Manuscrisul 7, 1888 - Predică Sabat după amiază

Manuscrisul 7, 1888 - Predică Sabat după amiază

Manuscrisul 7, 1888

 

PREDICĂ SABAT DUPĂ AMIAZĂ

 

Minneapolis, Minnesota, 13 octombrie 1888

 

Text: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copiii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” 1Ioan 3:1

(Prima pagină din predică lipseşte)

Cum Îl putem înţelege pe Dumnezeu? Cum Îl putem cunoaşte pe Tatăl nostru? Noi trebuie să-L chemăm pe Numele care ne umple de iubire, acela de Tată. Dar, cum putem să-L cunoaştem pe El şi puterea iubirii Lui? Prin cercetarea sârguincioasă a Scripturilor. Nu putem să-L apreciem pe Dumnezeu decât dacă ne punem pe inimă marele plan de mântuire. Avem nevoie să cunoaştem tot ce este legat de marile probleme ale sufletelor, de mântuirea omenirii căzute. Este ceva uimitor ca, după ce omul a călcat legea lui Dumnezeu şi s-a despărţit astfel de Dumnezeu, a divorţat de Dumnezeu de fapt, - după toate acestea s-a făcut un plan pentru ca omul să nu piară ci să aibă viaţa veşnică.

După călcarea de lege a lui Adam în Eden, Dumnezeu L-a dat pe Hristos pentru noi, nu ca să fim salvaţi în păcatele noastre ci, ca să putem fi salvaţi din păcatele noastre, să putem să fim din nou loiali faţă de Dumnezeu şi să putem deveni copiii ascultători. Pe măsură ce ne cedăm minţile, sufletele, trupurile şi tot ce este al nostru, controlului Duhului Sfânt, Duhul adevărului[74] este cu noi, deschizându-ne înţelegerii marele plan de mântuire.

Este adevărat că Dumnezeu L-a dat pe singurul Lui Fiu ca să moară pentru noi, să sufere pedeapsa legii (călcate) a lui Dumnezeu. Trebuie să ne gândim la aceasta şi să stăruim asupra acestui gând. Când mintea noastră stăruie încontinuu asupra iubirii inegalabile a lui Dumnezeu faţă de omenirea căzută, începem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, începem să ne obişnuim cu El, să avem o cunoştinţă de Dumnezeu şi a felului în care Isus Hristos  Şi-a dezbrăcat haina regească şi coroana de împărat, şi Şi-a îmbrăcat divinitatea cu omenescul când a venit în lumea noastră. De dragul nostru S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi. Tatăl L-a trimis aici pe Fiul Său şi, chiar aici, în această lume cât atomul,   s-au derulat cele mai grandioase scene care au fost cunoscute vreodată omenirii.

Tot universul cerurilor a privit scenele acestea cu cel mai viu interes. De ce? Pentru că s-a dat cea mai mare bătălie între puterea întunericului şi Prinţul luminii. Satana se străduia să-şi ridice în slăvi puterea încontinuu. În ce consta puterea lui? El afirma că este prinţul acestei lumi şi îşi exercita puterea asupra locuitorilor lumii. Puterea Satanei a fost exercitată cu multă măiestrie ca oamenii să nu-l mai recunoască pe Dumnezeu. Satana a dorit ca fiii oamenilor să fie atât de impresionaţi de minunile făcute de el, încât să vorbească despre puterea lui. În felul acesta, el l-a prezentat tot timpul pe Dumnezeu într-o lumină falsă. L-a prezentat ca pe un Dumnezeu al nedreptăţii, nu ca pe un Dumnezeu al îndurării. Tot timpul le-a tulburat minţile, făcându-i să aibă vederi incorecte despre Dumnezeu.

Cum avea să fie reprezentat Dumnezeu în mod corect înaintea lumii? Cum avea să fie cunoscut ca un Dumnezeu al dragostei, plin de îndurare, de bunătate şi de milă? Cum putea să cunoască lumea toate acestea despre El? Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, să descopere înaintea lumii caracterul lui Dumnezeu.

