Manuscrisul 37, 1890 - Lumină în cuvântul lui Dumnezeu

Manuscrisul 37, 1890 - Lumină în cuvântul lui Dumnezeu

Manuscrisul 37, 1890

 LUMINĂ  ÎN  CUVÂNTUL  LUI  DUMNEZEU
(Prima pagină lipseşte)

 

Cea mai preţioasă lumină a strălucit din Scripturi prezentând adevărul că Legea lui Dumnezeu este un standard al adevărului, într-o astfel de lumină, încât a făcut-o cu adevărat glorioasă. Multe suflete au fost încântate de lumina care a strălucit din Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost prezentate anumite puncte care nu au fost în acord cu felul în care fraţii noştri au interpretat cele două legi, şi aceştia au părut să deplângă profund faptul că a fost atinsă această notă discordantă, pentru ei, deoarece a creat sentimente puternice de împotrivire, întrucât ideile nu erau în acord cu ceea ce au crezut ei până atunci despre cele două legi.

S-a manifestat printre unii, în legătură cu cercetarea acestui subiect controversat, un spirit care nu era după rânduiala lui Dumnezeu. Dacă noi am susţinut ca adevăr anumite puncte de învăţătură care nu suportă o critică şi o investigare severă, este de datoria noastră – fără a da pe faţă spiritul pe care l-au manifestat bisericile, spirit care nu seamănă cu cel al lui Hristos – să venim cu răbdare înaintea Cuvântului lui Dumnezeu cu o minte umilă, care cere şi se roagă. În acest caz, avem nevoie să fim schimbaţi în spirit, să fim convertiţi. Adevărul nu va pierde nimic din forţa, din frumuseţea sau din puterea lui dacă este supus cercetării, dacă este supus la probă fiecare punct pe care noi l-am considerat ca adevăr, cu condiţia să păstrăm blândeţea lui Hristos în timpul cercetării noastre. Cuvântul lui Dumnezeu va fi descoperit ca un tezaur plin de pietre preţioase. Noi putem scoate din acest tezaur mult mai mult decât am făcut-o, şi putem fi făcuţi înţelepţi pentru mântuire. [825]

Cuvântul lui Dumnezeu este o descoperire de îndurare, pace şi voie bună dat omului. Învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu ne pun în faţă necesitatea purităţii, a sfinţeniei. Există giuvaere de adevăr, îndurare şi neprihănire, pentru a sfinţi vieţile noastre, pentru a-L descoperi pe Dumnezeu în Isus Hristos. Toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu pot să vină în faţa Scripturilor cu seriozitate, cu rugăciune, cu căinţă în suflet, cercetând pentru a găsi adevărul ca şi cum ar căuta comori ascunse, postind şi rugându-se pentru adevăr, şi ei nu vor fi dezamăgiţi, ci vor fi făcuţi înţelepţi pentru mântuire.

Marea greşeală a bisericilor din toate veacurile a fost aceea că au ajuns la un anumit nivel în înţelegerea adevărului biblic, şi acolo s-au oprit. Acolo au lăsat ancora. Au încetat să mai meargă „Înainte”, ca şi cum ar fi spus, „Avem suficientă lumină. Nu avem nevoie de mai mult.” Şi astfel au refuzat lumina.

După ce solia de avertizare a fost rostită, s-a format o confederaţie ca să nu se primească solia. Ei s-au baricadat, de teamă că dacă ar dovedi că au primit lumina, se va deschide o trapă sub ei care îi va lăsa să cadă în cine ştie ce groapă periculoasă. Cele mai bogate comori ale adevărului au fost deschise în faţa lor. Fiecare minte avea nevoie de bijuteriile şi pietrele preţioase care au fost descoperite, însă ai s-au coalizat imediat gândind că vor fi înşelaţi, şi şi-au pus repede pripoanele. În felul acesta au tratat bisericile cu numele, soliile din cer.

