Manuscrisul 36, 1890 - Pericolul ideilor false în ce priveşte îndreptăţirea prin credinţă

Manuscrisul 36, 1890 - Pericolul ideilor false în ce priveşte îndreptăţirea prin credinţă

Manuscrisul 36, 1890

 PERICOLUL IDEILOR FALSE ÎN CE PRIVEŞTE ÎNDREPTĂŢIREA PRIN CREDINŢĂ

 

Putem noi să înţelegem că cel mai costisitor lucru din lume, este păcatul? Păcatul consumă puritatea conştiinţei, cu preţul pierderii favorii lui Dumnezeu şi al despărţirii sufletului de El, şi în cele din urmă cu preţul pierderii cerului. Păcatul de a întrista Spiritul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi de a umbla contrar cu El, a costat pe mai mult decât un om, pierderea sufletului.

Cine poate măsura responsabilităţile influenţei fiecărui agent omenesc pe care Răscumpărătorul nostru l-a cumpărat cu preţul jertfirii propriei Sale vieţi? Ce scenă se va vedea când se va ţine judecata şi când cărţile vor fi deschise ca să mărturisească pentru salvarea sau pentru pierderea sufletelor! Va fi nevoie de decizia fără greş a Celui care a trăit în natura umană, a iubit omenirea, Şi-a dat viaţa pentru omenire, pentru a se confirma în cele din urmă răsplata pentru cei drepţi şi loiali, precum şi pedeapsa pentru cei neascultători, lipsiţi de loialitate, şi nedrepţi. Fiului lui Dumnezeu I s-a încredinţat puterea de a măsura complet acţiunile şi responsabilitatea fiecărui individ. Pentru cei care au fost părtaşi păcatelor altor oameni şi au acţionat împotriva hotărârii lui Dumnezeu, va fi o scenă îngrozitor de solemnă.

Mi-a fost prezentat tot mereu pericolul de a întreţine, ca popor, idei false despre îndreptăţirea prin credinţă. Mi-a fost arătat de ani de zile că Satana va lucra în mod special pentru a  duce mintea în confuzie în ce priveşte acest subiect. S-a stăruit foarte mult asupra Legii lui Dumnezeu, şi aceasta a fost prezentată adunărilor aproape la fel de lipsită de cunoaşterea lui Isus Hristos şi de legătura pe care o are El cu Legea, cum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulţi au fost împiedicaţi să creadă din cauza ideilor amestecate, confuze, despre mântuire, din cauză că slujitorii evangheliei au lucrat într-un fel greşit pentru a atinge inimile. Subiectul care de ani de zile se recomandă cu insistenţă minţii mele, este neprihănirea lui Hristos [810] atribuită. M-am mirat că acesta nu a fost subiectul cuvântărilor din bisericile noastre din toată ţara, când el mi se impunea atât de insistent, şi când eu am făcut din el subiectul oricărei cuvântări şi predici pe care le-am rostit în faţa oamenilor.

Cercetându-mi scrierile de acum cincisprezece, douăzeci de ani, găsesc că ele prezintă lucrurile în aceeaşi lumină – că aceia care intră în lucrarea solemnă şi sacră a slujirii, ar trebui ca mai întâi să înveţe lecţii din învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor, în ce priveşte principiile vii ale evlaviei practice. Aceştia trebuie să fie educaţi ca să ştie ce înseamnă o credinţă vie, serioasă.

Sunt trimişi să lucreze mulţi tineri care nu înţeleg planul de mântuire şi nu ştiu ce înseamnă o adevărată convertire; de fapt ei au nevoie să fie convertiţi. Avem nevoie să fim luminaţi în acest punct, iar slujitorii evangheliei au nevoie să fie educaţi să stăruie mai în detaliu asupra subiectelor care explică adevărata convertire. Toţi cei ce sunt botezaţi trebuie să dovedească faptul că au fost convertiţi. Nu există subiect asupra căruia trebuie stăruit mai serios, care trebuie repetat mai frecvent, şi fixat mai hotărât în mintea tuturor, decât imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin cele mai bune fapte ale sale. Mântuirea este numai prin credinţa în Isus Hristos.

