Manuscrisul 36, 1890 – Pericolul ideilor false în ce privește îndreptățirea prin credință

Manuscrisul 36, 1890 – Pericolul ideilor false în ce privește îndreptățirea prin credință

Manuscrisul 36, 1890

PERICOLUL IDEILOR FALSE ÎN CE PRIVEȘTE ÎNDREPTĂȚIREA PRIN CREDINȚĂ

Putem noi să înțelegem că cel mai costisitor lucru din lume este păcatul? Păcatul costă puritatea conștiinței, cu prețul pierderii favorii lui Dumnezeu și al despărțirii sufletului de El și în cele din urmă cu prețul pierderii cerului. Păcatul întristării Duhului Sfânt al lui Dumnezeu și al umblării contrar cu El i-a costat pe mulți pierderea sufletului.

Cine poate măsura responsabilitățile influenței fiecărui agent omenesc pe care Răscumpărătorul nostru l-a cumpărat cu prețul jertfirii propriei Sale vieți? Ce scenă se va vedea când se va ține judecata și când cărțile vor fi deschise ca să mărturisească pentru mântuirea sau pentru pierderea sufletelor! Va fi nevoie de decizia fără greș a Celui care a trăit în natura umană, a iubit omenirea, Și-a dat viața pentru omenire, pentru a da în cele din urmă răsplata pentru cei drepți și loiali, precum și pedeapsa pentru cei neascultători, lipsiți de loialitate și nedrepți. Fiului lui Dumnezeu I s-a încredințat puterea de a cântări acțiunile și responsabilitatea fiecărui individ. Pentru cei care au fost părtași păcatelor altor oameni și au acționat împotriva hotărârii lui Dumnezeu, va fi o scenă îngrozitor de solemnă.

Mi-a fost prezentat din nou și din nou pericolul de a întreține, ca popor, idei false despre îndreptățirea prin credință. Mi-a fost arătat de ani de zile că Satana va lucra în mod special pentru a duce mintea în confuzie în ce privește acest subiect. S-a stăruit foarte mult asupra legii lui Dumnezeu și aceasta a fost prezentată adunărilor aproape la fel de lipsită de cunoașterea lui Isus Hristos și de legătura pe care o are El cu legea cum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulți au fost împiedicați să creadă din cauza ideilor amestecate, confuze, despre mântuire, din cauză că slujitorii evangheliei au lucrat în mod greșit pentru a atinge inimile. Subiectul care de ani de zile se recomandă cu insistență minții mele este neprihănirea lui Hristos [810] atribuită. M-am mirat că acesta nu a fost subiectul cuvântărilor din bisericile noastre din toată țara, când el mi se impunea atât de insistent și când eu am făcut din el subiectul oricărei cuvântări și predici pe care le-am rostit în fața oamenilor.

Cercetându-mi scrierile de acum cincisprezece-douăzeci de ani, descopăr că ele prezintă lucrurile în aceeași lumină – că aceia care intră în lucrarea solemnă și sacră a slujirii ar trebui ca mai întâi să învețe lecții din învățăturile lui Hristos și ale apostolilor în ce privește principiile vii ale evlaviei practice. Aceștia trebuie să fie educați ca să știe ce înseamnă o credință vie, zeloasă.

Sunt trimiși să lucreze mulți tineri care nu înțeleg planul de mântuire și nu știu ce înseamnă adevărata convertire; de fapt, ei au nevoie să fie convertiți. Avem nevoie să fim luminați în acest punct, iar slujitorii evangheliei au nevoie să fie educați să stăruie mai în detaliu asupra subiectelor care explică adevărata convertire. Toți cei care sunt botezați trebuie să dovedească faptul că au fost convertiți. Nu există subiect asupra căruia trebuie stăruit mai serios, care trebuie repetat mai frecvent și fixat mai hotărât în mintea tuturor decât imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin cele mai bune fapte ale sale. Mântuirea este numai prin credința în Isus Hristos.

