Manuscrisul 53, 1890 - File de jurnal

Manuscrisul 53, 1890 - File de jurnal

Manuscrisul 53, 1890

FILE DE JURNAL
VIZITA LA WASHINGTON, D. C.

 

19 decembrie 1890.

Am plecat din Lynn spre Boston, joi noaptea pe la patru, iar de acolo am luat trenul spre Washington. Am avut o noapte frumoasă. Vagonul de dormit nu a fost aglomerat. Sarah a fost invitată să rămână în vagonul de dormit, iar însoţitorul a spus că îi va face loc într-o cuşetă după ce va trece conductorul vagonului de dormit. Dar ea a spus că nu poate să accepte, întrucât nu ar fi corect ca ea să ocupe o cuşetă dacă nu plăteşte pentru ea, ceea ce nu prea îi venea să facă. Atunci însoţitorul a vorbit cu conductorul, care i-a spus Sarei că vor fi cuşete libere. Ea a primit două scaune şi a rămas în vagon, după ce s-a aranjat cât de confortabil a putut. Ne-am simţit recunoscătoare pentru favoarea aceasta. Am lăudat pe Domnul pentru că a pus în inima acestor oameni imboldul de a fi buni şi atenţi cu noi. Aerul a fost bun şi răcoros, iar vagonul nu a fost supraîncălzit.

Dimineaţa ne-am dat seama că nu vom ajunge la Washington decât cu o întârziere de trei ore. O oră ne-am oprit la Baltimore. Am ajuns în Washington pe la ora trei şi am mulţumit Domnului pentru că am reuşit să ajungem la misiune împreună cu bagajele noastre înainte de a începe Sabatul. Am hotărât atunci că nu vom mai pleca într-o călătorie în zile atât de apropiate de Sabat. Vom aranja lucrurile în aşa fel încât să ajungem la destinaţie cu o zi înainte. La gară nu ne aştepta nimeni. Însoţitorul ne-a pus într-o birjă şi am ajuns repede la misiune, şi am putut începe Sabatul fără tulburare sau confuzie. Prietenii noştri fuseseră la gară de două ori, dar întârzierea i-a pus în încurcătură. Ei s-au bucurat să ne primească. [766]

În biserică era tristeţe şi suferinţă. Fratele Howard îşi pierduse un copil, şi încă doi erau pe punctul de a muri. Ei locuiau într-o casă veche de lemn care era distrusă, şi în care era un miros dezagreabil. S-a considerat că febra tifoidă se datora acestei case nesănătoase. Familia a fost scoasă de acolo şi a fost dusă într-o casă închiriată de fratele McGee, şi în casa aceasta ei vor scăpa de greutăţi. Am simţit o profundă simpatie faţă de fratele Howard. Ne rugăm ca Domnul să-l susţină pe fratele nostru şi să îi dea nădejde şi curaj proaspăt. Dumnezeu nu îl va părăsi, dacă îşi va pune încrederea în El.

Washington, D.C., Sabat, 20 decembrie 1890

Am luat o trăsură ca să ajungem la locul de adunare, care era la o distanţă destul de bună. Am găsit destul de mulţi adunaţi în Şcoala de Sabat. Lecţiile nu erau încă terminate.

Am vorbit de la ora unsprezece cu multă libertate, din Isaia 6:8. Am avut o adunare de părtăşie, în care au fost rostite multe mărturii excelente. Prezenţa lui Isus era în mijlocul nostru, şi inimile noastre s-au bucurat să vadă că aproape jumătate dintre cei de faţă s-au unit cu biserica după ce am fost aici acum doi ani. Cei prezenţi au fost o tovărăşie foarte inteligentă. Sufletul meu a fost binecuvântat în această zi. Eu Îl voi aştepta pe Domnul, şi îmi voi pune încrederea în Cel care ne iubeşte. Noi trebuie să ne sprijinim mult mai puternic pe Sprijinul şi Tăria noastră. Mă rog pentru prezenţa Domnului Isus în mijlocul nostru. Văd că sunt multe lucruri de făcut. Trebuie să le notez în caietul de notiţe şi să le trimit mai departe.

Washington D.C., duminică, 21 decembrie 1890

Am participat la adunarea de dinainte de masă din Săptămâna de Rugăciune, la ora zece şi jumătate. Au fost prezenţi doar vreo treizeci. S-au citit primele două scrisori din The Home Missionary, iar când fratele Baker, care este convertit de curând [767] la credinţă din biserica Metodistă, a citit porţiunile citate din mărturii, a fost atât de afectat, încât nu a putut să citească. A dorit ca fratele Washburn să citească mai departe. Dar fratele Washburn  l-a încurajat să continue, aşa că el a citit mai departe cu simţire intensă. S-a aşternut o mare solemnitate peste toată sala, şi au fost vărsate multe lacrimi. După aceea am avut momente de rugăciune foarte impresionante. Spiritul Domnului a venit în adunare şi am avut momente preţioase de căutare a Domnului. Apoi am vorbit cu multă libertate, cam treizeci de minute.

Duminică seara am avut de trecut doar pe lângă câteva corpuri de case pentru a ajunge la sală. Este o sală de dans, dar este spaţioasă şi bine ventilată. Au participat mulţi din afară, şi marea parte a poporului nostru a fost prezent. Am vorbit din prima epistolă a lui Ioan, capitolul trei. Adunarea a fost foarte atentă.

