Manuscrisul 24, 1888 - Privind înapoi la Minneapolis

Manuscrisul 24, 1888 - Privind înapoi la Minneapolis

Manuscrisul 24, 1888

 

PRIVIND ÎNAPOI LA MINNEPOLIS

 

Doar prin credinţă m-am aventurat să traversez Munţii Stâncoşi, cu scopul de a participa la Conferinţa Generală ţinută la Minneapolis. Am plecat din Oakland spre Minneapolis, Minnesota, în data de 2 octombrie. Mai mulţi prieteni erau cu noi în acelaşi tren, şi a fost o plăcere să povestim cu ei, dar a fost prea mult pentru puterile mele. Am avut nevoie de odihnă totală. Am avut un spasm al inimii, şi toată noaptea şi mai multe ore din zi am suferit până la epuizare. Starea aceasta proastă m-a sleit atât de mult încât am fost obligată, din cauza durerii severe de inimă, să rămân în cuşetă aproape tot timpul călătoriei.

Am schimbat mijlocul de transport la Kansas City. Trenul care trebuia să ne ducă la Minneapolis plecase, şi am avut de aşteptat încă multe ore. Gălăgia neîncetată din gară era aproape insuportabilă. Nu am putut rămâne acolo în siguranţă, aşa că am ieşit afară, la aer. S-a găsit pentru mine un loc liber şi m-am aşezat pe un cufăr, dar după câteva minute au apărut cărucioarele mari încărcate cu bagaje, au fost descărcate, şi cuvintele: „dă-te mai încolo, te rog, avem nevoie de spaţiul acesta”, au fost atât de des repetate oriunde [203] m-aş fi aşezat, încât nu am ştiut ce să mai fac. W.C. White, însoţit de un frate, au plecat să încerce să dea de urma vreunor fraţi care ar locui pe aproape, în timp ce fr. Jones împreună cu alţi fraţi s-au uitat de bagaje.

Eram aproape de epuizare, când mâna mi-a fost strânsă şi am auzit următoarele cuvinte: „Ei! Iat-o pe sora White! Ce mă bucur să vă revăd! Aţi fost în casa tatălui meu. Numele meu este Mallory. Am venit să luăm trenul spre casă, dar trebuie să mă întorc la tata, pentru că se va bucura să vă vadă”. Am fost atât de recunoscătoare pentru aceşti prieteni, şi pentru strângerea călduroasă a unei mâini prietenoase. În curând am fost înconjuraţi de fraţi şi surori care s-au bucurat să ne vadă, iar noi ne-am bucurat să-i vedem.

Ne-au spus că era ultima zi a adunării lor de tabără. Locul taberei era cam la şase mile depărtare, la periferia oraşului. Câţiva dintre cei ce aveau distanţe mari de parcurs plecaseră spre casă, dar mai erau încă destul de mulţi în tabără. Au insistat să mergem şi să le vorbim seara şi dimineaţa. Fiul meu s-a întors, însoţit de fratele Shireman, iar după ce ne-am sfătuit împreună, am hotărât să rămânem în tabără peste noapte.

Fratele Dan Jones şi soţia sa ne-au oferit cu bunăvoinţă cortul lor, aşa că ne-am instalat confortabil. Am întâlnit acolo mulţi fraţi pe care nu-i mai întâlnisem de la moartea soţului meu. În seara aceea a vorbit fratele Haskell. În noaptea aceea au fost trimişi soli prin oraş şi prin împrejurimi, soli care au umblat toată noaptea ca să-i informeze pe cei ce plecaseră, despre sosirea prietenilor de pe Coasta Pacificului, şi despre faptul că aceştia vor vorbi adunării din tabără. Credincioşi şi necredincioşi au răspuns chemării. Am fost surprinsă să-i văd adunaţi în număr atât de mare. [204]

Am stat înaintea oamenilor cu mare greu, dar Domnul, care a fost sprijinul şi tăria mea în toate eforturile mele, mi-a fost ajutor şi de data aceea. Am simţit binecuvântarea Domnului peste mine în timp ce prezentam mesajul pe care mi l-a dat Domnul pentru ei: nevoia religiei biblice trăite, religia trăită acasă, adevărul care sfinţeşte templul sufletului. M-am simţit îndemnată să mustru, să reproşez şi să încurajez sufletele.

Printre cei care au avut mare lumină, multe avantaje şi ocazii bogate, a pătruns un spirit de făţărnicie şi nehotărâre, de amânare şi o instabilitate şovăielnică. O, dacă ar folosi avantajele şi ocaziile pe care le au, manifestând zel, statornicie şi devotament faţă de Dumnezeu, corespunzător cu marea lumină ce străluceşte pe cărarea noastră! Dumnezeu cheamă oameni care au scopul hotărât, caracterul ferm, ca să facă lucrarea Lui în aceste zile de pe urmă.

Mare lumină străluceşte peste generaţia aceasta. Evlavia fermă şi vieţuirea curată înaintea lui Dumnezeu, vor deosebi poporul lui Dumnezeu de lume. Domnul nu vrea ca poporul Său să privească la descurajare, ci să privească la lucrurile care nu se văd, la cele veşnice. Atunci, dacă poporul Său va umbla prin credinţă pe drumul pe care îi conduce Isus, nu va mai exista decădere de la credinţă ci va fi înaintare, va fi pace cu providenţa lui Dumnezeu, care deschide calea. Atunci vom avea părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Lumea, împreună cu comorile ei, îşi pierd importanţa dacă ochii noştri sunt fixaţi asupra comorii nepieritoare. Dumnezeu să fie ţinta iubirii noastre supreme. Atunci, dinspre cei ce cred adevărul se va răspândi o influenţă hotărâtoare, spre cei din casa lor şi spre cei din vecinătatea lor, influenţă care va fi la fel de vastă ca veşnicia.

Fratele A.T. Jones a vorbit poporului, de asemenea şi fratele E.J. Waggoner, iar oamenii au auzit multe lucruri preţioase care aveau să le fie mângâiere [205] şi tărie pentru credinţa lor. Ei au apreciat acest privilegiu foarte mare pe care l-au avut.

Adunarea s-a terminat, şi am fost siliţi să ne luăm în grabă rămas bun. Nu am fost în stare să vorbim cu toţi fraţii şi surorile, întrucât timpul nostru era scurt şi trebuia să ne deplasăm spre gara din Kansas City. Am regretat faptul că nu am fost împreună cu poporul nostru, de la începutul adunărilor lor. Aveam multe lucruri de mare importanţă, pe care ne-am fi bucurat să le prezentăm.

La Minneapolis am întâlnit un număr mare de slujitori ai evangheliei, delegaţi. Încă de la începutul conferinţei am deosebit un spirit care m-a împovărat. Erau rostite discursuri care nu ofereau poporului hrana de care avea atât de multă nevoie. Înaintea oamenilor era prezentată faţa întunecată şi sumbră a tabloului care avea să le rămână în memorie. Aceasta nu oferea nici o lumină sau eliberare spirituală, ci descurajare.

