Manuscrisul 30, 1889 - Experienţa care a urmat Conferinţei de la Minneapolis

Manuscrisul 30, 1889 - Experienţa care a urmat Conferinţei de la Minneapolis

Manuscrisul 30, 1889

 

EXPERIENŢA CARE A URMAT CONFERINŢEI DE LA MINNEAPOLIS

 

PERICOLUL LEGALISMULUI; INSISTENŢA ASUPRA LIBERTĂŢII RELIGIOASE

 

Când am ajuns la Battle Creek, ne-am dat seama că unii dintre fraţii şi surorile noastre au ajuns înaintea noastră prin scrisori trimise de la conferinţă, având acelaşi caracter ca şi cel de la conferinţă, scoţând în evidenţă faptul că cei ce au scris acele rapoarte nu au primit la conferinţă binefacerea destinată de Domnul pentru ei. A mai fost un număr de delegaţi care   s-au întors la Battle Creek înaintea noastră, şi care s-au grăbit să facă relatări despre conferinţa de la Minneapolis, prezentând versiunea lor incorectă, care era în defavoarea fraţilor A.T. Jones şi E.J. Waggoner, a lui W.C. White, a mea şi a lucrării pe care am fost constrânsă să o fac la conferinţa aceea. Unii, care nu m-au văzut de la Conferinţa Generală de la Oakland, California, m-au întâmpinat aproape ca pe o străină.

Am ştiut că lucrarea care a stricat tabăra la Minneapolis nu s-a limitat la locul acela, ci s-a întins până la Battle Creek prin scrisorile trimise de la Minneapolis şi prin cuvântul ieşit din gura celor ce s-au întors înaintea noastră la Battle Creek. Fratelui Butler i s-au transmis rapoarte incorecte şi neadevărate. Cei ce le-au transmis erau înşelaţi de inamic şi, la rândul lor îl înşelau pe fratele Butler, interpretând greşit multe lucruri. În starea lui de sănătate precară, el a acceptat orice ca fiind adevărat, şi a acţionat în conformitate. Nu mi-a solicitat nici o întrevedere şi nu a venit să vorbim, cu toate că de multe ori a trecut aproape prin faţa uşii unde locuiam. El nu m-a întrebat dacă declaraţiile care i-au fost prezentate erau adevărate, ci a primit tot ceea ce i-a fost spus fără înţelepciune. Oare cei ce au lăsate [352] aceste impresii în mintea lui bolnavă, vor fi la fel de zeloşi ca să le îndepărteze, după cum au fost zeloşi să le creeze? Să răspundă înaintea lui Dumnezeu, căci la judecată vor fi întrebaţi şi vor trebui să răspundă.

M-am întâlnit cu fraţii în tabernacol, şi acolo am simţit de datoria mea să prezint o scurtă istorie a conferinţei, precum şi experienţa mea de la Minneapolis, felul în care am acţionat precum şi motivul, şi am descris limpede spiritul care a dominat acolo. Le-am spus despre poziţia pe care am fost obligată să o iau acolo, ceea ce nu a fost în armonie cu fraţii mei, precum şi despre eforturile pe care le-am făcut acolo pe lângă anumiţi fraţi pentru a-i convinge că nu acţionau după sfatul lui Dumnezeu, şi că Domnul nu va aproba un astfel de spirit ca cel manifestat la conferinţa aceea.

Le-am spus despre poziţia dificilă în care am fost pusă să stau, aşa cum şi era, singură şi constrânsă să mustru spiritul cel rău care stăpânea cu putere la conferinţa aceea. Suspiciunea şi gelozia, bănuiala rea, împotrivirea faţă de Spiritul lui Dumnezeu care apela la inima lor, toate acestea s-au asemănat mai mult cu felul în care au fost trataţi Reformatorii. A fost chiar în felul în care biserica a tratat familia tatălui meu când opt dintre noi – toţi cei din familie care locuiam la Portland, Maine – au fost excluşi din biserică pentru că apreciam solia vestită de William Miller.

Tocmai scrisesem volumul 4 din Marea Luptă. Aveam proaspăt în memorie felul în care au fost trataţi bărbaţii pe care Domnul îi îndemna să transmită lumii o solie de lumină şi adevăr, şi felul în care oamenii şi-au închis ochii şi urechile faţă de solia trimisă de Dumnezeu, pentru că nu coincidea cu ideile lor. Ce efect a avut această rezistenţă şi împotrivire asupra celor cărora Dumnezeu le-a dat lumină, ca să lumineze în întunericul moral ce s-a strâns deasupra bisericii întocmai ca un giulgiu al morţii? Şi-au încetat ei eforturile? [353] Nu. Domnul a aşezat peste ei povara: „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!” (Isaia 58:1).

Domnul a lucrat, iar eu a trebuit să fiu credincioasă şi să rostesc cuvintele pe care mi le-a dat El, cu toate că am trecut prin cea mai dureroasă încercare din viaţa mea, deoarece încrederea pe care o avusesem înainte, că Dumnezeu conducea şi stăpânea minţile şi inimile fraţilor mei, din ora aceea nu am mai avut-o. Până acum simţeam că atunci când eram chemată, „am vrea să participi la adunare, sora White; este nevoie de influenţa ta”, nu trebuia să îmi consult preferinţele şi sentimentele, ci să mă ridic prin credinţă şi să încerc să-mi fac partea, lăsând pe Domnul să facă ceea ce era esenţial să fie făcut. Dar acum o povară foarte grea a căzut peste mine. De acum înainte trebuie să privesc numai la Dumnezeu, căci nu îndrăznesc să mă bizui pe înţelepciunea fraţilor mei. Îmi dau seama că ei nu cer întotdeauna sfat de la Dumnezeu, ci în mare măsură privesc la oamenii pe care şi i-au pus să stea în faţa lor în locul lui Dumnezeu.

La adunarea de la Battle Creek am încercat să-mi prezint lămurit poziţia, însă nu mi-a venit nici un cuvânt de răspuns din partea bărbaţilor care ar fi trebuit să stea alături de mine. Am declarat că am stat aproape singură la Minneapolis. Am stat singură înaintea lor în timpul conferinţei, pentru că lumina pe care Dumnezeu a găsit potrivit să mi-o dea, era că ei nu acţionau după sfatul lui Dumnezeu. Nici unul nu a îndrăznit să spună, „sunt alături de tine, sora White. Voi rămâne alături de tine”.

După adunare (la Battle Creek), mai multe persoane au dat mâna cu mine şi au spus, „mă bucur că eşti aici. Sunt foarte uşurat. Atâtea relatări au venit de la Minneapolis, fiind spuse de către cei ce au sosit înaintea voastră, despre poziţia pe care a luat-o sora White şi despre ce a spus ea la conferinţă, încât ne-am gândit foarte serios că sora White trebuie să se fi schimbat cu totul. [354] Însă sunt fericit şi recunoscător că am putut participa aici la adunare şi să aud de pe buzele ei care este adevărul, şi că sora White nu s-a schimbat, nici mărturia ei nu s-a schimbat în caracter. Noi recunoaştem Spiritul Domnului care vorbeşte prin sora White ca şi înainte.”

Însă au fost destui cei care s-au ţinut strâns de bănuielile lor rele şi s-au prins de reprezentările distorsionate legate de mine, ca şi cum acele relatări ar fi fost prea preţioase ca să renunţe la ele, măcar că nu aveau  nici o urmă reală de dovadă că m-aş fi schimbat. Parcă era preferinţa lor aceea de a crede relatările false. Am fost profund mâhnită pentru că fraţii mei, care m-au cunoscut de ani de zile şi au avut dovada despre caracterul lucrării mele, continuă mai bine să rămână în amăgirea în care se află, decât să mărturisească faptul că au greşit ţinându-se de acele impresii false, ca şi cum ar fi adevărate.

