Manuscrisul 24, 1890 - Isus, Răscumpărătorul şi Stăpânul nostru

Manuscrisul 24, 1890 - Isus, Răscumpărătorul şi Stăpânul nostru

Manuscrisul 24, 1890
18 mai 1890

 

ISUS,  RĂSCUMPĂRĂTORUL  ŞI  STĂPÂNUL  NOSTRU

 

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El … şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” „Căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer, şi dă lumii viaţa. „Doamne,” i-au spus ei, „dă-ne totdeauna această pâine.” Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.”

Rugăciunea mea este: „Doamne, ia povara minţii mele, stăpâneşte-mi judecata, umple-mă cu Spiritul Tău. Chiar şi în slăbiciunea mea vreau să slăvesc pe Domnul. Vreau să-mi pun încrederea în El; vreau să am credinţa sinceră care lucrează prin dragoste, şi curăţeşte sufletul. Avem nevoie să cultivăm credinţa şi iubirea, pentru că bis ericile noastre se strică din cauza necredinţei, şi a împietririi inimii. E nevoie să rugăm pe Dumnezeu să le dea inimi de carne.

Comunicând cu Ioan, Isus spune, „Îngerului Bisericii din Efes scrie-i; Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi: că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că nu ai obosit.” Aici este prezentat un stadiu înalt de înaintare în cunoştinţă spirituală. „Dar”, [665] spune Martorul Credincios, „ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi îţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti … cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”

Au bisericile noastre urechi de auzit? Vor să asculte? Vor ei să primească prin credinţă ungerea cerească, undelemnul harului, care să le ţină candelele aprinse ca să-şi poată vedea defectele, să vadă că le lipseşte dragostea lui Dumnezeu? Este cert că iubirea, iubirea serioasă, vitală pentru Isus, este pe moarte în bisericile noastre. Vrea fiecare membru din bisericile noastre să se trezească? Vor ei să se îmbrace cu Isus Hristos? Vor ei să ia seama la cerinţele Lui clare? „Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te, şi fă faptele tale dintâi.” Faptele dintâi, atunci când iubirea lui Dumnezeu pătrundea sufletul cu puterea ei energizantă, transformatoare – ce simplă era credinţa, ce plină de credinţă era încrederea în Domnul, ce preţios era numele lui Isus! Iubirea Sa topea şi supunea inima mândră. Bătaia lui Isus la uşa inimii primea răspunsul inimii care deschidea şi ura un bun venit Musafirului ceresc.

„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Astfel ilustrează Mântuitorul lumii lucrarea Spiritului Sfânt asupra inimii omeneşti. Agentul viu, printr-un act al credinţei pe care o posedă, se pune în mâinile Domnului ca să lucreze în el buna Sa plăcere, după voia Sa. Ei bine, trebuie să aibă loc o continuă exercitare a credinţei pentru a fi în Hristos, pentru a fi ţinut în Hristos, şi a rămâne în El, prin credinţă. Este un proces de antrenare, o [666] disciplină constantă a inimii şi a minţii, ca Hristos să lucreze marea Sa lucrare în inimile omeneşti. Eu-l, vechiul eu natural, moare, şi voinţa lui Hristos este voinţa noastră, calea Sa este calea noastră, iar agentul uman devine, cu inimă, minte, şi intelect, un instrument în mâinile lui Dumnezeu pentru a nu mai lucra răutatea, ci neprihănirea lui Hristos.

Omul lucrează şi cooperează cu Dumnezeu; harul lui Dumnezeu lucrează continuu cu consimţământul omului, pentru a desăvârşi un caracter asemenea lui Hristos. În aranjamentul divin, Dumnezeu nu face nimic fără cooperarea omului. El nu constrânge voinţa omului. Aceasta trebuie dată cu totul lui Dumnezeu, altfel Domnul nu poate să împlinească lucrarea divină pe care ar face-o prin agentul uman. Isus a declarat că într-un anumit loc nu a putut face multe minuni printre oameni din pricina necredinţei lor. El a dorit să facă pentru ei chiar în acel loc, ceea ce ştia că aveau nevoie să fie făcut, dar nu a putut pentru că necredinţa a barat drumul. Olarul nu poate modela şi face spre cinste ceea ce nu a fost pus în mâinile Lui. Viaţa de creştin este o viaţă de predare zilnică, de supunere şi biruinţă continuă, cu obţinerea de victorii proaspete în fiecare zi. Aceasta înseamnă creşterea în Hristos, formarea vieţii după modelul divin.

