Manuscrisul 30, 1890 - Articol citit în tabernacol, la Battle Creek, înaintea unei mari adunări, la Conferinţa Generală din 1891

Manuscrisul 30, 1890 - Articol citit în tabernacol, la Battle Creek, înaintea unei mari adunări, la Conferinţa Generală din 1891

Manuscrisul 30, 1890
12 martie 1891

ARTICOL  CITIT ÎN  TABERNACOL,  LA  BATTLE  CREEK, ÎNAINTEA UNEI MARI ADUNĂRI, LA CONFERINŢA GENERALĂ DIN 1891

 

Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să impresioneze minţile tuturor în ce priveşte importanţa înţelegerii personale a ceea ce este adevăr, prin veghere şi rugăciune pentru o înţelegere clară a cuvântului. Spuneţi-le să meargă tot timpul la Învăţătorul nostru. Dacă oamenilor de rând din naţiunea lui Israel li s-ar fi permis să primească solia Lui, învăţăturile Lui preţioase, nu L-ar fi respins pe Isus, Lumina lumii, Împăratul şi Răscumpărătorul lor. Dar preoţii şi conducătorii i-au făcut să rătăcească. Fie ca cei pe care Dumnezeu i-a dotat cu raţiune, să cerceteze personal Scripturile, obţinând astfel experienţă şi cunoştinţă personală. Fie ca aceştia să cerceteze cu inimile umile şi supuse, căutând cu seriozitate minereul preţios. Este prea mult în joc pentru ca oamenii să primească părerile semenilor lor, în loc să se desfăteze cercetând personal.

Umblaţi în lumină cât timp aveţi lumina, ca să nu vină întunericul peste voi. Nu este nicio siguranţă în a adopta o poziţie de critică, închizând uşa inimii faţă de lumina pe care Dumnezeu, în bunătatea Sa, a calificat pe slujitorii Săi să o rostească. Este ceva foarte serios să iei o poziţie ca cea a lui Core, Datan şi Abiram, şi să ajungi atât de înşelat încât să numeşti întunericul lumină şi lumina întuneric, să priveşti adevărurile îngerului [906] al treilea ca fiind înşelăciune şi să primeşti înşelăciunea ca fiind adevăr. Dumnezeu, care a dat pe singurul Său Fiu să moară în locul călcătorilor de lege pentru a salva sufletele din ruină, cere urmaşilor Săi, în acest timp de primejdie, să facă mai mult decât să contracareze manifestările Duhului Său în cei ce caută să facă voia Sa. Unica siguranţă împotriva eşecului este împlinirea datoriei măreţe de a-L reprezenta pe Hristos. Aceasta este singura posibilitate de a nu produce un rău imens sufletelor. Doar o consacrare absolută, doar o predare totală a întregii fiinţe, lucrării Duhului lui Dumnezeu – doar aceasta este acceptabil înaintea lui Dumnezeu. O pietate atât de profundă se va face simţită. Dumnezeu cere ca toţi cei care afirmă că Îl urmează, să vegheze. Noi suntem o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. Avem de primit lumină de la sursa a tot ce este lumină, şi să o lăsăm să strălucească asupra altora, ca să nu se piardă.

Există printre noi oameni cu experienţă şi cu capacităţi, oameni care ar trebui să-şi găsească locul în lucrare, după cum va îngădui Dumnezeu. Faceţi loc acestor fraţi. Michigan şi multe alte state sunt aproape lipsite de lucrători. S-a dat prea puţină încurajare celor care ar fi făcut o lucrare bună dacă ar fi primit încurajare.    Arătaţi-le încredere. Toţi sunt numai oameni, şi dacă se văd imperfecţiuni în ei, nu-i faceţi prin cuvintele şi faptele voastre să-şi piardă încrederea în ei înşişi, să creadă că ei nu pot face nimic. Folosiţi toate capacităţile pe care Dumnezeu vi le-a pus la îndemână. Cultivaţi talentele cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţele omeneşti. Nu întoarceţi spatele celor care greşesc în judecată. Aduceţi-vă aminte că şi voi aveţi greşeli pe care nu [907] le vedeţi. Căutaţi să le corectaţi greşelile. Încurajaţi-i să le învingă, aşa cum v-ar plăcea şi vouă să fiţi încurajaţi dacă aţi fi în locul lor.