Am fost invitată să vorbesc în Sabatul următor în tabernacol, însă după aceea – din cauză că impresiile că m-aş fi schimbat erau atât de puternice – m-am gândit că poate că fratelui îi pare pe undeva rău că m-a solicitat. În Sabat dimineaţa m-au vizitat doi prezbiteri, şi unul dintre ei m-a întrebat despre ce vreau să vorbesc. Eu le-am spus, „fraţilor, lăsaţi aceasta în seama Domnului şi a sorei White, căci nici Domnul şi nici sora White nu au nevoie să le spună fraţii ce trebuie să prezinte ea în faţa lor. La Battle Creek sunt acasă, pe terenul pe care l-am câştigat prin tăria lui Dumnezeu, şi nu trebuie să cer permisiunea pentru a lua cuvântul în tabernacol. Socotesc că aceasta este poziţia mea corectă pe care mi-a acordat-o Dumnezeu. Însă, fratele Jones nu simte ce simt eu, şi trebuie să aştepte invitaţie din partea voastră. Ar trebui să vă faceţi datoria în legătură cu aceasta şi să-i deschideţi calea.” [355]

Prezbiterii mi-au spus că nu s-au simţit liberi să îl invite să vorbească până când nu se consultă cu fratele Smith, ca să ştie dacă acesta îl aprobă sau nu, întrucât fratele Smith era mai în vârstă decât ei. Le-am spus: „atunci invitaţi-l imediat, căci timpul este preţios şi există o solie ce trebuie să ajungă la popor, iar Domnul vă cere să deschideţi calea pentru ca lumina să poată ajunge la poporul lui Dumnezeu”.

Am vorbit în mod liber poporului, cuvintele vieţii. Am fost întărită şi binecuvântată de Domnul. Însă zilele treceau şi nici o invitaţie nu îi era adresată fratelui Jones, pentru a prezenta în biserica cea mare din Battle Creek solia dată lui de Dumnezeu. Am trimis după prezbiterii bisericii şi i-am întrebat din nou dacă s-au hotărât să dea fratelui Jones ocazia de a vorbi poporului. Răspunsul a fost, „L-am consultat pe fratele Smith, iar el a hotărât că nu ar fi bine să-l chemăm pentru că are atitudine prea hotărâtă, şi merge prea departe cu subiectul reformei naţionale.”

Atunci am simţit că spiritul mi se tulbură şi le-am transmis o mărturie foarte clară acestor fraţi. Le-am spus pe scurt ce s-a întâmplat la Minneapolis, le-am spus ce poziţie am luat, şi că fariseismul dospea stricând tabăra de la Battle Creek, iar bisericile Adventiste de Ziua a Şaptea erau afectate; însă Domnul mi-a dat o solie şi, voi lucra atât cu peniţa cât şi cu vocea până când acest aluat va fi înlăturat şi va fi introdus un aluat nou, şi anume harul lui Hristos.

Mi-a fost confirmat tot ceea ce declarasem la Minneapolis, şi anume că trebuie să aibă loc o reformă în toate bisericile. Trebuie făcute reforme, întrucât peste poporul care fusese binecuvântat cu mare lumină şi cu ocazii şi privilegii preţioase, acum domneşte orbirea şi slăbiciunea spirituală. Ca reformatori, aceştia au ieşit [356] din bisericile denominaţionale, însă acum ei fac acelaşi lucru pe care îl fac bisericile acestea. Am sperat că nu va mai fi nevoie de o altă ieşire. În timp ce ne străduim să păzim „unirea Duhului” prin legătura păcii, nu vom înceta să protestăm împotriva bigotismului, atât cu peniţa cât şi cu vocea.

Noi vedem un popor pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu multă lumină şi cunoştinţă dar, poporul favorizat în felul acesta, să se îngâmfe din pricina priceperii lor, să se mândrească cu cunoştinţa lor? Oare, bărbaţii care ar trebui să fie mai strâns legaţi de Dumnezeu, cred că este mai bine să se încreadă în propria lor înţelepciune decât să-L întrebe pe Domnul? Există mulţi slujbaşi îngâmfaţi, mulţumiţi de sine, prea înţelepţi ca să caute pe Dumnezeu cu rugăciune şi umilinţă, ca să se trudească în mod serios să cerceteze zilnic Scriptura pentru o lumină mai mare. Mulţi îşi închid urechile faţă de solia pe care le-o trimite Dumnezeu, şi îşi deschid urechile în faţa mirajului şi înşelăciunii.

O astfel de stare de sentimente cum e cea existentă, a fost dureroasă pentru mine. Am trudit cu vocea şi cu peniţa, făcând tot ce mi-a stat în putere pentru a schimba starea aceasta de lucruri. La Pottersville, fraţii lucrători din Michigan au ţinut o conferinţă. Am fost solicitată de către fratele Van Horn să particip la conferinţă. Am fost fericită să o fac, sperând că prejudecăţile vor fi înlăturate. Domnul mi-a dat Duhul Său cel Sfânt la Conferinţa aceea. Părea că Domnul stă chiar lângă mine, şi am rostit cu libertate solia mea către popor. Cu ocazia aceea, când doar fraţii noştri erau prezenţi la adunarea de dimineaţă, le-am vorbit clar despre lumina pe care Domnul a binevoit să mi-o dea, în avertizări şi mustrări pentru poporul Său.

În sprijinirea pe om, --aşezând atâtea responsabilităţi asupra unui singur om, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi dat inteligenţă, raţiune şi putere spirituală [357] şi altor oameni pentru a purta responsabilităţile – nu există doar pericolul ca aceştia să ajungă slabi şi ineficienţi ci, celui tratat în felul acesta i se face un mare rău. Fiinţele omeneşti nu pot rezista acestei dependenţe care se creează faţă de ei. Marele lor pericol este acela ca influenţa omenească să ia locul influenţei Domnului.

Fraţii noştri s-au separat de Dumnezeu, din cauza închinării pe care o aduc fiinţelor umane. Ei se respectă pe sine şi îi respectă pe alţii, şi privesc la ei înşişi şi la alţii cu acea încredere ce ar trebui să fie acordată Domnului lui Israel. Remediul pentru aceste lucruri este crederea din toată inima a adevărurilor Bibliei, acceptarea declaraţiilor limpezi ale Scripturii. Este mare nevoie ca toţi cei puşi în poziţii de răspundere, care au influenţă asupra altor minţi, să bage de seamă ca nu cumva, în poziţia lor de încredere să se dovedească a fi agenţi prin care poate lucra inamicul, spre paguba sufletelor. Dacă fratele cel slab piere, sângele sufletului său va fi cerut din mâna voastră.

A dat Dumnezeu oamenilor, locuri în via Sa? Atunci, talentele lor să fie folosite, şi ei să crească în eficienţă, prin consacrarea sufletului, trupului şi spiritului faţă de Dumnezeu. Mintea trebuie să fie adusă sub control, puterile ei trebuie să fie educate, disciplinate şi întărite, în acelaşi fel în care puterile fizice sunt aduse sub control prin folosirea lor corectă.   I-am avertizat pe lucrătorii noştri să pună în mişcare fiecare muşchi spiritual, dezvoltându-şi talentul şi dobândind cele mai bogate îndemânări în slujirea lui Dumnezeu, deoarece mi-a fost arătat că în adunările lor speciale se realizează foarte puţin bine din cauză că ei nu au o legătură atât de vie cu Dumnezeu, încât El să-i poată impresiona [358] cu Duhul Său cel Sfânt. Dacă nu sunt sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu, atunci un alt duh le ia în stăpânire gândurile, cuvintele şi acţiunile şi, în loc să crească în harul şi în cunoştinţa lui Isus Hristos, se pipernicesc în cele spirituale.

S-a dat pe faţă un mod de a face lucrarea lui Dumnezeu la întâmplare, haotic. Sufletele lor sunt înconjurate de o atmosferă pământească, obişnuită şi ieftină, în loc de una cerească.   Într-o astfel de atmosferă, spiritualitatea nu poate să crească, ci numai să scadă. S-au dat pe faţă râsete, glume şi farse. Părea să existe foarte puţină solemnitate, prea puţină apreciere faţă de sfinţenia lucrării. A existat vorbărie multă, şi foarte puţin din gândul lui Hristos. Atât timp cât poartă cu ei atmosfera aceasta, darurile şi capacităţile date lor de Dumnezeu sunt folosite greşit, iar vrăjmaşul le foloseşte adesea în slujba lui. În orbirea lor, ei nu pot discerne lucrurile spirituale şi, sub influenţa marelui amăgitor vor lua poziţie de împotrivire faţă de cele mai sacre lucruri ale lui Dumnezeu.