Când acest subiect este supus cercetării, ne doare inima să vedem cât de triviale sunt remarcile celor care ar trebui să înţeleagă taina evlaviei. Ei vorbesc cu atâta nechibzuinţă despre ideile corecte ale fraţilor noştri care cred adevărul şi învaţă adevărul. Ei sunt foarte departe de realitatea lucrurilor care mi-au fost prezentate. Duşmanul încurcă minţile lor în pâcla şi în ceaţa celor pământeşti care par atât de impregnate în înţelegerea lor încât au devenit o parte a credinţei şi caracterului lor. Numai o convertire din nou îi poate schimba pe aceştia şi îi poate face [811] să renunţe la aceste idei false – căci aceasta mi s-a arătat că este situaţia lor. Ei se prind de acestea aşa cum un om care se îneacă se prinde de salvatorul lui, ca acestea să îi ţină să nu se scufunde şi să nu îşi piardă credinţa.

Hristos mi-a dat cuvinte pe care să le rostesc: „Trebuie să vă naşteţi din nou, căci dacă nu, nu veţi intra în împărăţia cerului.” De aceea, toţi care înţeleg corect aceasta, să dea la o parte spiritul de controversă şi să caute pe Domnul cu toată inima lor. Atunci Îl vor găsi pe Hristos şi vor putea să dea un caracter distinctiv experienţei lor religioase. Aceştia, să ţină acest subiect – simplitatea adevăratei evlavii – în mod clar în faţa oamenilor, în fiecare cuvântare. Aceasta va pătrunde în inima fiecărui suflet flămând şi însetat, care vrea nespus de mult să aibă o asigurare a credinţei şi speranţei, şi deplină încredere în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

Să se prezinte distinct şi clar că nu este posibil să realizăm nimic ca să putem sta înaintea lui Dumnezeu, sau să adăugăm ceva în darul lui Dumnezeu pentru noi, prin vreun merit al creaturii. Dacă credinţa şi faptele ar câştiga darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul ar fi sub obligaţie faţă de creatură. Aici apare ocazia ca falsul să fie acceptat drept adevăr. Dacă cineva poate merita mântuirea prin ceva ce ar putea el să facă, atunci este ca şi un catolic care vrea să facă penitenţe pentru păcatele lui. Atunci, mântuirea ar fi în parte ca ceva datorat, ceva care poate fi câştigat muncind, ca un salariu. Dacă omul nu poate merita mântuirea prin niciuna din faptele lui bune, atunci aceasta trebuie să fie în întregime prin har, pe care omul îl primeşte socotindu-se păcătos, pentru că el Îl primeşte şi crede în Isus. Este în întregime un dar fără plată. Îndreptăţirea prin credinţă este mai presus de orice controversă. Şi orice controversă se sfârşeşte imediat ce este stabilit în mod clar că meritele omului căzut, prin faptele lui bune, nu îi pot da niciodată viaţa veşnică.

Lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu aşează acest subiect important mai presus de orice întrebare, în mintea mea. Îndreptăţirea este în întregime prin har, şi nu este procurată prin [812] nicio faptă pe care omul căzut ar putea să o facă. Mi-a fost arătat foarte clar că dacă un om bogat are bani şi proprietăţi, şi dă din acestea, daruri Domnului, în mintea lui se nasc idei false care mânjesc darul, prin gândul că el ar merita favoarea lui Dumnezeu, că Domnul ar fi oarecum obligat să privească la el cu o favoare mai specială, din cauza darului pe care l-a făcut.

S-a făcut mult prea puţină educaţie clară în ce priveşte acest subiect. Domnul a împrumutat omului bunurile Lui, ca să aibă grijă de ele – mijloace pe care le cere să-I fie date înapoi atunci când providenţa Lui arată aceasta, şi când înaintarea cauzei Lui o cere. Domnul a dat intelectul. El a dat sănătatea şi capacitatea de a strânge un câştig pământesc. El a creat lucrurile de pe pământ. El Îşi manifestă puterea divină pentru a dezvolta toate bogăţiile Lui. Acestea sunt roadele din gospodăria Lui. El a dat soarele, norii, picurii de ploaie care fac vegetaţia să înflorească. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, voi strângeţi din recolta Lui, ca să folosiţi cu chibzuială ceea ce cer nevoile voastre, şi ca să ţineţi echilibrul pentru chemarea lui Dumnezeu. Voi puteţi spune împreună cu David: „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” 1Cronici 29:14. Aşa că nu poate exista niciun merit în faptul că creatura dă înapoi Domnului ceea ce este al Lui, căci era de fapt proprietatea Lui pe care i-a dat-o să o folosească şi pe care El, în providenţa Lui, ar trebui să o conducă.