Domnul Îşi iubeşte poporul, şi a vrut să îi conducă înainte, pas cu pas, sub steagul adevărului, solia îngerului al treilea. Mai sunt încă mine preţioase ale adevărului, care trebuie să fie explorate. Fiecare om care învaţă pe alţii adevărul, ar trebui să cerceteze continuu pentru a găsi ce spune Scriptura. Există mine ale adevărului în care trebuie să se lucreze. Cea mai solemnă lucrare trebuie să fie făcută. În aceste zile de pe urmă, avem beneficiul înţelepciunii şi experienţei din veacurile trecute. Bărbaţii lui Dumnezeu, sfinţi şi martiri, şi-au mărturisit credinţa şi [826] cunoştinţa pe care au adunat-o în experienţa lor, iar zelul lor fierbinte pentru Dumnezeu este transmis lumii prin cuvintele cele vii. Exemplul lor de credinţă dovedit într-o experienţă vie, prin tăgăduire de sine şi o viaţă de jertfire de sine, ajunge până în timpul nostru. Această nădejde care ne-a fost transmisă, a fost strânsă de martori credincioşi, pentru ca lumina puternică ce a strălucit peste ei din cunoaşterea lui Dumnezeu, să-i poată lumina şi pe cei care trăiesc în aceste zile de pe urmă. Pe măsură ce aceştia vor aprecia lumina, vor ajunge la o lumină mai mare, întrucât cunoştinţa din Cuvântul lui Dumnezeu s-a extins şi a crescut pe pământ. Izvorul oricărei lumini ne invită încă, să venim şi să-i absorbim razele. Lumina nu este aşezată acolo unde urmaşii lui Hristos să nu poată obţine beneficiile ei. Ea nu este întreruptă din dreptul lumii pentru ca să nu existe o mai mare lumină, care să strălucească mai clar şi mai abundent peste toţi cei ce au folosit lumina care le-a fost dată de Dumnezeu.

Poporul lui Dumnezeu din aceste zile de pe urmă nu trebuie să aleagă întunericul în locul luminii. Ei trebuie să caute lumina, să o aştepte. Lumina va continua să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu, fie că oamenii vor să o vadă sau nu, fie că vor să vină la lumină, sau întorc spatele luminii. Mulţi care urmează lumina pentru a cunoaşte voia Domnului, vor şti că El este pregătit să Se arate ca zorile. Lumina va continua să lumineze în raze tot mai strălucitoare, să descopere tot mai limpede adevărul aşa cum este în Isus, pentru ca inimile şi caracterele omeneşti să poată fi îmbunătăţite, şi pentru ca întunericul moral pe care Satana se străduieşte să îl aducă peste poporul lui Dumnezeu, să poată fi risipit.

Ca o consecinţă a luminii care luminează peste orice suflet care slujeşte în cele sfinte, sufletul, trupul şi spiritul vor fi sfinţite, prin influenţa ziditoare a Duhului Sfânt. Ei vor creşte în putere morală. Dacă vor primi şi vor umbla în lumină, vor creşte în harul şi în cunoştinţa Mântuitorului nostru Isus Hristos, iar imperfecţiunile lor de caracter le vor fi descoperite exact aşa cum [827] sunt – deplorabile în ochii unui Dumnezeu sfânt – şi ca răspuns la rugăciunea lui Hristos, ei vor înainta zilnic, vor fi sfinţiţi prin adevăr. Cu cât ne apropiem de sfârşitul timpului, va fi nevoie de un discernământ mai profund şi mai clar, de o cunoaştere mai fermă a Cuvântului lui Dumnezeu, de o experienţă vie, şi de sfinţenie a inimii şi a vieţii pe care trebuie să o avem pentru a-I sluji Lui.