Gândul care mi-a revenit mereu în minte, a fost: de ce acest centru, acest loc important, nu poate să aibă o casă de închinare, măcar că este atât de multă nevoie de ea? Sper ca poporul nostru să vadă necesitatea de a face ceva fără întârziere. Solia trebuie să fie prezentată aici în cel mai înţelept, totuşi în cel mai simplu fel. Oare inimile poporului lui Dumnezeu, care cred adevărul prezent, vor da o reprezentare corectă a acestuia, într-o clădire a bisericii, ca să nu trebuiască să ne adunăm într-o sală de dans pentru a rosti adevărul? Am discutat despre această problemă şi i-am tulburat pe toţi ca să se gândească la faptul că în capitala naţiunii americane există o reprezentare atât de mizerabilă a marilor adevăruri pe care ar trebui să le reprezentăm mai bine. Necredincioşii se vor speria de noi.

Washington, D.C., luni, 22 decembrie 1890

Ziua aceasta, de dimineaţa devreme, de la ora patru şi jumătate, am devotat-o rugăciunii, pentru ca Domnul să mă binecuvânteze şi să îmi dea tărie fizică, limpezime a minţii şi un discernământ spiritual clar. Eu cred făgăduinţa: „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi [768] şi vi se va deschide.” Îl cred pe Domnul Isus pe cuvânt.

Am scris zece pagini importante. Pe la ora zece am mers la dentist, care mi-a examinat dinţii şi mi-a plombat unul care nu îmi cauza nicio durere. Am impresia că am un nou rând de dinţi.

Când m-am întors, am găsit scrisori care mă aşteptau. Una de la Edson, mă anunţa că datoria mea la editură a ajuns la suma enormă de şapte mii de dolari. Aceasta se datorează în mare măsură publicării volumului IV, Marea Luptă, şi a volumului Patriarhi şi Profeţi, pe care ei nu le-au difuzat ci le-au lăsat moarte după tipărire, în timp ce Bible Readings a fost ridicată în slăvi şi toţi colportorii au fost educaţi să lucreze pentru ea. Aceasta arată cât de mult preţ pun ei pe ceea ce Domnul trimite în Mărturii. Sunt informată că nu pot să mai primesc nimic de la editură, iar acum trebuie să văd ce voi face mai departe. Mă încred în Domnul, cred că El va deschide calea înaintea mea şi va pune în inimile celor care ar putea să mă ajute, să facă aşa, şi să îi educe pe colportori ca să distribuie cărţile mele.

Oamenii au nevoie de lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu, şi eu trebuie să aranjez lucrurile în aşa fel încât lumina aceasta să ajungă la ei. Dumnezeu poate să atingă inimile. Domnul poate să pună lucrurile în ordine. El poate infuza puterea Lui în minţile şi în inimile poporului Său, aşa încât lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru poporul Său, să ajungă la ei.

Mintea mea este gata să ajungă în nedumerire, dar vrăjmaşul nu va obţine victoria în felul acesta. Trebuie să îmi stric ordinea de lucruri. Trebuie să îmi concediez lucrătorii şi să renunţ la toate cheltuielile posibile. După aceea, ce se va întâmpla? Nu ştiu. Domnul să conducă. Aud vocea care i-a spus lui Avraam: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.” (Gen. 17:1). Domnul nu mă va lăsa în nedumerirea în care mă aflu. Voi înălţa rugăciuni speciale Tatălui meu din cer, şi nu voi avea odihnă până când nu voi vedea făcut mai mult aici în Washington. [769]

Seara am mers la locul de adunare şi am vorbit într-o sală mare înaintea a aproximativ o sută de oameni. Oh, cât de mult doreşte inima mea să văd că poporul lui Dumnezeu se ridică la înalta lor chemare! Doresc atât de mult să creştem  în credinţă şi să stăm în picioare ca soldaţi vrednici ai lui Isus Hristos. Am vorbit din Ioan 14:1-4. „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo.” Aceasta este făgăduinţa celei de-a doua veniri a lui Isus pe norii cerului, cu putere şi slavă mare. Aşa că noi suntem Adventiştii celei de-a doua veniri.

Washington, D.C., marţi, 23 decembrie 1890

Marţi dimineaţa m-am trezit la ora patru şi, după momentele de rugăciune, m-am simţit mângâiată şi încurajată, şi am încercat să îmi pun încrederea cu totul în Domnul. Mă odihnesc în făgăduinţele Lui. Voi vedea mântuirea Lui. Nu voi dovedi lipsă de încredere în Tatăl meu ceresc, deoarece El a fost drept şi credincios în toate lucrurile, şi El nu îi va părăsi niciodată pe cei care se încred în El. Marea mea nelinişte este ca nu cumva să se interpună ceva între mine şi Dumnezeul meu.

Am o solie de transmis poporului, şi anume că, dacă cei din biserică vor deveni un popor consacrat şi vor avea credinţa pe care ei trebuie să o aibă în Dumnezeu pentru a fi plăcuţi Lui, o zi mai luminoasă se va deschide pentru Washington. Domnul are comori imense de adevăr pe care să le descopere înaintea lor, comori pe care ei le-au pierdut din vedere, dar care vor fi pentru ei ca o nouă revelaţie. Dumnezeu este gata să dea o nouă putere de slujire poporului Său.

Eu sunt chemată nu doar ca să scriu, ci să îmi rostesc mărturia atât cu vocea cât şi cu peniţa, şi trebuie să fiu ridicată deasupra neajunsurilor temporare, a perplexităţilor şi conflictelor care apar în treburile uzuale. [770]

Domnul Isus trebuie să rămână în inima mea şi toate puterile mele să fie devotate slujirii Lui. Este rugăciunea mea continuă, zi şi noapte, ca să putem realiza o trezire în mijlocul poporului Său, pentru ca Isus să poată lucra în oraşul Washington în demonstrarea Spiritului şi a puterii Sale. În oraşul acesta sunt puterile legislative care în scurtă vreme îşi vor face simţită puterea. Cu adevărat, prinţul întunericului lucrează împreună cu toată confederaţia răului, ca să distrugă Legea lui Dumnezeu.