M-am simţit profund mişcată de Spiritul Domnului, în Sabat după amiază, să atrag atenţia celor prezenţi la iubirea pe care o manifestă Dumnezeu faţă de poporul Său. Minţii nu trebuie să-i fie îngăduit să stăruie asupra aspectelor celor mai neplăcute ale credinţei noastre. Din Cuvântul lui Dumnezeu, care poate fi reprezentat printr-o grădină plină de trandafiri, de crini şi de garoafe, putem aduna prin credinţă preţioasele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, să ni le însuşim în inimă şi să avem curaj – să ne bucurăm în Dumnezeu – sau putem să ne fixăm atenţia asupra spinilor şi mărăcinilor, rănindu-ne adesea şi plângându-ne de soarta noastră cea grea.

Dumnezeu nu are plăcere ca poporul Său să păstreze în memorie tablouri întunecoase şi dureroase. Fiecare suflet ar putea să adune trandafirii, crinii şi garoafele, să-şi umple memoria cu făgăduinţele preţioase ale lui Dumnezeu care înfloresc peste tot în grădina lui Dumnezeu. El vrea să stăruim asupra lor,[206] cu simţ ascuţit şi curat, luându-le în toată bogăţia lor, vorbind despre bucuria ce ne stă în faţă. El vrea să trăim în lume, totuşi să nu fim din lume, afecţiunile noastre fiind legate de lucrurile eterne. El vrea să vorbim despre lucrurile pe care le-a pregătit pentru cei ce Îl iubesc. Aceasta va avea putere de atracţie asupra minţilor noastre, va trezi aşteptările şi speranţele noastre, şi ne va întări sufletele pentru a suporta conflictele şi încercările din viaţa aceasta. Pe măsură ce stăruim asupra acestor scene, Domnul ne va încuraja credinţa şi încrederea. El va da perdeaua la o parte şi ne va lăsa să vedem licăriri din moştenirea sfinţilor.

Pe măsură ce prezentam bunătatea, iubirea şi compasiunea gingaşă a Tatălui nostru ceresc, am simţit că Duhul Domnului se odihnea nu numai peste mine ci şi peste popor. Lumină, eliberare şi binecuvântare au venit peste ascultători, iar cuvintelor rostite li s-a răspuns din inimă. Adunarea de părtăşie care a urmat, a dovedit faptul că Cuvântul găsise loc în inimile ascultătorilor. Mulţi au mărturisit că aceasta fusese ziua cea mai fericită din viaţa lor, şi au fost momente cu adevărat valoroase, întrucât ştiam că prezenţa Domnului Isus era acolo, ca să binecuvânteze. Am ştiut că descoperirea specială a Duhului lui Dumnezeu  a avut un scop, de a înăbuşi îndoielile, de a face să dea înapoi curentul necredinţei care pătrundea în inimi şi în minţi, referitor la sora White şi la lucrarea pe care i-a dat-o Domnul să o facă.

Acesta a fost un timp de înviorare pentru multe suflete, dar efectul nu a rămas asupra unora. De îndată ce au văzut că sora White nu este de acord cu toate ideile lor şi nu consimte la propunerile şi la rezoluţiile care urmau să fie supuse votului în cadrul conferinţei, dovada pe care au primit-o nu a avut mai multă greutate pentru unii decât au avut cuvintele rostite de Isus în sinagogă către nazariteni. Inimile acestora au fost atinse de Duhul lui Dumnezeu. Au auzit, cum şi era, pe Dumnezeu vorbindu-le prin Fiul Său. Au văzut, au simţit,[207] influenţa divină a Duhului lui Dumnezeu, şi toţi au mărturisit despre cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui. Dar Satana era lângă ei cu necredinţa, şi ei au primit suspiciunile şi îndoielile, după care a urmat necredinţa. Spiritul lui Dumnezeu a fost stins. În furia lor l-ar fi aruncat pe Isus de pe buza prăpăstiei dacă Dumnezeu nu L-ar fi protejat, ca mânia lor să nu-I facă rău. Odată ce Satana are stăpânire asupra minţii, el face nebuni şi demoni din cei care fuseseră apreciaţi ca oameni de caracter. Prejudecata, mândria, şi încăpăţânarea, sunt elemente teribile prin care el ia în stăpânire mintea omenească.

Am primit o epistolă lungă din partea fratelui Butler, pe care am citit-o cu atenţie. Am fost surprinsă de conţinutul ei. Nu am ştiut ce să fac cu scrisoarea dar, întrucât se părea că sentimentele exprimate în ea erau aceleaşi cu cele care lucrau şi îi stăpâneau pe fraţii mei predicatori, i-am chemat pe câţiva într-o cameră de sus şi le-am citit scrisoarea. Nici unul dintre ei nu a părut să fie surprins de conţinutul ei, şi majoritatea au spus că ei ştiau ce gândeşte fr. Butler, întrucât îl auziseră declarând aceste lucruri.  După aceea le-am explicat multe. Le-am spus care era ceea ce ştiam că este calea dreaptă şi neprihănită pe care trebuie să o urmeze frate faţă de frate, în timpul cercetării Scripturii. Ştiam că cei din faţa mea nu vedeau toate lucrurile într-o lumină corectă, de aceea le-am spus multe lucruri. Toate declaraţiile mele arătau principiile corecte pe baza cărora trebuie să se acţioneze, însă m-am temut că cuvintele mele nu vor face nici o impresie asupra lor. Ei înţelegeau lucrurile în felul lor, iar lumina care le spuneam că îmi fusese dată, li se părea o poveste stupidă.

Am fost foarte îndurerată în inimă văzând starea de lucruri. Am adresat cele mai serioase apeluri, fraţilor şi surorilor mele care erau prezenţi la adunarea de dimineaţă, şi am stăruit să facem din această ocazie un timp [208] valoros, cercetând împreună Scripturile, cu umilinţă de inimă. I-am rugat fierbinte să nu mai fie atâta libertate în vorbire, în legătură cu lucrurile despre care nu ştiu decât puţin. Toţi aveau nevoie să înveţe lecţii în şcoala lui Hristos. Isus  ne-a chemat: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoarã.” (Matei 11:28-30). Dacă învăţăm zilnic lecţiile umilinţei şi smereniei inimii, nu vor mai exista atitudini de felul celor care există la această conferinţă.

Există  diferenţe de vederi în legătură cu anumite subiecte dar, este acesta un motiv pentru atitudini tăioase şi dure? Ca invidia, bănuiala şi imaginaţia rea, ura şi gelozia să fie întronate în inimă? Toate acestea sunt rele şi foarte rele. Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Haideţi să petrecem mult timp în rugăciune şi în cercetarea Scripturilor cu un spirit corect – plini de dorinţa de a învăţa, şi dispuşi să fim corectaţi şi îndreptaţi în punctele în care greşim. Dacă Isus este în mijlocul nostru şi inimile noastre sunt înmuiate şi sensibilizate datorită iubirii Lui, vom avea una dintre cele mai frumoase conferinţe pe care le-am avut vreodată.