Când acest subiect este supus cercetării, ne doare inima să vedem cât de triviale sunt observațiile celor care ar trebui să înțeleagă taina evlaviei. Ei vorbesc cu atâta nechibzuință despre ideile corecte ale fraților noștri care cred adevărul și învață adevărul. Ei sunt foarte departe de realitatea lucrurilor care mi-au fost prezentate. Dușmanul încurcă mințile lor în pâcla și în ceața celor pământești care par atât de impregnate în înțelegerea lor, încât au devenit o parte a credinței și a caracterului lor. Numai o reconvertire îi poate schimba pe aceștia și îi poate face [811] să renunțe la aceste idei false – căci aceasta mi s-a arătat că este situația lor. Ei se prind de acestea așa cum un om care se îneacă se prinde de salvatorul lui, ca acestea să îi țină să nu se scufunde și să nu își piardă credința.

Hristos mi-a dat cuvinte pe care să le rostesc: „Trebuie să vă nașteți din nou, căci dacă nu, nu veți intra în Împărăția cerului.” De aceea, toți care înțeleg corect aceasta să dea la o parte spiritul de controversă și să-L caute pe Domnul cu toată inima lor. Atunci Îl vor găsi pe Hristos și vor putea să dea o notă diferită experienței lor religioase. Ei să prezinte acest subiect – simplitatea adevăratei evlavii – în mod clar în fața oamenilor, în fiecare cuvântare. Aceasta va pătrunde în inima fiecărui suflet flămând și însetat, care vrea nespus de mult să aibă o asigurare a credinței și a speranței, o deplină încredere în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

Să se prezinte precis și clar că nu este posibil să facem nimic ca să putem sta înaintea lui Dumnezeu sau să adăugăm ceva la darul lui Dumnezeu pentru noi, prin vreun merit al nostru, ca ființe create. Dacă faptele și credința ar câștiga darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul ar fi sub obligație față de creatură. Aici apare ocazia ca falsul să fie acceptat drept adevăr. Dacă cineva poate merita mântuirea prin ceva ce ar putea el să facă, atunci se află în poziția unui catolic care face penitențe pentru păcatele lui. Atunci mântuirea ar fi parțial ceva datorat, ceva care poate fi câștigat muncind, ca un salariu. Dacă omul nu poate merita mântuirea prin niciuna dintre faptele lui bune, atunci aceasta trebuie să fie în întregime prin har, har pe care omul îl primește socotindu-se păcătos, pentru că el Îl primește pe Isus și crede în El. Este în întregime un dar fără plată. Îndreptățirea prin credință este mai presus de orice controversă. Și orice controversă se sfârșește imediat ce este stabilit în mod clar că meritele omului căzut, prin faptele lui bune, nu îi pot procura niciodată viața veșnică.

Lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu așază acest subiect important mai presus de orice întrebare, în mintea mea. Îndreptățirea este în întregime prin har și nu este procurată prin [812] nicio faptă pe care omul căzut ar putea să o facă. Mi-a fost arătat foarte clar că dacă un om bogat are bani și proprietăți și dă din acestea daruri Domnului, în mintea lui se nasc idei false care mânjesc darul, prin gândul că el ar merita favoarea lui Dumnezeu, că Domnul ar fi oarecum obligat să privească la el cu o bunăvoință mai mare, datorită darului pe care l-a făcut.

S-a făcut mult prea puțină instruire clară în ce privește acest subiect. Domnul a împrumutat omului bunurile Lui, ca să aibă grijă de ele – mijloace pe care le cere să-I fie date înapoi atunci când providența Lui arată aceasta și când înaintarea cauzei Lui o cere. Domnul a dat intelectul. El a dat sănătatea și capacitatea de a dobândi un câștig pământesc. El a creat lucrurile de pe pământ. El Își manifestă puterea divină pentru a dezvolta toate bogățiile acestea. Ele sunt roadele din gospodăria Lui. El a dat soarele, norii, picurii de ploaie care fac vegetația să înflorească. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, voi strângeți din recolta Lui, ca să folosiți cu chibzuială ceea ce cer nevoile voastre și ca să păstrați echilibrul necesar pentru chemarea lui Dumnezeu. Voi puteți spune împreună cu David: „Totul vine de la Tine, și din mâna Ta primim ce-Ți aducem” (1 Cronici 29:14). Așa că nu poate exista niciun merit în faptul că creatura dă înapoi Domnului ceea ce este al Lui, căci aceea era de fapt proprietatea Lui, pe care i-a dat-o să o folosească după cum descoperă El, în providența Lui.

