Manuscrisul 55, 1890 - Pericolul de a ne încrede în înţelepciunea oamenilor

Manuscrisul 55, 1890 - Pericolul de a ne încrede în înţelepciunea oamenilor

Manuscrisul 55, 1890

 PERICOLUL  DE  A  NE  ÎNCREDE  ÎN  ÎNŢELEPCIUNEA  OAMENILOR
LEGAT DE PROBLEMA LEGII DIN GALATENI

 

Obiceiurile şi practicile Iudeilor erau foarte riguroase. Spusele şi dogmele oamenilor limitaţi erau scoase tot timpul în evidenţă, ca şi cum ar fi fost esenţiale pentru mântuirea lor. Ceremoniile şi desfăşurarea exterioară erau puse tot timpul în locul evlaviei interioare. Domnul instituise rituri şi ceremonii ca mijloace prin care realităţile veşnice să poată fi înţelese şi prin care să poată impresiona. Dar acestea nu au satisfăcut minţile celor care au mărturisit festivităţile revoltătoare, superstiţioase, idolatre ale egiptenilor, în închinarea lor religioasă. Ei se apropiau continuu de idolatrie, prin faptul că aşezau poruncile oamenilor acolo unde trebuia să fie numai Dumnezeu şi cerinţele Lui. Pedeapsa Domnului a căzut peste poporul Său din cauza faptului că ei idolatrizau lucruri, sentimente şi idei născocite de ei.

În zilele lui Hristos, sub paravanul unei foarte riguroase devoţiuni faţă de formele şi tradiţiile ce ţineau de un sistem pervertit despre care ei pretindeau că este sistemul mozaic, adevărata însemnătate a ceremoniilor preţioase care au fost instituite de Dumnezeu, a devenit obscură. Importanţa spirituală şi eternă a adevărului despre lucrarea şi misiunea lui Hristos în lumea noastră, prefigurate în jertfe, au fost amestecate şi împletite cu teorii false ale oamenilor. Aceste teorii false au fost marile bariere în calea înţelegerii corecte a învăţăturilor, şi în calea evlaviei practice. Ei s-au agăţat de tip, de umbră, respingând antitipul şi realitatea. Puterea de amăgire a lui Satana a lucrat asupra minţilor neconsacrate ca să le fixeze în supoziţii oarbe. Interpretările lor incorecte i-au fixat fără speranţă în eroare, din cauza faptului că adevărata lumină care le strălucea în cale a fost socotită drept ceva ce trebuie întâmpinat cu împotrivire, întrucât nu confirma propriile lor idei şi interpretări ale Scripturii. [839]

Lecţiile rostite de Hristos le-ar fi putut da pietre preţioase şi bijuterii de adevăr care fuseseră pierdute din vedere. El a adunat aceste giuvaeruri mari şi glorioase – pe care El le crease şi le dăruise patriarhilor, profeţilor şi apostolilor – şi le-a repus în cadrul evangheliei, redându-le strălucirea divină. Dar Iudeii erau îndărătnici. Ideile, obiceiurile şi practicile lor au devenit idoli pentru ei. Au vrut ei să renunţe la interpretările lor greşite, pe care învăţaseră poporul să le privească drept doctrine sacre? Nu, niciodată! Ei au alcătuit o confederaţie ca să apere vechile tradiţii. Interpretările lor omeneşti sfidau lecţiile şi adevărurile curate ale evlaviei practice.

Minunile pe care le-a făcut Hristos erau manifestarea puterii divine pentru a mărturisi despre autoritatea lucrării şi misiunii lui Hristos. Acestea au făcut parte din planul lui Dumnezeu, pentru a le îndepărta prejudecăţile şi a le inspira credinţa. Şi-au atins acest scop? Nu. Ei s-au fortificat în spatele unor ziduri impenetrabile, fiind înţeleşi să nu cedeze. Apelurile care le-au fost adresate pentru ca ei să creadă, şi îndemnurile la pocăinţă, au fost întâmpinate cu „arată-ne o minune.” Când Hristos şi apostolii au prezentat argumentele convingătoare ale adevărului, Iudeii nu au vrut să audă; nu au vrut să primească adevărul. Ei au vociferat, cerând semne şi minuni. Cererea aceasta nu a avut scopul de a obţine vederi mai clare despre adevăr, ci acela de a distrage atenţia ascultătorilor de la cele mai clare dovezi ale adevărului care erau prezentate. Mântuitorul a făcut multe minuni înaintea lor, dar acestea nu mai erau mijloace care să îi poată convinge de adevăr. Dacă nu au putut îndepărta altfel minţile ascultătorilor, au spus  „Omul acesta nu face aceste minuni decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”

Acelaşi spirit de împotrivire îl găsim chiar printre cei care afirmă a crede adevărul pentru acest timp. Evanghelia lui Hristos, lecţiile Lui, învăţăturile Lui, au găsit doar foarte puţin loc în experienţa şi în [840] cuvântările celor ce îşi afirmă credinţa în adevăr. Orice teorie îndrăgită, orice idee umană, este privită ca având cea mai solemnă importanţă şi la fel de sacră ca un idol căruia trebuie să i se închine.