Sunt multe de făcut. Lucrarea s-a extins. Au fost înfiinţate noi misiuni şi noi biserici. Totul ar trebui să fie plin de armonie, să fim liberi să ne consultăm împreună, ca fraţi la lucru în marele câmp al secerişului, lucrând cu toţii în diferite ramuri, gândindu-ne fără egoism cum ar putea fi făcută lucrarea Domnului în modul cel mai favorabil. Dacă a fost vreodată un timp când, ca şi conferinţă, să avem nevoie de harul special şi de lumina deosebită a Duhului lui Dumnezeu, este la această conferinţă. O putere din adânc pune în mişcare agenţiile, ca să se facă o schimbare în constituţie [209] şi în legile naţiunii noastre, prin care se va constrânge conştiinţa tuturor celor ce păzesc Sabatul biblic, specificat clar în porunca a patra, ca ziua a şaptea.

A sosit timpul ca fiecare om să fie găsit făcându-şi datoria, cu toate capacităţile pe care le are, pentru a înălţa şi apăra legea lui Dumnezeu înaintea poporului nostru şi înaintea lumii, folosindu-şi până la extrem abilităţile şi talentele încredinţate. Mulţi sunt orbiţi, înşelaţi de oameni care pretind a fi slujitori ai evangheliei, care îi influenţează pe mulţi să creadă că ar face o lucrare bună pentru Dumnezeu, când de fapt este lucrarea lui Satana. Satana ţine şedinţe, ca să hotărască cum să aducă la tăcere vocea şi peniţa adventiştilor de ziua a şaptea. Dacă poate să le distragă atenţia şi să le risipească puterile într-o direcţie prin care să-i slăbească şi să-i dezbine, planul său are succes.

Satana şi-a făcut lucrarea cu oarecare succes. S-a produs o luptă de sentimente, şi dezbinare. A apărut multă gelozie şi bănuială rea. S-au făcut multe discursuri, insinuări şi remarci nesfinţite. Minţile bărbaţilor care ar trebui să fie trup şi suflet pentru lucrare, pregătiţi să facă lucruri mari pentru Dumnezeu în timpul de faţă, sunt absorbite de probleme de importanţă minoră. Pentru că ideile unora nu sunt cu totul în acord cu ideile lor proprii, în puncte de doctrină care implică idei şi teorii minore, care nu sunt chestiuni vitale, marea problemă a libertăţii religioase a naţiunii, care implică atât de multe în prezent, pentru mulţi apare doar ca o problemă nesemnificativă.

Satana a dus lucrurile pe făgaşul lui. Dar Domnul a ridicat bărbaţi şi le-a dat o solie solemnă pe care să o vestească poporului Său, ca să trezească pe bărbaţii cei puternici să se pregătească de luptă, pentru ziua pregătirii lui Dumnezeu. Această solie, Satana a căutat să o facă fără efect şi, tocmai când fiecare voce şi fiecare peniţă ar fi trebuit puse mai intens la lucru ca să oprească acţiunile şi puterile [210] lui Satana, ei s-au tras la o parte; au apărut diferenţe de opinii. Aceasta nu a fost deloc calea Domnului. La această conferinţă a fost pus înaintea slujbaşilor subiectul legii în Galateni. Acest subiect a mai fost adus în cadrul conferinţei, acum trei ani. Avem o scrisoare, din care vom prezenta extrase, scrisoare scrisă pe când mă aflam la Basel, Elveţia, şi care a fost trimisă fraţilor A.T. Jones şi E.J. Waggoner.

Ştim că dacă toţi ar fi vrut să se apropie de Scriptură cu inimile supuse şi stăpânite de influenţa Spiritului lui Dumnezeu, atunci minţile adunate pentru cercetarea Scripturilor ar fi fost calme, fără prejudecăţi şi fără mândrie de opinie. Lumina de la Dumnezeu ar fi strălucit asupra cuvântului Său, şi adevărul ar fi fost descoperit. Dar este nevoie de eforturi sârguincioase, însoţite de rugăciune, şi de multă răbdare pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos ca ucenicii Lui să fie una aşa cum El este una cu Tatăl. Rugăciunea serioasă şi sinceră va fi ascultată şi Domnul va răspunde. Duhul Sfânt va înviora facultăţile mentale, şi ne vom privi ochi în ochi. „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.” (Psalmi 119:130)

Fratele E.J. Waggoner  a avut privilegiul de a vorbi limpede şi de a-şi prezenta vederile în legătură cu îndreptăţirea prin credinţă şi cu neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea. Aceasta nu a fost lumină nouă, ci a fost lumină veche aşezată la locul ei în cadrul soliei întreite. Care este povara soliei? Ioan vede un popor. El spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12). Pe acest popor Ioan îl vede chiar înainte să-L vadă pe Fiul omului care avea „pe cap o cununã din aur; iar în mânã, o secere ascuţită.” (vers.14). [211]

Credinţa lui Isus este trecută cu vederea şi tratată cu indiferenţă şi cu nepăsare. Ea nu este proeminentă, aşa cum i-a fost descoperită lui Ioan. Credinţa în Hristos ca singura nădejde a păcătosului, este în mare măsură lăsată pe dinafară, nu numai în discursurile rostite, ci chiar în experienţa religioasă a multora dintre cei ce pretind a crede solia întreită. În cadrul acestei conferinţe am dat mărturie despre faptul că cea mai preţioasă lumină a strălucit din Scripturi, prin prezentarea marelui subiect al neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea. Aceasta ar trebui să fie ţinută încontinuu înaintea păcătosului, ca fiind singura sa nădejde de salvare. Aceasta nu a fost lumină nouă pentru mine, întrucât mi-a fost descoperită de către o autoritate mai înaltă în ultimii patruzeci şi patru de ani, iar eu am prezentat-o poporului nostru cu peniţa şi cu vocea, prin mărturiile Spiritului Său. Însă foarte puţini au răspuns mai mult decât numai prin a consimţi faţă de mărturiile date referitor la acest subiect. S-a vorbit şi s-a scris mult prea puţin în legătură cu această chestiune atât de măreaţă. Discursurile unora pot fi foarte bine reprezentate ca semănând cu jertfa lui Cain: fără Hristos.

Standardul prin care măsurăm caracterul este legea împărătească. Legea este detectorul păcatului. Prin lege vine cunoştinţa păcatului. Dar păcătosul este atras încontinuu spre Isus, datorită manifestării uimitoare a iubirii Lui, prin care s-a umilit într-atât încât să moară o moarte ruşinoasă pe cruce. Ce subiect de studiu poate fi acesta! Îngerii se străduiesc, tânjesc cu seriozitate, să pătrundă taina aceasta uimitoare. Este un subiect de studiu care pune la încercare cea mai strălucită inteligenţă umană: ca omul, căzut, înşelat de Satana, trecut de partea lui Satana, să poată fi refăcut după chipul Fiului Dumnezeului celui infinit – ca omul să fie ca El; că, datorită neprihănirii lui Hristos acordate omului, Dumnezeu să-l iubească pe om, căzut însă răscumpărat, întocmai cum L-a iubit pe Fiul Său. Citiţi aceste lucruri din gura viului cuvânt. [212]