Prin rebeliune și apostazie, omul a pierdut dreptul la bunăvoința lui Dumnezeu; nu mai avea niciun drept, pentru că el nu putea să aibă nicio valoare, în afară de cea care a fost investită în Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să fie înțeles. Omul și-a pierdut dreptul la privilegiile pe care Dumnezeu în îndurarea Lui i le-a prezentat ca pe un dar gratuit, o comoară care i-a fost dată în păstrare pentru a fi folosită spre înaintarea cauzei Lui și spre slava Lui, în folosul ființelor pe care El le-a creat. În momentul în care lucrarea mâinilor lui Dumnezeu a refuzat să mai asculte de legile împărăției lui Dumnezeu, omul a devenit neloial guvernării lui Dumnezeu și s-a făcut cu totul nevrednic de toate binecuvântările primite de la Dumnezeu. [813]

Aceasta a fost poziția omenirii după ce omul a divorțat de Dumnezeu în urma fărădelegii. De atunci el nu mai avea dreptul la nicio gură de aer, la nicio rază de soare, la niciun pic de hrană. Iar motivul pentru care omul nu a murit atunci a fost că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât L-a dăruit pe Fiul Său preaiubit, ca să sufere pedeapsa călcării de lege. Hristos S-a oferit să devină garantul și înlocuitorul omului, pentru ca omul, prin harul nespus de mare, să poată avea o a doua șansă – un al doilea timp de probă – având în față experiența lui Adam și a Evei ca o avertizare să nu calce legea lui Dumnezeu așa cum au călcat-o ei. Și în măsura în care omul se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu oferite în darul luminii soarelui și în darul hranei, ar trebui să existe din partea omului o aplecare înaintea lui Dumnezeu în recunoaștere plină de mulțumire, pentru că toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Tot ceea ce este dat înapoi lui Dumnezeu este numai ceea ce Îi aparține Dătătorului.

Omul a călcat legea lui Dumnezeu, dar prin Răscumpărătorul au fost făcute făgăduințe noi și proaspete, pe o cu totul altă bază. Toate binecuvântările trebuie să vină printr-un Mijlocitor. Acum fiecare membru al familiei omenești este dat în întregime în mâinile lui Hristos și tot ceea ce posedă în această viață – fie că e vorba de bani, case, terenuri, fie că e vorba de gândire, tărie fizică, talente intelectuale –, ca și binecuvântările vieții viitoare, sunt date în posesia noastră ca bunuri ale lui Dumnezeu, care să fie folosite în mod credincios în folosul omului. Fiecare dar este pecetluit cu crucea și poartă chipul și semnătura lui Isus Hristos. Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. De la cele mai mici daruri, până la cele mai mari binecuvântări, totul curge printr-un singur canal – o mijlocire supraomenească stropită cu sângele care are o valoare ce nu poate fi măsurată, întrucât este viața lui Dumnezeu în Fiul Său.

Niciun suflet nu-I poate da lui Dumnezeu nimic care să nu fie deja al Lui. Țineți minte aceasta: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem” (1 Cronici 29:14). Acest gând trebuie să fie păstrat în atenția oamenilor oriunde ne ducem [814] – anume că noi nu posedăm nimic, nu putem oferi nimic, ca valoare, ca fapte sau credință, pe care să nu-l fi primit mai întâi de la Dumnezeu și pe care El să nu Își poată pune mâna oricând și să spună: „Toate sunt ale Mele – daruri, binecuvântări, talente pe care ți le-am încredințat, nu ca să te îmbogățești, ci ca să le folosești cu înțelepciune, în folosul lumii.”