Satana a intervenit şi s-a aşezat între Dumnezeu şi om. Lucrarea lui este de a distrage mintea omenească, după care îşi aruncă umbra întunecată chiar în calea omului, astfel încât acesta nu mai poate face deosebire între Dumnezeu şi întunericul moral, corupţia şi grămada de nelegiuire care există în lumea noastră. Ce să facem în această situaţie? Să lăsăm întunericul să rămână? Nu. Există putere pentru noi, care poate să aducă lumina cerului în lumea noastră întunecată. Hristos este în ceruri şi El ne aduce lumina cerului, face ca întunericul să se retragă şi lasă să strălucească lumina slavei sale. Astfel putem să vedem lumina cerului în mijlocul stricăciunii, al mizeriei şi degradării.

Noi nu trebuie să renunţăm din cauza degradării care există în omenire, având tot timpul înaintea ochilor minţii această mizerie. Noi nu trebuie să privim la aceasta. Dar, ce trebuie să facem? Care este lucrarea noastră? – Să vedem „ce dragoste ne-a arătat Tatăl”. Nu lăsaţi ca influenţele vătămătoare care inundă lumea să fie tabloul atârnat în mintea voastră ci, înălţaţi puritatea şi iubirea lui Dumnezeu. Nu atârnaţi în cămara memoriei toate tablourile stricăciunii şi nelegiuirii pe care le puteţi aduna.[75] Nu, nu faceţi aşa ceva. Aceasta descurajează mintea. Un om descurajat nu este bun la nimic. Îndepărtaţi-vă mintea de la astfel de tablouri întunecate, vorbind despre dragostea lui Dumnezeu, şi veţi putea umple cămăruţa memoriei cu cele mai strălucitoare tablouri pe care vi le puteţi imagina.

Avem nevoie să păstrăm înaintea ochilor, Modelul desăvârşit. Dumnezeu a fost atât de bun încât să ne dea o reprezentare a Lui Însuşi în Fiul Său Isus Hristos, iar noi avem nevoie să ne punem pe inimă şi în minte dorinţa de a-L descoperi, şi să fim astfel înălţaţi. Imediat ce Adam şi Eva au căzut, înfăţişarea li s-a schimbat la vederea stării lor nenorocite. S-ar putea să ne vedem ticăloşia, şi ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere cum sunt inimile noastre. Dar, ar trebui să ne rugăm de asemenea, ca El să ni se descopere ca Mântuitor iertător al păcatelor. Aceasta să fie rugăciunea voastră: „Fă-Te cunoscut mie, pentru ca în marea Ta îndurare să mă pot prinde de legătura de aur, Hristos, care a coborât din cer pe pământ ca să pot să-L înţeleg şi să fiu atras spre El.”

Fraţilor, aţi văzut cu toţii nuferii aceia frumoşi din mijlocul lacului. Cât de mult le-am dorit, şi cât ne-am străduit să obţinem acele flori. Nu conta cât de multă spumă murdară, câte resturi şi câtă murdărie era în jurul lor, dorinţa de a pune mâna pe flori rămânea la fel de mare. Este uimitor cum poate să rămână nufărul atât de frumos şi de alb, în mijlocul atâtor murdării! Pentru că are o tulpină ce coboară până la nisipul auriu de pe fundul apei, din care îşi trage cele mai curate substanţe care hrănesc nufărul până când se dezvoltă floarea minunată pe care o văd ochii noştri.