Aceasta este taina evlaviei. Acest tablou este de cea mai mare valoare. Este de meditat asupra lui, este de pus în fiecare discurs, de fixat în memorie, de vorbit de către buzele omeneşti, şi de urmat de către fiinţele omeneşti care au gustat şi au văzut ce bun este Domnul. Acest subiect trebuie să fie temelia fiecărui discurs. Se prezintă teorii uscate, iar sufletele preţioase flămânzesc după pâinea vieţii. Nu aceasta este predicarea cerută, sau care poate fi acceptată de cer, întrucât este fără Hristos. Descrierea divină al lui Hristos trebuie să fie ţinută înaintea ochilor oamenilor. El este Îngerul învăluit în soarele cerului. De la El nu vine nici o umbră. Îmbrăcat în atributele Dumnezeirii, încunjurat de slava Dumnezeirii, şi în asemănarea viului Dumnezeu, aşa trebuie să fie înălţat înaintea oamenilor. Când toate acestea sunt puse înaintea oamenilor, meritele creaturii îşi pierd orice valoare. Cu cât priveşte ochiul mai mult la El, cu cât este studiată mai mult viaţa Lui, lecţiile Lui, desăvârşirea Lui de caracter, cu atât păcatul este văzut mai păcătos şi mai dezgustător. Privind, omul nu poate decât să Îl admire şi să fie tot mai atras spre El, tot mai încântat, şi tot mai dornic să semene cu Isus, până când îşi însuşeşte chipul Său  şi dobândeşte mintea lui Hristos. Ca Enoh, omul umblă cu Dumnezeu. Mintea îi este plină de gândurile lui Isus. Isus îi este cel mai bun Prieten.

Suntem îndureraţi să vedem, când slujbaşii sunt mult împreună şi lucrează mult împreună, că unul copiază felul de a fi, atitudinea, gesturile, felul de a vorbi, chiar tonul vocii altuia, până când identitatea i se pierde în cea a asociatului său. Aşa ceva îmi produce durere de inimă, întrucât ştiu că dacă ar fi privit la Isus, dacă s-ar fi gândit la Isus, ar fi vorbit despre iubirea Lui şi i-ar fi copiat caracterul, asupra lui ar fi fost pusă amprenta lui Isus şi nu a unei fiinţe mărginite care, prin cuvinte, maniere şi spirit, nu poate să-L reprezinte decât foarte slab pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.[213] Dacă fiecare slujitor ce spune că Îl iubeşte pe Isus, ar fi copleşit de farmecul Lui şi şi-ar însuşi chipul Lui, ce exemplu ar fi pentru fraţii Săi şi pentru lume! Cu cât slujitorii sunt mai mult în compania lui Isus şi comunică cu El, cu atât vor fi mai tare legaţi de Hristos. Surprinzând înfăţişarea Lui sfântă şi copiind felul Său sfânt de a fi, ei vor fi transformaţi după chipul Său. Despre ei se va putea spune cu adevărat că Îl reprezintă pe Isus Hristos.

„De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus.” (Evrei 3:1). Studiaţi-L pe Hristos. Studiaţi caracterul Său, trăsătură cu trăsătură. El este Modelul nostru, pe care este necesar să-l copiem în vieţile şi în caracterele noastre, căci dacă nu, nu vom reuşi să-L reprezentăm pe Isus ci, vom prezenta lumii o copie contrafăcută. Nu imitaţi pe nici un om, căci oameni au defecte în obiceiuri, în vorbire, în maniere, în caracter. Eu vă prezint pe Omul Isus Hristos. Voi trebuie să-L cunoaşteţi personal ca Mântuitor al vostru, înainte să-L puteţi studia ca model şi exemplu pentru voi.  Pavel spune: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” …  Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Romani 1:16-19).

Suntem profund şi solemn recunoscători lui Dumnezeu că au fost trezite minţi de către Spiritul lui Dumnezeu, ca să-L vadă pe Hristos în Cuvântul cel viu, şi să-L reprezinte înaintea lumii, nu doar prin cuvinte. Aceştia înţeleg cerinţele Scripturii, că toţi cei ce se declară urmaşi ai lui Hristos sunt sub obligaţia de a călca pe urmele Lui, de a fi plini de Spiritul Său,[214] şi de a-L prezenta astfel pe Isus Hristos înaintea lumii, pe Cel ce a venit în lumea noastră ca să-L reprezinte pe Tatăl. Reprezentându-L pe Hristos lumii, noi reprezentăm pe Tatăl. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Romani 8:9). Haideţi să ne punem întrebarea: reflectăm noi, în biserică şi înaintea lumii, caracterul lui Isus Hristos? Ni se cere un studiu mult mai profund, în cercetarea Scripturii. Aşezând neprihănirea lui Hristos în lege, în mod distinct este descoperit Dumnezeu în adevăratul Său caracter, iar Legea este descoperită ca sfântă, dreaptă şi bună, glorioasă cu adevărat când este văzută în adevăratul ei caracter.

Dacă toţi fraţii noştri predicatori ar fi putut să-şi ia Bibliile împreună, cu spiritul lui Hristos, respectându-se unul pe altul, şi cu adevărată politeţe creştină, Domnul ar fi fost învăţătorul lor. Dar Dumnezeu nu are nici o şansă să impresioneze minţile asupra cărora Satana are atât de mare putere. Tot ceea ce nu se armonizează cu mintea lor şi cu judecata lor omenească, pentru ei este în umbră şi în întuneric.

Eu-l are de-a face cu experienţa noastră religioasă mult mai mult decât ne putem imagina. Când eu-l este crucificat, când încăpăţânarea se va supune, limbajul inimii va fi: „ nu voia mea să se facă, o, Doamne, ci a Ta, căci sunt al Tău şi Ţie îţi slujesc”, şi „vorbeşte Doamne, căci robul Tău ascultă”. Atunci nimeni nu va mai fi rece şi rigid, ca stelele ce nu se mişcă. Demnitatea lumească şi egoistă, nu va mai fi întreţinută. Atunci va fi o împletire plină de frumuseţe a purităţii, a unui spirit înalt şi a nobleţei, care este înţelepciune de sus, cu blândeţea şi smerenia lui Isus Hristos. Mielul nevinovat a fost ales ca reprezentare a lui Hristos.

Egoismul este înscris în inima omenească cu caractere clare şi inconfundabile. De îndată ce iubirea lui Dumnezeu îşi găseşte locul acolo, se înscrie chipul şi antetul lui Isus Hristos. Întreaga Sa viaţă în mijlocul unei lumi pline [215] de mândrie şi egoism, a fost fără excepţie o întruchipare a acelei iubiri care „este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu pizmuieşte; nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.”(1Cor. 13:4-7) Aici ne sunt prezentate roadele harului lui Dumnezeu, pe care fiecare urmaş al lui Hristos le va manifesta în viaţă şi le va descoperi în caracter.  Dacă aceste manifestări lipsesc, trebuie căutat Dumnezeu cu cea mai mare seriozitate. Prin pocăinţă şi credinţă în Isus Hristos, putem primi spiritul lui Hristos, descris în aceste roade, şi atunci putem fi numiţi cu adevărat copii ai lui Dumnezeu şi nu copii ai celui rău. Trebuie să avem o credinţă mai mare; atunci vom avea mai mult din Hristos.