Creațiunea aparține lui Dumnezeu. Domnul ar fi putut ca neglijându-l pe om să îi oprească imediat respirația. Tot ceea ce este omul și tot ceea ce are Îi aparține lui Dumnezeu. Lumea întreagă este a lui Dumnezeu. Casele omului, toate însușirile lui personale, oricât de valoroase sau sclipitoare, sunt înzestrări din partea lui Dumnezeu. Totul este darul Lui care trebuie să se întoarcă la El, ajutând astfel ca inima omului să fie cultivată. Cele mai mari jertfe pot fi aduse pe altarul lui Dumnezeu și oamenii pot lăuda, slăvi și preamări pe dătător pentru dărnicia lui. Dar pentru ce? „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem.” Nicio lucrare a omului nu poate să atragă pentru el iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, dar dragostea lui Dumnezeu care pătrunde sufletul îl va conduce să facă acele lucruri care au fost cerute întotdeauna de Dumnezeu, iar el le va face cu plăcere. El face astfel numai ceea ce era dator să facă.

Îngerii lui Dumnezeu din cer care nu au căzut niciodată fac încontinuu voia Lui. În tot ceea ce fac în timpul misiunii lor active din îndurare față de lume, protejând, călăuzind și ocrotind de veacuri lucrarea mâinilor lui Dumnezeu – atât pentru cei drepți, cât și pentru cei nedrepți – ei pot să spună cu adevărat: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem.” Ah, dacă ochiul omenesc ar putea să prindă licăriri din slujirea îngerilor! Dacă imaginația ar putea să cuprindă și să stăruie asupra slujirii bogate, glorioase a îngerilor lui Dumnezeu, precum și conflictul în care sunt angajați în favoarea oamenilor, pentru a-i proteja, a-i conduce, a-i câștiga și a-i scoate afară din cursele lui Satana. Cât de diferită ar fi purtarea și simțirea religioasă!

Se pot stârni discuții de către muritori, apărând cu înverșunare meritul creaturii, fiecare om se poate lupta pentru supremație, dar aceștia nu [815] știu că tot timpul, în principii și în caracter, prezintă greșit adevărul așa cum este el în Isus. Ei sunt în ceața care le întunecă mintea. Aceștia au nevoie de iubirea divină a lui Dumnezeu, care este reprezentată prin aurul curățat prin foc; au nevoie de hainele albe ale caracterului curat al lui Hristos; au nevoie de alifia cerească pentru ochi, ca să poată discerne cu stupoare completa nevrednicie a meritului creaturii de a câștiga muncind, ca plată, viața veșnică. Poate fi vorba de fervoare în lucrare și de afecțiuni intense, de realizări intelectuale înalte și nobile, de înțelegere profundă sau de cea mai umilă înjosire a eului la picioarele Răscumpărătorului nostru; dar în toate acestea nu este nimic mai mult decât harul și talentul care au fost date de la început de Dumnezeu. Nu trebuie să fie dat nimic mai puțin decât ceea ce prescrie datoria și nu poate fi dat nimic mai mult decât ceea ce au primit de la început. Și totul trebuie să fie pus în focul neprihănirii lui Hristos, ca să fie curățat de mirosul pământesc, înainte să se poată înălța într-un nor de tămâie înaintea marelui Iehova și înainte să poată fi acceptat ca o mireasmă plăcută.

Mă întreb cum aș putea să prezint aceste lucruri așa cum sunt. Domnul Isus împărtășește toată puterea, tot harul, toată pocăința, toată simpatia, toată iertarea păcatelor în prezentarea neprihănirii Lui, ca omul să le cuprindă printr-o credință vie – care este de asemenea darul lui Dumnezeu. Dacă ați aduna laolaltă tot ce este bun și sfânt, nobil și plăcut în om și apoi le-ați prezenta îngerilor lui Dumnezeu ca și cum acestea ar contribui la salvarea sufletului omenesc sau ca pe un merit, propunerea aceasta ar fi respinsă ca un act de înaltă trădare. Stând în prezența Creatorului lor și privind slava inegalabilă care învăluie persoana Lui, ei privesc la Mielul lui Dumnezeu dat de la întemeierea lumii pentru a trăi o viață de umilință, pentru a fi respins de oamenii păcătoși, pentru a fi disprețuit, pentru a fi crucificat. Cine poate măsura infinitul acestei jertfe?