Tocmai aceasta a fost situaţia cu teoria despre Legea în Galateni. Tot ceea ce devine o pasiune atât de mare încât să uzurpe locul lui Hristos, orice idee atât de preamărită încât nicio lumină sau dovadă să nu se poată înrădăcina în minte, dobândesc dimensiunea unui idol căruia i se jertfeşte totul. Legea în Galateni nu este o chestiune vitală şi nu a fost niciodată. Cei care au susţinut că este una din vechile pietre de hotar, pur şi simplu nu ştiu ce vorbesc. Nu a fost niciodată o veche piatră de hotar, şi nici nu va fi aşa ceva. Minţile care au acţionat într-un fel atât de necuviincios şi au manifestat roadele care se văd de la Minneapolis încoace, ar trebui să se întrebe dacă un pom bun produce roade atât de evident amare.

Eu spun, prin cuvântul pe care mi l-a dat Dumnezeu: cei care şi-au apărat atât de ferm ideile şi poziţia lor în dreptul Legii în Galateni, au nevoie să îşi cerceteze inimile cu lampa aprinsă, pentru a vedea ce spirit i-a pus în mişcare. Împreună cu Pavel, vreau să spun „cine v-a vrăjit pe voi, ca să nu ascultaţi de adevăr?” (Gal.3:1 – KJV). Ce persistenţă şi ce îndărătnicie satanică au fost puse în evidenţă! Eu nu m-am îngrijorat pentru Legea în Galateni, ci m-am îngrijorat pentru ca fraţii noştri conducători să nu continue să meargă pe acest tărâm al împotrivirii faţă de lumină şi faţă de mărturiile evidente ale Spiritului lui Dumnezeu, şi să respingă totul pentru a idolatriza presupunerile şi teoriile lor îndrăgite.

Din cauza atitudinii pe care au luat-o fraţii mei şi din cauza spiritului dovedit, sunt silită să spun: Dumnezeu să mă scape de ideile voastre despre Legea în Galateni, dacă primirea acestor idei m-ar face să am spiritul, cuvintele şi faptele atât de necreştineşti, pe care le-au avut mulţi dintre cei care ar fi trebuit să ştie ceva mai bun. Eu nu văd [841] să vă însoţească acreditarea divină. Sunt avertizată tot mereu care va fi rezultatul acestui război pe care l-aţi menţinut cu persistenţă împotriva adevărului.

După cum mi-a fost arătat, noi suntem tot timpul expuşi la greşeli dacă punem prea mult accentul chiar şi pe ideile sănătoase şi pe formele corecte. Particularităţile care nu sunt obligatorii, dacă li se permite să devină atât de distincte, slăbesc forţa poziţiei pe care suntem obligaţi să ne-o menţinem în dreptul adevărurilor sănătoase, esenţiale, care ne disting ca popor deosebit al lui Dumnezeu. Aceasta este faza din lumea religioasă care a produs despărţire în poporul numit al lui Dumnezeu. Credinţa, iubirea şi sfinţenia sunt trăsăturile esenţiale care dau adevărata putere adevărului pentru timpul de faţă. Absenţa evidentă a acestora, faptul că atât de puţini îl cunosc pe Hristos, şi că atât de puţin predicăm lecţiile lui Hristos, sunt un martor grăitor împotriva adventiştilor de ziua a şaptea.

Mustrarea lui Hristos este peste noi, poporul Său. Evanghelia lui Hristos, iubirea Lui şi El răstignit au fost o piatră de poticnire pentru Iudei, şi se vede că sunt o piatră de poticnire pentru mulţi dintre cei care pretind a crede adevărul prezent. Ei se pun tot timpul împotriva Stâncii de poticnire. „Omul a fost pus în poziţia în care ar trebui să stea Dumnezeu”, sunt cuvintele care mi-au fost spuse tot mereu. Hristos a adus o jertfă suficientă, şi a devenit unicul Mijlocitor şi unicul Preot între Dumnezeu şi om. Să se dea din drum orice om, şi să îşi ocupe locul care i se cuvine, acela de a purta jugul lui Hristos.

Hristos nu a pus pe niciun om să fie mijlocitor sau să primească mărturisirea păcatelor. El cheamă pe orice păcătos să comunice cu El, fără ca niciun muritor să se interpună între Dumnezeu şi păcătos. Isus va primi pe orice suflet care crede în Numele Lui, şi îl va curăţa de toată întinarea lui morală, dacă crede în Acela pe care Tatăl L-a trimis în lume.