Sunt nedumerită şi nu ştiu ce să fac sau ce să spun poporului nostru din marea inimă a lucrării. Domnul îmi prezintă ciudata lor purtare greşită. Au pătruns printre ei proiecte ambiţioase. Se ţin şedinţe, se fac planuri, dar acestea nu se potrivesc cu gândurile Celui puternic în sfătuire. Amprenta şi semnătura lui Dumnezeu nu sunt asupra unora dintre lucrătorii editurii, aşa cum ar trebui să fie. Ei nu ştiu ce fel de spirit au. Ziua, ziua cea rea, va veni peste ei ca un hoţ, şi îi va surprinde făcând în întuneric o lucrare pe care în scurt timp nu vor ezita să o facă pe faţă şi cu hotărâre. În timp ce mulţi dintre cei care pretind să creadă adevărul sunt adormiţi din punct de vedere spiritual, Satana îşi seamănă neghina, lucrând în întuneric şi corupând minţile. Lumina pe care Domnul a dat-o ca avertizare, trebuie să fie dată lumii, pentru ca oamenii să nu fie lăsaţi în întuneric. Lucrătorii noştri au administrat lucrurile în aşa fel încât avertizările din cărţile Marea Luptă şi Patriarhi şi Profeţi să nu ajungă la oameni. De ce? Pentru că Satana a pus la cale şi a făcut planuri pentru ca subiectele care sunt vii şi care pot trezi, să fie înăbuşite, până când el ocupă terenul. Lucrurile spirituale se judecă în mod spiritual. Dumnezeu le vede orbirea.

Washington, D.C., miercuri, 24 decembrie 1890

Nu m-am simţit aşa bine ca de obicei. Nu este favorabil pentru mine să vorbesc atât de mult seara. Am vizitat-o pe sora D, bunica sorei Gilmore. [771]

Din nou, Domnul mi-a pus în faţă în timpul nopţii, pe 24 decembrie, pericolele care se strâng peste poporul lui Dumnezeu. Cât de ocupate, cât de perseverente, cât de active sunt puterile întunericului! Taina fărădelegii, puterile din adânc sunt în plină activitate ca să producă o criză prin care să constrângă bisericile să onoreze sabatul fals. Se ţin întruniri secrete, concilii secrete sunt convocate. Se fac planuri şi strategii care să fie executate. Păzitorii nu fac să sune alarma în acest centru important. Când vom avea aici un loc stabil? Bărbaţii care nu au avut o legătură vitală cu Dumnezeu nu văd nicio nevoie reală ca volumul Marea Luptă să ajungă la oameni, din cauză că ei au ochi, dar nu văd. Cartea aceasta ar fi trebuit să fie difuzată în tot oraşul acesta.

Domnul mi-a arătat că trebuie să ne grăbim. Lăsaţi lumina să ajungă aici cu avertizările ei, înaintea oamenilor. Dar cei care au văzut doar câştigul, care nu au văzut nevoia de a insista şi de a face eforturi deosebite pentru a pune acest cuvânt al Domnului în faţa oamenilor, şi-au neglijat datoria care le-a fost dată de Dumnezeu. Mă doare foarte tare, dar ce pot să fac? Bărbaţi încăpăţânaţi, cu idei foarte fixe, neprelucraţi de Spiritul lui Dumnezeu, care se mândresc cu înţelepciunea lor, vor să meargă pe o cale a propriilor lor planuri, fie rezultatul oricare va fi. Bărbaţii aceştia vor trebui să răspundă în ziua lui Dumnezeu pentru faptul că au neglijat acest loc. Lumina trebuie să lumineze.

În seara de crăciun am vorbit într-o încăpere bine proporţionată, în faţa unei adunări inteligente, din Luca 10:25-28. Am avut libertate în vorbire. Au fost prezenţi destul de mulţi, şi toţi au ascultat cu multă atenţie.

Washington, D.C., joi, 25 decembrie 1890

Am participat la adunarea de dimineaţă, acolo în sală. Am ascultat ceea ce s-a citit, lucruri foarte interesante. Apoi mi s-a cerut să îi conduc în rugăciune, şi au fost înălţate mai multe rugăciuni. Am simţit ca şi cum aş fi făcut presiuni cu rugăciunile mele asupra [772] tronului harului, pentru ca Domnul să deschidă lucrarea în Washington. Spiritul Domnului S-a odihnit peste noi pe când ne rugam. Mulţi au fost binecuvântaţi. Ştiu ce vorbesc. Adevărul trebuie să înainteze în acest oraş, ca o lampă pregătită şi aprinsă.

Apoi am vorbit cam treizeci de minute. Adunarea noastră a început la zece şi jumătate, şi nu am ajuns la partea misionară decât pe la trei p.m. Am avut o conversaţie cu sora Kirkland în legătură cu mersul cu trăsura în Sabat până la locul de adunare. Ea s-a reţinut să meargă cu trăsura, din cauza conştiinţei, pentru că credea ea că ar fi o încălcare a Sabatului să facă aşa. I-am spus că nu este. Este mai rău în ochii lui Dumnezeu să nu participi la adunări decât să călătoreşti cu trăsura pentru a lua parte la adunare, pentru închinare înaintea lui Dumnezeu. Voi scrie mai mult despre acest subiect când voi putea avea peniţă şi cerneală. Nu am aceste facilităţi, ca să le pot folosi.

Joi, 25 decembrie

Am vorbit într-o sală, în faţa unei adunări inteligente, din Luca 10:25.

