Manuscrisul 25, 1890 - File de jurnal

Manuscrisul 25, 1890 - File de jurnal

Manuscrisul 25, 1890
Battle Creek, Michigan,
7 ianuarie 1890

 

 FILE  DE  JURNAL

 

M-am trezit la ora trei şi jumătate să-mi fac focul şi să înalţ cererile mele către Dumnezeu pentru a primi binecuvântarea Sa. Am linişte, pace şi speranţă prin Isus Hristos.

Ce luptă sunt nevoită să duc! Fraţii mei par să mă judece că iau poziţii care nu sunt necesare. Ei nu văd că Dumnezeu în înţelepciunea Sa mi-a făcut descoperiri ce nu pot fi contrazise sau disputate. Nimic din ce mi s-a prezentat şi s-a imprimat pe tablele sufletului meu nu poate fi şters. Toată opoziţia sau luarea în râs pentru a face mărturiile fără efect mă constrâng, la insistenţa Spiritului lui Dumnezeu, să le repet şi mai hotărât şi să apăr lumina descoperită, cu toată tăria prin puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Toate argumentele oamenilor, toată influenţa lor împotrivitoare, nu au nicio putere faţă de mine. Oricare ar fi poziţia sau învăţăturile acestor oameni, şi oricât de fermă ar fi fost încrederea mea în ei până acum, dacă iau poziţii false, toate argumentele lor împotriva a ceea ce Domnul mi-a arătat că este adevăr, sunt în van. Cuvintele pe care mi le-a spus Dumnezeu, sunt ca săpate în stâncă pentru totdeauna. Toate experienţele şi afirmaţiile categorice ale celor mai buni şi înţelepţi oameni, bărbaţi care au fost ridicaţi în poziţii de influenţă, nu pot să schimbe sau să altereze ideile pe care Dumnezeu le-a scris în sufletul meu. Dumnezeu să fie drept şi orice om să fie găsit mincinos. [521]

Fiecare cuvânt spus este în armonie cu oracolele vii şi ele nu pot fi contrazise decât prin sucirea Scripturilor de la adevăratul lor înţeles, prin aplicarea şi interpretarea greşită a lor şi a mărturiilor date mie de Dumnezeu. Toţi cei ce fac aceasta sunt ca Iudeii nepocăiţi, care au ochi şi nu văd, au urechi, dar nu aud, nici nu vor să înţeleagă. De ce? Ca să nu fie convertiţi şi să nu trebuiască să recunoască faptul că nu toate ideile lor sunt corecte. Au fost prea mândri să facă aşa ceva, şi de aceea au persistat în respingerea sfatului lui Dumnezeu, a luminii şi a dovezilor care au fost date. Astfel, ei îşi înşeală sufletele lor şi sufletele altora.

Acesta este terenul pe care umblă acum unii dintre fraţii noştri conducători, fără să ţină cont de exemplul de împotrivire şi refuz al naţiunii iudaice de a primi dovada clar descoperită lor, de a fi convinşi şi a renunţa la  ideile lor. Avertizările Spiritului lui Dumnezeu sunt primite în acelaşi spirit de către mulţi şi astăzi. Robert Hall spune „ce am crede despre o persoană care, după ce acceptă invitaţia la o sărbătoare şi ia loc la masă, în loc să se înfrupte din ospăţ, se amuză speculând despre natura proviziilor, despre felul în care au fost preparate, sau felul în care acestea se adaptează la temperamentul oaspeţilor, fără să guste dintr-un singur fel? Oricum, aceasta este conduita celor care aud Cuvântul fără să-l aplice la ei înşişi sau fără să ia în considerare aspectul ce se referă la caracterele lor individuale.”

 

8 ianuarie 1890

 

În această dimineaţă trebuie să-mi schiţez ideile şi gândurile care îmi mişcă inima. Isus a suferit în lumea care era a Sa. El nu a avut vreun loc pe care să îl numească ‚acasă’. El a spus „vulpile au [522] vizuini şi păsările au cuiburi; dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul.” (Matei 8: 20).