Nu trebuie să existe nici o zeificare a fiinţelor umane, deoarece aceasta displace extrem de mult lui Dumnezeu. Nu trebuie să existe cercuri de oameni care să se unească într-o prietenie nesfântă, pentru a se susţine unii pe alţii în căi şi idei opuse Spiritului lui Dumnezeu. Toate preferinţele acestea, ataşările strânse de anumiţi indivizi, nu sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Este un neajuns faţă de toate părţile, pentru că cineva se poate simţi obligat să stea alături de cel care îi este prieten de aproape.

Însă, fraţii mei să se gândească, este aceasta o legătură sfântă? Eu ştiu că nu este. Puterea de stăpânire asupra minţii vă conduce să priviţi şi să vă încredeţi unii în alţii, în loc să vă încredeţi în Dumnezeul cel viu. Aceasta vă conduce să vă sfătuiţi unii cu alţii, când de fapt ar trebui să staţi pe genunchi, cerând sfat de la Dumnezeu, Sfetnicul atotputernic. Vă conduce să vă întăriţi unii pe alţii în a găsi lucruri [359] pe care le puteţi pune sub semnul întrebării, şi pe care puteţi construi pentru a vă încuraja necredinţa. Ceea ce nu se gândeşte cineva de la sine, îi va fi sugerat de altcineva.

Am declarat că purtarea manifestată la Minneapolis a fost cruzime faţă de Spiritul lui Dumnezeu; iar cei care în urma conferinţei au rămas cu acelaşi spirit cu care au venit la conferinţă, care continuă să facă aceeaşi lucrare pe care au făcut-o acolo şi o fac de atunci încoace, -- dacă nu se schimbă în spirit şi nu îşi mărturisesc greşelile – vor fi prinşi în amăgiri şi mai mari. Se vor împiedica şi nu vor şti ce i-a făcut să cadă. I-am rugat să se oprească chiar acolo. Dar poziţia fratelui Butler şi a fratelui Smith i-a influenţat să nu facă nici o schimbare, şi să stea pe poziţia pe care erau. Nu s-a făcut nici o mărturisire. Adunarea binecuvântată s-a terminat. Mulţi au fost întăriţi, însă îndoiala şi întunericul i-a înfăşurat pe unii mai mult ca înainte. Roua şi picurii harului din cer, care au înmuiat multe inimi, lor nici nu le-au umezit sufletul.

Am mers mai departe pe calea mea, când m-am întors la Battle Creek foarte obosită, însă binecuvântată de Domnul. Am avut întrevederi repetate cu fraţii mei, explicându-le poziţia şi lucrarea mea pentru timpul de faţă.

Am socotit că este de datoria mea să merg la Des Moines, Iowa. Am nădăjduit să întâlnesc acolo majoritatea lucrătorilor din statul acela. Aproape am leşinat din cauza drumului, dar Domnul m-a întărit ca să-mi dau mărturia celor adunaţi. Mi-am dorit să fie acolo toţi cei din conferinţă, ca să mă adresez lor, întrucât inima îmi era plină de Spiritul lui Dumnezeu, exact ca la Minneapolis. Spiritul Domnului a venit în adunările noastre de dimineaţă, şi s-au rostit multe mărturii umile, printre lacrimi. O spun spre slava lui Dumnezeu, că El m-a susţinut şi inimile au fost atinse. Am sperat să văd pe unii care au avut un rol activ la Minneapolis, îngenunchindu-şi voinţa mândră şi căutând pe Domnul cu toată inima. [360] Am crezut că se va întâmpla aceasta dar, cu toate că Domnul a lucrat în mod evident asupra inimilor, nici o mărturisire profundă nu a fost făcută. Ei nu au căzut pe Stâncă, şi nu au fost zdrobiţi, aşa încât Domnul să poată să-şi pună amprenta asupra lor. Oh, dacă şi-ar fi supus mândria, lumina şi iubirea lui Dumnezeu ar fi pătruns în inimile lor!

Fratele Leroy Nicola, pe care Domnul l-a binecuvântat cu multă îndemânare, a fost de faţă. Dacă voinţa lui s-ar fi supus voinţei lui Dumnezeu, atunci pentru el s-ar fi realizat acea lucrare care l-ar fi făcut un instrument al neprihănirii; însă atât timp cât nutreşte îndoieli, cât timp se simte liber să critice, nu va creşte spiritual. Umbrele întunericului îl vor înconjura, nesiguranţa şi descurajarea îi vor lua în stăpânire raţiunea, iar cel ce se simte prea mândru ca să-şi aplece voinţa, va fi găsit slab ca un copil în ce priveşte tăria morală, şi adeseori aproape neajutorat. De ce să nu fie el vindecat? El nu are conştienţa mângâietoare a Spiritului şi favorii lui Dumnezeu. Îşi educă mintea pentru a se îndoi şi a critica.

Cât de mult tânjeşte sufletul meu să-i văd pe aceşti lucrători călcând pe urmele paşilor lui Isus, urmând cărarea pe care a călcat El, oricât ar fi de aspră şi spinoasă, având însă asigurarea că Isus a trecut pe acolo înaintea lor şi că le porunceşte să calce pe urmele Lui. Când voinţa consimte la aceasta, când se produce răstignirea eu-lui, atunci îşi pot îndeplini cu bucurie orice datorie. Atunci, totul este început,  este făcut şi terminat cu voioşie, în Numele Domnului, Dumnezeul oştirilor! Atunci ei pot să alerge fără să obosească, să umble şi să nu cadă. Nedumeriţi în ce priveşte căile şi lucrările lui Dumnezeu, un nor de nesiguranţă pluteşte peste ei şi, adeseori dezamăgiţi în mod dureros şi aproape dând drumul mâinilor, nemaiputându-se ţine, ei nu au decât puţină cunoştinţă despre prezenţa Domnului, şi sunt schimbători şi indecişi. [361]

Oh, ce privilegiu binecuvântat, să ştim că suntem cu totul supuşi voinţei lui Dumnezeu, că umblăm tot timpul în lumina feţei Lui, luând aminte la cuvintele pe care le rosteşte în dreptul nostru, fără să ne aventurăm nici un pas fără sfatul şi îndrumarea Lui. Fie ca Domnul să mişte inimile acestor fraţi, prin Duhul Său cel Sfânt, şi fie ca întunericul gros care le înceţoşează minţile şi apasă asupra sufletelor lor, să fie dat la o parte, iar Soarele neprihănirii să răsară în inimile lor, cu vindecarea în razele sale.

Am plecat din Des Moines, sperând şi rugându-ne ca fraţii din poziţii de responsabilitate să fie transformaţi pe deplin prin harul lui Hristos, pentru ca eforturile lor să nu fie zadarnice. Am fost dezamăgită din cauză că nu s-a făcut nici o referire la conferinţa de la Minneapolis, nici un cuvânt de părere de rău pentru ceea ce s-a petrecut acolo. La întâlnirea de la Des Moines s-a luat un vot prin ridicare în picioare, ca să particip la conferinţa lor. Le-am spus că dacă datoria mă conducea în direcţia aceea, dincoace de Munţii Stâncoşi, atunci le voi împlini cererea cu plăcere. Însă, după multe luni, nu am primit de la ei nici un rând, nici un cuvânt care să arate că au nevoie de mine.