Mintea mea a fost frământată dureros în timpul nopţii. Eram în timpul unei adunări în Battle Creek, şi am auzit cum se făceau multe sugestii, şi am văzut manifestându-se un spirit care nu era de la Dumnezeu. Parcă era o furtună de cuvinte. Cât de tare m-a durut inima!

Călăuza mea a spus: „ei nu sunt în legătură cu Dumnezeu şi nu umblă în sfatul Său. Ei nu se luptă pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.”

S-au făcut propuneri, şi lumea a fost făcută să pară cât un atom, şi atomul cât o lume. Am fost constrânsă, ca la Minneapolis, să stau deoparte de ei, pentru că mi s-a dat clar de înţeles că pe aceştia nu i-a insuflat Dumnezeu cu Spiritul Său, ci un alt spirit, de un caracter lumesc, le stăpânea minţile. Judecata lor era nesfinţită, dar în ochii lor părea fără pată. În raţionamentul lor erau metode lumeşti, iar imaginaţia a văzut că era de dorit să ducă la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu aşa cum judecata lor omenească considera că este mai bine. [773]

Am avut o solie pentru ei, aşa cum am avut la Minneapolis, o solie din partea Domnului, Dumnezeul cerului. Le-am citit 1Samuel 8. Domnul este în ceartă cu poporul Său, pentru că ei şi-au pierdut dragostea dintâi. Un spirit similar este întreţinut de bărbaţii care au administraţia şi controlul problemelor de la editură. Aceştia nu sunt conduşi de Dumnezeu, şi fac planuri care nu I-au trecut lui Dumnezeu prin gând; toate acestea se vor întoarce asupra lor.

Casa de editură a fost înfiinţată cu sacrificiu, prin tăgăduire de sine şi cu privaţiuni din partea celor care au iubit adevărul, şi Dumnezeu a lucrat cu cei consacraţi cu toată inima, pentru a o ridica din sărăcie la prosperitate. Mâna cea bună a Domnului a fost cu noi, şi a fost vizibilă în ridicarea şi întărirea ei. Dar am auzit rostite, în şedinţa lor, cuvinte care nu erau inspirate de Dumnezeu, pentru a introduce o nouă ordine a lucrurilor. Ei trebuie să fie recunoscuţi de lume. Aceasta este o repetare a căii urmate de popor în zilele lui Samuel. Întrucâtva pentru a grăbi ce voiau ei, Samuel a fost îndrumat de Domnul să asculte glasul poporului. Glasul poporului trebuia să hotărască dacă ei voiau, ca popor, să îl dea la o parte pe Samuel înainte ca Dumnezeu să-l fi slobozit, şi dacă alegeau să fie conduşi de un împărat. Samuel a fost îndurerat, şi s-a rugat Domnului.

Poporul lui Israel a vrut să fie ca toate neamurile. Casa de editură merge în aceeaşi direcţie şi, din cauza administratorilor ei este în primejdie să fie administrată prea mult după metode lumeşti, din cauza faptului că cei aflaţi acum în poziţii de răspundere nu au cunoscut din experienţă puterea şi lucrările lui Dumnezeu desfăşurate în înfiinţarea ei. Dacă nu vor umbla cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu, bărbaţii aflaţi în legătură cu casa de editură vor face propuneri care o vor despărţi de administrarea şi controlul lui Dumnezeu.  În orbirea lor spirituală, ei o vor scoate de sub stăpânirea lui Dumnezeu şi vor refuza să stea sub [774] jurisdicţia Lui, pentru că ei nu cunosc binecuvântarea şi siguranţa faptului de a fi conduşi şi stăpâniţi de Domnul în toate căile.

Washington, D.C., vineri dimineaţa, 26 decembrie 1890

 Am avut o binecuvântare foarte preţioasă, toată noaptea. Am dormit puţin, dar inima mi-a fost atât de plină de laudă şi mulţumire faţă de Dumnezeu. Isus a fost preţios sufletului meu, şi iubirea lui Dumnezeu a fost atât de măreaţă, încât am dorit să stărui asupra ei şi să fiu mângâiată, iar pacea lui Hristos s-a odihnit peste mine în mare măsură. Oh, cât de preţioasă mi-a fost contemplarea, când am revăzut promisiunile preţioase atârnate în sala memoriei!  Am fost asigurată de faptul că nu lipsea nimic proviziilor îndurătoare care au fost făcute pentru încurajarea noastră.

Mântuitorul nostru ne arată că toate comorile puterii divine sunt cu totul la dispoziţia noastră. Hristos a spus: „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11:27).

Trebuie să avem credinţă ca să primim cele mai bogate binecuvântări, şi trebuie să fim canale pentru a primi razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii şi pentru a le transmite lumii.

De ce pun membrii bisericii la îndoială dispoziţia lui Hristos de a împărtăşi influenţa Duhului Sfânt celor care o caută? Aduceţi-vă aminte de ziua Cincizecimii. Darurile îmbelşugate revărsate atunci, mărturisesc despre faptul că El nu numai că este dispus, dar doreşte nespus de mult să împărtăşească continuu o porţie din apele vieţii pentru înviorarea şi sănătatea bisericii. Cererea înălţată în credinţă, cu un singur gând în unitatea dorinţei, va aduce descoperirea puterii Lui, pe măsura credinţei lor. Mintea mea este înălţată în mod special în noaptea aceasta, şi respir atmosfera cerului. [775]

Perioada crăciunului este o ocazie în care oamenii îşi fac cadouri unii altora, dar cele mai bogate daruri Hristos le-a dat lumii în El Însuşi, pentru ca lumea, prin El, să nu piară ci să aibă viaţa veşnică. Ar trebui să fie aduse lui Hristos jertfe şi daruri. Cel mai preţios dar dintre toate este acela al dăruirii inimii voastre Lui, fără nicio rezervă. Cât de plăcută ar fi înaintea lui Hristos o astfel de jertfă! Daţi-I lui Isus inima voastră întreagă, pentru ca El să scrie Chipul Său şi să îşi pună semnătura pe ea, să trimită razele strălucitoare ale neprihănirii Lui în inima aceasta ca să fie trimise lumii printr-un agent viu.