Hristos spune bisericii: „ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Aceasta este reprezentată ca o stare căzută din punct de vedere spiritual. „Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, şi pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi; altfel, voi veni la tine, şi îţi voi lua sfeşnicul din locul lui dacă nu te pocăieşti.” Iubirea cea nouă, cea dintâi, care umplea inima, nu se manifesta doar printr-o dragoste arzătoare faţă de Dumnezeu, ci şi prin iubirea faţă de toţi oamenii formaţi după chipul Său. Exista o lumină cerească blândă care strălucea în suflet. Ea nu a rămas acolo, închisă sub obroc, ci a fost difuzată, [667] pentru că era lucrarea practică a voinţei lui Dumnezeu. Se trăia în mod viu o iubire vie, sfântă, sfinţită în Hristos Isus.

Apostolul Pavel spune, „nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Şi aşa eraţi unii dintre voi; dar acum sunteţi spălaţi, sunteţi sfinţiţi, şi sunteţi îndreptăţiţi în numele Domnului Isus şi prin Spiritul Dumnezeului nostru.”

Devoţiunea, evlavia, şi sfinţirea întregului om vine prin Isus Hristos, Neprihănirea noastră. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie cultivată continuu. Oh, cum strigă inima mea către Dumnezeul cel viu pentru a avea gândul lui Isus Hristos! Doresc să pierd eu-l din vedere. Vreau să lucrez cu toate puterile pe care sunt capabilă să le exercit, ca să salvez sufletele pentru care Hristos a oferit jertfa infinită a vieţii Sale preţioase. Trebuie să caut zilnic înţelepciune, ca să ştiu cum să lucrez cu sufletele ce sunt prinse în cursa lui Satana. Sunt multe suflete iubite care greşesc, dar pe care, dacă am fi pătrunşi de Spiritul lui Hristos, le-am putea câştiga înapoi pentru Dumnezeu. În ciuda păcatelor şi nebuniilor lor, Dumnezeu îi iubeşte. El a dat pe singurul Său Fiu, preaiubit, pentru a-i salva; şi pentru că i-a iubit, a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Noi trebuie să ne ţinem întotdeauna strâns de Isus Hristos, pentru a fi continuu părtaşi de natură divină, având un interes personal profund faţă de aceia ce odată au fost prietenii noştri cei mai buni, dar care în timpul de ispită au ridicat călcâiul împotriva noastră. Iubirea lui Hristos nu trebuie stinsă în suflet.

Prejudecata împotriva mea nu mă poate face să fiu ceea ce ei cred că sunt, şi eu nu voi simţi asprime faţă de ei; dar când văd pe proprii mei fraţi în credinţă, oameni responsabili, lucrând în întuneric, mă doare inima. Ei nu m-au rănit pe mine, ci pe Domnul Isus care m-a împuternicit să duc mesajul Său pentru ei. Iar eu nu pot decât să plâng gândindu-mă la firile încăpăţânate şi suferinde, ce nu vor [668] să se supună dovezilor. Ei au o înfăţişare aparentă de nepăsare, dar nu este aşa. Ei şi-ar schimba bucuroşi relaţia cu mine, şi cu aceia pe care i-au nedreptăţit profund prin gânduri, cuvinte şi influenţă, dacă ar putea evita umilinţa de a spune, „Am greşit; îmi mărturisec greşelile; vrei să mă ierţi?”