Este aceasta o lecţie pentru noi? Ar trebui să fie. Aceasta ne învaţă că deşi nelegiuirea este peste tot în jurul nostru, noi nu trebuie să ne atingem de ea. Nu vorbiţi despre nelegiuirea şi răutatea care există în lume ci, înălţaţi-vă minţile şi vorbiţi despre Mântuitorul vostru. La vederea nelegiuirii care abundă în jurul nostru, suntem tot mai fericiţi pentru că El este Mântuitorul nostru, iar noi suntem copiii Săi. Să privim la nelegiuirea din jur, stăruind asupra părţii întunecate? Făcând aşa, nu o puteţi vindeca. De aceea, vorbiţi despre ceva mai înalt, mai bun şi mai nobil. Vorbiţi despre lucrurile care lasă o impresie bună asupra minţii, care ridică orice suflet din nelegiuire şi îl aşează în lumina de dincolo.

Dacă ne închidem într-o pivniţă, stăm acolo şi privim în jur la toate colţurile întunecoase, putem vorbi despre întuneric şi putem spune neîncetat: „o, este atât de întuneric aici!”. Dar, dacă vorbim tot aşa, se va face mai multă lumină? Nu. Ce trebuie să facem, atunci? Să ieşim afară. Să ieşim şi să mergem în camera de sus în care străluceşte lumina de la faţa lui Dumnezeu.

Ştim că trupurile noastre sunt alcătuite din hrana pe care o asimilăm. La fel este şi cu mintea. Dacă mintea noastră se hrăneşte cu aspectele dezagreabile ale vieţii, aceasta nu ne va da nici un pic de speranţă. Trebuie să păstrăm în minte scenele plăcute ale cerului. Pavel spune: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă”. 2Cor. 4:17. [76]

Când eram în Elveţia am primit multe scrisori de la o soră pe care o iubesc şi o stimez mult. În fiecare scrisoare apăreau tablouri dintre cele mai întunecate. Ea părea să stăruie asupra oricărui lucru care stârneşte dezaprobarea. De îndată ce am primit aceste scrisori,      m-am rugat Domnului să o ajute şi să-i întoarcă mintea de pe canalul pe care era fixată. În noaptea aceea am avut un vis care mi-a fost prezentat de trei ori. Mă plimbam printr-o grădină frumoasă, iar sora Marta --- era alături de mine. Imediat ce a intrat în grădină, am spus „Marta, vezi ce grădină frumoasă? Uite, ce de crini, trandafiri şi garoafe!” „Da”, a spus când le-a văzut, şi a zâmbit. Apoi m-am uitat să văd unde era. Eu privisem la crini, la trandafiri şi la garoafe şi o pierdusem din vedere. Ea era într-o altă parte a grădinii şi a prins în mână un ciulin. Apoi şi-a înţepat mâinile în nişte tufe de mărăcini. Mi-a spus că aceştia îi rănesc mâinile, şi m-a întrebat „de ce ţin toţi ciulinii aceştia şi spinii în grădină? De ce-i lasă să crească aici?”

După aceea a apărut în faţa noastră un om înalt, plin de demnitate, care a spus: „adunaţi trandafirii, crinii şi garoafele; nu luaţi în seamă mărăcinii şi nu-i atingeţi.” Atunci m-am trezit, iar când am adormit, am visat din nou acelaşi lucru. De trei ori am visat acelaşi vis, apoi  m-am trezit – pentru că nu am mai putut să dorm – şi am scris sorei Marta visul pe care l-am avut.

Vă spun că Dumnezeu nu vrea să strângem în minte fiecare lucru care trebuie să fie dezaprobat. El vrea să priviţi lucrările lui minunate şi puritatea Lui. El vrea să aveţi o înţelegere a iubirii Lui fără asemănare şi a puterii Lui, să vedeţi în frumuseţile naturii pe Dumnezeul naturii. Eu spun că visul acesta reprezintă şi cazul vostru. Voi stăruiţi prea mult asupra părţii întunecate. Voi vorbiţi despre lucrurile care nu dau nici o lumină şi nu produc nici o bucurie în viaţă. Trebuie să vă întoarceţi mintea de la aceste lucruri, către Dumnezeu. Sunt destui trandafiri, garoafe şi crini în grădina iubirii lui Dumnezeu, aşa că nu e nevoie să priviţi la spini, la ciulini şi la mărăcini. Eu nu îi văzusem deloc pe aceştia, fiindcă mă desfătam privind florile şi toate frumuseţile din grădină.

