Manuscrisul 21, 1891 - File de jurnal

Manuscrisul 21, 1891 - File de jurnal

Manuscrisul 21, 1891

 FILE DE JURNAL
HRISTOS, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ

 

Am participat la ultima adunare din cadrul şcolii de Biblie pentru slujitorii evangheliei – şcoală la care au participat delegaţii conferinţei, precum şi cei înscrişi la institutul misionar. În cadrul acestei adunări, mai mulţi au fost solicitaţi să spună ceva. Fraţii Olsen, Waggoner, Prescott şi Smith, au făcut remarci potrivite ocaziei; la fel şi fratele Haskell, care a fost ocrotit cu îndurare în timpul turului pe care l-a făcut în jurul lumii.

Am vorbit despre lucruri care impresionau profund mintea mea. M-am referit la teama care fusese exprimată de către unii ce nu erau membrii ai institutului misionar, şi care nu au fost prezenţi la orele de Biblie din cadrul şcolii – teama că ar fi primejdios să se vorbească prea mult despre subiectul îndreptăţirii prin credinţă, şi să nu se stăruie destul asupra Legii.

Judecând după ocaziile la care am avut privilegiul de a participa, nu am văzut niciun motiv pentru alarmă; aşa că mă simt chemată să spun că teama aceasta a fost nutrită de către aceia ce nu au auzit nimic din lecţiile preţioase care au fost predate, şi de aceea ei nu au nicio garanţie în concluzia la care au ajuns. Niciunul dintre participanţii la aceste ore, care au studiat Cuvântul pentru a afla „Ce spune Scriptura?” nu întreţine o astfel de teamă. Biblia, şi numai Biblia, a fost subiectul cercetării din cadrul şcolii. Fiecare lecţie a fost bazată, nu pe ideile sau pe părerile oamenilor, ci pe un clar „Aşa zice Domnul.”

Multe remarci au fost făcute despre faptul că în taberele noastre vorbitorii au stăruit asupra Legii, şi nu asupra lui Isus. Declaraţia aceasta nu este strict adevărată, dar nu au oamenii motive pentru a face aceste [890] remarci? Nu au stat la amvoane, ca gură a lui Dumnezeu, bărbaţi lipsiţi de o experienţă veritabilă în ce priveşte lucrurile cereşti, bărbaţi care nu au primit neprihănirea lui Isus Hristos? Mulţi dintre predicatorii noştri nu au făcut altceva decât să rostească predici, prezentând subiectele într-un mod argumentativ, doar rareori menţionând puterea salvatoare a Mântuitorului. Fără să fie ei înşişi părtaşi pâinii celei vii care se coboară din cer, mărturia lor este lipsită de putere nutritivă, lipsită de sângele mântuitor al lui Isus Hristos, care curăţă de orice păcat. Jertfa lor seamănă cu jertfa lui Cain. Acesta a adus Domnului roadele pământului care, în ele însele erau plăcute în ochii lui Dumnezeu. Cu adevărat roadele au fost foarte bune, dar virtutea jertfei, sângele lui Hristos, reprezentat prin sângele mielului înjunghiat, lipsea.  Tot aşa sunt predicile lipsite de Hristos. Oamenii nu sunt străpunşi în inimă; ei nu întreabă, „Ce să fac ca să fiu mântuit?”

În caracterul Lui de jertfă, Hristos Se face cunoscut pe Sine ca Pâinea Vieţii. „Cine mănâncă trupul Meu,” le-a spus ucenicilor, „şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică.” (Ioan 6:54). De ce nu este prezentat El înaintea oamenilor ca Pâinea cea vie? Motivul este acela că El nu domneşte în inimile multora dintre cei ce cred că este de datoria lor să predice Legea. Hristos lipseşte din predicile lor şi, de la est la vest, de la nord la sud, biserica suferă de foame pentru că lipseşte Pâinea Vieţii.