Le-am scris când am fost la întâlnirea de la Kansas, că eram dezamăgită de faptul că nu mi-au scris nici un cuvânt după întâlnirea aceea frumoasă pe care am avut-o la Iowa. Eram foarte slăbită din cauza efortului. Inima mea a suferit atât de mult de când am plecat din California, fiind foarte încercată văzând pe fraţii mei în starea spirituală în care se aflau, încât în fiecare zi simţeam că probabil dimineaţă nu voi mai fi găsită în viaţă. Cu toate acestea, nu puteam să-mi încetez efortul de a mustra, de a sta cu fermitate pentru ceea ce ştiam că este drept. [362]

I-am întrebat pe fraţii mei din Iowa dacă ei consideră că este de datoria lor să contracareze eforturile mele, în caz că voi participa la conferinţa lor şi voi transmite solia pe care mi-o va da Dumnezeu, dacă aceasta nu va coincide cu ideile lor. Dacă ei simt aşa, nu voi putea să-i ajut cu nimic. Primeam scrisori care mă solicitau să plec la Williamsport (Pennsylvania, 1889). Le-am promis că voi participa la adunarea lor de tabără, însă nu am ştiut că cele două conferinţe vor fi programate pentru aceleaşi date. Trebuia să aleg la care dintre ele să particip.

Întrucât nici un cuvânt nu mi-a sosit din Iowa, nu am avut nici o posibilitate să-mi dau seama dacă a intervenit vreo schimbare în sentimentele lor, şi am decis că nu este de datoria mea să mă aşez de bună voie în atmosfera de împotrivire, îndoială şi opoziţie, atât timp cât existau solicitări urgente pentru a participa la adunările celor ce primeau mărturia dată mie de Dumnezeu, fiindu-le de folos, pentru că nu se înfăşuraseră în atmosfera necredinţei şi a împotrivirii mândre faţă de lumina pe care Dumnezeu a îngăduit-o să strălucească peste ei. Nu pot să cred că este voia Tatălui meu ceresc să-mi folosesc toate puterile şi să ridic poveri, în timp ce aceia pentru care lucrez nu simt nici o responsabilitate să le ridice împreună cu mine, ci se simt liberi să critice dacă consideră că o pot face. Noi ar trebui să căutăm întotdeauna să ne folosim îndemânarea acolo unde putem face cel mai mare bine, acolo unde sufletele îşi simt nevoia şi sunt dispuse să fie ajutate.

Oh, cât de interesat este cerul, veghind ca să vadă câţi dintre slujitorii credincioşi au povara păcatelor poporului pe inima lor, şi îşi întristează sufletul; cât de mulţi sunt împreună lucrători cu Isus pentru a repara spărturile făcute de cei păcătoşi, şi pentru a restaura cărările pe care alţii caută să le astupe. Cărarea credinţei şi a neprihănirii trebuie să fie restaurată. Mântuirea noastră nu este clădită pe faptele [363] neprihănite pe care le facem noi, ci pe îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu. Putem să strângem laolaltă toate faptele neprihănirii noastre, însă ele vor fi ca nisipul mişcător. Nu putem sta pe ele.

Este scopul lui Dumnezeu să fim educaţi prin experienţă providenţială şi obişnuindu-ne să învăţăm, clădind în siguranţă pe Isus Hristos, unica temelie sigură, ce va rămâne neclintită pentru veşnicie. Numai sângele lui Isus Hristos poate face ispăşire pentru fărădelegile noastre. Noi trebuie să cerem Neprihănirea Lui printr-o credinţă vie, să depindem numai de El şi să rămânem în El. Întotdeauna trebuie să ne simţim continua dependenţă de Dumnezeu. În felul acesta, mulţumirea de sine, mândria şi vanitatea noastră se vor risipi în vânt.

(Nota scrisă pe margine de E.G. White spune: „Aici va fi introdusă scrisoarea către fratele Butler de a rămâne la săptămâna de rugăciune”. Vezi scrisoarea către G.I. Butler, dec.11, 1888 (Letter 18, 1888)).

Extrasul acesta dintr-o scrisoare adresată fratelui Butler, exprimă îngrijorarea serioasă a sufletului meu pentru el, însă răspunsul pe care l-am primit la această scrisoare mi-a rănit inima, deoarece mi-am dat seama că el nu a înţeles lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu de făcut, şi nici nu a înţeles ce spirit l-a făcut să răspundă astfel.

Fratele Ballenger a ajuns să fie foarte tulburat în minte. A ajuns aproape la disperare şi   mi-a cerut o întrevedere, însă eram angajată în altă lucrare şi nu am putut să-l întâlnesc atunci. El a încercat să aibă întrevederi cu fraţii săi, dar nu a avut ocazia să o facă, şi atunci a hotărât că nu mai este ajutor pentru el decât la Dumnezeu. Atunci a început să vadă că fără El, se afla într-o stare de goliciune spirituală şi disperare profundă ca întunericul de la miezul nopţii. S-a dus atunci la iubitul Mântuitor, chiar aşa cum El l-a chemat să vină: „veniţi la Mine voi, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”. L-a căutat [364] pe Dumnezeu cu seriozitate, şi şi-a dat seama că Isus era aproape de el. Moartea ispăşitoare, jertfa cea îndestulătoare, acestea i-au fost prezentate înţelegerii. S-a prins de Hristos prin credinţă vie, iar norul a fost îndepărtat şi el a fost îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos.

A venit la adunare plin de pace şi nădejde, căci Dumnezeu a pus un cântec nou în inima lui, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Atunci a mărturisit marea lui lipsă de spiritualitate în toată lucrarea sa, şi felul în care a primit înţelegere despre Isus şi iubirea Sa, şi a mai spus că acestea vor fi temele lucrării sale viitoare.

Astfel de experienţe au caracterizat toate adunările noastre, după prima săptămână. Unul dintre fraţi a mărturisit că el a fost păzitor al Sabatului timp de mulţi ani, însă a simţit marea lipsă de credinţă în Isus Hristos. Răceala şi lipsa iubirii lui Dumnezeu, precum şi a zelului spiritual l-au descurajat. S-a îndreptat spre alte denominaţiuni pentru a găsi ceea ce să potolească foamea sufletului său, însă la acestea a găsit uscăciune mai mare decât printre adventiştii de ziua a şaptea. Iar acum, a spus că a auzit la această conferinţă tocmai adevărul după care îi flămânzea sufletul. El spunea, „acesta, este adevărul, adevărul prezent. Eu îl primesc. Şi pentru că m-am retras din biserica adventistă de ziua a şaptea, vreau să-mi unesc din nou inima şi sufletul cu voi.”

În timpul săptămânii de rugăciune desfăşurate la Battle Creek (dec.15-22) am lucrat cu seriozitate, vorbind la sanatoriu dimineaţa devreme, şi la capela editurii pentru muncitorii de la editură, precum şi la tabernacol. Am avut motive să laud pe Dumnezeu pentru că mi-a dat putere pentru această lucrare. Uneori, puterea lui Dumnezeu era peste mine în mare măsură. Mi se părea uneori în timp ce vorbeam, că realităţile nevăzute ale lumii eterne mi se deschideau înţelegerii, şi ştiu că Domnul vorbea prin mine, poporului Său. Nu m-am încrezut în mine însămi. Totul venea de la Dumnezeu, în fiecare amănunt, [365] şi Spiritul lui Dumnezeu s-a odihnit peste adunare. M-am bucurat, pentru popor, pentru că ştiam că cei ce se îndoiseră aveau dovada pentru credinţa lor, dacă inimile le erau deschise pentru a primi impresiile făcute de Spiritul lui Dumnezeu.

Am tânjit să-i aud pe cei ce au considerat o virtute în a se propti împotriva luminii şi a dovezilor, că recunosc lucrarea Duhului lui Dumnezeu, că renunţă la necredinţă şi vin în lumină. Am ştiut că dacă nu fac aşa, cărarea lor va deveni tot mai întunecată, deoarece lumina nemărturisită, nerecunoscută şi nefolosită, devine întuneric pentru cei ce refuză să o primească şi să umble în ea. Până la această oră târzie, există încă suflete în întuneric, care nu ştiu de ce se împiedică. Va fi mult mai greu acum pentru ei să se întoarcă şi să adune razele de lumină pe care le-au tratat cu dispreţ, să recunoască lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu din îndurare, ca să-i vindece de bolile spirituale.