Multă lumină preţioasă a fost adusă la această întâlnire (Minneapolis, 1888). Legea lui Dumnezeu a fost proslăvită, aşezată înaintea oamenilor în cadrul evangheliei lui Isus Hristos, şi a lăsat în multe minţi impresii care se vor adânci şi vor dura cât veşnicia, în timp ce alte minţi s-au închis în faţa luminii din cauză că nu se potrivea cu ideile şi părerile lor anterioare. Am auzit multe mărturii din toate părţile: „am găsit lumină, lumină preţioasă”, „Biblia mea este o Carte nouă”, „Niciodată nu am simţit, ca la această întâlnire, necesitatea de a fi continuu sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu, de a înălţa continuu inima către Dumnezeu, de a fi creştini în inimă, creştini în principii, având nu doar o teorie a adevărului, ci descoperirea principiilor adevărului printr-un spirit creştin.”

Ne-a durut inima să vedem spiritul de încredere de sine, atât de nepotrivit şi totuşi atât de clar dat pe faţă, atât de evident în unii, din cauză că minţile lor erau pline de prejudecăţi. A existat multă vorbărie, multă suspiciune, criticând mărturiile sorei White. S-a răspândit din gură în gură, din partea celor care ar fi trebuit să ştie mai bine, părerea că sora White a fost influenţată. „Sigur că, dacă acesta este pericolul de care trebuie să ne fie teamă, nu ne mai putem încrede în mărturiile ei.”

Presupun că dacă i-aş fi provocat să-mi spună când, în ce moment şi în ce loc, s-a produs această schimbare care ar fi făcut fără efect mărturiile dacă ar fi fost stricate sau contaminate de influenţa omenească, nu le-ar fi fost aşa de uşor să specifice momentul exact. Poate că cineva ar fi spus, „Cu siguranţă aceasta s-a întâmplat de câţiva ani, [828] când sora White a fost în contrast evident cu felul în care eu înţeleg Scripturile. Am primit o mustrare tăioasă şi eu nu am văzut că mărturia era corectă.” Dar toţi cei care cunosc persoana aceea, pot să dea verdictul, „Fiecare cuvânt din scrisoare a fost adevărat.” Cineva a fost mustrat acum câţiva ani, şi de atunci încoace se îndoieşte de mărturii întrucât este sigur că cineva mi-a scris şi mi-a spus cum stau lucrurile.

Când cineva se coboară la a lua această poziţie, pentru ei orice cuvânt este pierdut. Acestora nu le mai răspund. Nu îi las să mă tragă în mlaştina lui Satana împreună cu ei. Dacă ei cred aşa cum spune Canright despre originea mărturiilor – că mi-ar putea scrie şi el o mărturie – atunci cu cât vor lua mai repede poziţie de partea balaurului, cu atât va fi mai mic pericolul ca şi alţii să fie amăgiţi prin cuvintele lor mascate. Peste tot există presupuneri rele care nu au nici cea mai slabă temelie în adevăr, totuşi, inimile deschise pentru a primi întunericul au parte de întunericul care scrie capitole în experienţa lor, înregistrate în curţile din cer. Cele mai uimitoare minciuni pe care Satana le-ar fi putut inventa, au fost primite ca adevăr. Dacă într-adevăr adevărul sfinţeşte sufletul, atunci a fost nevoie de mult mai mult din principiul lui divin în cadrul acestei întâlniri, pentru a înmuia inimile, a modela caracterul, şi a descoperi pe Hristos ca locuind în inimi printr-o credinţă vie.

Când Hristos este întronat în inimă, spiritul şi iubirea lui Isus vor fi date pe faţă în cercetarea fiecărui punct de învăţătură. Va fi mult mai multă rugăciune în loc de ironie şi glume făcute ostentativ pentru a se aprinde unii pe alţii, şi a se întări unii pe alţii în împotrivirea faţă de soliile trimise de la Dumnezeu. Minţile lor au fost atât de oarbe încât totul a fost măsurat prin ceea ce considerau ei că este adevăr. M-am străduit să îmi rostesc mărturia în aceste adunări, în temere de Dumnezeu. Uneori am fost silită să vorbesc clar, şi le-am arătat pe faţă pericolele care există în împotrivirea faţă de Spiritul lui Dumnezeu; iar Domnul mi-a dat libertate în spirit. [829]