Hristos S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să fim făcuți bogați. Orice faptă pe care o poate face vreun om pentru Dumnezeu este mult mai puțin decât [816] nimic. Cererile mele pot fi acceptate doar pentru că sunt făcute în baza neprihănirii lui Hristos. Ideea de a face ceva care să merite harul iertării este o erezie de la un capăt la altul. „Neputând s-aduc nimic/ Lângă crucea Ta eu pic.”

Omul nu poate realiza nicio faptă memorabilă vrednică de laudă, care să îi aducă vreo onoare. Oamenii au obiceiul să-i onoreze pe oameni și să-i slăvească. Mă cutremur când văd sau aud așa ceva, deoarece mi-au fost descoperite nu puține cazuri în care viața din cămin sau din interiorul inimilor acestor oameni este plină de egoism. Ei sunt stricați, murdari, josnici; nimic din ceea ce vine din toate faptele lor nu îi poate înălța la Dumnezeu, căci tot ceea ce fac ei este o urâciune în ochii Lui. Nu poate exista nicio convertire reală fără renunțare la păcat și fără înțelegerea caracterului grav al păcatului. Cu o limpezime a percepției care nu a fost niciodată atinsă de ochiul muritor, îngerii lui Dumnezeu văd că ființele împiedicate de influențe stricăcioase, cu suflete și mâini necurate își decid destinul pentru eternitate; totuși, mulți înțeleg prea puțin ce înseamnă păcatul și care este remediul.

Auzim atât de multe lucruri predicate despre convertirea sufletului care nu sunt adevărate. Oamenii sunt învățați să creadă că dacă omul se pocăiește, va fi iertat, presupunându-se că pocăința ar fi calea, ușa, spre cer; că există o anumită valoare sigură în pocăință, care cumpără pentru el iertarea. Poate omul să se pocăiască de la el însuși? Nu mai mult decât poate să se ierte singur. Lacrimi, suspine, hotărâri – toate acestea sunt doar exercitarea corectă a facultăților pe care Dumnezeu le-a dat omului și întoarcerea de la păcat în schimbarea vieții care este a lui Dumnezeu. Unde este meritul omului pentru a-și câștiga mântuirea sau pentru a aduce înaintea lui Dumnezeu ceva care să fie valoros și bun? Poate o jertfă din bani, case, terenuri să vă pună pe lista celor merituoși? Imposibil! [817]

Există pericolul de a privi îndreptățirea prin credință ca și cum ar exista vreun merit în credință. Când primiți neprihănirea lui Hristos ca pe un dar fără plată, sunteți îndreptățiți fără plată prin răscumpărarea lui Hristos. Ce este credința? „Realitatea lucrurilor nădăjduite, dovada lucrurilor care nu se văd” (Evrei 11:1). Este un consimțământ al înțelegerii dat cuvintelor lui Dumnezeu, care leagă inima în consacrare de bunăvoie și în slujire față de Dumnezeu, Cel care a dat înțelegerea, care a mișcat inima, care a atras Cel dintâi mintea, ca ea să-L vadă pe Hristos pe crucea de pe Calvar. Credința înseamnă a da înapoi lui Dumnezeu puterile intelectuale, a abandona în mâna lui Dumnezeu mintea și voința și a face din Hristos singura ușă de intrare în Împărăția cerului.

Când oamenii învață că ei nu pot câștiga neprihănirea prin propriile merite ale faptelor și când privesc cu încredere deplină și fermă la Isus Hristos ca singura lor nădejde, atunci nu va mai exista atât de mult eu și atât de puțin din Isus. Sufletele și trupurile sunt mânjite și murdărite de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu, totuși mulți se luptă cu puterile lor mărginite pentru a câștiga mântuirea prin fapte bune. Isus, se gândesc ei, face o parte din mântuire; iar ei trebuie să facă restul. Aceștia au nevoie să vadă prin credință neprihănirea lui Hristos ca singura lor speranță pentru acum și pentru veșnicie.

