenilor, supuşi greşelii. El şi-a dat propria viaţă, pentru ca ei să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.[178] Ucenicilor Săi le-a lăsat cu limbă de moarte mărturia: „Vã dau o poruncã nouã: Sã vã iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa sã vã iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi cã sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Ioan 13:34-35.

Dacă iubirea aceasta are o astfel de putere, de ce nu o exprimăm unii faţă de alţii, în cuvintele şi în acţiunile noastre? De ce suntem atât de reci, atât de împietriţi, atât de critici? Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, de ce nu se descoperă iubirea lui Isus în vieţile noastre, de ce nu se exprimă, în felul în care ne tratăm unii pe alţii? Când cineva coboară în mormânt, în amintire ar trebui să ne rămână tablourile plăcute ale unor cuvinte amabile, ale unor fapte binevoitoare, ale unui spirit de iubire frăţească şi răbdare plină de sensibilitate. Cuvintele rostite către voi în august 1881, au fost un apel şi o avertizare. Încercarea şi experienţa care a urmat, arată că nu aţi luat în seamă mărturia care v-a fost adresată.

Conferinţa la care luăm parte este cea mai tristă experienţă din viaţa mea, totuşi simt că pacea lui Hristos mă susţine. Văd lucruri care îmi umple inima cu presimţiri foarte dezagreabile. Pe când eram în Europa, mi-au fost prezentate capitole din experienţa viitoare a poporului nostru, capitole care se împlinesc în timpul acestei conferinţe. Mi s-a spus că motivul este lipsa de pietate Biblică, lipsa spiritului şi a gândirii lui Hristos. Vrăjmaşul şi-a pus amprenta asupra lucrării de ani de zile, căci cu siguranţă aceasta nu este amprenta divină.

Acum doi ani Isus a fost întristat şi abuzat, în persoana sfinţilor Săi. Mustrarea lui Dumnezeu este peste tot ceea ce este caracterizat de asprime, lipsă de respect şi lipsă de iubire şi sensibilitate între fraţi. Dacă lipsa aceasta se vede în cei ce sunt păzitori ai conferinţelor noastre, ai instituţiilor noastre, păcatul este mai mare în ei decât în cei cărora nu le sunt încredinţate responsabilităţi atât de mari. Aceştia trebuie să fie exemple pentru turmă. Ei trebuie să trăiască viaţa lui Hristos, să redea învăţăturile Lui, atât prin cuvânt cât şi prin exemplu.[179]

Nici un om nu poate fi cu adevărat creştin, dacă nu nutreşte iubire pentru fraţii săi. Spiritul de critică, vorbirea de rău şi sentimentele rele, sunt ca drojdia şi şi-au făcut lucrarea lor necreştinească şi mai hotărât după conferinţa aceea. Sunt alarmată. Sunt plină de întristare. Dumnezeu v-a dat mărturii care condamnă tot ceea ce are un astfel de caracter, însă aceste mărturii trebuie să fie ascultate, nu lăsate să treacă pe lângă noi. Fraţilor, vreţi să luaţi în serios faptul că noi ne îndepărtăm de Dumnezeu, că nu îndeplinim standardul cerut de Cuvântul lui Dumnezeu? Noi nu luăm în seamă lecţiile pe care ni le dă Isus.

„Nu orişicine Îmi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncã.

A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” Matei 7:21-25.

Fraţilor, de ce nu suntem mai sârguitori, nu numai în auzire ci şi în împlinirea cuvintelor lui Hristos? „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Matei 4:4. Din cauză că se acordă atât de puţină atenţie lecţiilor date nouă de Hristos, de aceea este atât de puţină sănătate spirituală şi viaţă spirituală în mijlocul nostru. Duhul lui Dumnezeu este întristat din cauza faptului că dispreţuim cuvintele Învăţătorului ceresc, motiv pentru care nu avem pace, bucurie şi discernământ ceresc. Dacă ar exista mai puţină luptă de cuvinte şi mai multă rugăciune pentru a avea gândul acela care era în Hristos Isus, şi pentru a avea har divin pentru a câştiga suflete, la întâlnirile noastre ar fi o cu totul altă atmosferă. [180]

„Însã ori şi cine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare.” Matei 7:26-27.

Dintre cei ce mărturisesc a crede adevărul pentru timpul de faţă, mai mulţi sunt reprezentaţi prin acei care aud cuvintele lui Hristos dar nu le fac, decât prin cei ce ascultă cu sârguinţă şi împlinesc cuvintele Lui. Aceştia nu rezistă ispitei pentru că sufletele lor nu sunt fixate în Stânca cea veşnică. Ei sunt ascultători, nu împlinitori ai cuvântului. Credinţa lor religioasă este reprezentată prin casa zidită pe nisip. Vin furtunile ispitei, iar ea cade pentru că nu este zidită pe Stâncă.

Noi ştim mai bine ce ar trebui să facem, decât am făcut. Nu există nici o scuză pentru acest spirit necreştinesc. Dacă Hristos ar fi locuit în suflet, nu am fi putut altfel decât să dăm pe faţă răbdarea lui Hristos, amabilitatea şi iubirea lui Hristos. Spiritul acesta aspru, nemilos şi nepoliticos manifestat faţă de fraţi, este înregistrat în cărţile cerului ca manifestat faţă de Isus Hristos, pentru că interesul Lui se identifică cu cel al fraţilor Săi. „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Matei 25:40.

M-am angajat printr-o făgăduinţă solemnă înaintea lui Dumnezeu, ca oriunde va exista spiritul de luptă, de asprime şi lipsă de iubire, să-l expun clar în faţa fraţilor, arătând păcătoşenia umblării lor şi, dacă va fi posibil, să schimb cursul lucrurilor prin mărturii hotărâte. Dacă nu voi reuşi, mă voi retrage de la întâlniri, pentru că mi-e teamă să particip la astfel de adunări ca nu cumva să mă cuprindă spiritul predominant. –Manuscris 21, 1888. [181]