Dintre toţi cei ce poartă numele de creştini, adventiştii de ziua a şaptea ar trebui să fie cei dintâi care să înalţe pe Hristos înaintea lumii. Lucrătorii noştri ar trebui să fie capabili întotdeauna să îndrepte bărbaţii şi femeile spre Hristos, către Cel ce declară despre Sine: „Eu sunt Pâinea Vieţii.” (Ioan 6:35). Oricine slujeşte nevoilor spirituale ale oamenilor, să le citească cuvintele lui Hristos: „Eu Sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu pe care îl voi da pentru [891] viaţa lumii.” (Ioan 6:51).

Neputând să înţeleagă declaraţia aceasta, „Iudeii se certau între ei, şi ziceau: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” (Vers.52, 53).

Adeseori se rostesc în faţa oamenilor discursuri lipsite de pâinea vieţii, hrana atât de esenţială pentru creşterea spirituală. Cei care au mâncat ei înşişi din pâinea vieţii, vor putea să o frângă şi pentru alţii.

Hristos declară mai departe: „Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.” (Vers. 54-56). Cuvintele acestea sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le-a folosit atunci când S-a reprezentat pe Sine ca pe o viţă ale cărei ramuri sunt urmaşii Săi: „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu Sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” (Ioan 15:4,5).

Cum ar putea poporul nostru să fie ajutat mai bine decât dacă i se dă pâinea vieţii? Şi pâinea aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu; căci Hristos a spus: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, Sunt duh şi viaţă.” (Ioan 6:63).

Legea şi Evanghelia, aşa cum sunt descoperite în Cuvânt, trebuie să fie predicate înaintea oamenilor; căci Legea împreună cu Evanghelia vor da convingeri în ce priveşte păcatul. În timp ce condamnă păcatul, Legea lui Dumnezeu îndreaptă privirea spre Evanghelie, descoperindu-L pe Isus Hristos, Cel în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” Slava Evangheliei reflectă lumină peste epoca Iudeilor, dând semnificaţie întregului sistem iudaic [892] de umbre şi simboluri. În felul acesta Legea şi Evanghelia sunt contopite. În nicio cuvântare ele nu trebuie să fie despărţite.

Peste ochii spirituali ai mult prea multora, a fost aşezată o perdea. Mulţi au vorbit altora despre cerinţele imperative ale Legii lui Dumnezeu, dar nu au putut să vadă sfârşitul a ceea ce era trecător. Ei nu au văzut că Isus Hristos este slava Legii. Razele Strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii trebuie să fie reflectate de la mesagerii Săi peste minţile păcătoşilor, pentru ca aceştia să fie conduşi să spună, împreună cu cel din vechime: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmi 119:18).

Mulţi dintre fraţii şi surorile noastre nu văd lucrurile minunate care pot fi văzute în Legea lui Dumnezeu. Ei nu au privit ceea ce a fost descoperit lui Moise atunci când s-a rugat: „Arată-mi slava Ta!” (Exod 33:18). Lui Moise i-a fost descoperit caracterul lui Dumnezeu. „Domnul S-a pogorât într-un nor, a stat acolo lângă el şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exod 34:5-7).

Apostolul Ioan, în prima lui epistolă, redă definiţia păcatului. El declară: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.” (1 Ioan 3:4).

Lui Moise, caracterul lui Dumnezeu i s-a descoperit ca fiind slava Sa. În acelaşi fel, noi privim slava lui Hristos, privind caracterul Lui. Pavel spune: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă (din caracter în caracter), prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3:18). [893]

De ce atunci, în biserică se vede o aşa mare lipsă de iubire, de o simpatie adevărată, înălţată, sfinţită, înnobilatoare, de milă sensibilă şi de răbdare iubitoare? Motivul este acela că Hristos nu este prezentat continuu înaintea oamenilor. Trăsăturile Lui de caracter nu sunt prezentate în viaţa practică. Bărbaţii şi femeile nu mănâncă din pâinea care Se coboară din cer.

M-am simţit foarte tristă să văd slujitori ai evangheliei umblând şi lucrând în lumina scânteilor care ies din focul pe care şi-l aprind ei; lucrători care nu obţin hrană spirituală de la Hristos, Pâinea Vieţii. Sufletele lor sunt aşa de lipsite de mana cerească, cum dealurile Gilboa sunt lipsite de rouă sau de ploaie. Hristos nu este o prezenţă continuă în inimile lor. Cum ar putea să vorbească ei cu pricepere, despre Cel pe care nu L-au cunoscut în experienţa lor?