Prin rebeliune şi apostazie omul a pierdut dreptul la favoarea lui Dumnezeu; nu mai avea niciun drept, pentru că el nu putea să aibă nicio valoare, în afară de cea care a fost investită în Fiul cel Iubit al lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să fie înţeles. Omul şi-a pierdut dreptul la privilegiile pe care Dumnezeu în îndurarea Lui i le-a prezentat ca pe un dar gratuit, o comoară care i-a fost dată în păstrare pentru a fi folosită spre înaintarea cauzei Lui şi spre slava Lui, spre beneficiul fiinţelor pe care El le-a creat. În momentul în care lucrarea mâinilor lui Dumnezeu a refuzat ascultarea faţă de legile împărăţiei lui Dumnezeu, în acel moment a devenit neloial guvernării lui Dumnezeu şi s-a făcut cu totul nevrednic de toate binecuvântările cu care îl favorizase Dumnezeu. [813]

Aceasta a fost poziţia omenirii după ce omul a divorţat de Dumnezeu în urma fărădelegii. Atunci el nu mai avea dreptul la nicio gură de aer, la nicio rază de soare, la niciun pic de hrană. Iar motivul pentru care omul nu a fost anihilat atunci, a fost acela că Dumnezeu l-a iubit atât de mult încât i-a dăruit pe Fiul Său preaiubit, ca să sufere pedeapsa călcării lui de Lege. Hristos S-a oferit să devină garantul şi înlocuitorul omului, pentru ca omul, prin harul nespus de mare, să poată avea o a doua şansă – un al doilea timp de probă – având în faţă experienţa lui Adam şi a Evei ca o avertizare ca să nu calce Legea lui Dumnezeu aşa cum au călcat-o ei. Şi în măsura în care omul se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu oferite în darul luminii soarelui şi în darul hranei, ar trebui să existe din partea omului o aplecare înaintea lui Dumnezeu în recunoaştere plină de mulţumire faţă de faptul că toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Tot ceea ce este dat înapoi lui Dumnezeu, este numai ceea ce Îi aparţine şi care a fost dat omului.

Omul a călcat Legea lui Dumnezeu, şi prin Răscumpărătorul, au fost făcute făgăduinţe noi şi proaspete, pe o cu totul altă bază. Toate binecuvântările trebuiau să vină printr-un Mijlocitor. Acum fiecare membru al familiei omeneşti este dat în întregime în mâinile lui Hristos, şi tot ceea ce posedă în viaţa prezentă – fie că e vorba de bani, case, terenuri, sau despre puterile raţiunii, tărie fizică sau talente intelectuale – sau binecuvântările vieţii viitoare, sunt puse în posesia noastră ca bunuri ale lui Dumnezeu care să fie folosite în mod credincios pentru beneficiul omului. Fiecare dar este pecetluit cu crucea, şi poartă chipul şi semnătura lui Isus Hristos. Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. De la cele mai mici beneficii, până la cele mai mari binecuvântări, totul curge printr-un singur canal – o mijlocire supraomenească stropită cu sângele care are o valoare ce nu poate fi măsurată, întrucât este viaţa lui Dumnezeu în Fiul Său.

Niciun suflet nu poate da lui Dumnezeu nimic care să nu fie deja al Lui. Ţineţi minte aceasta. „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” 1Cronici 29:14. Acest gând trebuie să fie păstrat în faţa oamenilor oriunde ne ducem [814] – şi anume că noi nu posedăm nimic, nu putem oferi nimic, ca valoare, ca fapte sau ca credinţă, pe care să nu îl fi primit mai întâi de la Dumnezeu, şi pe care El să nu Îşi poată pune mâna oricând şi să spună: „toate sunt ale Mele – daruri, binecuvântări, talente pe care ţi le-am încredinţat, nu ca să te îmbogăţeşti, ci ca să le foloseşti cu înţelepciune, spre beneficiul lumii.”