El a căutat să dea cunoştinţă celor neştiutori şi speranţă celor disperaţi. El a lucrat ca să dea lumii o înţelepciune care să o facă înţeleaptă pentru mântuire. El a căutat să uşureze poverile neliniştilor şi grijilor lumeşti, invitând oamenii să vină la El ca să găsească odihnă şi pace, să schimbe jugul făcut de ei, împovărător, exasperant, cu jugul Său care este uşor; iar poverile lor lumeşti care erau grele, cu povara Sa care este uşoară. Vocea Sa a răsunat de-a lungul timpului până în zilele noastre, cu cuvintele pline de har ale invitaţiei, „Veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine; căci Eu sunt blând şi smerit cu inima: şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Jugul meu este uşor, şi povara mea este uşoară.” (Matei 11:28-30). Citim că oamenii de rând Îl ascultau cu plăcere.

Cunoştinţa pe care Îsus o împărţea era mai bogată decât aurul din Ofir, totuşi valoarea adevărului pe care îl prezenta nu a fost apreciată. El a cerut apă de la un străin, şi a fost foarte răsplătit dacă cuvintele vieţii au fost acceptate. Lacrimile de părere de rău, dovedind pocăinţa sufletului, erau ceea ce El aprecia.

 

9 ianuarie 1890

 

Învăţătura lui Hristos era simplitatea însăşi. El învăţa ca unul care avea autoritate. Iudeii aşteptau şi pretindeau ca prima venire a lui Hristos să aibă toate reprezentările slavei care vor însoţi a doua Sa venire. Marele Învăţător proclama omenirii adevărul, multora care nu au putut fi educaţi [523] în şcolile rabinilor sau în filozofia grecilor. Isus a rostit adevărul într-o manieră clară şi directă, ceea ce a dat forţă şi impresie vitală tuturor exprimărilor Sale. Dacă Şi-ar fi ridicat vocea pe o notă nenaturală, cum este obiceiul multor predicatori, patosul şi sunetul melodios al vocii umane ar fi fost pierdute, şi mult din forţa adevărului ar fi fost distrus.

Cheia cunoştinţei în zilele lui Hristos a fost înlăturată de către aceia care ar fi trebuit să o ţină şi să deschidă tezaurul înţelepciunii din Scripturile Vechiului Testament. Rabinii şi învăţătorii au închis în mod virtual împărăţia cerurilor pentru cei săraci şi nenorociţi, şi i-au lăsat să piară. În discursurile Sale, Hristos nu a adus dintr-o dată multe lucruri înaintea lor, pentru ca minţile lor să nu intre în confuzie. El a prezentat fiecare punct clar şi distinct. El nu ezita să repete vechile şi familiarele adevăruri din profeţii, dacă serveau scopului Său de a insufla idei.

Hristos era la originea tuturor nestematelor din vechime ale adevărului. Prin lucrarea duşmanului, toate aceste adevăruri au fost mutate din locul lor. Ele au fost scoase din poziţia lor adevărată, şi plasate într-un cadru eronat. Lucrarea lui Hristos a fost aceea de a repune şi fixa pietrele preţioase în cadrul adevărului. Principiile adevărului care au fost date de El Însuşi ca să fie o binecuvântare pentru lume, au fost îngropate de agenţii lui Satana şi în mod aparent erau stinse. Hristos le-a scos din gunoiul erorilor, le-a dat o forţă nouă şi vitală, şi a poruncit ca acestea să lumineze ca şi bijuteriile precedente, şi să stea întărite pentru totdeauna.

Hristos Însuşi putea să folosească oricare din aceste adevăruri fără să împrumute cea mai mică literă, întrucât El era originea tuturor. El le-a pus în [524] minţile şi gândurile fiecărei generaţii, iar când a venit în această lume, a rearanjat şi revitalizat adevărurile care ajunseseră moarte, dându-le mai multă forţă pentru beneficiul generaţiilor viitoare. Hristos a fost acela care avut putere să scoată adevărurile din gunoi, şi să le dea înapoi lumii cu o prospeţime şi o putere mai mare decât aveau la originea lor.