Este o mare lucrare de făcut. Avem nevoie de tot talentul pe care fratele Smith l-a dezvoltat în experienţa sa. Dumnezeu îl chemă să vină pe munte, ca să-I poată auzi vocea şi să-I poată privi slava, ca să poată reflecta această slavă asupra celor cu care este asociat. El are nevoie să lucreze cu ochiul aţintit asupra slavei lui Dumnezeu. Are nevoie să bea profund din spiritul şi puterea adevărului prezent. El are o minte logică şi poate sesiza propoziţiile ieftine care sunt prea adesea socotite ca adevăr.

Este nevoie de fratele Littlejohn. Talentul său intelectual este valoros, iar fraţii săi îl pot ajuta, arătând că îi apreciază capacităţile. Este nevoie de multă muncă şi folosire a gândirii pentru a pune la schimbător cele mai înalte abilităţi mentale şi morale cu care l-au înzestrat natura, studiul şi cuvântul lui Dumnezeu. Succesul lui va fi proporţional cu devoţiunea şi consacrarea sa şi nu cu abilităţile lui naturale sau dobândite. Fratele Littlejohn să fie primit în sfaturile voastre. Domnul i-a dat talente pe care să le folosească spre slava Sa. Dacă va fi sfinţită, judecata sa limpede şi puternică va fi de mare folos în dezbaterile voastre. Dacă se va lipi de Dumnezeu, Dumnezeu îl va putea folosi. Însă voi trebuie să-i curăţiţi calea dacă el lucrează folositor. Dacă daţi pe faţă că puneţi puţin preţ pe timpul şi pe munca lui, îi tăiaţi calea şi îl descurajaţi de la angajarea în slujire activă. Aceasta va fi o pierdere pentru el şi pentru cauza lui Dumnezeu. [908]

Aduceţi-vă aminte întotdeauna că fratele Littlejohn este lipsit de vedere naturală. Fraţilor, faceţi-vă datoria, încurajându-l să-şi pună talentele în lucrare.

S-a dat pe faţă o lipsă de credinţă prin practicarea unei economii prea stricte. Economia este bună, dar există pericolul de a o duce prea departe. Voi aţi ajuns la extreme în practicarea economiei. În legătură cu fratele Littlejohn, au fost spuse cuvinte tăioase când a fost vorba de plata pentru munca lui. Cei care i-au pus în cale pietre de poticnire, care au gândit că el ar fi cerut prea mult, au dat pe faţă ce spirit îi stăpâneşte. Bărbaţi care au mijloace din belşug, care sunt binecuvântaţi cu tot ce vor, au manifestat un spirit de zgârcenie, care este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Pentru că au cultivat egoismul, au făcut să fie scrise capitole întunecate în cărţile din ceruri. Ei nu procedează drept; ei nu adună mila şi iubirea lui Dumnezeu în experienţa lor religioasă. Astăzi sunt cântăriţi în balanţa Sanctuarului şi găsiţi cu lipsă. Sunt în stare să-l lipsească de drepturile lui până şi pe un om orb.