Dumnezeu a dat oamenilor facultăți și capacități. Dumnezeu lucrează și cooperează cu darurile pe care le-a împărtășit omului, iar omul, fiind părtaș de natură divină și făcând faptele lui Hristos, poate fi biruitor și poate câștiga viața veșnică. Domnul nu intenționează să facă lucrarea pentru care i-a dat omului putere să o facă. Partea omului trebuie să fie făcută. El trebuie să fie un împreună lucrător cu Dumnezeu, să poarte jugul împreună cu Hristos, să învețe blândețea și smerenia Lui. Dumnezeu este puterea care stăpânește totul. El revarsă darurile; omul le primește și acționează ca agent viu, cu puterea harului lui Hristos.

„Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9). Inima trebuie să fie lucrată, supusă, arată, grăpată, semănată, ca să aducă o recoltă de fapte [818] bune pentru Dumnezeu. „Voi sunteți clădirea lui Dumnezeu.” Voi nu vă puteți clădi singuri. Există o putere în afara voastră, care trebuie să clădească biserica, să pună cărămidă peste cărămidă, întotdeauna prin cooperare cu facultățile și puterile care au fost date omului de Dumnezeu. Răscumpărătorul trebuie să Își aibă locuința în clădirea Lui. Dumnezeu lucrează și omul lucrează. Este nevoie să existe o primire continuă a darurilor lui Dumnezeu, pentru ca să poată exista o dăruire de bunăvoie a acestor daruri. Este primire continuă, apoi restituire. Domnul a făcut posibil ca sufletul să primească hrană de la El, care să fie dată apoi prin împlinirea planurilor Lui. Pentru ca să poată exista o revărsare în afară, trebuie să existe o pătrundere a divinității în om. „Voi locui în ei și voi umbla în ei.” (2 Corinteni 6:16).

Templul sufletului trebuie să fie sacru, sfânt, curat, nemânjit. Trebuie să existe un parteneriat în care toată puterea este a lui Dumnezeu și toată slava aparține lui Dumnezeu. Responsabilitatea apasă asupra noastră. Noi trebuie să primim în gânduri și în sentimente ca să putem da apoi mai departe. Legea acțiunii umane și divine îl face pe primitor un împreună lucrător cu Dumnezeu. Îl aduce pe om în situația în care, unit cu divinitatea, să poată face faptele lui Dumnezeu. Umanitatea atinge umanitatea. Puterea divină și agentul omenesc, combinate, vor aduce un succes deplin, deoarece neprihănirea lui Hristos împlinește totul.

Motivul pentru care atât de mulți nu reușesc să fie lucrători de succes este acela că ei acționează ca și cum Dumnezeu ar depinde de ei, ca și cum ei trebuie să Îi sugereze lui Dumnezeu ce să aleagă să facă cu ei, în loc ca ei să depindă de Dumnezeu. Ei dau la o parte puterea supranaturală și astfel nu reușesc să facă lucrarea supranaturală. Ei depind tot timpul de puterea omenească, a lor și a fraților lor. Ei au vederi înguste și judecă întotdeauna după înțelegerea lor omenească, mărginită. Ei au nevoie să fie înălțați, pentru că nu au nicio putere de sus. Dumnezeu ne dă trupuri, putere a minții, timp și ocazii în care să lucrăm. Se cere ca totul să fie pus la lucru. Dacă umanitatea este combinat cu divinitatea, puteți împlini [819] o lucrare care va dăinui cât veșnicia. Dacă oamenii se gândesc că Domnul a făcut o greșeală în cazul lor și stabilesc singuri care este lucrarea lor, vor fi dezamăgiți.

„Căci prin har sunteți mântuiți prin credință” (Efeseni 2:8). Aici este un adevăr care va prezenta corect subiectul înaintea minții voastre, dacă nu o închideți față de razele de lumină. Viața veșnică este un dar infinit. De aceea, ea este dincolo de posibilitatea de a fi câștigată muncind pentru ea, pentru că este infinită. În mod necesar ea trebuie să fie un dar. Fiind un dar, ea trebuie primită prin credință, iar recunoștința și lauda să-I fie oferite lui Dumnezeu. O credință solidă nu va duce pe nimeni în fanatism și nu-l va face să fie ca robul leneș. Puterea de vrajă a lui Satana este cea care-i face pe oameni să privească la ei înșiși în loc să privească la Isus. Neprihănirea lui Hristos trebuie să meargă înaintea noastră, dacă vrem ca slava Domnului să fie răsplata noastră. Dacă facem voia lui Dumnezeu, putem primi mari binecuvântări ca dar fără plată de la Dumnezeu, dar nu pentru că ar fi vreun merit în noi; un astfel de merit nu are nicio valoare. Faceți lucrarea lui Hristos și Îl veți onora pe Dumnezeu și veți fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit și Și-a dat viața pentru noi, ca noi să avem viață și mântuire în Isus Hristos.