Noi trebuie să-L vedem pe Hristos aşa cum este. Cu ochiul credinţei noi trebuie să discernem slava Singurului Născut al Tatălui, plin de har şi de adevăr. Dacă nu reuşim să preţuim Spiritul lui Hristos, dacă luăm poziţii greşite în controversa legată de Legea în Galateni – o chestiune pe care mulţi nu au înţeles-o pe deplin înainte să adopte poziţia greşită – biserica suferă o pierdere tristă. Starea spirituală a bisericii, în general, este reprezentată prin cuvintele Martorului Credincios: „Dar”, spune Cel care iubeşte sufletele pentru care a murit, „ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Poziţia adoptată de mulţi în timpul Conferinţei Generale de la Minneapolis mărturiseşte despre starea lor lipsită de Hristos. Mustrarea adresată fiecăruia dintre aceştia este: „Adu-ţi, deci, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Nu şi-au văzut mulţi, în timpul şcolii pentru lucrători, greşeala lor de a nu fi fost în Hristos? Nu pot avea ei privilegiul de a se pocăi şi de face faptele dintâi? Cine va condamna lucrarea aceasta de pocăinţă, de mărturisire, de [894] botez? Dacă cineva devine conştient de faptul că prima lui datorie este aceea de a se pocăi de păcatele lui, de a le mărturisi şi de a fi botezat, nu este aceasta prima lucrare pe care trebuie să o facă?

Atunci când razele preţioase de lumină venite de la Soarele Neprihănirii au strălucit pe calea lor, unii au deschis larg uşa inimii, urând bun venit luminii trimise de cer, în cămările sufletului lor. Aceştia primesc cu bucurie cuvintele lui Isus Hristos. Alţii au avut nevoie de ungerea divină ca să le îmbunătăţească vederea spirituală, pentru a putea distinge lumina adevărului de întunericul rătăcirii. Din cauza orbirii lor, ei au pierdut o experienţă care ar fi fost mai preţioasă pentru ei decât aurul şi argintul. Mă tem că unii nu vor recupera niciodată ceea ce au pierdut.

Atunci când bărbaţii cu caractere hotărâte se pun odată împotriva voii lui Dumnezeu, nu le este uşor să admită că au greşit în judecata lor. Este foarte dificil pentru astfel de oameni să vină cu totul în lumină, mărturisindu-şi cu sinceritate păcatele; căci Satana are mare putere asupra minţii multora dintre cei cărora Dumnezeu le-a dat dovezi suficiente pentru a le încuraja credinţa şi a le inspira încredere. Mulţi nu vor fi convinşi, din cauză că ei nu sunt înclinaţi să mărturisească. A rezista chiar şi unei singure raze de lumină trimisă din cer, şi a o respinge, din cauza mândriei şi încăpăţânării inimii, face mai uşor să fie refuzată lumina şi a doua oară. În felul acesta oamenii îşi formează obiceiul de a respinge lumina.

Atât timp cât Iudeii au refuzat să umble în lumina adevărului, au respins pe Mântuitorul lor. Isus a spus iudeilor: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (Ioan 5:40). El, Lumina vieţii, a venit să lumineze pe orice om care se naşte în lume, aşa că niciun om nu ar trebui să umble în întuneric. Lumina adevărului străluceşte continuu, dar mulţi bărbaţi şi femei nu o înţeleg. De ce? Din cauza faptului că egoismul, egocentrismul, mândria, orbeşte vederea lor spirituală. Între ei şi adevărata lumină, stă idolul propriei lor opinii. [895]

Ei pot să vadă foarte repede ceea ce vor să vadă. Martorul Credincios spune: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 2:7). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El.” (Psalmi 25:14).