Mă gândesc, şi iar mă gândesc – sunt prea fericită ca să pot să dorm. Dacă cei care nu sunt în Hristos ar putea să Îl vadă şi să audă glasul Lui care spune: „Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apoc. 22:17). El spune: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!” tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4:10). În timp ce mulţi aşteaptă să primească daruri de la prietenii lor, au un Prieten care deţine orice lucru bun. El are comori de cunoştinţă şi har, şi doreşte foarte mult să găsească vase în care să toarne binecuvântările. Este desfătarea Lui, aceea de a revărsa.

Vom deschide oare, uşa, şi Îl vom lăsa pe Isus să intre cu bogăţiile harului Său? „Duhul adevărului… va fi în voi” (Ioan 14:17). Noi suntem cu adevărat clădirea, templul viului Dumnezeu. Suntem păziţi zi şi noapte de santinele credincioase. Suntem ţinuţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă. Nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, împotrivindu-vă sau refuzând darul harului Său şi alegând propria voastră cale. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

Solia de îndurare pe care a adus-o Isus de la Tatăl, a avut rostul de a salva pe cei muritori. Tatăl a adunat bogăţiile universului, a desfăşurat [776] resursele înţelepciunii Lui infinite, şi le-a pus pe toate în mâinile lui Isus, ca să le dea oamenilor. Ce ar fi putut face mai mult Dumnezeu pentru a convinge oamenii că nu există o altă dragoste decât dragostea lui Dumnezeu descoperită în Fiul Său? Fericirea omului constă în a iubi pe Dumnezeu şi a păzi poruncile Lui, în a da lui Isus Hristos cele mai bune şi cele mai sfinte afecţiuni.

Ar trebui să fim umpluţi de mulţumire pentru faptul că Isus a venit ca să Îl descopere pe Tatăl. El a dat la o parte norul des de întuneric, umbra diabolică a lui Satana care s-a interpus între om şi Dumnezeu, şi a descoperit lumii că El este lumină şi iubire. El stă înaintea lumii ca reprezentant al Tatălui. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.” El este întipărirea fiinţei Lui. Desăvârşirea lui Dumnezeu se vede în excelenţa lui Hristos. Dumnezeirea Lui a fost îmbrăcată cu omenescul, pentru ca El să poată vorbi inimii omeneşti şi să lase o impresie divină în suflet.

De aceasta este nevoie în inimile tuturor instituţiilor noastre! De cunoştinţa de Dumnezeu; oamenii nu trebuie să se înalţe în înţelepciunea lor mărginită, aşa cum a făcut vechiul Israel – să se rupă din mâinile lui Dumnezeu şi, în înţelepciunea lor omenească şi în presupusa lor inteligenţă, să creadă că pot face mult mai bine când sunt lăsaţi să acţioneze după imaginaţia lor. Aşa au crezut locuitorii lumii care a fost distrusă de potop. Când ei au decis clar că nu mai au nevoie de Dumnezeu, atunci Domnul a decis că nu mai are nevoie de ei, aşa că ei împreună cu toate lucrările lor rele au pierit în apele potopului. Oh, Dumnezeule, fă-ne să cunoaştem căile Tale şi să alegem să fim conduşi şi călăuziţi prin sfatul Tău care nu greşeşte.

Washington D.C., 27 decembrie 1890

M-am trezit la ora patru şi am simţit pacea şi asigurarea lui Isus Hristos, pe când îmi înălţam rugăciunea umilă. Seara trecută, în timpul momentelor de rugăciune de la începutul Sabatului, prezenţa Domnului a fost cu noi. [777]

Pacea, o pace pe care doar Hristos o poate da, a fost în inima mea şi în inimile celorlalţi. Toată lauda şi mulţumirea să îi fie date Celui care ne-a iubit şi a murit pentru noi.

Tot timpul am dorit nespus de mult ca Hristos, nădejdea slavei, să ia chip înăuntrul nostru. Doresc foarte mult să fim înfrumuseţaţi zilnic cu blândeţea şi amabilitatea lui Hristos, să creştem în harul şi în cunoştinţa lui Isus Hristos, până la statura deplină de bărbaţi şi femei maturi în Hristos Isus. Eu, ca individ, trebuie ca prin harul care mi-a fost dat de Isus Hristos, să îmi păstrez sufletul într-o stare sănătoasă, păstrându-l ca un canal prin care harul Lui, iubirea, răbdarea, blândeţea Lui să curgă către lume. Aceasta este datoria mea, şi nu este mai mică datoria fiecărui membru al bisericii care pretinde că este fiu sau fiică a lui Dumnezeu.

Domnul Isus a făcut ca biserica Lui să fie depozitara adevărului sacru. El a lăsat acesteia lucrarea de a îndeplini scopurile Lui, planurile Lui de a salva sufletele pentru care El a manifestat un interes atât de mare, o iubire atât de nemărginită. Aşa cum este soarele în legătură cu lumea noastră, în acelaşi fel El răsare în mijlocul întunericului moral – El, Soarele Neprihănirii. El a spus despre Sine, „Eu sunt Lumina lumii.” Urmaşilor Lui, le-a spus „voi sunteţi lumina lumii.” Isus a venit în lume în veşmântul omenirii, pentru a învăţa lumea şi pentru a o călăuzi pe calea luminii, spre fericirea cea veşnică. Urmaşii lui Hristos sunt reprezentanţii Lui în lume. Reflectând chipul lui Isus Hristos, prin frumuseţea şi sfinţenia caracterelor lor, prin continua lor tăgăduire de sine şi prin despărţirea lor de orice idol, mare sau mic, ei dovedesc faptul că au învăţat în şcoala lui Hristos. Ei primesc continuu spiritul iubirii şi al răbdării, al blândeţii şi amabilităţii, şi ei stau ca reprezentanţi ai lui Hristos, o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.