Primul pas făcut pe calea necredinţei şi respingerii luminii este un pas periculos, şi singurul fel în care cei ce au făcut acest pas, pot să scape din cursele lui Satana, este prin a accepta ceea ce le trimite Domnul; însă aceasta ei refuză să primească. A face aşa, este umilitor pentru suflet, însă va fi spre salvarea lor. Cu Dumnezeu nu se glumeşte. El nu va îndepărta toate motivele de îndoială, însă oferă suficiente dovezi pe care se poate clădi credinţa.

Dacă fraţii mei şi-ar fi simţit slăbiciunea, neputinţa lor proprie, şi nu ar fi uitat niciodată aceasta, şi-ar fi umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, şi-ar fi mărturisit greşelile şi ar fi ajuns în lumină şi libertate. Suntem gata să ne lăudăm cu mândrie, că suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit şi nu ducem lipsă de nimic? Aceasta s-a întâmplat şi încă se întâmplă. [366] Glasul Martorului Credincios se aude: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:15-17). Toată lauda aceasta este zadarnică. Hristos vede în străfundul sufletului nostru şi ne spune exact cum suntem, şi cum trebuie să fim pentru a ajunge mântuiţi.

Solia care a fost dată poporului în cadrul acestor adunări, a prezentat în linii clare nu doar poruncile lui Dumnezeu – o parte a soliei îngerului al treilea – ci şi credinţa lui Isus, ceea ce cuprinde mai mult decât se bănuieşte în general. Este bine ca solia îngerului al treilea să fie prezentată în toate aspectele ei, deoarece oamenii au nevoie de fiecare iotă sau frântură de literă din ea. Dacă noi proclamăm poruncile lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte abia ne atingem, solia în mâinile noastre este deteriorată.

Adevărul şi lumina preţioasă au fost prezentate înaintea poporului, dar inimile au fost insensibile şi nu au primit nici o binecuvântare. Ei nu s-au putut bucura în lumina care, dacă ar fi acceptat-o, le-ar fi adus eliberare şi pace, putere, curaj şi bucurie pentru sufletele lor.

Binecuvântarea acestei săptămâni de rugăciune s-a extins asupra bisericii. S-au făcut mărturisiri. Cei ce l-au jefuit pe Dumnezeu cu zecimile şi darurile, şi-au mărturisit greşeala şi le-au dat înapoi, în timp ce mulţi dintre cei ce nu au simţit niciodată că Dumnezeu le-a iertat păcatele, acum au fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Toate aceste roade preţioase au dovedit că este lucrarea lui Dumnezeu, şi totuşi cei ce au călcat pe cărarea îndoielii şi a necredinţei nu au dat înapoi şi nu şi-au mărturisit greşelile ca să vină în lumină. Dumnezeu a lucrat, însă cei ce au urmat calea propriilor lor idei, contrar cuvântului lui Dumnezeu, contrar voinţei Lui, în loc să-şi supună voinţa şi dorinţele, permiţând ca inimile să le fie încălzite [367] de sentimente de recunoştinţă, s-au simţit mai hotărâţi şi mai liberi să se împotrivească. Cum se poate numi un astfel de element? Este răzvrătire, ca în zilele lui Israel când aceştia au vrut cu încăpăţânare să meargă pe calea lor, fără să se supună căii şi voinţei lui Dumnezeu.

Avem exemplul copiilor lui Israel ca o avertizare să părăsim acest teren. Domnul a lucrat în mijlocul nostru, însă unii nu au primit binecuvântarea. Aceştia au fost privilegiaţi cu auzirea celei mai fidele predicări a evangheliei, şi au ascultat cu inima închisă, solia pe care le-o transmitea Dumnezeu prin slujitorii Lui. Ei nu s-au întors spre Domnul cu toată inima şi cu tot sufletul, ci şi-au folosit toată energia pentru a găsi defecte în soli şi în solie, mâhnind Spiritul lui Dumnezeu, în timp ce aceia care au primit solia erau încântaţi de prezentarea darurilor fără plată ale lui Isus Hristos.

Dumnezeu nu dă nimănui cu forţa, binecuvântarea Sa. Cei ce se împotrivesc luminii vor spune aceleaşi cuvinte ca Iudeii, „să facă  o minune, şi vom crede. Dacă aceasta este solia lui Dumnezeu, atunci să-i vindece pe bolnavi şi, vom crede”. Alţii îşi dau seama cu adevărat că  s-au făcut minuni mult mai mari decât vindecarea infirmităţilor trupeşti. Oare nu a înmuiat puterea lui Dumnezeu inimile reci ca oţelul, şi nu le-a supus aşa încât au ajuns ca ale unor copilaşi? Religia lor legalistă a fost văzută în adevărata ei lumină, aşa cum este – fără valoare.

Sentimentele religioase au fost mai mult fireşti decât spirituale şi, cu toate că s-au străduit să facă tot posibilul pentru a fi mulţumiţi, au simţit o nelinişte – răceală, întuneric şi lipsa lui Hristos. Ei nu îşi cunoşteau starea înaintea lui Dumnezeu, nu aveau o cunoştinţă experimentală a lucrării de slujire a Mijlocitorului nostru. Când aceştia s-au prins prin credinţă de Hristos, [368] inimile lor s-au pocăit şi au fost zdrobite. Hristos, nădejdea slavei, a fost format în ei. Aceasta era totul pentru ei. Au înţeles atunci ce înseamnă taina evlaviei. Minunea s-a făcut. Domnul şi Spiritul Său au pătruns în suflet. Viaţa şi bucuria au luat inima în stăpânire. Cât de uşor este sensibilizat acum sufletul faţă de propria lui deficienţă. Totul este dat pe faţă înaintea Celui cu care avem de a face.

Însă cei care îşi închid ochii în faţa dovezilor pe care binevoieşte Dumnezeu să ni le dea – cum au făcut Iudeii – şi cer minuni, vor fi lăsaţi la o parte. Dovezile pe care au refuzat să le primească, le vor primi alţii, şi alţii vor primi binecuvântarea oferită de Dumnezeu, pe care cei dintâi au refuzat să o primească, fiind prea mândrii, mulţumiţi de sine şi de neprihănirea lor proprie.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare semn al iubirii şi harului Său. Îl vom lăuda pe Dumnezeu şi vom fi încurajaţi. Nu vom căuta să criticăm. Nu vom întoarce spatele binefacerilor cerului, nici nu vom sta pe scaunul de judecată pentru a condamna căile şi felul de a lucra a lui Dumnezeu, doar pentru că altora le place să facă aşa. Aceia nu au nici un motiv să spună ceea ce spun, nici un motiv pentru care să se împotrivească Duhului lui Dumnezeu.

Isus i-a certat pe ucenicii Săi din cauza necredinţei lor. Necredinţa este ocazia oferită tuturor păcatelor şi este legătura nelegiuirii. Lucrarea ei este de a strâmba lucrurile drepte. Credinţa este substanţa lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute. Când ajungem ca nişte copilaşi, şezând la picioarele lui Isus, învăţând de la El jertfirea de sine şi ce înseamnă să trăieşti prin credinţă în orice cuvânt al lui Dumnezeu, atunci sufletul găseşte odihnă şi pace.

Un vai este pronunţat asupra oricărei necredinţe şi a spiritului de critică de felul celor manifestate la Minnneapolis şi date pe faţă la Battle Creek. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Dovada pe care au avut-o la fiecare pas, că Dumnezeu era la lucru, [369] nu a schimbat atitudinea ostentativă a celor care de la bun început au pornit pe cărarea necredinţei, fiind o ofensă pentru Dumnezeu. După ce ei înşişi au ridicat această barieră – ca Iudeii – au început să caute ceea ce să le întărească necredinţa şi să le dea impresia că au dreptate. De aceea, nu au putut să se adape din marea mântuire pe care le-o oferea Dumnezeu. Au refuzat bogăţiile harului divin. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, bunătatea Lui, iubirea şi purtarea Lui îndurătoare nu le-au zdrobit inimile, pentru că nu au privit şi nu au apreciat aceste favoruri. Eu le pun clar aceste lucruri în faţă, întrucât le cunosc pericolul. Lucrez din răsputeri pentru o singură ţintă – binele sufletelor şi slava lui Dumnezeu.