Cei mândri şi încăpăţânaţi vor evita tocmai subiectele cu care ar trebui să stea faţă în faţă dacă sufletele lor ar fi convertite. Oh, nu vor rupe ei niciodată vraja lui Satana, care este peste ei? Vor nutri mândria lor până la sfârşit? Cât de mult tânjeşte inima mea să-i vadă liberi, şi nu în puternicele amăgiri ale lui Satana.

În timp ce o clasă perverteşte învăţătura îndreptăţirii prin credinţă, şi neglijează să se supună condiţiilor arătate în Cuvântul lui Dumnezeu, „dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele,” este o greşeală tot atât de mare din partea acelora ce pretind a crede şi a asculta de poruncile lui Dumnezeu, să se aşeze în opoziţie cu preţioasele raze de lumină (noi pentru ei) reflectate de la crucea de pe Calvar. Ei nu văd lucrurile minunate din Legea lui Dumnezeu. Pentru toţi cei ce sunt împlinitori ai Cuvântului, şi ai oricărei porunci de ascultare, este şi o promisiune foarte sigură în dreptul poruncii. Am pierdut foarte mult pentru că nu am avut deschişi ochii înţelegerii, ca să pricepem lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu. Pe de o parte, cei religioşi au despărţit în general, Legea de evanghelie, în timp ce pe de altă parte, noi am făcut aproape acelaşi lucru, din alt punct de vedere. Noi nu am înălţat înaintea oamenilor neprihănirea lui Hristos şi nici deplina semnificaţie a marelui Său plan de răscumpărare. L-am lăsat pe dinafară pe Hristos şi iubirea Lui inegalabilă, şi am introdus teorii şi raţionamente, am predicat argumente.

Oameni neconvertiţi au stat la amvon şi au rostit predici; inimile lor nu au cunoscut niciodată în experienţa lor, printr-o credinţă vie care se prinde [669] cu încredere de aceasta, dovada dulce a iertării păcatelor lor. Cum pot aceştia să predice iubirea, simpatia, iertarea lui Dumnezeu pentru toate păcatele lor? „Priviţi şi veţi trăi.” Privind la crucea Calvarului veţi simţi dorinţa de a purta crucea. Răscumpărătorul lumii, atârnat pe crucea de pe Calvar. Priviţi pe Mântuitorul lumii, pe Cel în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Poate cineva să privească şi să vadă jertfa Fiului iubit al lui Dumnezeu, fără să îi fie inima topită şi zdrobită, gata de a se supune lui Dumnezeu cu inima şi cu sufletul?

Să fie foarte clar oricărei minţi: dacă Îl acceptăm pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să-L acceptăm ca Conducător. Noi nu putem avea asigurarea, încrederea neclintită în Hristos ca Mântuitor al nostru, până când nu Îl recunoaştem şi până când nu ne supunem poruncilor Lui. În felul acesta dovedim că suntem de partea lui Dumnezeu. Atunci credinţa noastră are un sunet veritabil. Ea lucrează prin dragoste. Spuneţi din toată inima voastră, „Doamne, cred că Tu ai murit ca să îmi răscumperi sufletul. Dacă tu ai socotit de aşa o valoare sufletul meu încât să-Ţi dai viaţa pentru mine, atunci Îţi încredinţez viaţa mea cu toate posibilităţile şi cu toate slăbiciunile, ca să o păzeşti.” Voinţa trebuie să fie adusă în perfectă armonie cu voia lui Dumnezeu. Când se întâmplă aceasta, nu va mai exista împotrivire faţă de fiecare rază de lumină ce străluceşte în inimă şi în cămările minţii, iar sufletul nu va mai fi baricadat cu prejudecăţi, numind lumina întuneric şi întunericul lumină. Luminii din cer i se va spune bun venit, ca unei lumini care să inunde cămările sufletului, ceea ce va fi muzică înaintea lui Dumnezeu. Cât de mult credem în inimă acest cuvânt, „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi”? Aceasta înseamnă să stăm mult cu Domnul, în rugăciune.