Ca popor, ne aflăm cu siguranţă în mare pericol, dacă nu ne păzim continuu ca să nu socotim ideile noastre, din cauză că le-am hrănit îndelung, că ar fi doctrine biblice şi că ar fi infailibile, şi că trebuie să măsurăm pe toţi prin regula interpretării noastre în ce priveşte adevărul biblic. Acesta este pericolul nostru, şi acesta ar fi cel mai mare rău care ar putea să vină peste noi ca popor. Pe când eram în Europa, am fost profund mişcată de Spiritul lui Dumnezeu, aşa cum nu am mai fost până atunci, ca să înţeleg că în conferinţele noastre trebuie să fie adus cu totul alt spirit şi element. Dacă cineva ar susţine idei care diferă în anumite privinţe de ceea ce am susţinut noi până atunci – nu în ce priveşte chestiunile vitale ale adevărului – atunci nu trebuie să se ia o atitudine rigidă, fermă, cum că tot ce ştim noi este corect în fiecare detaliu, că totul este adevăr biblic fără pată, că fiecare punct pe care l-am susţinut este fără greşeală şi nu mai poate fi îmbunătăţit. Ştiu că a face aşa este periculos, şi vine din înţelepciunea aceea care este de jos.

Exact aceeaşi cale a fost urmată de bisericile denominaţionale atunci când am îmbrăţişat solia primului şi a celui de al doilea înger. Pentru că lumina strălucea din Cuvântul lui Dumnezeu peste soliile care erau adevărul prezent pentru timpul nostru, Satana a încercat prin orice mijloc care i-a stat în putere să închidă uşa, pentru a da lumina afară. Am avut de a face cu prejudecăţi, cu ridiculizări, cu zâmbete batjocoritoare, cu critică de acelaşi caracter cu ceea ce am întâlnit aici, în cadrul acestei conferinţe. Opoziţia a părut să fie aproape zdrobitoare în influenţa ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi stat liniştiţi, sub controlul predicatorilor care socoteau că suntem eretici şi că distrugem pacea bisericilor? Cu toate acestea, am mers înainte, şi în timp ce mulţi s-au aplecat în faţa puterii opoziţiei şi au renunţat la credinţa lor pentru a păstra unitatea cu fraţii, păstrându-şi locul în biserici, mulţi nu au putut face aceasta cu conştiinţa curată. Ei s-au ţinut de credinţa lor. Şi care a fost rezultatul? Au fost daţi afară din biserici. După trecerea timpului, când întristarea şi dezamăgirea ne doborâse la pământ, [830] Domnul a lăsat lumina Lui să strălucească peste noi, dându-ne lumină izbitor de clară, în ce priveşte solia îngerului al treilea, lumină care ne-a arătat locul nostru în profeţie, şi ne-a pus picioarele pe o cale sigură.

Am văzut în experienţa noastră că atunci când Domnul trimite raze de lumină prin uşa deschisă a sanctuarului către poporul Său, Satana stârneşte minţile multora. Dar aceasta nu este tot. Există unii care se împotrivesc luminii şi îi apasă pe cei care au fost făcuţi de Dumnezeu canale ale Sale prin care comunică lumina. Lucrurile spirituale nu sunt judecate spiritual. Străjerii nu au păstrat pacea cu providenţa lui Dumnezeu care deschide calea, iar solia trimisă cu adevărat de cer, şi vestitorii ei, sunt batjocoriţi.