Când vedem oameni care nu sunt convinşi şi nu sunt schimbaţi, cu toate dovezile evidente pe care le-a dat Dumnezeu, putem fi siguri că nu vor primi nici o dovadă mai mare. M-am gândit la ce altceva aş putea să fac – să scriu o mărturie şi să o pun în faţa principiilor generale pe care se bazează îndoiala unora, sperând că aceasta îi va conduce pe unii să vadă lucrurile într-o lumină corectă. Ştiu că aceasta a avut influenţă asupra multor minţi, însă pe alţii pare să nu-i ajute deloc. Ei sunt gata să blocheze roţile, în loc să împingă pentru a ajuta carul să meargă în sus.

Nu am lăsat nefăcut nimic din ceea ce am avut vreo dovadă că este de datoria mea să fac. Iar în ce priveşte situaţia din Battle Creek, nu pot face mai mult decât am făcut. Nu îi judec pe cei ce nu s-au unit în lucrarea aceasta cu mine şi cu solii lui Dumnezeu, dar a căror influenţă a lucrat pentru a produce îndoială şi necredinţă. Orice influenţă, cât de mică, ce a fost pusă în slujba inamicului, îşi va primi răsplata după roadele ce le aduce. Dumnezeu a lucrat prin mine pentru a prezenta poporului o solie în legătură cu credinţa lui Isus şi cu neprihănirea lui Hristos. Unii nu au lucrat în armonie, [370] ci în aşa fel încât să contracareze lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu de făcut. Pe aceştia trebuie să-i las în seama Domnului.

Am participat la adunări în South Lancaster (ian. 11-22, 1889), iar roadele au fost bune. Am avut parte de acelaşi spirit şi aceeaşi putere care au însoţit prima şi cea de a doua solie îngerească. V-am scris despre adunările acestea. Domnul a lucrat asupra tuturor inimilor, şi mulţi au fost în stare să spună, „Domnul mi-a pus în gură o cântare nouă, despre iubirea fără seamăn a lui Isus”. Virtuţile Lui au fost mereu înaintea ochilor minţii, iar sufletul a început să înţeleagă desfătarea în Isus. Ei au putut să vorbească despre iubirea Lui şi să povestească despre puterea Lui. Soarele neprihănirii răsărea aproape în toate inimile celor prezenţi. Mulţi erau plini de zel şi se pocăiau de starea lor de căldicel, supunându-se invitaţiei Negustorului, „să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc” „şi haine albe”, „şi alifie pentru ochi”. Mărturia lor a fost, „am găsit Mărgăritarul de mare preţ”. Inimile au fost impresionate, au fost mărturisite greşelile, faţă de credincioşi şi faţă de necredincioşi, s-au reparat pagubele.

Se pune întrebarea, aşa cum a fost întrebat Hristos de Iudei: predicarea acestei solii, este din cer sau este de la oameni? Isus s-a bucurat în duhul Său când a văzut că sunt convinşi şi convertiţi faţă de adevăr, oameni care nu au avut ocaziile şi privilegiile pe care le-a avut Isus încontinuu. El a spus, „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11:25). Domnul S-a bucurat pentru că planul de mântuire era atât de limpede încât şi un copil în simplitatea lui putea să-l înţeleagă, în timp ce aceia lipsiţi de spiritualitate, care nu erau umili şi dispuşi să înveţe, cei umflaţi de mândrie, nu puteau să vadă frumuseţea evangheliei, întrucât aceasta se vede doar cu ochii spirituali. [371] Însă toţi cei sinceri, uşor de învăţat, ca şi copiii, care au dorinţa de a cunoaşte adevărul, vor vedea puterea lui Dumnezeu când se descoperă şi o vor recunoaşte.

Discursuri serioase sunt rostite în puterea Spiritului lui Dumnezeu, de către servii Săi, în legătură cu nădejdea pusă înaintea noastră în evanghelie. Sunt prezentate iubirea şi neprihănirea lui Hristos, fiind înţelese atât de clar încât mintea se prinde de ele prin credinţă. Pentru mulţi dintre cei se sunt creştini de multă vreme, ele sunt ca o nouă revelaţie. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Da, aceasta este hrană la vremea potrivită, de la început până la sfârşit!

Iudeii priveau la un Mântuitor acoperit, pe care nu l-au înţeles niciodată descoperit, şi mulţi chiar dintre cei ce afirmă că sunt poporul celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, privesc la un Mântuitor acoperit. Ei se gândesc atât de puţin la marele plan de mântuire, la jertfa ispăşitoare şi la adevărul că doar prin vărsarea sângelui Mântuitorului, îngerii pot să vestească pacea pe pământ şi voia bună oamenilor. Vorbiţi despre aceasta. Rugaţi-vă pentru aceasta. Fără vărsarea sângelui, nu este iertare pentru păcate. Atunci de ce să nu stăruim asupra nevoii de credinţă în sângele lui Isus Hristos?

Se spune că Wilberforce l-a chemat cândva pe marele om de stat Pitt, ca să-l asculte predicând pe Mr. Scott. Tema predicatorului a fost calea prin care poate fi salvat un păcătos, şi a fost prezentată cu multă claritate, fervoare şi seriozitate. La sfârşit, Pitt a fost întrebat ce părere avea despre predică. El a replicat: „nu ştiu unde vrea să ajungă”. Lucrurile duhovniceşti se înţeleg duhovniceşte. Lucrurile Duhului, predicarea crucii, „este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” [372]

Am vizitat Washington D.C. (ian. 24-31, 1889), şi am lucrat acolo, văzând că aceleaşi roade însoţesc solia. Am simţit nevoia să mulţumim lui Dumnezeu pentru dovezile harului Său îmbelşugat. Am vizitat Illinois, unde am văzut lucrarea lui Dumnezeu. Spiritul Său a fost revărsat în măsură bogată. Voi insera aici o scrisoare pe care am scris-o când eram la conferinţa aceasta. (Este inserată scrisoarea către W.C. White).

Nu voi mai continua cu istoria aceasta, ci voi spune într-un fel foarte nedesăvârşit, că legea arată spre Hristos şi Hristos arată spre lege. Din cauza faptului că omul a călcat legea, vremea în care trăim este o perioadă în care, aproape în mod universal, legea lui Dumnezeu este făcută fără valoare. Cât de puţini îşi dau seama de responsabilitatea lor personală înaintea lui Dumnezeu. Puterea de acţionare liberă şi independentă, să ne umple de veneraţie. Dumnezeu vorbeşte. Ce spune El? El spune „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. … fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică.” (Luca 10:27,28).

Ne este imposibil să înţelegem natura cuprinzătoare a legii lui Dumnezeu, dacă nu Îl vedem pe Hristos pe crucea Calvarului – jertfa de ispăşire. Prin lege vine cunoştinţa păcatului. Legea morală a lui Dumnezeu este detectorul păcatului. Cum am putea să ştim în mod inteligent ce este păcat, dacă nu recunoaştem standardul moral al lui Dumnezeu de neprihănire? Cel ce are cea mai deplină concepţie despre jertfa infinită a lui Hristos pentru păcatele lumii, şi care prin credinţă prinde şi îşi însuşeşte neprihănirea lui Hristos ce devine astfel neprihănirea lui personală, acela poate vedea sfinţenia, frumuseţea şi slava legii lui Dumnezeu, şi poate exclama împreună cu David, „cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmi 119:97). [373]

Legea lui Dumnezeu se referă atât la acţiunile exterioare, cât şi la cele interioare ale omului. Ea este un detector al gândurilor, intenţiilor şi scopurilor pe care le are sufletul. Omul poate fi vinovat de păcate pe care numai Dumnezeu le cunoaşte. Legea lui Dumnezeu cercetează cu adevărat inimile. Există pasiuni întunecate, cum ar fi gelozia, dorinţa de răzbunare, ura şi răutatea, pofta şi ambiţiile nebuneşti, ce sunt ascunse de vederea omenească, însă marele EU SUNT cunoaşte totul. Se meditează la aceste păcate, dar nu sunt înfăptuite pentru că nu apare ocazia. Legea lui Dumnezeu înregistrează toate acestea. Păcatele acestea tainice, ascunse, influenţează caracterul.