Creaţiunea aparţine lui Dumnezeu. Domnul ar fi putut, neglijând omul, să îi oprească imediat respiraţia. Tot ceea ce este şi tot ceea ce are omul, aparţine lui Dumnezeu. Lumea întreagă este a lui Dumnezeu. Casele omului, toate însuşirile lui personale, oricât de valoroase sau sclipitoare, sunt înzestrări din partea lui Dumnezeu. Totul este darul Lui care trebuie să se întoarcă la El, ajutând astfel ca inima omului să fie cultivată. Cele mai splendide jertfe pot fi aduse pe altarul lui Dumnezeu, şi oamenii pot lăuda, slăvi şi preamări pe Dătător pentru dărnicia Lui. Pentru ce? „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” Nicio lucrare a omului nu poate să atragă pentru el iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, dar dragostea lui Dumnezeu care pătrunde sufletul îl va conduce să facă acele lucruri care au fost cerute întotdeauna de Dumnezeu, şi le va face cu plăcere. El face astfel numai ceea ce era dator să facă.

Îngerii lui Dumnezeu în cer, care nu au căzut niciodată, fac continuu voia Lui. În tot ceea ce fac ei în timpul misiunii lor pline de activitate din îndurare faţă de lume, protejând, călăuzind şi ocrotind de veacuri lucrarea mâinilor lui Dumnezeu – atât pentru cei drepţi cât şi pentru cei nedrepţi – ei pot să spună cu adevărat, „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.” Oh, dacă ochiul omenesc ar putea să prindă licăriri din slujirea îngerilor! Ce bine ar fi dacă imaginaţia ar putea să cuprindă şi să stăruie asupra slujirii bogate, glorioase a îngerilor lui Dumnezeu, precum şi conflictul în care sunt angajaţi în favoarea oamenilor, pentru a-i proteja, a-i conduce, a-i câştiga şi a-i scoate afară din cursele lui Satana. Cât de cu totul altfel ar fi conduita, sentimentul religios!

Se pot stârni discuţii de către muritori, apărând cu înverşunare meritul creaturii, şi fiecare om se poate lupta pentru supremaţie, dar aceştia nu [815] ştiu că tot timpul, în principiu şi în caracter, reprezintă greşit adevărul care este în Isus. Ei sunt în ceaţa care le întunecă mintea. Aceştia au nevoie de iubirea divină a lui Dumnezeu care este reprezentată prin aurul curăţit prin foc; au nevoie de hainele albe ale caracterului curat al lui Hristos; şi au nevoie de alifia cerească pentru ochi, ca să poată discerne cu stupoare completa nevrednicie a meritului creaturii de a câştiga muncind, ca plată, viaţa veşnică. Poate fi vorba de fervoare în lucrare şi de afecţiuni intense, de realizări intelectuale înalte şi nobile, de înţelegere profundă, sau de cea mai umilă înjosire a eu-lui, la picioarele Răscumpărătorului nostru; dar în toate acestea nu este nimic mai mult decât harul şi talentul care a fost dat de la început de Dumnezeu. Nu trebuie să fie dat nimic mai puţin decât ceea ce prescrie datoria, şi nu poate fi dat nimic mai mult decât ceea ce au primit de la început; şi totul trebuie să fie pus în focul neprihănirii lui Hristos ca să fie curăţat de mirosul pământesc, înainte să poată să se înalţe într-un nor de tămâie mirositoare înaintea marelui Iehova, şi înainte să poată fi acceptat ca o mireasmă plăcută.

Mă întreb, cum aş putea să prezint aceste lucruri aşa cum sunt? Domnul Isus împărtăşeşte toată puterea, tot harul, toată pocăinţa, toată înclinaţia, toată iertarea păcatelor, în prezentarea neprihănirii Lui pentru ca omul să le cuprindă printr-o credinţă vie – care este de asemenea darul lui Dumnezeu. Dacă aţi aduna laolaltă tot ce este bun şi sfânt, nobil şi plăcut în om, şi apoi le-aţi prezenta îngerilor lui Dumnezeu ca şi cum acestea ar contribui la salvarea sufletului omenesc, sau ca pe un merit, propunerea aceasta ar fi respinsă ca un act de înaltă trădare. Stând în prezenţa Creatorului lor şi privind slava inegalabilă care învăluie persoana Lui, ei privesc la Mielul lui Dumnezeu dat de la întemeierea lumii pentru a trăi o viaţă de umilinţă, pentru a fi respins de oamenii păcătoşi, pentru a fi dispreţuit, pentru a fi crucificat. Cine poate măsura infinitul acestei jertfe?