Povara mea de-a lungul conferinţei, a fost de a-L prezenta pe Isus şi iubirea Lui înaintea fraţilor mei, pentru că am văzut dovezi marcante că mulţi nu au spiritul lui Hristos. Mintea mea a fost în pace, s-a odihnit în Dumnezeu, şi m-am întristat văzând că un spirit străin a pătruns în experienţa fraţilor noştri predicatori, şi că acesta strica tabăra. Mi-am dat seama că în minţilor multora era o orbire remarcabilă, încât nu deosebeau unde era Duhul lui Dumnezeu şi ce înseamnă adevărata experienţă creştină. Gândul că aceştia erau păzitorii turmei lui Dumnezeu, era dureros. Lipsă de adevărată credinţă, braţele atârnând, pentru că nu fuseseră înălţate în rugăciuni sincere! Unii nici nu simţeau nevoia să se roage. Propria lor judecată, simţeau că le este suficientă, şi nu-şi dădeau seama că duşmanul oricărui bine le călăuzea judecata. Erau precum soldaţii care se duc la luptă fără arme şi fără armură. Şi atunci ne mai putem mira că predicile au fost lipsite de spirit, că apa cea vie din râul vieţii nu a putut curge prin canalele înfundate,[216] şi că lumina cerului nu a putut pătrunde prin ceaţa densă a stării de încropeală şi de păcătoşenie?

Nu am putut dormi decât puţine ore. Am scris în toate orele dimineţii, trezindu-mă în mod frecvent la două şi la trei a.m., uşurându-mi mintea prin faptul că scriam despre subiectele care îmi fuseseră prezentate. M-a durut inima să văd spiritul care îi stăpânea pe unii dintre fraţii noştri predicatori, spirit care părea să fie contagios. Se vorbea prea mult.

Când am declarat înaintea fraţilor mei că auzeam pentru prima dată vederile fratelui E.J. Waggoner, unii nu m-au crezut. Le-am spus că am auzit adevăruri preţioase, la care pot răspunde cu toată inima mea căci, aceste adevăruri mari şi glorioase, neprihănirea lui Hristos şi tot sacrificiul făcut în favoarea omului, nu au fost oare imprimate pentru totdeauna în mintea mea de către Spiritul lui Dumnezeu? Nu a fost prezentat acest subiect de atâtea ori în mărturii? Când Domnul a dat fraţilor mei povara de a vesti această solie, am fost profund recunoscătoare lui Dumnezeu, căci am ştiut că este solia pentru timpul de faţă.

Solia îngerului al treilea este vestirea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus. Poruncile lui Dumnezeu sunt vestite, dar credinţa lui Isus Hristos nu este vestită de către adventiştii de ziua a şaptea ca fiind de egală importanţă, aşa încât legea şi evanghelia să meargă mână în mână. Nu găsesc cuvinte să pot exprima acest subiect în toată complexitatea lui.

„Credinţa lui Isus”. Se vorbeşte despre ea, dar nu este înţeleasă. Ce înseamnă credinţa lui Isus, care este o parte din solia îngerului al treilea? Isus a devenit purtătorul păcatelor noastre, ca să poată fi Mântuitorul care ne iartă păcatele. El a fost tratat aşa cum meritam să fim trataţi noi. A venit în lumea noastră şi a luat păcatele noastre, ca noi să putem primi neprihănirea Lui. Credinţa în capacitatea lui Hristos de a ne salva pe larg, pe deplin şi complet, este credinţa lui Isus. [217]

Unica siguranţă pentru Israeliţi a fost sângele pus pe uşiorii uşii. Dumnezeu a spus: „când voi vedea sângele, voi trece pe alături” (Ex.12:13). Orice alte planuri făcute pentru a fi în siguranţă, nu aveau nici o valoare. Nimic altceva în afară de sângele de pe uşiorii uşii nu putea închide calea, ca îngerul morţii să nu intre. Nu există mântuire pentru păcătos, decât în sângele lui Isus Hristos, care ne curăţă de orice păcat. Omul cu intelectul cultivat poate avea resurse vaste de cunoştinţe, se poate angaja în speculaţii teologice, poate fi înălţat şi onorat de oameni, poate fi considerat depozitarul cunoştinţei, însă dacă nu are o cunoştinţă mântuitoare a lui Hristos răstignit pentru el, şi dacă nu se prinde prin credinţă de neprihănirea lui Hristos, este pierdut. Hristos a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:4). „Mântuiţi prin sângele lui Isus Hristos”, va fi unica noastră speranţă şi cântecul nostru de-a lungul veşniciei.

Când le-am spus clar care era credinţa mea, mulţi nu m-au înţeles şi au spus că sora White s-a schimbat; sora White a fost influenţată de fiul ei, W.C. White şi de fratele A.T. Jones. Sigur că astfel de declaraţii ieşite de pe buzele celor ce mă cunosc de ani de zile, care au crescut împreună cu solia îngerului al treilea şi au fost onoraţi cu încredere din partea poporului nostru, nu se poate să nu aibă influenţă. Am devenit subiectul remarcilor şi al criticilor, însă nici unul dintre fraţii noştri nu a venit să mă întrebe sau să-mi ceară vreo explicaţie. Am încercat cu stăruinţă să-i facem pe fraţii noştri predicatori care erau găzduiţi în casă, să se adune într-o cameră liberă, şi împreună să ne unim în rugăciune, dar nu am reuşit decât de două sau de trei ori. Au ales să stea în camerele lor şi să discute şi să se roage separat. Nu părea să fie nici o ocazie[218] pentru a sfărâma prejudecata care era atât de fermă şi de hotărâtă. Nu ni s-a dat nici o şansă să îndepărtăm înţelegerea greşită în privinţa mea, a fiului meu, a lui E.J. Waggoner şi a lui A.T. Jones.

Am încercat să fac încă un efort. În dimineaţa aceea, la o oră timpurie, am scris lucruri pe care să le pun în faţa fraţilor noştri, pentru ca astfel cuvintele mele să nu fie interpretate greşit. Au fost de faţă destul de mulţi dintre fraţii noştri conducători cu răspundere, însă am regretat profund faptul că nu au venit mai mulţi la acest conciliu. Unii dintre cei prezenţi au început să vadă lucrurile într-o lumină diferită, şi mult mai mulţi ar fi putut beneficia dacă ar fi folosit ocazia să audă ceea ce aveam de spus. Aceştia nu au luat la cunoştinţă explicaţiile mele şi nu au beneficiat de pe urma lor şi de pe urma unui „aşa zice Domnul”, pe care l-am prezentat.

Mi s-a pus întrebarea: „Sora White, credeţi că Domnul are vreo lumină nouă, mai mare, pentru noi ca popor?” Le-am răspuns: „Cu siguranţă. Nu doar cred aşa, ci pot să spun lămurit. Ştiu că există adevăr preţios care ne va fi descoperit, dacă noi suntem poporul care trebuie să reziste în ziua de pregătire a lui Dumnezeu”.

Apoi s-a pus întrebarea, dacă eram de părere ca lucrurile să se oprească în stadiul în care erau, după ce fratele Waggoner îşi va expune vederile în legătură cu legea în Galateni. La care am zis: „cu nici un chip. E nevoie de tot, de ambele părţi ale chestiunii.” Le-am spus că spiritul pe care l-am văzut manifestându-se la conferinţă, era neraţional. Am insistat să se dea pe faţă un spirit corect, creştin, aşa cum manifestase fratele E.J. Waggoner în toate prezentările sale; această problemă nu trebuia să fie dezbătută în stil combativ. Am insistat ca problema aceasta să fie discutată într-un spirit creştin, şi să nu se dea lovituri la adresa fraţilor [219] care aveau păreri diferite. Aşa cum E.J. Waggoner s-a purtat ca un gentleman creştin, să se poarte şi ei la fel, prezentându-şi deschis argumentele.