Fraţilor, vă grăbiţi să vedeţi lucruri care nu vă plac la fratele Littlejohn. Voi spuneţi că este tăios când e vorba de bani. Este necinstit? A greşit în anumite lucruri, însă cei care pronunţă judecata împotriva lui, au făcut şi continuă să facă greşeli în experienţa lor religioasă. Cei care l-au criticat atât de mult, să nu uite că fratele Littlejohn este orb fizic. Dacă citiţi Vechiul Testament, veţi vedea că Domnul are o grijă deosebită faţă de cei orbi. [909] El are o iubire mai mare decât iubirea mamei pentru copilul ei nenorocit, şi a dat instrucţiuni speciale cu privire la felul în care să fie trataţi. Cei care de mulţi ani nu au făcut nicio deosebire între cei orbi şi cei care pot să vadă, nu au ascultat vocea Domnului. Ei au urmat propriilor impulsuri, fără să ţină cont de infirmităţile oamenilor care ar fi putut fi un ajutor şi o binecuvântare pentru lucrare. Cei care îşi tratează cu răceală fraţii aflaţi în nenorocire, merg pe o cale condamnată de Dumnezeu.

Domnul are oameni pregătiţi pentru diferite timpuri. Unul îşi face partea, conducând oamenii în reforme. Apoi Domnul ridică un altul, care răspunde chemării şi datoriei, zicând „iată-mă, trimite-mă.” Domnul îl verifică şi îl pune la încercare, ca să vadă dacă se poartă drept, dacă iubeşte mila şi umblă smerit cu Dumnezeu. Însă, dacă omul începe să-şi socotească infailibilă propria judecată, Dumnezeu nu-l mai poate folosi ca reprezentativ pentru ceea ce trebuie să fie un om aflat în poziţie cu răspundere. Învăţătura pe care o dă Dumnezeu poporului Său spune că ei trebuie să împingă lucrurile înainte şi în sus. Mulţi nu pot să meargă mai departe decât îi duc învăţătorii lor. Această greutate a existat în fiecare veac al lumii creştine. Slujitorii lui Dumnezeu au cel mai mare succes printre cei care nu depind de învăţătorul lor omenesc, ci întreabă „este aceasta calea Domnului?”

În felul acesta lucrarea înaintează. Dumnezeu are oamenii Săi, care sunt gata să urmeze îndemnurile Sale, care dau o vigoare proaspătă lucrării, aducând hrană pentru sufletele în nevoie, care aşteaptă şi se roagă, veghează şi lucrează. [910] Fiţi siguri că oamenii nu sunt aleşi să lucreze după comitetele voastre, care au oprit Duhul lui Dumnezeu şi s-au împotrivit adevărului şi neprihănirii.

Cu teamă şi cu iubire faţă de Dumnezeu, spun celor înaintea cărora stau astăzi, că ni s-a dat mai multă lumină şi mari binecuvântări însoţesc primirea acestei lumini. Dar când îi văd pe fraţii mei plini de mânie împotriva soliei lui Dumnezeu şi a solilor Săi, mă gândesc la scene similare din viaţa lui Hristos şi a reformatorilor. Primirea făcută slujitorilor lui Dumnezeu în veacurile trecute este la fel cu primirea făcută în zilele noastre celor pe care Dumnezeu îi trimite cu raze preţioase de lumină. Conducătorii poporului din zilele noastre merg pe aceeaşi cale pe care au mers Iudeii. Ei critică, ridică întrebare după întrebare şi refuză să primească dovezile, tratând lumina trimisă lor exact în acelaşi fel în care Iudeii au tratat lumina pe care le-o aducea Hristos.

În lucrarea lui Hristos nu există neutralitate, nici poziţie de mijloc. El a declarat: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Isus a văzut şi a citit ca într-o carte deschisă motivele care îi insuflau pe cei ce stăteau în faţa Lui, ale căror conştiinţe îi dovedeau ca vinovaţi. Marea controversă se înteţea. Hristos nu lupta împotriva omului mărginit, ci împotriva domniilor şi puterilor, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile de sus. El le-a spus ascultătorilor Săi că orice păcat şi orice blasfemie le pot fi iertate, dacă sunt făcute din neştiinţă. În marea lor orbire, se putea să rostească vorbe de insultă şi derâdere împotriva Fiului Omului, şi totuşi să nu treacă peste hotarul milei. Dar când puterea şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit peste solii [911] Săi, atunci erau pe un teren sfânt. A ignora Duhul lui Dumnezeu, a-L învinui că ar fi spiritul diavolului, îi pune pe oameni într-o poziţie în care Dumnezeu nu mai are altă putere cu care să le atingă sufletul.