Vor pleca de la această întâlnire bărbaţi care pretind că ştiu adevărul, oameni care strâng peste sufletele lor veşminte ce nu au fost ţesute în războiul de ţesut al cerului. Spiritul pe care l-au primit aici, îl vor duce cu ei. Tremur pentru viitorul cauzei noastre. Cei care nu cedează aici, în locul acesta, dovezii pe care a dat-o Dumnezeu, se vor război împotriva fraţilor lor, pe care îi foloseşte Dumnezeu. Războiul pe care îl vor face va fi foarte crunt, când li se va ivi ocazia de a duce înainte lupta în care s-au angajat până acum. Bărbaţii aceştia vor avea ocazii în care să se convingă că au luptat împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Unii vor fi convinşi; alţii îşi vor păstra cu fermitate spiritul. Aceştia nu vor muri faţă de eu, şi nu vor lăsa pe Isus să intre în inimile lor. Ei vor fi din ce în ce mai amăgiţi, până când nu vor mai putea deosebi adevărul şi neprihănirea. Ei vor căuta, conduşi de un alt spirit, să pună asupra lucrării un tipar pe care Dumnezeu nu îl va aproba; şi ei se vor strădui să dea pe faţă atributele lui Satana, asumându-şi controlul asupra minţilor omeneşti, şi astfel controlul asupra lucrării şi cauzei lui Dumnezeu.

Dacă fraţii noştri ar fi postit, s-ar fi rugat şi şi-ar fi umilit inimile înaintea lui Dumnezeu [831] la această întâlnire, dacă ar fi stat jos calmi pentru a cerceta împreună Scripturile, Dumnezeu ar fi fost glorificat. Dar spiritul prejudecăţii care a fost adus în adunare, a închis uşa în faţa celei mai bogate binecuvântări a lui Dumnezeu, iar cei care au avut acest spirit nu sunt într-o situaţie favorabilă ca să poată vedea lumina, până când nu se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu şi până când nu îşi dau seama cât de aproape au ajuns de păcatul împotriva Duhului Sfânt şi de a primi un alt spirit.

Dar de la întâlnirea aceasta înainte, va exista cu totul altă amprentă asupra lucrării. Fraţii noştri vor simţi nevoia de a cerceta dovezile credinţei noastre mult mai critic pentru ei înşişi. Ei nu vor simţi că dacă anumite idei sunt acceptate de către cei care poartă responsabilităţi în această cauză, trebuie să le accepte ca infailibile doar pentru că sunt susţinute de bărbaţi din poziţii influente, şi că ei nu trebuie să cerceteze Scripturile în mod personal mai mult decât cei care sunt învăţaţi să primească cuvintele preoţilor şi papilor.

Aceasta a fost greşeala multora dintre fraţii noştri predicatori. Ei nu au studiat Biblia îndeaproape, şi multe din cuvântările lor se repetă. Cuvântările vechi, stereotipe, sunt repetate doar cu puţine variaţii, pentru că ei nu vor să deschidă uşa ca să primească lumina, lumina crescândă, ci merg în aceeaşi direcţie, repetând aproape aceleaşi cuvinte. De ani de zile, rareori o rază de lumină a ajuns peste ei. Ei nu au avut o lumină mai mare, şi unii şi-au educat spiritul de combatere iar Dumnezeu nu a fost glorificat prin aceasta. Aceştia sunt foarte tranşanţi cu oponenţii, şi s-au educat astfel încât să învingă un oponent oricând este posibil, chiar dacă nu întotdeauna prin mijloace cinstite. Aceasta nu este după rânduiala lui Dumnezeu.

Oricine studiază în Biblie despre căderea lui Satana şi despre prima venire a lui Hristos în lume, şi pătrunde spiritul vieţii Lui, [832] învăţăturile Lui, minunile, moartea, învierea şi înălţarea, vor înţelege că au multă nevoie de rugăciune serioasă, umilă, de umilinţă profundă, de mult mai puţină apreciere faţă de sine. Inimile lor vor striga după ajutor de la Viul Dumnezeu. Ei vor simţi necesitatea de a le fi instruită inteligenţa, abilitatea, pentru a prezenta adevărul aşa cum este în Isus, care trebuie să ajungă la oameni într-un sens mult mai înalt decât au auzit până acum. Ei vor striga în ascuns către Dumnezeu, zi de zi, pentru a primi înţelepciune divină ca să poată face deosebire între bine şi rău, între neprihănire şi păcat.