Le-am spus că mi-a fost arătat că unii dintre fraţii noştri şi-au educat un spirit de dispută. Procesul acestei educaţii, şi tiparul imprimat în urma unei astfel de educaţii nu sunt după rânduiala lui Dumnezeu şi nici nu au aprobarea lui Dumnezeu. În multe privinţe, oamenii instruiţi în astfel de şcoli îşi pierd capacităţile de a putea fi păstori ai oilor şi ai mieilor. Combaterea unui oponent, pe calea discuţiilor, de obicei mai mult vatămă decât să aducă ceva bun. Spiritul combativ este stârnit de ambele părţi, şi se transformă într-un spirit sfidător şi împietrit atunci când calea le este barată. Apoi încep să critice, şi nu folosesc Scriptura cu sinceritate, ci se luptă cu ea în mână ca să-şi apere punctele de vedere.

S-au făcut remarci de felul: „dacă vederile noastre despre Galateni nu sunt corecte, atunci nu avem solia îngerului al treilea, iar poziţia noastră se duce de râpă; nu se mai alege nimic de credinţa noastră”. Am spus: „fraţilor, tocmai aceasta vă spuneam. Declaraţia pe care aţi   făcut-o nu este adevărată. Este o declaraţie extravagantă, exagerată. Dacă va fi făcută în timp ce se discută această chestiune, voi simţi de datoria mea să clarific problema înaintea celor adunaţi şi, fie că vor să audă sau nu vor, le voi spune că declaraţia este incorectă. Chestiunea în discuţie nu este una vitală şi nu ar trebui să fie tratată în felul acesta. Magnitudinea şi importanţa extraordinară a acestui subiect este exagerată. Din acest motiv – datorită concepţiilor greşite şi a ideilor pervertite – vedem spiritul care predomină la această conferinţă, un spirit necreştin, pe care nu ar fi trebuit să-l vedem niciodată manifestat printre fraţi. Un spirit fariseic a pătruns printre noi, împotriva căruia îmi voi ridica glasul oriunde se va da pe faţă.” [220]

Un frate a întrebat din nou: „poate că vă gândiţi să nu se spună nimic de cealaltă parte a chestiunii”. Fiul meu Willie şi eu, le-am spus hotărât că nu vrem ca discuţiile să se încheie aici cu nici un chip, ci dorinţa noastră era ca toţi să aducă toate dovezile, de ambele părţi, pentru că nevoia noastră este ca adevărul, adevărul Bibliei, să fie prezentat înaintea poporului.

Cât de mare mi-a fost surpriza să aflu în dimineaţa următoare, că se ţinea o adunare în care ei au declarat că se simţeau prost pentru că sora White nu voia ca celălalt aspect al chestiunii să fie discutat! Cineva dintre cei prezenţi la adunare s-a dus după fiul meu, W.C. White, care nu ştia nimic despre adunarea aceea, şi l-a sfătuit să vină. În mod evident avea loc o prezentare tristă a situaţiei, care crea mare simpatie pentru fraţii care fuseseră blocaţi fără să li se dea ocazia să-şi expună ideile. Fiul meu a spus că vrea să vorbească în favoarea mamei sale, care dorea foarte mult – acum că fratele Waggoner vorbise – să audă tot ce este de spus şi de cealaltă parte a chestiunii; şi că ea vorbise despre aceasta în mod hotărât înaintea unei adunări de predicatori, în seara anterioară. Astfel lucrurile s-au limpezit în faţa celor prezenţi.

Când a început adunarea de dimineaţă, am fost surprinsă  să-l aud pe fratele ----- vorbind în felul în care a vorbit, în faţa unui larg auditoriu format din credincioşi şi din necredincioşi, -- vorbire care ştiam că nu este dictată de Spiritul Domnului. După el a urmat fratele -----, care a făcut remarci de acelaşi fel, înainte ca fratele ----- să-şi înceapă vorbirea, care a fost în aşa fel calculată încât să creeze simpatie, ceea ce nu era după rânduiala lui Dumnezeu. Era omenesc, dar nu divin. Pentru prima oară am început să mă gândesc că poate noi nu avem vederi corecte în ce priveşte legea în Galateni, căci adevărul nu are nevoie de un astfel de spirit pentru a fi susţinut. [221]

Fratele -----, care a vorbit mai întâi, cu un limbaj hotărât şi nepotrivit, a deplâns faptul că  s-a introdus subiectul legii în Galateni. El a declarat iar şi iar, că deplângea introducerea acestei chestiuni în discuţie, şi că îi părea atât de rău că era luat în discuţie tocmai când fr. Butler era bolnav şi nu putea fi prezent pentru a conduce lucrările. Plin de emfază, a declarat că era o laşitate abordarea acestei probleme când fr. Butler nu putea să fie prezent, întrucât el era cel mai pregătit să susţină această chestiune. Au fost spuse multe lucruri care m-au umplut de uimire, atât de către fratele ----, cât şi de fratele -----. Oamenii aceştia spuneau aceste lucruri înaintea unei adunări formate din tot felul de oameni. Sala era plină. Şi aceştia erau cei ce simţeau că nu trebuie adus spre cercetare acest subiect decât înaintea fraţilor predicatori!

Fratele Waggoner a vorbit deschis, fără să facă aluzie la personalităţi, fără să lovească sau să ridiculizeze pe cineva. El a susţinut subiectul aşa cum trebuie să o facă un gentleman creştin, într-o manieră amabilă şi politicoasă. Acest fapt a fost recunoscut şi de cei ce întreţineau vederi opuse. O, dacă fratele ---- ar fi făcut la fel, şi şi-ar fi început lucrarea fără acele introduceri făcute înaintea întregii adunări în care se aflau mulţi străini de credinţa noastră! Felul lor de acţiune nu se armonizează cu ideile şi obiecţiile pe care le-au exprimat, ca să nu se prezinte aceste subiecte nici măcar înaintea poporului nostru!

Am putut vedea o mare lipsă de discernământ înţelept şi de o bună judecată. Răul care decurge din aceasta mi-a fost prezentat adesea. Diferenţele de păreri au fost expuse atât înaintea credincioşilor cât şi înaintea celor necredincioşi. Lucrurile acestea au făcut aşa o impresie asupra minţii mele, încât am simţit că fraţii mei aveau în faţă o mare schimbare. Problema aceasta mi-a fost pusă în faţă pe când mă aflam [222] în Europa, prin imagini şi simboluri, dar explicaţiile mi-au fost date mai târziu, aşa că nu am fost lăsată în întuneric cu privire la starea bisericilor noastre şi a fraţilor noştri predicatori.