„O cetate aşezată pe munte nu poate să rămână ascunsă.” Umblând şi lucrând în lume, dar fără să fie din lume, în caracterele lor [778] ei răspund rugăciunii lui Hristos: „nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” Ei trebuie să stea ca o fortăreaţă puternică a adevărului, lumina lor să pătrundă departe în întunericul moral al lumii. Domnul are o solie pe care să o transmită păzitorii de pe zidurile Sionului. Trâmbiţa nu trebuie să dea niciun sunet nesigur.

Din nou, în timpul nopţii am fost în Battle Creek, şi rosteam o mărturie foarte decisă către bărbaţii pe care poporul i-a ales să fie reprezentanţii lor în instituţia noastră – în casa de editură.

Pe insula Patmos, Ioan a văzut într-o viziune sfântă pe Cel pe care Îl iubea şi Îl onora mai presus de oricine. El a spus, „am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici.” Vezi descrierea din Apocalipsa 1. Cuvintele care au fost spuse nu au fost doar pentru Ioan pe insula Patmos; ele nu au fost numai pentru biserici; ci prin aceste biserici solia inspirată trebuia să ajungă la oameni, ca să impresioneze cu putere fiecare generaţie, până la sfârşitul istoriei acestui pământ. De ce nu se întâmplă aceasta?  Hristos S-a prezentat lui Ioan în natura Lui umană glorificată. El a spus, „am văzut pe Cineva ca un Fiu al omului.” Primele Lui cuvinte au fost „nu te teme.” Era aceeaşi voce care de pe cruce i-a vorbit prin nişte buze palide şi tremurătoare: „fiule, iată mama ta.”

Sabat, 27 decembrie

Am vorbit într-o sală, bisericii din Washington. Sala a fost destul de plină, şi am avut multă libertate în timp ce am vorbit din 2Petru 1, arătând nevoia unei evlavii practice.

Simt asupra sufletului meu povara de a prezenta nu numai Legea, ci şi Evanghelia. Una nu este completă fără cealaltă. Auzim de aşa de mulţi care sunt amăgiţi de duşman, şi care afirmă tot timpul, „sunt mântuit; sunt mântuit”; dar dacă le prezinţi marele standard moral al neprihănirii, [779] ei arată atâta dispreţ faţă de norma lui Dumnezeu de neprihănire, încât ne putem da seama că ei nu ştiu ce înseamnă să fii mântuit. Ei au prins aceste cuvinte şi le repetă ca un papagal, în timp ce nu ştiu nimic despre harul salvator. Inima nu este în armonie cu Legea lui Dumnezeu, ci este în vrăjmăşie cu Legea aceasta. Aşa a fost marele rebel în cer. Va duce Domnul în cer bărbaţi şi femei care nu au respect faţă de Legea universului Său?

Există un vrăjmaş care lucrează continuu pentru a face fără efect Legea cea sfântă a lui Dumnezeu. El a ţesut în teologia zilelor noastre minciunile lui periculoase, care înalţă un Sabat fals şi calcă în picioare Sabatul poruncii a patra, aşa încât Dumnezeu este dezonorat şi omul păcatului este înălţat mai presus de Dumnezeu şi de orice este vrednic de închinare. Lumea pretins creştină a acceptat minciuna lui Satana şi a dat la o parte cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Adam şi Eva. Oamenii rostesc cuvinte moi, profetizează lucruri înşelătoare.

Cum poate să fie adus păcătosul să îşi cunoască păcatele, dacă nu ştie ce este păcatul? Singura definiţie a păcatului pe care o dă Cuvântul lui Dumnezeu este cea din 1Ioan 3:4: „păcatul este fărădelege.” Păcătosul trebuie să fie făcut să simtă că este un călcător al Legii. Hristos murind pe crucea Calvarului, îi atrage atenţia. De ce a murit Hristos? Pentru că a fost singura posibilitate prin care omul a putut să fie salvat. El a devenit Înlocuitorul şi siguranţa noastră. El a luat asupra Lui păcatele noastre, ca să poată atribui neprihănirea Lui tuturor celor ce cred în El. Iubirea pe care Isus Hristos a dat-o pe faţă pentru om prin suferinţele pe care le-a îndurat pe crucea Calvarului, este o taină până şi pentru oastea îngerilor din cer. Uimitoare este iubirea Tatălui care a dat pe Fiul Său să moară, pentru a răscumpăra păcătosul! Oh, ce iubire, nu se găsesc cuvinte pentru o aşa iubire!

Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu îl conduce pe păcătos la pocăinţă faţă de Dumnezeu şi la credinţă faţă de Domnul Isus Hristos. Păcătosul trezit, condamnat de păcat prin descoperirea reală a iubirii lui Dumnezeu, este dus în [780] faţa Legii pe care a călcat-o. Aceasta îl cheamă la pocăinţă, totuşi, nu există nicio calitate mântuitoare în Lege pentru a ierta călcarea Legii, aşa încât cazul lui pare fără speranţă. Dar Legea îl atrage la Hristos. Oricât de adânci ar fi păcatele fărădelegilor lui, sângele lui Isus Hristos îl poate curăţa de orice păcat. Există o necesitate de a stărui asupra iubirii lui Isus Hristos; acest lucru este esenţial. Dar aceasta nu este tot ce trebuie să fie vorbit. Marele standard al caracterului – Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, cu toate poruncile ei solemne – ar trebui să fie expus în mod clar, împreună cu circumstanţele rostirii Legii pe Muntele Sinai într-o măreţie înfricoşătoare.