Când a prezentat minţilor aceste adevăruri, Hristos a rupt cât mai puţin posibil ideile lor înrădăcinate. Totuşi, o structură nouă şi transformatoare a adevărului trebuia ţesută în experienţa lor. De aceea le-a trezit minţile, prezentând adevărul prin intermediul celor mai familiare asocieri. El a folosit în învăţăturile Lui ilustraţii care puneau în mişcare cele mai alese amintiri şi simpatii, ca să poată atinge templul interior al sufletului.  Identificându-Se cu interesele lor, Şi-a extras ilustraţiile din marea carte a naturii, folosind subiecte cu care erau familiari. Crinii de pe câmp, sămânţa semănată de semănător, felul în care răsare sămânţa, seceratul grânelor, păsările cerului – toate acestea le-a folosit pentru a-Şi prezenta adevărul divin, şi acestea urmau să le reamintească de lecţiile Sale ori de câte ori aveau să le privească.

El a insuflat în mintea ucenicilor Săi ideea că măsura grijii divine pentru fiecare obiect din natură este proporţională cu rangul pe care îl deţine în creaţiunea lui Dumnezeu, iar grija Sa cea mare ce o are faţă de ei arată înalta consideraţie ce o are pentru omul format după asemănarea divină. „Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este iar mâine este aruncată în foc, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, [525] puţin credincioşilor?”(Matei 6:30). Omul nu a fost uitat de Dumnezeu. În cartea Sa, pagina dedicată omului conţine întreaga lui istorie, până şi numărul perilor din capul său.

Multe adevăruri necesare să fie cunoscute, sunt ascunse ca şi minereul preţios în mine, şi trebuie lucrat cu sârguinţă şi în mod perseverent pentru ca  preţioasa comoară să fie descoperită. Adevăruri esenţial de cunoscut pentru noi, zac îngropate adânc pentru a fi descoperite de raţiunea umană neajutorată. Dumnezeu vorbeşte simţurilor noastre prin lucrările creaţiunii Sale. „Cerurile spun slava Lui; şi întinderea cerurilor lucrarea mâinilor Sale” (Ps. 19:1). Sufletul luminat prin inspiraţie poate vedea măreţia şi puterea lui Dumnezeu în lucrările creaţiunii Sale.

Domnul Isus trezeşte în om interesul, încurajându-l să se apropie şi să se familiarizeze cu caracterul Său. „Viaţa veşnică este aceasta, să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care l-ai trimis Tu.” (Ioan 1: 17) Noi nu medităm aşa cum ar trebui la caracterul lui Dumnezeu. „ Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu născut, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3:16).

Deşi Satana a interpretat greşit scopul lui Dumnezeu, a falsificat caracterul Său, şi a făcut pe om să privească pe Dumnezeu într-o lumină falsă, totuşi iubirea lui Dumnezeu faţă de om nu a încetat niciodată de-a lungul veacurilor. Lucrarea lui Hristos a fost de a prezenta pe Tatăl ca fiind îndurător, milos, plin de bunătate şi adevăr. Caracterul lui Hristos a reprezentat caracterul Tatălui. Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu mătură umbra diabolică în care Satana L-a învelit pe Tatăl, şi declară, „Eu şi Tatăl suntem una; priveşte la Mine şi vezi pe Dumnezeu.” [526]

În orice oră, în toate veacurile, dragostea lui Dumnezeu este descoperită fără egal. Când a venit împlinirea vremii, a fost pregătit în Isus Hristos un canal potrivit, prin care râuri de har ceresc au putut fi revărsate în lume. Dumnezeu atât de mult a iubit încât a făcut un dar lumii care întrece orice apreciere. Pentru ca abundenţa harului Său să fie descoperită, El nu a putut da mai puţin decât plinătatea, şi nici nu a fost posibil să dea mai mult.[527]