Limbajul nu poate exprima povara şi suferinţa sufletului meu. Am trecut prin frământări profunde şi dureroase în Elveţia, când mi-a fost prezentată conferinţa desfăşurată la Battle Creek acum trei ani. Acum m-a cuprins aceeaşi stare de suferinţă şi de durere a minţii. Nu am avut nici o îndoială în legătură cu problema. Cunoşteam lumina care ne-a fost prezentată în termeni clari şi limpezi.

Fraţii aveau toate dovezile pe care le-ar fi putut avea, că s-au rostit cuvintele adevărului în legătură cu neprihănirea lui Hristos. Ştiam că dacă ar fi deosebit vocea adevăratului Păstor, dacă şi-ar fi deschis inimile ca să primească lumina, nu ar fi fost rostite niciodată astfel de discursuri pentru a stârni simpatia, discursuri care lăsau asupra adunării impresia că eram dezbinaţi şi duşmani unii faţă de alţii.

Au adus vreun bine eforturile pe care le-am făcut faţă de unii dintre bărbaţii proeminenţi aflaţi în poziţii de răspundere? Toate eforturile mele păreau să fie în zadar. Era un spirit asupra fraţilor noştri, pe care nu l-am mai văzut în ei până acum.

M-am întors în camera mea, întrebându-mă care era cea mai bună cale de urmat. Multe ore din noaptea aceea le-am petrecut în rugăciune, în legătură cu legea în Galateni. Acesta era doar o mostră. Oricare cale ar fi fost în acord cu un „aşa zice Domnul”, sufletul meu voia să spună, Amin şi Amin. Dar spiritul care îi stăpânea pe fraţii noştri semăna atât de puţin cu spiritul lui Isus, era atât de contrar spiritului pe care trebuie să-l exercite unii faţă de alţii, încât mi-a umplut  sufletul de suferinţă. [223]

În dimineaţa următoare, în cadrul adunării predicatorilor am avut de spus câteva lucruri clare, pe care nu am îndrăznit să nu le spun. Sarea îşi pierduse puterea, aurul cel curat se întunecase. Peste popor era întuneric spiritual şi mulţi dovedeau faptul că erau mişcaţi de o putere de jos, căci rezultatele erau cele care trebuiau să fie din moment ce nu erau sub iluminarea Duhului lui Dumnezeu. Ce pagini de istorie erau scrise de îngerii raportori! Drojdia şi-a săvârşit lucrarea ei precisă, şi a stricat aproape tot aluatul. Aveam o solie de mustrare şi de avertizare pentru fraţii mei, ştiam aceasta. Sufletul îmi era apăsat de chin. A spune aceste lucruri fraţilor mei, îmi producea mie mai multă suferinţă decât a produs asupra celor cărora le erau adresate. Prin harul lui Hristos am experimentat o putere divină care m-a constrâns să rezist înaintea fraţilor mei predicatori, în Numele Domnului, nădăjduind şi rugându-mă ca Domnul să le deschidă ochii orbi. Am fost întărită ca să rostesc cuvintele pe care secretara mea le-a stenografiat. (Cuvinte redate în „Cuvântarea de dimineaţă”, din octombrie 24. – vezi Ms.9, 1888)

Credeam că am făcut tot ce puteam face pentru a prezenta lumina pe care mi-o dăduse Dumnezeu, şi că mă voi retrage în linişte de la conferinţă, pentru a răspunde solicitării fraţilor şi surorilor de a le vorbi la Kansas City. Exista o împotrivire fermă şi hotărâtă faţă de orice aş fi putut spune, care nu se armoniza cu ideile celor prezenţi, în legătură cu felul în care îi tratau pe fraţii A.T. Jones şi E.J. Waggoner şi pe cei ce nu erau cu totul de acord cu vederile lor. Suspiciuni, multă vorbire, şi discursuri grele dovedeau ce fel de spirit era în cei care le rosteau. Declaraţii şi bănuieli false  erau la ordinea zilei, [225] dar nici unul nu a venit să mă întrebe dacă era ceva adevărat din acele lucruri. Eram în mijlocul lor. Aş fi vorbit deschis cu oricare dintre ei şi le-aş fi luminat mintea dacă ar fi avut vreo dorinţă să fie luminaţi.

Era evident că de ani de zile un anumit spirit era în acţiune pentru a produce această stare de lucruri. Nu s-a întâmplat totul dintr-o dată. Fraţii noştri nu au avut şi nu vor avea niciodată vreo dovadă mai mare a faptului că Dumnezeu a fost cu mine, lucrând cu mine şi prin mine pentru poporul Său, decât au avut la această conferinţă. Era evident că înşelăciunea era asupra fraţilor noştri. Ei şi-au pierdut încrederea în sora White, nu pentru că sora White s-ar fi schimbat, ci pentru că un alt spirit i-a luat în stăpânire şi îi controlează. Scopul lui Satana este ca prin planurile sale să facă fără efect mărturiile Spiritului lui Dumnezeu. Dacă poate să conducă minţile poporului lui Dumnezeu să vadă lucrurile într-o lumină pervertită, ei îşi vor pierde încrederea în soliile pe care le trimite Dumnezeu prin slujitorii Săi; atunci poate să amăgească şi mai cu succes, fără să poată fi detectat.

Dacă fraţii noştri ar fi fost eliberaţi de prejudecăţi, dacă ar fi avut Spiritul lui Hristos şi discernământul spiritual, socotind lucrurile de la cauză la efect, nu ar fi dat mărturii false în defavoarea mea. Nu ar fi declarat că sora White a fost influenţată de W.C. White, de A.T. Jones şi de E.J. Waggoner.

Învinuirea că aş fi influenţată mi-a fost adusă de adventiştii de ziua întâia, şi de către cei cărora Domnul le-a trimis avertizări, sfaturi şi mustrări. „Cineva o influenţează pe sora White” spun aceştia, „cineva îi spune aceste lucruri”. Astfel de acuzaţi am întâlnit din prima zi a lucrării mele. Oricine a fost mustrat şi a căzut de la credinţă, spune aceleaşi lucruri. [224]

Un lucru ştiu mulţi, şi anume că sunt vinovaţi de lucrurile pentru care au fost mustraţi, însă decât să-şi umilească inimile mândre şi să-şi mărturisească păcatele, ei trec cu totul pe terenul lui Satana, pentru a face rău. Ei sunt dintre aceia  despre care Hristos a spus: „nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă” (Ioan 5:40). „Oricine face răul urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu-i fie mustrate faptele”. (Ioan 3:20).

Domnul a încercat şi a supus la probă pe poporul Său care a avut mare lumină, ca să vadă dacă vor umbla în lumina aceasta sau se vor întoarce de la ea căzând sub ispită. Doar puţini îşi dau seama de ce spirit sunt conduşi, până când ajung în circumstanţe care pun la încercare spiritul care îi împinge la acţiune. În mulţi, inima firească are putere de dominaţie, totuşi ei nu se gândesc că hrănesc mândria şi prejudecata ca pe nişte oaspeţi dragi, şi că lucrează împotriva luminii şi adevărului, prin cuvintele şi faptele lor.