Este nevoie de călăuze spirituale ale căror cuvinte să fie un tonic pentru biserică, călăuze care cunosc ştiinţa vindecării, aceea de a fi medic pentru oile şi mieii bolnavi, care ţin mai puţine predici, dar leagă rănile oilor şi mieilor. Sfinţirea sufletului este unica adevărată înălţare a omului. În timp ce adevăratul păstor al oilor îşi va umili inima înaintea lui Dumnezeu, simţind povara responsabilităţii mari pe care o are în poziţia lui de încredere, cu sentimentul slăbiciunii şi a lipsurilor pe care le are, cu temerea de Dumnezeu înaintea ochilor, va striga către Dumnezeu din tot sufletul pentru a primi iluminare divină înainte de a face vreo mişcare în vreo direcţie. El nu se va încrede în inteligenţa lui limitată, sau în înţelepciunea lui de a face planuri şi strategii. El se va simţi bolnav şi întristat la amintirea sărmanei lui performanţe şi a experienţei ineficiente din trecut.

El are nevoie de un spirit de discernământ neobişnuit, ca să poată face deosebire între sufletele care sunt bolnave spiritual, descurajate şi care au nevoie de ajutor, şi aceia din biserică ce sunt încrezători în sine, iubitori de sine, care nu simt că înţelepciunea lor proprie este nebunie şi că ei trebuie să învingă răul dinăuntru şi dinafară mai serios şi mai perseverent, căci altfel nu pot să fie mântuiţi. Dacă va umbla cu Dumnezeu printr-o experienţă individuală, el va vedea cu claritate condiţia pe care o prezintă Biblia pentru primirea binecuvântării de la Dumnezeu. Nu când se fac etalări, [833] ci când omul îşi face partea şi vine la Dumnezeu dezbrăcat de neprihănirea lui proprie, şi când este umilit şi plin de căinţă, făgăduinţa nu îl va ocoli.

Există binecuvântări nepreţuite pentru biserici. Pastorii trebuie să înţeleagă aceasta şi să prezinte învăţătură peste învăţătură, simplitatea credinţei. Dacă ar vrea să coboare de pe picioroangele lor şi să nu mai ţină predici atât de lungi şi uscate, dacă ar vrea să slujească turmei ca păstori credincioşi, ar vedea multe suflete salvate.

Spunem cu hotărâre, că fiecare slujitor al lui Hristos trebuie să fie legat de Izvorul oricărei lumini şi puteri, că nu trebuie să umble în umbra niciunui alt om, pentru că trebuie să fie legat de Hristos şi nu trebuie să îşi lege inima de nicio fiinţă omenească, şi nu trebuie să lase omul să gândească pentru el. El nu îşi atinge scopul în societate sau în lume dacă acceptă pur şi simplu ceea ce a spus tatăl lui, sau ceea ce  a făcut tatăl lui sau vreun om mare şi bun din generaţiile trecute, pierzându-şi identitatea în aceştia. Unii dintre cei ce cred că predică evanghelia, predică ideile altor oameni. Într-un anumit fel, aceştia au ajuns la concluzia că nu face parte din chemarea sau datoria lucrătorului să gândească profund şi cu rugăciune. El trebuie să accepte ceea ce l-au învăţat alţii, fără să se remarce prin individualitatea lui. Doctrina aceasta, învăţată de către biserica Romei, înseamnă totală dependenţă de lideri. Conştiinţa individului nu mai este a lui însuşi. Judecata trebuie să fie controlată de ideile altor oameni. Inteligenţa lui nu se dezvoltă mai mult decât a celor ce sunt conducători.