Cei educaţi în scepticism şi care nutresc necredinţa, ţesând în experienţa lor îndoielile şi obiceiul de a inventa întrebări, când sunt aduşi sub convingerea Duhului lui Dumnezeu, văd că este de datoria lor personală să-şi mărturisească necredinţa şi să-şi deschidă inimile ca să accepte lumina ce le este trimisă, să păşească prin credinţă dincolo, de la rău la bine şi de la îndoială la credinţă, să se [670] consacre fără rezerve lui Dumnezeu ca să urmeze lumina Lui în locul scânteilor din tăciunii lor proprii. Dacă îşi menţin consacrarea vor vedea lumina crescând, iar lumina va fi din ce în ce tot mai strălucitoare până în ziua cea desăvârşită. Necredinţa care este nutrită în suflet are o putere de vrajă; sămânţa care este semănată îşi va da recolta ei. Dar ei trebuie să smulgă încontinuu orice rădăcină de necredinţă, şi plantele otrăvitoare vor înceta să crească dacă nu mai sunt hrănite prin cuvinte şi acţiune, iar sufletul trebuie să aibă plantele credinţei şi iubirii, cultivate în solul inimii şi hrănite.

Nimeni să nu se teamă că va ajunge la extremism, cât timp este un student profund al Cuvântului,   umilindu-şi sufletul la fiecare pas. Hristos trebuie să locuiască în el prin credinţă. El, Exemplul lor, a fost stăpân pe sine. A umblat în umilinţă. A avut o demnitate adevărată. A avut răbdare. Dacă noi, cei care acceptăm îndreptăţirea prin credinţă, în mod individual posedăm aceste trăsături de caracter, nu vom ajunge în extremism. Hristos nu a greşit niciodată în judecata Sa în ce priveşte oamenii sau adevărul. El nu a fost înşelat niciodată de aparenţe. Niciodată nu a pus vreo întrebare care să nu fi fost necesară. Nu a dat niciodată vreun răspuns care să nu fi fost potrivit şi la obiect. A adus la tăcere vocea preoţilor şireţi, răutăcioşi şi gata să critice, prin faptul că a pătruns dincolo de suprafaţă şi le-a atins inima, aruncând lumină în conştiinţa lor; aceasta i-a deranjat, dar nu au vrut să cedeze convingerii. Hristos nu a ajuns niciodată la extreme, nu Şi-a pierdut niciodată stăpânirea de sine sau echilibrul minţii, datorită vreunei stări de excitare. Nu a violat niciodată legea bunului simţ şi a înţelepciunii de a şti când să vorbeşti şi când să taci. Dacă toţi cei care pretind că văd razele cele preţioase ale luminii Soarelui Neprihănirii vor urma exemplul lui Hristos, nu vor mai exista extremişti. [671]

Exemplul lui Hristos se află înaintea noastră, pentru a păstra Legea în strânsă legătură cu evanghelia. Acestea nu pot fi separate. Calmul şi stăpânirea de sine să fie cultivate şi menţinute cu perseverenţă, căci acesta a fost caracterul lui Hristos, pe când expresiile vehemente ale falşilor religioşi cu pretenţii îndrăzneţe, care vorbesc tare şi îndelung, şi pe care le auzim, zic: „Sunt sfânt, sunt fără păcat”, deşi nu au nici cea mai slabă temelie pentru afirmaţia lor. Nu auzim nicio declaraţie de credinţă făcută în mod gălăgios, şi nici nu vedem strâmbături trupeşti sau manifestări îngrozitoare în Autorul întregului adevăr.

Aduceţi-vă aminte că în El a locuit trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Dacă Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă, privind felul în care a trăit El, vom căuta să fim ca Isus, curaţi, împăciuitori şi neîntinaţi. Îl vom descoperi pe Hristos în caracterul nostru. Nu numai că vom primi şi absorbi lumina, ci o vom şi difuza. Vom avea înţelegeri tot mai clare şi mai distincte despre ceea ce este Isus pentru noi. Simetria, iubirea şi bunăvoinţa care au existat în viaţa lui Isus Hristos, vor străluci în vieţile noastre. [672]