Fraţilor din slujire, avem nevoie de Isus în fiecare moment. A pierde iubirea Lui din inimile noastre înseamnă mult. El însuşi spune: „Ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2:4). Există pericolul de a prezenta adevărul în aşa fel încât intelectul să fie înălţat, lăsând sufletele ascultătorilor nesatisfăcute. Poate fi prezentată o teorie corectă a adevărului, şi totuşi să nu fie manifestată căldura afecţiunii pe care Dumnezeul adevărului o cere ca fiecare dintre mesagerii Săi să o preţuiască şi să o manifeste.

Religia multora seamănă foarte mult cu un gheţar – extrem de rece. Nu puţini sunt cei a căror inimă încă nu este supusă, nu este topită. Aceştia nu pot atinge inimile altora, pentru că propriile lor inimi nu sunt supraîncărcate cu binecuvântata iubire care curge din inima lui Hristos. Sunt şi alţii care vorbesc despre religie ca şi cum ar fi o chestiune de voinţă. Ei stăruie asupra datoriei rigide, ca şi cum aceasta ar fi un stăpân care domneşte cu un sceptru de fier – un stăpân rigid, inflexibil, atotputernic – fără să prezinte iubirea dulce, care înmoaie inima, şi compasiunea gingaşă a lui Hristos. Şi mai sunt şi alţii, care merg la extrema opusă, care scot în evidenţă emoţiile religioase, şi în ocazii speciale manifestă un zel intens. Religia acestora seamănă mai mult cu natura unui stimulent decât cu o credinţă perseverentă în Hristos.

Adevăraţii lucrători cunosc valoarea lucrării interioare a Spiritului Sfânt asupra inimilor omeneşti. Ei sunt mulţumiţi cu simplitatea în serviciile religioase. În loc să dea loc mult cântatului, atât de popular, principala atenţie o acordă studierii Cuvântului, şi aduc laudă din inimă lui Dumnezeu. Mai presus de împodobirea exterioară, ei privesc frumuseţea interioară, podoaba unui duh blând şi liniştit. [896] În gura lor nu este viclenie. În viaţa mult mai multora dintre slujitorii evangheliei, ar trebui să fie dată pe faţă realitatea eternă a împărăţiei lui Dumnezeu. Cei care trăiesc adevărul în viaţa zilnică sunt prezentaţi ca nişte pomi ai neprihănirii, care poartă roadele Spiritului.

Adevărata religie este bazată pe o credinţă în Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu este crezut fără a fi pus la îndoială. Nicio parte din el nu este tăiat şi cioplit ca să se potrivească cu anumite teorii. Oamenii nu trebuie să înalţe înţelepciunea omenească, aşezându-se pe scaunul de judecată ca să judece Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia a fost scrisă de bărbaţi sfinţi din vechime, care au fost conduşi de Spiritul Sfânt, şi Cartea aceasta conţine tot ceea ce cunoaştem în mod sigur, şi tot ce putem spera să învăţăm despre Dumnezeu şi Hristos, în afară de faptul în care, ca şi Pavel, suntem luaţi până la al treilea cer ca să auzim „cuvinte imposibil de rostit, care nu sunt îngăduite unui om să le rostească.” (2Cor. 12:4 – KJV). Descoperirea care i s-a făcut apostolului nu a distrus cu nimic umilinţa lui.

Viaţa unui creştin este o viaţă a cărei regulă este Cuvântul lui Dumnezeu exact aşa cum scrie. Toate adevărurile din Vechiul şi din Noul Testament formează un întreg complet. Adevărurile acestea noi trebuie să le preţuim, să le credem şi să ne supunem lor. Pentru ucenicul adevărat, credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu este un principiu viu, activ; „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Romani 10:10). Prin credinţă, omul crede că primeşte neprihănirea lui Hristos.

Credinţa, în ea însăşi, este un act al minţii. Isus Însuşi este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre. El  Şi-a dat viaţa pentru noi, şi sângele Lui vorbeşte în favoarea noastră mai bine decât sângele lui Abel, care a strigat către Dumnezeu împotriva lui Cain, ucigaşul. Sângele lui Hristos a fost vărsat ca să îndepărteze păcatele noastre.