Unii, în Battle Creek, vor ajunge cu siguranţă în acest punct, dacă nu-şi vor schimba felul de acţiune. Ei se vor pune în poziţia în care niciunul din mijloacele rânduite de Dumnezeu nu vor mai putea să-i facă drepţi. Voinţa lor nu este voinţa lui Dumnezeu, persistenţa lor nu este perseverenţa sfinţilor. A vorbi împotriva lui Hristos, a atribui lucrarea Lui agenţiilor satanice, a numi manifestările Duhului drept fanatism, nu este un păcat în sine care provoacă condamnarea, ci spiritul care-i conduce pe oameni să facă astfel de afirmaţii îi pune într-o poziţie de împotrivire încăpăţânată, de unde nu pot vedea lumina spirituală. Unii nu-şi vor mai regăsi niciodată calea, niciodată nu-şi vor umili inimile prin recunoaşterea greşelilor lor ci, ca Iudeii, vor continua să facă afirmaţii care vor conduce pe alţii în direcţii greşite. Ei refuză să cerceteze dovezile în mod calm şi deschis, şi se aşează  împotriva luminii, aşa cum au făcut Core, Datan şi Abiram.

Inima rea plină de necredinţă va face ca falsitatea să apară drept adevăr şi  adevărul drept falsitate, lipindu-se de această poziţie oricâte dovezi s-ar aduce. Teribila acuzaţie pe care o aduc împotriva lui Hristos, dacă se persistă în ea cu perseverenţă, îi pune pe cei vinovaţi într-o poziţie în care razele de lumină venite din cer nu pot să-i atingă. Ei vor continua să umble în lumina scânteilor propriilor lor tăciuni, până când vor ajunge să hulească cele mai sfinte influenţe care au venit vreodată din ceruri. Ei păşesc pe o cale care îi va conduce în întunericul miezului de noapte. Ei gândesc că urmează raţiuni sănătoase, dar de fapt urmează unui alt [912] lider. În felul acesta se pun sub controlul unei puteri despre care, în orbirea lor, nu au nicio cunoştinţă. S-au împotrivit singurului Spirit care i-ar fi putut conduce, i-ar fi putut lumina, i-ar fi putut salva, şi acum păşesc pe calea vinovăţiei pentru care nu mai există iertare nici în viaţa aceasta, nici în viaţa viitoare. Nu că vreun anumit grad de vinovăţie ar epuiza mila lui Dumnezeu, ci datorită faptului că mândria şi încăpăţânarea persistentă îi conduce să dispreţuiască Duhul lui Dumnezeu şi să adopte o poziţie în care nicio manifestare a Duhului nu-i poate convinge de erorile lor.

În aceste zile de faţă, oamenii s-au pus în starea în care sunt cu totul incapabili să împlinească condiţiile pocăinţei şi mărturisirii, de aceea nu pot găsi milă şi iertare. Păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt nu constă într-un anumit cuvânt sau act, ci este împotrivirea fermă şi hotărâtă în faţa adevărului şi dovezilor.

Domnul Şi-a chemat poporul. Într-o manieră foarte limpede El Şi-a descoperit prezenţa divină. Însă solia şi solii Săi, în loc să fie primite, au fost respinse. Aş fi vrut ca cei care au mare nevoie de solia iubirii divine să fi auzit bătaia lui Hristos la uşa inimii lor, şi să-L fi lăsat pe oaspetele ceresc să intre. Dar la inima unora Isus a bătut în zadar. Respingând solia dată la Minneapolis, oamenii au păcătuit. Dar au făcut un păcat mult mai mare, întreţinând de-a lungul anilor aceeaşi ură împotriva solilor lui Dumnezeu şi respingând adevărul pe care îl vestea Duhul Sfânt. Tratând cu uşurătate solia dată, ei tratează cuvântul lui Dumnezeu cu uşurinţă. Orice apel respins, orice îndemn neluat [913] în seamă, desăvârşeşte lucrarea de împietrire a inimii, până când ajung să se aşeze pe scaunul celor batjocoritori.