Domnul Isus Hristos a fost acolo în persoană. El a rostit Legea aceasta şi a dat poruncile care nu pot fi schimbate, nici desfiinţate şi sunt veşnice în caracterul lor.

În timp ce stăruim asupra caracterului părintesc al lui Dumnezeu, şi a iubirii arătate pentru om în dăruirea singurului Său Fiu, trebuie să le spunem oamenilor de ce a fost necesar un sacrificiu atât de costisitor. A fost necesar din cauza păcatului. Ce este păcatul? Este călcarea Legii. Numai Fiul lui Dumnezeu putea să plătească pedeapsa, şi putea să o plătească numai prin umilinţa şi moartea Lui. În timp ce oamenii privesc la cruce, conştiinţa se trezeşte. Ei văd maiestatea Legii, sfinţenia lui Dumnezeu, şi faptul că ei nu seamănă cu El în caracter. Ei fug la Isus Hristos ca să găsească scăpare, la Cel care îi poate curăţa de orice pată a păcatului şi îi înfiază în familia regală, făcându-i fii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Hristos. Atunci cuvintele rugăciunii pe care a înălţat-o Tatălui vor fi împlinite: „Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. … Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” Ioan 17: 23-26. [781]

Fiecare cuvântare rostită ar trebui să aibă acel caracter practic care arată păcătoşilor urâciunea păcatului, în lumina Legii lui Dumnezeu. Ar trebui să fie înălţat înaintea lor Răscumpărătorul iertător de păcate, Cel care Şi-a dat viaţa ca să îi poată atrage la Sine Însuşi şi să îi poată izbăvi de sub puterea lui Satana, cu preţul propriului Său sacrificiu, datorită faptului că a renunţat la linişte, la plăcere, la onoare şi slavă, şi a venit într-o lume cuprinsă toată de blestem şi stricată. În felul acesta El a devenit garantul şi înlocuitorul omului, şi stă în locul călcătorului Legii lui Dumnezeu. El a suferit – Cel Nevinovat, pentru cel vinovat – ca să poată face posibil pentru toţi să creadă în El şi să Îl accepte ca Mântuitor al lor personal, şi să facă posibil pentru Dumnezeu să îi accepte în Preaiubitul Lui.

Unii se simt uşuraţi după ce aruncă la pământ Legea cea sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu, aşa cum spunea cineva: „m-am simţit mai bine după ce am alungat Legea cea veche, şi după ce am denunţat-o că este un jug de robie. Am afirmat despre ea că este legea cea veche, sângeroasă, moartă şi îngropată, care nu merită să slujească nici drept piatră de mormânt.” Oare nu au fost acestea sentimentele lui Cain când a adus lui Dumnezeu o jertfă fără vărsare de sânge? El a fost atât de înfuriat din cauza lui Abel încât nu l-a mai putut tolera, deoarece Abel nu a acceptat raţionamentele lui ci a urmat porunca lui Dumnezeu. El a amestecat împreună cu jertfa sa, sângele victimei care reprezenta adevărata jertfă, Persoana reală a lui Hristos, Mielul fără pată. „Nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.” 1 Ioan 3:12

Nimeni să nu vorbească împotriva Legii, şi nimeni să nu ocărască jertfele ceremoniale. Dacă oamenii ar rămâne în Hristos, dacă ar cunoaşte legătura pe care o are El cu Legea, nu ar putea vorbi Legea de rău. Hristos Însuşi este Cel care a stabilit sistemul [782] societăţii iudaice. Prin simbolurile şi jertfele model, care reprezentau marea Jertfă ce urma să fie adusă, El a învăţat pe Adam şi Eva, şi pe toată familia omenească despre faptul că fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate.

Să nu credeţi că oamenii pot fi mişcaţi doar prin prezentarea iubirii lui Dumnezeu. Puteţi clădi foarte frumos subiectul acesta, dar este fără fundaţie. Săpaţi adânc, şi puneţi temelia pe Hristos – Mântuitorul răstignit, care a murit pentru călcătorul Legii, pentru ca acesta să nu piară ci să aibă viaţa veşnică. Cum? Prin faptul că se întoarce la supunere faţă de Legea cea sfântă a lui Dumnezeu. „Pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.” (Fapte 20:21).

Legea şi Evanghelia merg mână în mână. Una este completarea celeilalte. Legea, fără credinţă în Evanghelia lui Hristos nu poate salva pe călcătorul Legii. Evanghelia, fără Lege este ineficientă şi lipsită de putere. Legea şi Evanghelia sunt o unitate desăvârşită. Domnul Isus a pus temelia clădirii, şi tot El „pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: „Îndurare, îndurare cu ea!”” (Zaharia 4:7). El este şi Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Cele două contopite – Evanghelia lui Hristos şi Legea lui Dumnezeu – produc iubire şi credinţă autentică.