Mulţi comit greşeala de a încerca să definească minuţios punctele fine de deosebire dintre îndreptăţire şi sfinţire. În definirea acestor doi termeni ei introduc adesea propriile lor idei şi speculaţii. De ce se încearcă [897] a fi mai minuţioşi decât este Inspiraţia în ce priveşte chestiunea vitală a neprihănirii prin credinţă? De ce se încearcă să se redacteze fiecare punct cu minuţiozitate, ca şi cum salvarea sufletului ar depinde de înţelegerea exact cum o aveţi voi asupra chestiunii? Nu toţi pot să aibă acelaşi punct de vedere. Sunteţi în pericol de a face lumea cât un atom, şi atomul cât o lume.

Când păcătosul pocăit, plin de remuşcare în faţa lui Dumnezeu, discerne ispăşirea lui Hristos în dreptul său, şi acceptă ispăşirea aceasta ca pe singura speranţă pentru viaţa aceasta şi pentru viaţa viitoare, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este îndreptăţirea prin credinţă. Fiecare suflet care crede, îşi va conforma cu totul voinţa după voinţa lui Dumnezeu, şi va rămâne într-o stare de pocăinţă şi remuşcare, exercitând credinţa în meritele ispăşitoare ale Răscumpărătorului, şi înaintând din putere în putere, din slavă în slavă.

Iertarea şi îndreptăţirea sunt unul şi acelaşi lucru. Prin credinţă, credinciosul trece de la poziţia de rebel, de copil al păcatului şi al Satanei, la poziţia de supus loial al lui Isus Hristos, nu din cauza unei bunătăţi pe care ar avea-o în el, ci pentru că Hristos îl primeşte ca şi copil al Lui prin înfiere. Păcătosul primeşte iertarea păcatelor lui, pentru că păcatele acestea sunt purtate de Înlocuitorul şi Garantul lui. Domnul vorbeşte Tatălui Său din cer: „Acesta este copilul Meu. Îl graţiez de condamnarea la moarte, oferindu-i poliţa de asigurare a vieţii Mele – viaţa veşnică – pentru că Eu am luat locul lui şi am suferit pentru păcatele lui. El este fiul Meu preaiubit.” În felul acesta omul, iertat şi îmbrăcat cu veşmintele frumoase ale neprihănirii lui Hristos, stă fără cusur înaintea lui Dumnezeu.

Păcătosul poate greşi, dar nu este aruncat afară fără milă. Singura lui speranţă, tot timpul, este pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Este privilegiul Tatălui acela de a ierta fărădelegile şi păcatele noastre, pentru că Hristos a luat asupra Lui Însuşi vina noastră şi ne-a graţiat, socotindu-ne nouă neprihănirea [898] Lui. Sacrificiul Lui satisface pe deplin cerinţele dreptăţii.

Îndreptăţirea este opusul condamnării. Îndurarea fără hotare a lui Dumnezeu este exercitată faţă de cei care nu merită nimic. El iartă fărădelegile şi păcatele de dragul lui Hristos, Cel care a devenit o Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prin credinţă în Hristos, călcătorul vinovat al Legii primeşte favoare în faţa lui Dumnezeu şi  nădejdea puternică a vieţii veşnice.

David a fost iertat pentru fărădelegea lui din cauză că şi-a umilit inima în faţa lui Dumnezeu în pocăinţă şi în remuşcarea sufletului, şi a crezut că făgăduinţa lui Dumnezeu de a ierta va fi împlinită. El şi-a mărturisit păcatul, s-a pocăit şi a fost reconvertit. Copleşit de asigurarea iertării, el a exclamat, „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” Fericirea (binecuvântarea – engl.) vine în urma iertării; iertarea vine prin credinţa că păcatul, pe care l-am mărturisit şi de care ne-am pocăit, este purtat de marele Purtător de păcat. În felul acesta de la Hristos vin toate binecuvântările noastre. Moartea Lui este o Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. El este marele Mijloc prin care noi primim îndurarea şi favoarea lui Dumnezeu. El, deci, este cu adevărat Originea, Autorul, dar şi Cel ce duce până la capăt, Desăvârşitorul, credinţei noastre. [899]