De aceasta avem nevoie, fraţilor. Avem nevoie ca mintea noastră să se ocupe cu lucruri încurajatoare. Avem nevoie ca mintea noastră să se ocupe cu ţara cea nouă în care vom intra. Cetăţenia noastră nu este din lumea aceasta, ci este de sus. Ar trebuie să ne gândim ce fel de caractere ar trebui să avem ca să putem deveni locuitori ai acelei lumi mai bune, şi împreună cetăţeni cu sfinţii lui Dumnezeu din cer.

Sora Marta a primit sfatul, iar sufletul i-a fost înălţat deasupra descurajării. Nu vreau ca Satana  să reuşească să-şi arunce umbrele lui întunecoase, în drumul vostru. Dorinţa mea este să ieşiţi din această umbră. Omul Calvarului îşi va trimite lumina iubirii Lui pe calea voastră, şi va risipi întunericul. El poate face aceasta, şi o va face, întrucât El este Domn peste toate. Cineva Îşi răspândeşte lumina în jurul vostru; este Isus Hristos.[77]

Îmi aduc aminte când sora mea Sarah, care acum se odihneşte în mormânt, cea care m-a însoţit în primele mele călătorii, a fost descurajată. Ea mi-a spus: „am avut un vis ciudat noaptea trecută. Am visat că cineva a deschis uşa, iar mie îmi era frică de el. Şi cum priveam într-una la el, creştea tot mai mare până când a umplut tot spaţiul dintre podea şi tavan, iar eu eram din ce în ce mai înfricoşată. Apoi m-am gândit că eu Îl am pe Isus, şi am zis: „Îl am pe Isus, nu mi-e frică de tine”. Atunci a început să se micşoreze şi s-a făcut tot mai mic până când abia l-am mai văzut, şi a ieşit pe uşă afară.”

Aceasta a fost o lecţie pentru ea, pentru că mi-a spus: „Ellen, noi vorbim despre puterea diavolului mai mult decât avem dreptul să o facem. Aceasta îi face plăcere, iar maiestatea lui satanică este onorată. El se simte flatat, şi noi îi acordăm onoare când facem aşa. Dar”, a spus ea, „eu voi vorbi despre Isus, despre iubirea Lui şi voi vesti puterea Lui”. Aşa a fost scos sufletul ei din întuneric şi descurajare, la lumină, şi ea a dat o mărturie puternică în favoarea lui Dumnezeu şi a cerului.

Cred că mărturia noastră va fi mult mai bună dacă vorbim mai mult despre Isus şi despre iubirea Lui, şi dacă nu mai dăm atâta atenţie diavolului. De ce să nu facem aşa? De ce să nu lăsăm ca lumina lui Isus să strălucească în inimile noastre?

Îmi aduc aminte că atunci când eram în Oakland, o soră avea o mare supărare. Ea a spus: „Mama mea mă necăjeşte. Tata este un om bun, dar mama nu vede decât cuplurile tinere în care soţul este infidel, încât pare să creadă că şi soţul ei, şi orice alt bărbat sunt la fel. Nu ştiu ce va face ea, sau la ce-l va împinge pe el să facă. Ea crede că îi este necredincios şi vorbeşte despre asta şi numai despre asta până când îşi varsă toată mizeria peste noi, ca şi cum ea ar fi cea înşelată, când de fapt nici nu este vorba de aşa ceva.”

Nu este aceeaşi situaţia multora dintre noi? Nu ne oprim noi asupra fleacurilor şi nu vorbim despre ele până când gândurile noastre devin ca ele? Noi îi putem conduce pe copiii noştri să facă lucruri rele, acuzându-i cu rele de care nu sunt vinovaţi. În timp ce trebuie să rostim mustrarea şi îndemnul cu toată dragostea, nu trebuie ca de asemenea să-L înălţăm pe Isus şi să vorbim despre iubirea Lui?