Hristos S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să fim îmbogăţiţi. Orice faptă pe care o poate face vreun om pentru Dumnezeu este mult mai puţin decât [816] nimic. Cererile mele sunt acceptabile doar pentru că sunt făcute în baza neprihănirii lui Hristos. Ideea de a face ceva care să merite harul iertării, este o erezie de la început, până la sfârşit. „Neputând s-aduc nimic, lângă crucea Ta eu pic.”

Omul nu poate realiza nicio faptă memorabilă vrednică de laudă, care să îi acorde vreo onoare. Oamenii au obiceiul să îi onoreze pe oameni şi să îi slăvească. Mă cutremur când văd sau aud aşa ceva, deoarece mi-au fost descoperite nu puţine cazuri în care viaţa din cămin sau interiorul inimilor acestor oameni, este plin de egoism. Ei sunt stricaţi, murdari, ordinari; nimic din ceea ce vine din toate faptele lor nu îi poate înălţa la Dumnezeu, căci tot ceea ce fac ei este o urâciune în ochii Lui. Nu există nicio convertire reală, fără renunţare la păcat, şi fără ca să fie înţeles tot mai mult caracterul grav al păcatului. Cu o limpezime a percepţiei care nu a fost niciodată atinsă de ochiul muritor, îngerii lui Dumnezeu văd că fiinţele împiedicate de influenţe stricăcioase, cu suflete şi mâini necurate, îşi decid destinul pentru eternitate; şi totuşi, mulţi înţeleg prea puţin ce înseamnă păcatul şi care este remediul.

Auzim atât de multe lucruri predicate despre convertirea sufletului, care nu sunt adevărate. Oamenii sunt educaţi să creadă că dacă omul se pocăieşte, va fi iertat, presupunându-se că pocăinţa ar fi calea, uşa, spre cer; că există o anumită valoare sigură în pocăinţă, care cumpără pentru el iertarea. Poate omul să se pocăiască de la el însuşi? Nu mai mult decât poate să se ierte singur. Lacrimi, suspine, hotărâri – toate acestea sunt doar exercitarea corectă a facultăţilor pe care Dumnezeu le-a dat omului, şi întoarcerea de la păcat în schimbarea vieţii care este a lui Dumnezeu. Unde este meritul omului pentru a-şi câştiga mântuirea, sau pentru a aduce înaintea lui Dumnezeu ceva care să fie valoros şi excelent? Poate o jertfă din bani, case, terenuri, să vă pună pe lista celor merituoşi? Imposibil! [817]

Există pericolul de a privi îndreptăţirea prin credinţă ca şi cum ar exista vreun merit în credinţă. Când primiţi neprihănirea lui Hristos ca pe un dar fără plată, sunteţi îndreptăţiţi fără plată prin răscumpărarea lui Hristos. Ce este credinţa? „Substanţa lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor care nu se văd.” Evrei 11:1 (KJV). Este un consimţământ al înţelegerii dat Cuvintelor lui Dumnezeu, care leagă inima în consacrare de bună voie şi în slujire faţă de Dumnezeu, Cel care a dat înţelegerea, care a mişcat inima, care mai întâi a atras mintea ca să-L vadă pe Hristos pe crucea de pe Calvar. Credinţa înseamnă a da înapoi lui Dumnezeu puterile intelectuale, a abandona în mâna lui Dumnezeu mintea şi voinţa, şi a face din Hristos singura uşă pentru a intra în împărăţia cerului.

Când oamenii învaţă că ei nu pot câştiga neprihănirea prin propriile merite ale faptelor, şi când privesc cu încredere deplină şi fermă în Isus Hristos ca singura lor nădejde, atunci nu va mai exista atât de mult eu şi atât de puţin din Isus. Sufletele şi trupurile sunt mânjite şi murdărite de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu, totuşi mulţi se luptă cu puterile lor mărginite pentru a câştiga mântuirea prin fapte bune. Isus, se gândesc ei, face o parte din mântuire; iar ei trebuie să facă restul. Aceştia au nevoie să vadă prin credinţă, neprihănirea lui Hristos ca singura lor speranţă pentru acum şi pentru veşnicie.