Legea lui Dumnezeu nu condamnă doar ceea ce facem, ci şi ceea ce nu facem. În ziua socotelilor finale, se vor vedea înregistrate şi păcatele omise ca şi cele comise. Dumnezeu va aduce la judecată orice faptă, orice lucru ascuns. Nu este destul ca, după propria ta măsură de caracter, să dovedeşti că nu ai făcut nici un rău. Faptul că cineva nu a făcut nici un bine va fi destul pentru a-l condamna ca rob rău şi necredincios.

Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii. În lege nu este nici o putere pentru a-l salva pe călcătorul legii. Dacă omul, după ce a călcat legea, ar fi putut să fie salvat  prin cele mai puternice eforturi ale sale de a păzi legea, atunci nu ar fi fost nevoie să moară Isus. Omul ar fi putut sta în picioare prin propriile sale merite şi să spună, „sunt fără păcat”. Dumnezeu nu va coborî niciodată legea la standardul omului, iar omul nu se poate ridica niciodată singur pentru a corespunde cerinţelor ei de desăvârşire. Însă Hristos vine în lumea noastră şi plăteşte datoria păcătosului, suferă pedeapsa pentru călcarea legii, satisface dreptatea, şi acum păcătosul poate pretinde neprihănirea lui Hristos. „Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20). [374]

Harul, însă, nu vine ca să-l scuze pe păcătos aşa încât acesta să continue să păcătuiască. Harul lui Dumnezeu nu micşorează legea, ci o întăreşte dovedind că este neschimbătoare în caracter. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută.” (Psalmi 85:10). Dumnezeu priveşte la Fiul Său murind pe cruce, dreptatea este satisfăcută iar Isus este numit „Domnul, Neprihănirea noastră”. Fie ca păcătosul să-şi însuşească prin credinţă meritele sângelui Mântuitorului răstignit pentru el – „Domnul, Neprihănirea mea”.

Domnul nu are plăcere ca omul să se încreadă în propria sa îndemânare, în faptele sale bune sau într-o religie legalistă, ci în Dumnezeu, în viul Dumnezeu. Solia prezentă pe care Dumnezeu a încredinţat-o ca fiind de datoria slujitorilor Săi să o prezinte poporului, nu este ceva nou. Este un adevăr vechi ce a fost pierdut din vedere, pentru că Satana face cele mai grozave eforturi  în acest scop. Domnul încredinţează fiecăruia dintre membrii poporului Său credincios, lucrarea de a readuce credinţa lui Isus la locul ce îi aparţine de drept – în solia îngerului al treilea. Legea are poziţia ei importantă, dar este lipsită de putere dacă neprihănirea lui Hristos nu este aşezată alături de lege, pentru a da slava sa standardului regesc de neprihănire. „Aşa că Legea, negreşit, este Sfântă, şi porunca este Sfântă, dreaptă şi bună.” (Romani 7:12).

Încrederea profundă şi completă în Isus va conferi o calitate bună experienţei religioase. Fără această încredere, experienţa nu este nimic. Slujirea este ca jertfa lui Cain – fără Hristos. Dumnezeu este glorificat printr-o credinţă vie într-un Mântuitor personal, a tot-suficient. Credinţa Îl vede pe Hristos aşa cum este – unica speranţă a păcătosului. Credinţa se ţine de Hristos, se încrede în El. Ea spune, „ Isus mă iubeşte; a murit pentru mine. Eu accept jertfa, aşa că Hristos nu a murit degeaba pentru mine”. [375]

Noi, nu doar că am pierdut mult pentru sufletele noastre ci, ca lucrători am neglijat cea mai solemnă parte a lucrării noastre, prin faptul că nu am stăruit asupra sângelui lui Isus Hristos ca singura speranţă a păcătosului de a avea viaţa veşnică. Povestiţi istoria lui Isus, cum a părăsit fericirea cerurilor şi a venit în lumea noastră, trăind o viaţă de negare şi jertfire de sine, chemându-i pe toţi să vină şi să înveţe de la El, căci El este blând şi smerit cu inima, făgăduindu-le că vor găsi odihnă pentru sufletele lor dacă vor purta jugul Lui şi vor ridica povara Sa. Oare, cât de mulţi vor voii să li se îndepărteze proptelele lor false – încrederea lor în sine şi mulţumirea lor de sine! Dumnezeu nu va accepta nimic din ceea ce vine de la voi, în afară de Isus Cel care locuieşte înăuntru; numai Hristos, Hristos totul în toţi.

Convertirea sufletelor a fost făcută să pară ceva misterios şi complicat. Oh, spuneţi păcătoşilor, „priviţi şi trăiţi”. Studiaţi-L pe Hristos şi trăiţi-L. „Îndurarea Ta mă face mare” (ps.18:35), spune David. Doar deschideţi uşa şi lăsaţi-L pe Isus să intre, iar El va locui în templul sufletului, iar noi putem rămâne în Hristos şi ne putem bucura în iubirea Lui.

Religia Bibliei nu este alcătuită din sisteme teologice, crezuri, teorii şi tradiţii, căci atunci nu ar mai fi o taină. Cei fireşti ar putea să o înţeleagă prin propriile lor capacităţi naturale. Dar religia, religia Bibliei are o energie mântuitoare, practică, elemente care vin cu totul de la Dumnezeu – o experienţă personală a puterii lui Dumnezeu care transformă întregul om.

Mulţi sunt neştiutori în ce priveşte înşelăciunea prin care falsul ia locul adevărului. Ei întreţin părerile că oamenii pot să fie mântuiţi prin propriile lor merite. Printre noi pătrunde o religie falsă, o religie legalistă. Noi nu vom tăcea. Biserica trebuie să fie trezită. Vom închiria săli în oraşe, vom împărţi pliante, iar poporul va fi luminat. Dumnezeu trimite o solie de avertizare. În curând va trebui să ne confruntăm cu puterile ţării şi, [376] avem toate motivele să ne fie teamă că falsitatea va câştiga supremaţia. Vom chema bisericile noastre, în Numele Domnului, să privească lupta aceasta în adevărata ei lumină. Este o luptă între creştinismul Vechiului şi al Noului Testament, şi un creştinism al tradiţiilor omeneşti şi a poveştilor corupte.

Controversa aceasta urmează să decidă dacă evanghelia cea curată va domina în naţiunea noastră, sau dacă papalitatea din veacurile trecute va primi mâna dreaptă de acceptare din partea protestanţilor, şi dacă această putere va izbuti să restrângă libertatea religioasă. Războiul este chiar în faţa noastră. Noi suntem în urmă cu ani de zile, şi totuşi bărbaţii din poziţii cu răspundere, în orbirea lor, vor să ţină cheia cunoştinţei, refuzând să intre ei înşişi şi împiedicând şi pe cei ce ar vrea să intre. Solia trebuie să fie dusă peste tot, pentru ca cei ce se schimbă imperceptibil după papalitate, fără să ştie ce fac, să audă. Ei se înfrăţesc cu papiştii, făcând compromisuri şi concesii ce îi surprind chiar pe adepţii papei. Să sperăm însă, că nu este prea târziu pentru a face lucrarea pe care poporul nostru ar fi trebuit să o facă cu ani de zile mai repede.

Dumnezeu are mulţi copii în bisericile protestante, şi un mare număr dintre ei în bisericile catolice, care sunt mai sinceri şi mai dispuşi să urmeze lumina şi să se supună ei atât cât le este cunoscut, decât mulţi dintre adventiştii de ziua a şaptea care nu umblă în lumină. Solia adevărului Domnului va fi vestită, pentru ca protestanţii să poată fi avertizaţi şi treziţi în faţa adevăratei stări a lucrurilor, să fie făcuţi să se gândească la valoarea privilegiilor libertăţii religioase de care s-au bucurat atât de mult timp.