Satana şi-a vârât mâna în toată această treabă, pentru a îngusta lucrarea lui Dumnezeu. Slujitorii lui Isus Hristos trebuie să primească în mod continuu lumină de la Izvorul oricărei lumini. Ei nu trebuie să fie doar primitori ai gândurilor altor oameni, fără să sape ei înşişi adânc în minele adevărului. Dacă un slujitor al evangheliei nu este el însuşi un lucrător, care sapă în căutarea adevărului ca după comori ascunse, pentru a găsi [834] bijuterii de adevăr, atunci pierde privilegiile ce i-au fost date de Dumnezeu. El nu trebuie să pună nicio minte omenească, nicio inteligenţă omenească, între sufletul lui şi Dumnezeu. Nu trebuie să existe nicio autoritate izvorâtă din minţile omeneşti care să se interpună cât de puţin între el şi autoritatea lui Dumnezeu, pentru a conduce, a călăuzi şi a dicta. Slujitorii lui Hristos trebuie să adune fiecare rază de lumină, fiecare dram de putere şi iluminare din alte minţi pe care le-a luminat Dumnezeu, dar aceasta nu este destul. Ei înşişi trebuie să meargă la izvorul original. Dumnezeu a dat oamenilor minţi dotate cu raţiune, şi nu îi va socoti drept nevinovaţi dacă se încred în om sau fac din braţ de carne tăria lor. El vrea să veniţi personal la El, să luaţi de la El, ca să folosiţi capacităţile pe care vi le dă Dumnezeu pentru a înţelege cuvântul vieţii. Dacă un om poate vedea lumina, cercetând Scriptura, tot aşa de bine orice creştin are dreptul de a citi, de a examina, de a cerceta Scripturile cu interes neclintit, şi să adune lumină din ele.

Dacă ei nu fac aşa, atunci nu îşi folosesc capacităţile date lor de Dumnezeu ca să poată creşte până la statura de om mare, de bărbaţi şi femei în Isus Hristos. Aşa că, orice om să citească, să studieze, să cerceteze Scripturile personal, şi să nu primească nimic drept infailibil în afară de Cuvântul pe care îl înţelege personal după multă rugăciune şi cercetare făcută cu un spirit umilit, care se lasă învăţat. Dumnezeu nu a dat nimănui dreptul să se pună pe sine ca standard în doctrină.

Mulţi au crezut că anumite lucruri sunt adevăr, pentru că bărbaţii despre care au crezut că sunt conduşi de Dumnezeu le-au declarat ca adevăr; dar este aşa? A fost totul adevăr în ceea ce au susţinut ei ca doctrine? Nu. Timpul a dovedit că bărbaţi care s-au temut de Dumnezeu au făcut greşeli în interpretarea pe care au dat-o Scripturilor. Unele părţi nu au fost înţelese, iar generaţia următoare a trebuit să ajungă la cunoaşterea adevărului, în urma unei cercetări sârguincioase; le-a fost prezentată mai multă lumină, dar tot nu au avut toată lumina. Generaţia următoare a văzut o lumină mai mare, şi apoi s-a înaintat de la lumină la mai mare lumină. [835]

Este deplorabil faptul că oamenii s-au legat de oameni, au privit la oameni, au pus oamenii în locul în care trebuia să stea Dumnezeu, au privit cuvintele şi faptele lor ca inspirate, interpretarea pe care au dat-o aceştia Scripturii au privit-o ca inspirată, şi au ajuns să fie copii ale oamenilor. Astfel s-au pipernicit în experienţa lor religioasă. Ei nu merg înainte. Îi lasă pe alţi oameni să fie creiere pentru ei, îi lasă pe alţii să cerceteze Scripturile pentru ei, şi acceptă deciziile lor ca autoritate; cu toate acestea, omul de care depind şi în care se încred ei, este înconjurat de aceleaşi slăbiciuni şi neputinţe omeneşti, iar defectele lui ajung chiar să fie privite ca virtuţi care pot să fie copiate. Dumnezeu vrea ca slujitorii evangheliei să cerceteze Scripturile. Nu faceţi din niciun om viu, canalul. Nu acceptaţi lucrarea lui ca ireproşabilă. Nu îl lăsaţi să facă lucrarea pe care Dumnezeu v-a spus vouă să o faceţi. Dacă îl lăsaţi, cum puteţi fi într-o poziţie sigură? Isus vă porunceşte să veniţi la El, marele Învăţător, şi să învăţaţi de la El, ca să găsiţi odihnă pentru sufletele voastre. Nu lăsaţi niciun om să stea între sufletul vostru şi Isus Hristos, gândind că Domnul i-ar spune lui ceea ce refuză să vă spună vouă. Daţi lui Dumnezeu o şansă, fraţi lucrători, ca să opereze în mintea voastră. Staţi înaintea Lui ca unii care vreţi să învăţaţi de la El. Trebuie să staţi personal înaintea Domnului, cercetând sârguincios Cuvântul Lui, ca să vă poată comunica idei. El nu intenţionează ca voi să fiţi dependenţi de minţile omeneşti. El vrea să priviţi la El în credinţă, ca să facă lucruri mari pentru voi, nu prin alt om, ci cu voi.