ÎNDREPTĂȚIREA PRIN CREDINȚĂ – FELUL ÎN CARE ESTE DENATURATĂ DE UNII OAMENI

Apostolul Pavel a spus: „Oare nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? […] Și așa erați unii dintre voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost îndreptățiți în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:9-11). Absența devoțiunii, a evlaviei și a sfințirii exterioare a omului este din cauza negării lui Hristos ca neprihănire a noastră. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie cultivată continuu. [820]

O, cum strigă inima mea către Dumnezeul cel viu, pentru a primi mintea lui Hristos! Vreau să pierd din vedere eul. Vreau să lucrez cu toate puterile pe care sunt capabilă să le exercit pentru a salva sufletele pentru care Hristos a adus jertfa infinită atât de prețioasă a propriei Sale vieți. Eu trebuie să caut zilnic înțelepciune, ca să știu cum să mă port cu sufletele care sunt prinse în capcanele lui Satana. Sunt multe suflete care greșesc, suflete preaiubite, pe care le putem întoarce la Dumnezeu dacă suntem umpluți cu Duhul lui Hristos. Domnul îi iubește, în ciuda păcatelor și greșelilor lor. El L-a dat pe Fiu Lui preaiubit pentru a-i salva; pentru că i-a iubit, L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Trebuie să mă țin strâns de Isus Hristos, ca să pot fi făcută în mod continuu părtașă de natură divină și să am un interes personal profund față de cei care au fost odinioară cei mai buni prieteni ai mei, dar care în timpul ispitirii au ridicat călcâiul împotriva mea. Iubirea lui Hristos nu trebuie să se stingă din suflet. Prejudecata împotriva mea nu poate să mă facă să fiu ceea ce ei cred că sunt, iar eu nu voi avea resentimente față de ei. Dar când îi văd pe frații mei de credință, bărbați responsabili, lucrând în întuneric, mă doare inima. Ei nu m-au rănit pe mine, ci pe Domnul Isus, Cel care m-a trimis să le transmit solia Lui.

Iar acum nu pot decât să plâng când mă gândesc la caracterele încăpățânate, suferinde, care nu vor să cedeze în fața dovezii. Ei își iau o aparență de indiferență, dar nu e așa. Cu bucurie și-ar schimba relația față de mine și față de cei pe care i-au rănit adânc prin gânduri, cuvinte și influență, dacă ar putea evita umilința de a spune: „Am greșit. Îmi mărturisesc greșelile, vrei să mă ierți?” Cel mândru și încăpățânat fuge tocmai din fața subiectelor cu care trebuie să se confrunte dacă vrea ca sufletul să îi fie recuperat și convertit. O, oare nu vor sfărâma niciodată vraja lui Satana care este asupra lor? Vor hrăni [821] mândria lor până la sfârșit? Cât de mult tânjește inima mea să-i vadă liberi, și nu în amăgirile puternice ale lui Satana.

În timp ce o categorie denaturează învățătura neprihănirii prin credință și neglijează să îndeplinească condițiile trasate în cuvântul lui Dumnezeu – „dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” – este o greșeală tot atât de mare din partea celor care pretind a crede și a asculta poruncile lui Dumnezeu, dar care se opun razelor prețioase de lumină – noi pentru ei – care vin dinspre crucea Calvarului. Prima categorie nu vede lucrurile minunate ale legii lui Dumnezeu pentru toți împlinitorii cuvântului Său. Ceilalți caută nod în papură la tot felul de nimicuri și neglijează ceea ce are greutate: îndurarea și iubirea lui Dumnezeu.