Duminică, 28 decembrie 1890

În compania fratelui Washburn, împreună cu Sarah McEnterfer, am plecat din Washington la ora nouă, spre Baltimore pentru o întâlnire la ora unsprezece. Ne-am dat seama că trenul nu oprea la staţia în care le-am scris să ne aştepte, iar la staţia următoare nu ne aştepta nimeni. Pe tren ne-am întâlnit cu sora Harris, şi toţi patru am plecat apoi să găsim locul de adunare. Nu a fost uşor de găsit. Am umblat din stradă în stradă. Era [783] foarte rece, dar aerul a fost înviorător, şi o hrană bună pentru plămâni. După ce am bătut străzile cam o oră, nu ştiam mai mult decât atunci când am început căutarea. Am cercetat cărţi de adrese, în zadar. Am hotărât atunci să luăm tramvaiul, şi să vedem unde ne va duce acesta. Decizia a fost înţeleaptă. Cred că Domnul ne-a pus-o în minte. În vehicul se afla o soră de culoare care tocmai mergea la adunare, aşa că ea ne-a condus şi am reuşit să găsim micuţa clădire, în afara oraşului, la ţară. Căsuţa era literalmente ticsită de credincioşi şi necredincioşi. Ei aşteptau de o oră, temându-se că nu vom ajunge. Cât de mult s-au bucurat fraţii noştri să ne vadă!

Adunarea a început imediat. Am vorbit din Ioan 14, stăruind îndeosebi asupra acelei părţi care se referă la poruncile lui Dumnezeu, versetele 15, 21-26. Domnul m-a întărit şi m-a binecuvântat în timp ce vorbeam oamenilor. Le-am prezentat faptul că Domnul, în îndurarea Lui, a dat omului un timp de probă, în care să ne supună unor examene şi încercări, ca să vadă dacă ne vom dovedi loiali şi credincioşi Legilor şi guvernării împărăţiei Sale. Satana s-a dovedit lipsit de loialitate, aşa că a fost expulzat din cer, împreună cu îngerii cei necredincioşi.

Au fost prezenţi destul de mulţi adventişti de ziua întâia. Aceştia cred în mileniul ce va veni, şi nu cred în pre-existenţa lui Hristos înainte de venirea Lui în lumea noastră. Cu toate că nu aveam nici cea mai slabă cunoştinţă despre credinţa celor prezenţi, întrucât erau străini pentru mine, remarcile au fost atât de potrivite pentru cei prezenţi încât fratele Jones, prezbiterul bisericii, a spus că s-a gândit că îl vor acuza de faptul că mi-ar fi spus dinainte; însă adunarea a început imediat fără să fi avut timp să discutăm ceva înainte. Am stăruit în mod deosebit asupra caracterului divin al lui Isus Hristos.

Oamenii căutau cu nerăbdare să prindă ceva cuvinte de pe buzele mele, de care să se poată agăţa. Unii negau divinitatea Lui şi refuzau să creadă pre-existenţa Lui înainte de crearea lumii. [784]

Am mers puţin pe jos până la fratele şi sora Jones, şi am făcut cunoştinţă cu familia lor. Ne-a plăcut mult familia. Am luat cina cu ei, apoi am urcat într-o birjă care a fost chemată pentru noi, şi care ne-a dus la gară. Am fost nevoiţi să aşteptăm trei sferturi de oră până la sosirea trenului, deoarece avea întârziere, dar după ce am urcat în tren ne-am ocupat locurile şi în curând ne-am simţit confortabil. Am ajuns la Washington pe la ora patru. Prietenii noştri s-au bucurat să ne vadă.

A rămas ca fratele Washburn să conducă adunarea de duminică seara. Eu nu mă simţeam bine. M-a necăjit inima. Am simţit în dreptul inimii o durere mare, ceva de felul celei pe care am suferit-o în California. Am putut să dorm doar puţin în noaptea aceea. Durerea aceasta a venit peste mine atât de neaşteptat, încât am decis că nu voi putea să particip la adunările pe care le plănuisem în Philadelphia, Ohio şi Williamsport. Întrucât nu mai aveam alte aranjamente, am hotărât că este mai bine să ne întoarcem acasă, în Battle Creek. Toţi ne-au îndemnat să facem aşa, când şi-au dat seama cât de bolnavă eram.

Luni, 29 decembrie 1890

Am avut o noapte grea, şi am plecat din Washington la ora şapte dimineaţa. Am luat loc la vagonul de dormit. Am plătit pentru o singură cuşetă, trei dolari şi jumătate. Sarah nu a vrut să plătească încă o cuşetă, aşa că a călătorit în vagonul de zi şi a economisit trei dolari şi jumătate. Am încercat să obţinem ceva cald de băut, întrucât era ataşat de tren şi un vagon restaurant, însă ne-au spus că nu au, aşa că am mâncat ce am avut pus la pachet, mâncare pe care am savurat-o. Nu le-a plăcut faptul că nu am vizitat vagonul restaurant, însă în toate călătoriile mele nu vreau să fac cheltuieli suplimentare vizitând restaurante sau mâncând la vagonul restaurant. Am mâncat de două ori la vagonul restaurant în toate călătoriile mele, şi simt că este de datoria mea să mă opresc de la cheltuieli şi să nu fac conferinţa să plătească chitanţe încărcate, doar ca eu să-mi satisfac apetitul. Micul nostru dejun, format din pâine uscată, îmi este îndeajuns. [785]

Battle Creek, Mich., decembrie 30 1890

Am schimbat trenul dimineaţa devreme. Am aşteptat patruzeci de minute. Am intrat într-un restaurant peste drum, şi am cerut ceva cald de băut – apă fierbinte sau lapte – şi ne-am împrospătat. Curând am urcat în tren până la Toledo. Fără întârziere am urcat într-un mijloc de transport în comun până la cealaltă gară, în timp ce o căruţă ne-a dus bagajele până acolo. Am găsit trenul tras pe linie, aşa că ne-am urcat şi ne-am ocupat locurile. Trenul nu a plecat până peste o jumătate de oră. Am mulţumit Domnului pentru că am avut o călătorie atât de confortabilă, deşi a fost atât de lungă. Am ajuns la Battle Creek pe la ora trei după-amiaza. [786]