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul.” (Iacov 1:5-7).

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7:1-2). Conversaţia şi judecata rostite în dreptul acelor fraţi care au avut păreri diferite în anumite puncte în ce priveşte Legea în Galateni, nu au fost după [836] rânduiala lui Dumnezeu, ci după rânduiala naturii umane. Conversaţia purtată în case la Minneapolis a fost fondată în principiu pe impresiile primite din scrisori venite din California, şi pe rapoarte. Aceste impresii au apărut din cauza ignoranţei. Dacă judecata ar fi fost suspendată, şi multa vorbărie nesfinţită ar fi rămas nerostită, dacă cuvintele ar fi fost adresate lui Dumnezeu şi nu oamenilor, ar fi existat o şansă ca vocea Bunului Păstor să fie auzită; dar subiectul pe care s-a insistat a fost Legea în Galateni. Şi au început să judece. Unul îl stimula pe altul. Numai puţini au căutat singurătatea pentru a cerceta Biblia cu ochi noi, pentru a privi la Dumnezeu cu rugăciune serioasă, cu inimi umile, ca să înveţe de la marele Învăţător. În general opinia oamenilor a fost privită ca vocea lui Dumnezeu. Duşmanul a luat minţile în stăpânire, şi judecata lor a fost fără valoare; deciziile au fost rele, pentru că nu aveau gândul lui Hristos. În continuu au nedreptăţit persoanele despre care vorbeau, ceea ce a avut un efect demoralizator asupra conferinţei.

Obiceiul pe care îl au unii dintre cei ce se numesc predicatori ai evangheliei, de a rosti sentinţe în dreptul oricărui lucru cu care ei nu sunt de acord, are o influenţă demoralizatoare asupra experienţei lor religioase, şi asupra oricui are încredere în ei. Dumnezeu nu dă nimănui lucrarea de a sta pe scaunul de judecată în dreptul aproapelui lor, şi de a comunica deciziile lor peste tot şi tuturor. Când ei îşi revarsă cuvintele şi influenţa împotriva bărbaţilor pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru o lucrare specială, când se străduiesc de moarte împotriva celor în ale căror motive şi în a căror stare religioasă nu găsesc nimic de condamnat, atunci fac o lucrare similară cu cea pe care o face Satana. Ei nu ştiu nimic despre motivele care impulsionează anumite acţiuni, pe care ei le văd şi le judecă atât de superficial. Toate faptele, care ar trebui să fie luate în considerare sub influenţa Spiritului lui Dumnezeu, sunt judecate la repezeală, ca şi cum ei înşişi ar fi bărbaţi a căror judecată este dreaptă şi nu poate fi pusă la îndoială. [837]

Am fost silită să dau o mărturie hotărâtă la această întâlnire. Domnul are bărbaţi ai ocaziei, prin care lucrează.   După această întâlnire se vor produce schimbări decisive în bisericile noastre. Există o formă de credinţă, dar este nevoie mare de credinţa aceea care lucrează prin dragoste şi curăţă sufletul. [838]