Dumnezeu a dat oamenilor facultăţi şi capacităţi. Dumnezeu lucrează şi cooperează cu darurile pe care le-a împărtăşit omului, iar omul, fiind părtaş naturii divine şi făcând faptele lui Hristos, poate fi biruitor şi poate câştiga viaţa veşnică. Domnul nu intenţionează să facă lucrarea pentru care i-a dat omului putere să o facă. Partea omului trebuie să fie făcută. El trebuie să fie un împreună lucrător cu Dumnezeu, să poarte jugul împreună cu Hristos, să înveţe blândeţea şi smerenia Lui. Dumnezeu este puterea care stăpâneşte totul. El revarsă darurile; omul le primeşte şi acţionează cu puterea harului lui Hristos, care este agentul viu.

„Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu.” 1Cor. 3:9. Inima trebuie să fie lucrată, supusă, arată, grăpată, semănată, ca să aducă o recoltă pentru Dumnezeu, de fapte [818] bune. „Voi sunteţi clădirea lui Dumnezeu.” Voi nu vă puteţi clădi singuri. Există o putere în afara voastră, care trebuie să clădească biserica, să pună cărămidă peste cărămidă, întotdeauna prin cooperare cu facultăţile şi puterile care au fost date omului de Dumnezeu. Răscumpărătorul trebuie să îşi găsească o casă în clădirea Lui. Dumnezeu lucrează, şi omul lucrează. Este nevoie să existe o primire continuă a darurilor lui Dumnezeu, pentru ca să poată exista o dăruire de bunăvoie din aceste daruri. Este primire continuă, şi apoi restituire. Domnul a făcut posibil ca sufletul să primească hrană de la El, care să fie redată apoi prin împlinirea planurilor Lui. Pentru ca să poată exista o revărsare în afară, trebuie să existe o pătrundere a divinităţii în om. „Voi locui în ei, şi voi umbla în ei.” 2Cor. 6:16. (KJV).

Templul sufletului trebuie să fie sacru, sfânt, nemânjit. Trebuie să existe un parteneriat în care toată puterea este a lui Dumnezeu, şi toată slava aparţine lui Dumnezeu. Responsabilitatea este peste noi. Noi trebuie să primim în gânduri şi în sentimente ca să putem apoi da prin exprimare. Legea acţiunii umane şi divine îl face pe primitor să fie un împreună lucrător cu Dumnezeu. Îl aduce pe om în situaţia în care, unit cu divinitatea, să poată face faptele lui Dumnezeu. Omenescul atinge omenescul. Puterea divină şi agenţia omenească, combinate, vor fi un succes complet, deoarece neprihănirea lui Hristos împlineşte totul.

Motivul pentru care atât de mulţi nu reuşesc să fie lucrători de succes, este acela că ei acţionează ca şi cum Dumnezeu ar depinde de ei, ca şi cum ei trebuie să Îi sugereze lui Dumnezeu ce să aleagă să facă cu ei, în loc ca ei să depindă de Dumnezeu. Ei dau la o parte puterea supranaturală, şi astfel nu reuşesc să facă lucrarea supranaturală. Ei depind tot timpul de puterea omenească, a lor şi a fraţilor lor. Sunt strâmţi în ei înşişi, şi judecă întotdeauna după înţelegerea lor omenească, mărginită. Ei au nevoie să fie ridicaţi, pentru că nu au nicio putere de sus. Dumnezeu ne dă corpuri, putere a creierului, timp şi ocazii în care să lucrăm. Se cere ca totul să fie pus la treabă. Dacă omenescul este combinat cu divinitatea, puteţi împlini [819] o lucrare care va dăinui cât veşnicia. Dacă oamenii se gândesc că Domnul a făcut o greşeală în cazul lor, şi arată spre faptele lor, vor fi dezamăgiţi.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” Efeseni 2:8. Aici este un adevăr care va desfăşura subiectul în faţa minţii voastre, dacă nu o închideţi faţă de razele de lumină. Viaţa veşnică este un dar infinit. De aceea, ea este dincolo de posibilitatea de a fi câştigată muncind pentru ea, pentru că este infinită. În mod necesar ea trebuie să fie un dar. Ca dar, trebuie să fie primită prin credinţă, şi recunoştinţă şi laudă să-i fie oferite lui Dumnezeu. O credinţă solidă nu va duce pe nimeni în fanatism, şi nu-l va face să fie ca robul leneş. Puterea de vrajă a lui Satana este cea care conduce oamenii să privească la ei înşişi în loc să privească la Isus. Neprihănirea lui Hristos trebuie să meargă înaintea noastră, dacă slava Domnului va fi răsplata noastră. Dacă facem voia lui Dumnezeu, putem primi mari binecuvântări ca un dar fără plată de la Dumnezeu, dar nu pentru că ar fi vreun merit în noi; un astfel de merit nu are nicio valoare. Faceţi lucrarea lui Hristos, şi veţi onora pe Dumnezeu şi veţi fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit şi Şi-a dat viaţa pentru noi, pentru ca noi să avem viaţă şi mântuire în Isus Hristos.