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” Este planul lui Satana să prindem toate lucrurile dezagreabile, în loc ca minţile noastre să cugete asupra lui Dumnezeu şi a iubirii Lui. Satana vrea să ne ţinem mintea ocupată cu lucrurile de un caracter revoltător care nu pot să ne dea pace, bucurie şi armonie în viaţă, ci doar descurajare – şi astfel să nu Îl reprezentăm pe Isus

Când a plecat, Isus ne-a încredinţat lucrarea Lui, şi a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Noi nu suntem lăsaţi singuri în mâinile diavolului. Credeţi că[78] Tatăl nostru ceresc ne va lăsa să ducem singuri lucrarea de răscumpărare şi de ridicare a omenirii căzute? Credeţi că ne va lăsa fără ajutor şi fără sprijin într-o lume inundată de rău, după ce a suferit agonia crucii? Credeţi că ne va lăsa acum? Nu! Mântuitorul a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. El a mai spus „Mă duc şi Mă voi întoarce”. „Orice veţi cere în Numele Meu, voi face”. Cu condiţia să păzim poruncile Lui. Nu este această o făgăduinţă binecuvântată? De ce nu vorbim mai mult despre ea, de ce nu-L lăudăm pe Dumnezeu pentru ea? Sunt atâtea făgăduinţe preţioase în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru noi. De ce nu le primim?

Aş vrea să vă citesc ceva despre iubirea lui Dumnezeu, şi despre ce ar trebui să facem ca să avem bucurie în inimile noastre. Pavel spune: „De aceea şi noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească.” Nu să gustăm, ci să ne umplem. „pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie.”

Dacă ne dăm seama de bunătatea lui Dumnezeu descoperită în trimiterea Fiului Său ca să moară pentru omul păcătos, dacă ţesem aceasta în experienţa noastră şi o consolidăm în minte, vom avea o astfel de iubire pentru cei pentru care a murit Hristos încât nu vom mai avea nici o dorinţă de a fi deasupra lor. Satana este cel ce face deosebiri între oameni. Cât timp ne închinăm lui Dumnezeu, nu va mai fi nici ură, nici invidie, nici bănuială rea. Fraţilor nu mai avem timp pentru aşa ceva. Nu putem să ne mai gândim la ele. Este altceva în faţa noastră. Este greutatea veşnică de slavă, planul de mântuire. Ar trebui să ne fie foarte clar în minte acest plan,  de la început la sfârşit, ca să-l putem prezenta lumii în mod corect.

Care este lucrarea noastră? Noi trebuie să preluăm lucrarea de acolo de unde a lăsat-o El. Care a fost lucrarea lui? Să ni-l descopere pe Tatăl. Care este lucrarea noastră? Să-L descoperim pe Hristos lumii. Cum putem face aceasta? Vorbind despre diavolul? Avem de făcut o lucrare mai bună. Este nevoie să vorbim despre Mântuitorul răstignit şi înviat. Ce teribil va fi pentru fiecare dintre noi ca, după ce am mărturisit că suntem urmaşi ai lui Hristos, să ne facem treaba de mântuială, şi El să ne găsească cu caractere murdare şi mânjite. Ce responsabilitate înfricoşătoare este peste noi! Cum poate să fie descoperit Isus lumii, dacă nu prin cei care se ţin de meritele Lui, care cred în Isus Hristos, spre salvarea sufletelor lor? El mă face curat. El mă curăţă de întinarea păcatului. Spuneţi ca să se audă, ce a făcut Hristos pentru mine. Este libertate pentru copiii lui Dumnezeu. Există un loc larg, unde să-mi pun piciorul şi, putem să avem plinătatea iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că Hristos a murit pentru mine şi pentru că [79] am fost trecută printr-o încercare grea, printr-o boală şi suferinţă teribilă a minţii. Era ca şi cum inamicul ar fi aruncat un nor de întuneric între mine şi Mântuitorul meu, iar timp de doisprezece zile nu m-am putut gândi la altceva decât la suferinţele mele. Când am plecat la Oakland, inima îmi era atât de slabă şi lipsită de putere, încât parcă aveam o piatră atârnată de ea. Nu aveam nici un pic de bucurie, nu puteam simţi nici un sentiment de fericire. Dar, trebuia să cred că cerul s-a închis pentru mine? Nu. Trebuia să iau Biblia. Am luat Biblia şi am umblat prin credinţă, iar întunericul s-a îndepărtat de la mine.