Ţara aceasta este casa celor oprimaţi, un martor al libertăţii de conştiinţă, şi marele centru al luminii Scripturii. Dumnezeu trimite soli care studiază Biblia pentru a vedea care este adevărul, care studiază mişcările făcute de cei ce îşi joacă rolul în împlinirea profeţiei [377] prin introducerea acelui amendament religios ce va anula legea lui Dumnezeu, dând astfel putere omului fărădelegii. Să nu se ridice oare, nici o voce de avertizare directă, pentru a trezi biserica în faţa pericolului ei?  Să lăsăm lucrurile în voia sorţii, să lăsăm pe Satana să aibă biruinţa, fără nici un protest? Să ne ferească Dumnezeu.

Domnul Isus înţelege presiunea care va fi exercitată împotriva celor loiali şi sinceri faţă de El, întrucât şi El a simţit-o până la extrem. Cei ce au depus o bună mărturie în favoare adevărului în timpul Reformei, nu şi-au socotit vieţile preţioase, pentru ca adevărul să poată fi apărat. Dumnezeu şi îngerii privesc ca martori din locuinţa lor cea sfântă, şi observă seriozitatea şi zelul apărătorilor adevărului, din veacul acesta. Ce apără ei? Credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Atunci, lăsaţi solia să meargă la orice neam, la orice limbă şi la orice popor.

Daţi-vă la o parte din drum, fraţilor. Nu vă interpuneţi între Dumnezeu şi lucrarea Sa. Dacă voi înşivă nu simţiţi povara soliei, atunci pregătiţi calea pentru cei care au această povară, întrucât trebuie ca multe suflete să iasă din rândurile lumii, din biserici – chiar din biserica catolică – al căror zel îl va întrece cu mult pe al celor ce au stat în front, şi aceştia se vor alinia pentru a vesti de acum înainte, adevărul. Din acest motiv, lucrătorii din ceasul al unsprezecelea îşi vor primi plata cuvenită. Aceştia vor vedea sabia venind, şi vor da un sunet clar din trâmbiţă. Când criza va fi peste noi, când va sosi timpul calamităţilor, ei vor ieşi în faţă, se vor înarma cu toată armătura lui Dumnezeu, vor înălţa legea Sa, se vor lipi de credinţa lui Isus, şi vor susţine cauza libertăţii religioase pe care Reformatorii au apărat-o cu multe victime, şi pentru care şi-au sacrificat vieţile. [378]

Veghetorul trebuie să sune alarma. Dacă bărbaţii stau în tihnă în Sion, cineva trebuie să se trezească şi să dea un sunet clar din trâmbiţă. Fie ca strălucirea luminii farului să se vadă pretutindeni. Fie ca iubitorii de tihnă să se trezească, cei liniştiţi să fie tulburaţi, şi fie ca toţi aceştia să lupte pentru libertatea religioasă. După ce facem tot ce putem face, lăsaţi-L pe Domnul să-şi facă lucrarea Lui.

În cele din urmă s-a produs o deschidere faţă de fratele Jones, însă nu a fost plăcut să lupţi centimetru cu centimetru pentru a obţine privilegiul şi avantajul de a aduce adevărul înaintea oamenilor. Solia transmisă a avut un efect uimitor asupra celor ce au ascultat-o. Mulţi dintre cei ce nu sunt de credinţa noastră au fost profund mişcaţi, dându-şi seama cât de important este să se facă ceva, şi să se facă acum, în lupta pentru libertatea religioasă. Mulţi au fost treziţi să vadă ce însemnătate are amendamentul acesta religios – o întoarcere de la un „aşa zice Domnul, ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău”. Se lucrează pentru legiferarea unui sabat fals, pentru obligarea la respectarea unui sabat pe care Dumnezeu nu l-a poruncit omului.

Persecuţiile Romaniştilor asupra protestanţilor, în urma cărora religia lui Isus Hristos a fost aproape adusă la tăcere, va fi mult mai cruntă când protestanţi îşi vor uni eforturile cu papalitatea. Cele mai întunecate pagini ale istoriei vor fi văzute în marea zi, când va fi prea târziu ca relele să mai fie îndreptate. În cărţi sunt înregistrate mârşăvii comise din cauza diferenţelor religioase. Noi nu suntem necunoscători ai istoriei. Europa a fost scuturată ca de un cutremur de pământ, când biserica, înălţată în mândrie şi vanitate, arogantă şi tiranică, a predat condamnării şi morţii pe toţi cei ce au îndrăznit să gândească cu mintea lor, şi care s-au aventurat să ia Biblia ca temelie a credinţei lor. [379]

Ţara noastră va deveni un câmp de luptă pe care se va desfăşura lupta pentru libertatea religioasă de a te închina lui Dumnezeu după cum îţi dictează conştiinţa. Nu vă daţi seama că este lucrarea vrăjmaşului aceea de a-i ţine adormiţi pe bărbaţii care ar trebui să fie treji, a căror influenţă nu ar trebui să fie neutră, ci cu totul de partea Domnului? Să strige ei, „pace şi linişte”,  când distrugerea neaşteptată vine peste lume, când mânia lui Dumnezeu este gata să fie revărsată?

Şi, să se dea pe faţă în poporul lui Dumnezeu acelaşi spirit, pe care ei îl condamnă la alte denominaţiuni, din cauza unor diferenţe de înţelegere în anumite puncte – care nu sunt chestiuni vitale? Să fie nutrit acelaşi spirit, în vreo formă oarecare, printre adventiştii de ziua a şaptea – răcirea relaţiilor, retragerea încrederii, reprezentarea greşită a motivelor, străduinţa de a contracara şi a prezenta într-o lumină ridicolă pe cei ce în mod sincer au vederi diferite? În experienţa pe care am avut-o în ultimele săptămâni am învăţat cât de puţină încredere ne putem pune în om, căci aceste lucruri trebuie să se întâmple. Înstrăinarea şi amărăciunea dovedesc că, dacă va fi posibil, Satana va înşela chiar pe cei ce pretind a crede adevărul pentru timpul de faţă, arătând astfel că ei au nevoie să studieze caracterul religiei curate şi neîntinate. Să ferească Dumnezeu ca Satana să facă aşa ceva.

Evlavia cea prescrisă de evanghelie, nu produce niciodată spini şi mărăcini, niciodată nu rupe legăturile cele mai strânse, separându-i pe cei ce sunt una în credinţă, în inimă, în relaţie, din cauză că ei nu văd exact la fel. Însă o diferenţă în aplicarea câtorva pasaje din Scriptură îi face pe oameni să-şi uite principiile religioase. Elementele se coalizează, excitându-se unul pe altul prin intermediul pasiunilor umane pentru a se împotrivi într-o manieră aspră, denunţătoare, celor ce au alte idei decât ei. Acesta nu este spiritul creştin, ci este alt spirit. [380]

Satana face tot ce-i stă în putere ca să-i amăgească în acest punct pe cei ce cred adevărul prezent, şi el şi-a întins laţul ca să îi prindă, aşa încât cei ce au acceptat adevărul nepopular, care au mare lumină şi mari privilegii, să aibă spiritul ce stăpâneşte lumea. Chiar dacă este într-o măsură mai mică, totuşi este acelaşi principiu care produce rezultate sigure atunci când ia minţile în stăpânire. Mândria în ce priveşte părerile, încăpăţânarea, acestea îndepărtează sufletul de bine şi de Dumnezeu. Avertizărilor li se răspunde cu batjocură, harului i se rezistă, se abuzează de privilegii, convingerile sunt înăbuşite, şi mândria inimii omeneşti este întărită. Rezultatul este acelaşi ca în cazul Iudeilor – o împietrire fatală a inimii. Nu este deloc siguranţă, când sufletul se ridică împotriva solilor lui Dumnezeu. Toţi cei ce au în mâini adevărurile sacre, sunt numai oameni muritori. – Manuscris 30, 1889. [381]