 ÎNDREPTĂŢIREA PRIN CREDINŢĂ – FELUL ÎN CARE ESTE PERVERTITĂ DE CĂTRE UNII

Apostolul Pavel a spus: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? … Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” (1Cor. 6:9-11). Absenţa devoţiunii, a evlaviei şi sfinţirii exterioare a omului se datorează contestării lui Hristos ca neprihănire a noastră. Iubirea lui Dumnezeu are nevoie să fie cultivată continuu. [820]

Oh, inima mea strigă către viul Dumnezeu, pentru a primi mintea lui Hristos! Nu vreau să mai văd eu-l. Vreau să lucrez cu toate puterile pe care sunt capabilă să le exercit, pentru a salva sufletele pentru care Hristos făcut o jertfă infinită a propriei Sale vieţi, atât de preţioasă. Eu trebuie să caut zilnic înţelepciune, ca să ştiu cum să mă port cu sufletele care sunt prinse în capcanele lui Satana. Sunt multe suflete care greşesc, suflete preaiubite, pe care le putem întoarce la Dumnezeu dacă suntem insuflaţi cu Spiritul lui Hristos. Domnul îi iubeşte, în ciuda păcatelor şi nebuniilor lor. El a dat pe Preaiubitul lui Fiu pentru a-i salva, şi pentru că i-a iubit, a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Trebuie să mă ţin strâns de Isus Hristos, ca să pot avea în mod continuu părtăşie cu natura divină, şi să am interes personal profund faţă de cei care au fost odinioară cei mai buni prieteni ai mei, dar care în timpul ispitirii au ridicat călcâiul împotriva mea. Iubirea lui Hristos nu trebuie să se stingă din suflet. Prejudecata împotriva mea nu poate să mă facă să fiu ceea ce ei cred că sunt, şi eu nu voi avea resentimente faţă de ei. Dar când îi văd pe fraţii mei în credinţă, bărbaţi responsabili, lucrând în întuneric, mă doare inima. Ei nu m-au lovit pe mine, ci pe Domnul Isus, Cel care m-a delegat să le transmit solia Lui.

Nu pot decât să plâng când mă gândesc la naturile încăpăţânate, suferinde, care nu vor să cedeze în faţa dovezii. Ei îşi iau o aparenţă de indiferenţă, dar nu e aşa. Cu bucurie şi-ar schimba relaţia faţă de mine şi faţă de cei pe care i-au rănit adânc prin gânduri, cuvinte şi influenţă, dacă ar putea evita umilinţa de a spune: „am greşit; îmi mărturisesc greşelile, vrei să mă ierţi?” Cel mândru şi încăpăţânat fuge tocmai din faţa subiectelor cu care trebuie să fie confruntat, dacă vrea ca sufletul să îi fie recuperat şi convertit. Oh, oare nu vor sfărâma niciodată vraja lui Satana care este peste ei? Vor hrăni [821] mândria lor până la sfârşit? Cât de mult doresc să îi văd liberi, şi nu în amăgirile puternice ale lui Satana.

În timp ce o clasă perverteşte învăţătura neprihănirii prin credinţă şi neglijează să îndeplinească condiţiile trasate în Cuvântul lui Dumnezeu – „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” – este o greşeală tot atât de mare din partea celor care pretind a crede şi a asculta poruncile lui Dumnezeu, dar care se pun împotriva razelor preţioase de lumină – noi pentru ei – reflectate de la crucea Calvarului. Cea dintâi clasă nu vede lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu pentru toţi împlinitorii Cuvântului Său. Ceilalţi tot caută nod în papură la tot felul de nimicuri, şi neglijează ceea ce are greutate: îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu.