Cei care resping lumina, încetează să mai recunoască lumina. Suflete lor sunt înconjurate de o atmosferă bolnăvicioasă şi, chiar dacă unii nu dau pe faţă ostilitatea, cei care au discernământ spiritual îşi vor da seama de răceala de gheaţă care le înconjoară sufletele.

Mă simt constrânsă de Dumnezeu să vă atrag atenţia asupra cuvintelor lui Hristos: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina printre voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii. … Cine crede în Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cine Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. Dacă cineva aude cuvintele Mele şi nu le crede, nu Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.” (Ioan 12:35-48). „Ascultaţi şi luaţi aminte! Nu fiţi mândri, căci Domnul vorbeşte! Daţi slavă Domnului, Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul, până nu vi se lovesc picioarele de munţii nopţii! Veţi aştepta lumina, dar El o va preface în umbra morţii, şi o va preface în negură adâncă. Iar dacă nu vreţi să ascultaţi, voi plânge în ascuns, pentru mândria voastră; mi se vor topi ochii în lacrimi, pentru că turma Domnului [914] va fi dusă în robie.” (Ier. 13:15-17).

De pe Muntele Măslinilor, Isus a privit asupra Ierusalimului şi, cu buze tremurătoare şi cu sufletul împovărat de mâhnire, a zis: „O, dacă ai fi cunoscut, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi.” El S-a gândit la ce ar fi putut Ierusalimul să fie, dacă ar fi păstrat o legătură vie cu Dumnezeu. Ce binecuvântări ar fi fost asupra poporului, dacă ar fi folosit privilegiile şi binecuvântările de care avuseseră parte prin mila, harul şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu! Ierusalimul ar fi devenit o frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ. Dumnezeu ar fi făcut din Sion, locuinţa Lui cea sfântă.

Inima lui Hristos spunea: „Cum să te dau?” El Se purtase cu Israel aşa cum un tată iubitor şi iertător se poartă cu fiul său nerecunoscător şi rătăcitor. Cu ochiul atotştiinţei, El a văzut că cetatea îşi hotăra propriul destin. Timp de veacuri existase o continuă îndepărtare de Dumnezeu. Se rezistase harului, se abuzase de privilegii, ocaziile fuseseră neglijate. Poporul însuşi încărcase norul răzbunării, care era gata să se verse peste ei neamestecat cu milă. Printre suspine, în cuvinte frânte, Hristos a exclamat: „O, dacă ai fi cunoscut, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea; dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi.” Sentinţa irevocabilă fusese pronunţată.

În zilele noastre, s-a rezistat îndelung luminii venite de la tronul lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost un lucru de dispreţuit. A fost privită ca fiind întuneric şi s-a vorbit despre ea ca fiind fanatism, ca şi cum ar fi ceva periculos. În felul acesta oamenii s-au [915] făcut călăuze care trimit spre direcţii greşite. Ei au urmat exemplul dat de poporul Iudeu. Şi-au dezvoltat în inimi teoriile şi maximele lor false, până când au ajuns să le socotească drept doctrine fundamentale preţioase. Au ajuns să creadă că, dacă renunţă la ele, fundamentul credinţei lor va fi distrus. Dacă toţi cei care afirmă a crede adevărul prezent şi-ar fi deschis inimile ca să primească solia şi spiritul adevărului, care este mila, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu, nu ar fi adunat deasupra lor întunericul atât de dens încât să nu poată deosebi lumina. Atunci nu ar fi numit operaţiunile Duhului Sfânt, fanatism şi înşelăciune. [916]