În legătură cu nume, forme sau idei, falsificarea revelaţiei mi-a stârnit temerile pentru poporul nostru. Cuvintele lui Hristos răsună în [842] urechile noastre: „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” (Apocalipsa 3:17).

Dumnezeu a trimis acestor mulţumiţi de sine, mesaje de avertizare, dar ei nu au vrut să ia seama la ele. A apelat la ei prin Duhul Lui cel Sfânt şi prin mărturii, şi totuşi ei nu au vrut să audă. El le spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur, … haine albe … şi alifie pentru ochi.” (vers.18). Aceste cumpărături vor fi de mare folos. El explică de ce a trimis apeluri serioase, mustrări şi avertizări. „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:19-20).

Să ne ferească Dumnezeu ca aceia care au avut mare lumină şi cunoştinţă să lase ca sistemele lor să devină standardul lor şi să spună: „dacă cineva introduce ceva contrar cu ideile mele, trebuie să fie ceva fals.” Susţinerile omeneşti arogante sunt înălţate mai presus de lumina cea mai clară, iar lumina – lumina trimisă din cer – este denunţată ca întuneric. Ei refuză ceea ce ar fi pentru ei puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El.” (Psalmi 25:14)

A stărui continuu asupra Legii în Galateni, şi a nu prezenta evanghelia lui Isus Hristos în mod desluşit, rătăceşte sufletele. Predicarea lui Hristos răstignit a fost în mod straniu neglijată de poporul nostru. Mulţi dintre cei ce pretind a crede adevărul, nu cunosc în experienţa lor ce este credinţa în Hristos. Partea aceasta neglijată a slujirii, se va vedea că este marele instrument în convertirea sufletelor şi în conducerea la un standard înalt de sfinţenie, de care orice biserică are nevoie pentru a deveni o biserică vie. [843]

Acum există instabilitate în fiecare biserică. Doar puţini membri emit lumină; doar puţini sunt pietre vii. Cei neconvertiţi au nevoie ca Hristos să fie înălţat înaintea lor, exprimându-Şi iubirea faţă de oamenii căzuţi prin faptul că Şi-a dat viaţa pentru a-i salva din ruina veşnică. Vă spun, cei care mărturisesc credinţa în adevăr trebuie să fie convertiţi, pentru că oamenii sunt morţi în greşeli şi păcate. (Efes.2:1).

Trebuie să existe în slujire o putere dătătoare de viaţă. Trebuie să fie infuzată viaţă în misionarii din orice loc, pentru ca ei să poată merge înainte fără să dea trâmbiţei vreun sunet nesigur, ci sunetul lor să aibă putere de a trezi, putere trimisă din cer, aşa cum se găseşte doar în predicarea lui Isus Hristos – în predicarea iubirii Lui, a iertării Lui, a harului Său. Îndreptăţirea prin credinţă trebuie să fie acceptată de orice suflet, nu aşa cum o prezintă anumite idei moarte, lipsite de viaţă, ci aşa cum o prezintă adevărul din evanghelie. Hristos este Cel de care avem nevoie. Hristos este Cel de care are nevoie orice păcătos. Hristos să fie prezentat în Duhul şi cu putere – umilirea lui Hristos, blândeţea Lui, viaţa Lui umilă în sărăcie, pentru ca fiecare fiu şi fiică a lui Adam să poată fi îmbogăţit. El a murit ca Jertfă pentru noi. A înviat din morţi. S-a înălţat la cer, şi acolo mijloceşte în favoarea omului pentru ca omul să fie condus să creadă în Cel pe care L-a trimis Tatăl.

S-au rostit atât de multe cuvântări care nu au avut mireasma meritelor lui Hristos şi a neprihănirii Lui, aşa că evanghelia aşa cum a fost prezentată nu convinge şi nu converteşte sufletele. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Putem stărui asupra pedepsei datorate fiecărui păcat, asupra grozăviei pedepsei care va cădea peste cel vinovat, dar aceasta nu va înmuia şi nu va supune sufletul.

Prezentaţi însă cu cuvinte arzătoare cum pedeapsa omului muritor a căzut peste Cel Nevinovat, peste Fiul divin al lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată avea [844] un Avocat puternic, care să pledeze în favoarea păcătosului. Oare s-a făcut aceasta, pentru ca omul să poată continua în păcat şi să fie mântuit în păcat? Oh, nu! Păcatul este un lucru hidos, pentru care nu a existat niciun remediu. Hristos a luat asupra Lui pedeapsa pentru ca omul, prin credinţă în El, să poată avea viaţă. Inima păcătosului se topeşte; sufletul este cucerit. [845]