Mulţi au pierdut foarte mult pentru că nu şi-au deschis ochii înţelegerii, ca să vadă lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu. Pe de o parte, cei religioşi în general au despărţit Legea de evanghelie, în timp ce noi, pe de altă parte, am făcut aproape acelaşi lucru, din alt punct de vedere. Noi nu am înălţat înaintea oamenilor neprihănirea lui Hristos şi deplina semnificaţie a marelui Său act de răscumpărare. L-am lăsat afară pe Hristos şi iubirea Lui inegalabilă, în timp ce am introdus teorii şi raţionamente, şi am predicat cuvântări formate din argumente.

Bărbaţi neconvertiţi au stat la amvoane şi au rostit predici. Inimile lor nu au experimentat niciodată dovada dulce a iertării păcatelor lor, obţinută printr-o credinţă vie, încrezătoare. Cum ar putea aceştia să predice iubirea, simpatia, iertarea lui Dumnezeu pentru toate păcatele? Cum ar putea aceştia să spună, „Priveşte, şi vei trăi”? Privind la crucea Calvarului, vei simţi dorinţa de a purta crucea. Răscumpărătorul lumii, atârnat pe crucea de pe Calvar. Priviţi pe Mântuitorul lumii, pe Cel în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Poate cineva să privească, şi să vadă jertfa Fiului iubit al lui Dumnezeu, şi să nu îi fie inima topită şi zdrobită, gata de a preda lui Dumnezeu inima şi sufletul? [822]

Să fie bine fixat în minte acest lucru: Dacă Îl acceptăm pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să Îl acceptăm ca Stăpânitor peste noi. Noi nu putem avea siguranţa şi deplina încredere în Hristos ca Mântuitor al nostru, până când nu Îl recunoaştem ca Împărat al nostru, şi până când nu suntem ascultători de poruncile Lui. În felul acesta dovedim că suntem supuşi ai lui Dumnezeu. Atunci credinţa noastră va suna veritabil, deoarece este o credinţă care lucrează. Ea lucrează prin dragoste. Spuneţi din inimă: „Doamne, cred că Tu ai murit pentru a răscumpăra sufletul meu. Dacă Tu ai dat o astfel de valoare sufletului încât să-Ţi dai viaţa pentru mine, atunci răspund. Îţi dau Ţie viaţa mea cu toate posibilităţile ei, cu toate slăbiciunile mele, ca Tu să le ţii.”

Voinţa trebuie să fie adusă în completă armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Când se întâmplă aceasta, nu va mai fi împotrivire faţă de nicio rază care străluceşte în inimă şi în cămările minţii. Sufletul nu va mai fi baricadat cu prejudecată, numind lumina întuneric şi întunericul lumină. Luminii din cer i se spune bun venit, pe măsură ce lumina umple toate cămările sufletului. Aceasta este muzică înaintea lui Dumnezeu.

Cât de mult credem noi din inimă? Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi Dumnezeu Se va apropia de voi. Aceasta presupune să stai mult cu Domnul în rugăciune. Când cei care s-au educat în scepticism şi au nutrit necredinţa, ţesând îndoieli în experienţa lor, vor fi aduşi sub convingerea Spiritului lui Dumnezeu, vor vedea că este de datoria lor să-şi mărturisească necredinţa. Ei îşi vor deschide inimile ca să accepte lumina trimisă lor şi vor păşi prin credinţă de la păcat la neprihănire, de la îndoială la credinţă. Ei se vor consacra fără rezerve lui Dumnezeu, ca să urmeze lumina Lui în locul scânteilor din focul aprins de ei. Pe măsură ce îşi menţin consacrarea, aceştia vor vedea o lumină tot mai mare, şi lumina va continua să fie din ce în ce mai strălucitoare până în ziua cea desăvârşită.

Necredinţa care este hrănită în suflet, are o putere de vrajă. [823]

Sămânţa îndoielii pe care au semănat-o, îşi va produce recolta, dar ei trebuie să continue să sape pentru a scoate afară orice rădăcină de necredinţă. Când plantele acestea otrăvitoare vor fi smulse, vor înceta să crească pentru că nu vor mai fi hrănite prin cuvinte şi acţiune. Sufletul trebuie să aibă plantele preţioase ale credinţei şi iubirii, plantate în solul inimii şi întronate acolo. [824]