Fraţii noştri care ocupă poziţii de conducere în lucrarea şi în cauza lui Dumnezeu, ar fi trebuit să fie atât de strâns legaţi de Izvorul oricărei lumini, ca să nu numească lumina întuneric şi întunericul lumină. Ei au în faţă exemplul celor care au pretins a crede adevărul, dar care, atunci când au fost mustraţi cu milă din cauza păcatului şi a greşelilor, au lăsat să se dezlănţuie temperamentul lor natural şi s-au împotrivit lucrării Spiritului Domnului. I-au văzut pe aceştia păşind tot mai mult în întuneric, până când au pierdut adevărul. Cu toate acestea, nu-şi dau seama că sunt în cea mai mare primejdie dacă, fără să ţină cont de umblarea şi de exemplul clar al altora, se împiedică precum orbii pe aceeaşi cărare a îndoielii, necredinţei şi respingerii luminii trimise de Dumnezeu, din cauză că nu coincide cu ideile lor. Se pare că ei nu înţeleg că, dacă Domnul le trimite mustrări, o face pentru că îi iubeşte. [226]

Creştinul este cel mai măreţ tip de om, deoarece seamănă cu Hristos, însă când se depărtează de principiile rânduite de Dumnezeu, adesea nu-şi dă seama că face rău. Atunci Domnul îi prezintă situaţia aşa cum este, şi pe el aşa cum este. El nu îi detaliază toate greşelile, dar îi dă şansa să dovedească faptul că este copil adevărat al lui Dumnezeu, prin pocăinţă şi mărturisire nu numai a păcatelor specificate, ci şi a celor pe care i le descoperă conştiinţa.

În realizarea acestei lucrări (a deveni ca Hristos), el demonstrează că a rupt-o pe faţă cu Satana şi cu păcatul. El îşi simte slăbiciunea, se ţine de puterea lui Dumnezeu cu dorinţă neclintită şi cu credinţă vie, şi este biruitor. Mare este pacea şi bucuria lui, căci vine de la Domnul şi, nu este nimic mai acceptabil în ochii Domnului decât continua umilire a sufletului înaintea Lui. Aceste dovezi arată fără greş că Domnul a atins inimile prin Duhul Său cel Sfânt. Mai minunat decât miracolul vindecării fizice, este miracolul făcut în copilul lui Dumnezeu, în lupta împotriva defectelor naturale şi obţinerea biruinţei asupra lor. Universul lui Dumnezeu priveşte la el cu bucurie mult mai mare decât spre cea mai splendidă afişare exterioară. Caracterul interior este modelat  după Tiparul divin.

Dar, dacă bărbaţii din poziţii înalte de încredere, aflaţi sub presiune, sunt gata să spună că sora White este influenţată de vreo fiinţă omenească, atunci cu siguranţă nu mai au nici un folos din soliile care vin dintr-o astfel de sursă. Aşa ceva s-a spus fără sfială la conferinţa de la Minneapolis, şi încă de pe buzele celor care mă cunosc, îmi cunosc felul de viaţă şi caracterul lucrării mele, care până acum au folosit mult mărturiile pentru corectarea relelor existente în biserică, care au susţinut fără ezitare autenticitatea lor – faptul că poartă acreditare divină. A fost contrar felului de a lucra al Domnului, trimiterea de solii către predicatori şi către biserici? Nu  s-a purtat în acelaşi fel cu poporul Său, în trecut? [227]

De ce nu le-a fost teamă acestor bărbaţi, care ştiau aceste lucruri, să-şi ridice mâna împotriva mea şi împotriva lucrării mele, fără să aibă alt motiv decât imaginaţia lor, că nu sunt de acord cu spiritul lor şi cu purtarea lor faţă de bărbaţii pe care ei şi eu avem motive să-i respectăm? Bărbaţii aceştia sunt tot aşa de sinceri ca şi cei ce-i critică, bărbaţi corecţi în principii – dar care nu se armonizează cu vederile lor în ce priveşte legea în Galateni. Am ştiut cum priveşte Domnul spiritul şi acţiunea lor şi, dacă au făcut aceasta din ignoranţă, datorită ideilor pervertite, au toate ocaziile pe care le poate da Dumnezeu, ca să ştie că El a dat acestor bărbaţi (A.T. Jones şi E.J. Waggoner) o lucrare de făcut şi o solie de vestit, solie care este adevăr prezent pentru timpul acesta. Au putut să-şi dea seama că oriunde ajunge această solie, roadele sunt bune. Energia şi vigoarea vitală pătrunde în biserică şi, unde solia este primită, speranţa, curajul şi credinţa strălucesc în înfăţişarea celor care îşi deschid ochii să vadă, înţelegerea să priceapă şi inimile ca să primească marea comoară a adevărului.

A înălţa pe Hristos ca singura sursă a puterii noastre, a prezenta iubirea Lui inegalabilă arătată prin faptul că vinovăţia păcatelor oamenilor a fost pusă peste El şi neprihănirea Lui a fost socotită omului, aceasta în nici un caz nu înlătură legea şi nu micşorează din demnitatea ei. Mai degrabă o aşează în poziţia în care  lumina corectă străluceşte asupra ei şi o glorifică. Aceasta are loc doar prin lumina reflectată de la crucea Calvarului. Legea este completă şi deplină în marele plan de mântuire, doar dacă este prezentată în lumina care porneşte de la Mântuitorul răstignit şi înviat. Aceasta nu poate fi deosebită decât în mod duhovnicesc. Ea aprinde în inima celui care priveşte, credinţă arzătoare, nădejde şi bucurie că Hristos este neprihănirea sa. Bucuria aceasta o au numai cei care iubesc şi păzesc cuvintele lui Isus, care sunt cuvintele lui Dumnezeu. Dacă fraţii mei ar fi fost în lumină, cuvintele pe care mi le-a dat Domnul pentru ei ar fi găsit răspuns în inimile celor pentru care am lucrat. [228]

Văzând că inimile după care tânjeam să fim în armonie, erau încuiate datorită prejudecăţii şi necredinţei, am socotit că e mai bine să-i părăsesc. Planul meu era să plec de la Minneapolis în prima zi a săptămânii. Fratele Kilgore a venit să-mi ceară să vorbesc în ziua următoare, dar am răspuns: „nu, frate, nu pot spune altceva, ce majoritatea fraţilor mei predicatori să considere că are vreo valoare. Nu trebuie  să lucrez şi să-mi epuizez puterile dacă nu e nevoie. Trebuie să plec şi să văd ce-mi dă Domnul de făcut în altă parte, pentru că ştiu că am o solie de dus poporului Său.”

Îmi doream să meditez, să mă rog, (ca să pot să ştiu) în ce fel puteam lucra pentru a prezenta subiectul păcatului şi al ispăşirii în lumina Bibliei, înaintea poporului. Aceştia au mare nevoie de acest fel de învăţătură, ca să poată transmite lumina altora şi a avea privilegiul binecuvântat de a fi lucrători împreună cu Dumnezeu, de a aduna şi aduce acasă oile turmei Lui. Ce putere trebuie să avem de la Dumnezeu pentru ca inimile de gheaţă, care au doar o religie legalistă, să vadă lucrurile mai bune pregătite pentru ei – Hristos şi neprihănirea Sa! Este nevoie de o solie dătătoare de viaţă, pentru a aduce la viaţă oasele uscate. --- Ms. 24, 1888. („Privind înapoi spre Minneapolis”, scrisă în noiembrie sau în decembrie, 1888) [229]