Mulți au pierdut foarte mult prin faptul că nu și-au deschis ochii înțelegerii, ca să vadă lucrurile minunate ale legii lui Dumnezeu. Pe de o parte, oamenii religioși din lume au despărțit legea de evanghelie, în timp ce noi, pe de altă parte, am făcut aproape același lucru, dar din alt punct de vedere. Noi nu am înălțat înaintea oamenilor neprihănirea lui Hristos și deplina semnificație a marelui Său act de răscumpărare. L-am lăsat afară pe Hristos și iubirea Lui inegalabilă, în timp ce am introdus teorii și raționamente și am predicat cuvântări alcătuite din argumente.

Bărbați neconvertiți au stat la amvoane și au rostit predici. Inimile lor nu au experimentat niciodată dovada dulce a iertării păcatelor, obținută printr-o credință vie, încrezătoare. Cum ar putea aceștia să predice iubirea, simpatia, iertarea lui Dumnezeu pentru toate păcatele? Cum ar putea aceștia să spună: „Privește și vei trăi”? Privind la crucea Calvarului, veți simți dorința de a purta crucea. Priviți ăscumpărătorul lumii, atârnat pe crucea de pe Calvar. Priviți pe Mântuitorul lumii, pe Cel în care locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Poate cineva să privească și să vadă jertfa Fiului iubit al lui Dumnezeu și inima să nu-i fie topită și zdrobită, gata de a preda lui Dumnezeu inima și sufletul? [822]

Să fie bine fixat în mintea tuturor acest lucru: dacă Îl primim pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să Îl primim ca Stăpân. Noi nu putem avea siguranța și deplina încredere în Hristos ca Mântuitor al nostru, până când nu Îl recunoaștem ca Împărat al nostru și până când nu suntem ascultători de poruncile Lui. În felul acesta dovedim că suntem supuși ai lui Dumnezeu. Atunci credința noastră va fi veritabilă, deoarece va fi o credință care lucrează. Ea lucrează prin dragoste. Spuneți din inimă: „Doamne, cred că Tu ai murit pentru a răscumpăra sufletul meu. Dacă Tu ai dat o astfel de valoare sufletului meu, încât să-Ți dai viața pentru mine, atunci Îți voi răspunde. Îți dau Ție viața mea cu toate posibilitățile ei, cu toate slăbiciunile mele, ca Tu să le ai.”

Voința trebuie să fie adusă în completă armonie cu voința lui Dumnezeu. Când se întâmplă aceasta, nu va mai fi împotrivire față de nicio rază care strălucește în inimă și în cămările minții. Sufletul nu va mai fi închis de prejudecată, numind lumina întuneric și întunericul lumină. Luminii din cer i se va spune bun venit, pe măsură ce lumina va umple toate cămările sufletului. Aceasta înseamnă să-I cântăm lui Dumnezeu.

Cât de mult credem noi cu inima? „Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.” Aceasta presupune să stai mult cu Domnul în rugăciune. Când cei care s-au învățat cu scepticismul și au nutrit necredința, țesând îndoieli în experiența lor, vor fi aduși sub convingerea Duhului lui Dumnezeu, vor vedea că este de datoria lor să-și mărturisească necredința. Ei își vor deschide inimile ca să accepte lumina trimisă lor și vor păși prin credință de la păcat la neprihănire, de la îndoială la credință. Ei se vor consacra fără rezerve lui Dumnezeu, ca să urmeze lumina Lui în locul scânteilor din focul aprins de ei. Pe măsură ce își vor menține consacrarea, aceștia vor vedea o lumină tot mai mare și lumina va continua să fie din ce în ce mai strălucitoare până în ziua aceea.

Necredința care este hrănită în suflet, are o putere de vrajă. [823] Sămânța îndoielii pe care au semănat-o își va produce recolta, dar ei trebuie să continue să sape pentru a scoate afară orice rădăcină de necredință. Când plantele acestea otrăvitoare vor fi smulse, vor înceta să crească pentru că nu vor mai fi hrănite prin cuvinte și acțiune. Sufletul trebuie să aibă plantele prețioase ale credinței și iubirii plantate în solul inimii și înrădăcinate acolo. [824]