Când m-am trezit, noaptea, am început să mă rog. Acum trei săptămâni m-am trezit şi am spus, „Doamne, ai milă de mine”. Abia am rostit aceste cuvinte, când o voce parcă mi-a spus, „Sunt chiar lângă tine, nu te-am părăsit”. Aceasta a însemnat totul pentru mine, şi poate fi la fel pentru voi. Isus spune, „Sunt chiar lângă tine, rămân cu tine, nu eşti singur”. Aceasta este bucuria pe care am experimentat-o, şi a fost mai preţioasă pentru mine decât munţi întregi de aur. Am învăţat să mă încred în Mântuitorul meu, şi vreau să vă spun că am un Mântuitor şi că El trăieşte. Iar pentru că El trăieşte, voi trăi şi eu.

Vieţile noastre sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, iar când se va arăta Hristos viaţa noastră, atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă. Nu aveţi de ce să fiţi descurajaţi. Hristos a venit să salveze poporul Său din păcatele lor. Diavolul va veni la voi şi vă va spune că sunteţi păcătoşi şi că nu puteţi fi salvaţi. Dar Hristos spune că El a venit ca să-i salveze pe păcătoşi, şi cu aceasta puteţi să vă împotriviţi întotdeauna diavolului. Hristos poate să-ţi ierte păcatele. El spune „veniţi să ne judecăm … de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada, de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna”.

Aş vrea să păstraţi făgăduinţele lui Dumnezeu şi să le atârnaţi peste tot în cămăruţa memoriei voastre. Ce vreţi mai mult decât o promisiune? Suntem asiguraţi că o mamă poate să-şi uite copilul pe care-l alăptează, dar El nu ne va uita. Aş vrea să aveţi în minte tablourile vii ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, şi să le priviţi tot timpul. Atunci inimile vă vor fi umplute cu harul Său, atunci veţi putea să-L înălţaţi pe Isus şi să-L încoronaţi ca Domn peste toate. Este privilegiul vostru.

Aş vrea să citim Coloseni 1:12: „mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Este ceva ce merită răbdarea şi îndelunga răbdare. „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului”. Trebuie să vorbim despre eliberare, nu despre robie; ar trebui să fim plini de bucurie, nu doborâţi la pământ. „Şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui.” De ce nu ne purtăm ca supuşi ai împărăţiei Lui? Fie ca dragostea lui Isus să ardă pe altarul inimii noastre, iubiţi-L pe Hristos ca pe Mântuitorul vostru şi pe fraţii voştri ca pe voi înşivă.

„În care avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Este nevoie să ne purtăm ca indivizi răscumpăraţi [80] prin sângele lui Hristos. Avem motive de bucurie în sângele lui Hristos şi în iertarea păcatelor. Aceasta trebuie să facem şi, Domnul să ne ajute să ne desprindem mintea de tablourile întunecate şi să ne gândim la lucrurile care ne dau lumină.

Să mai citim un verset. Fil. 4:6: „Nu vă îngrijoraţi de nimic”. Ce înseamnă aceasta? Nu trece podul înainte să ajungi la el. Nu-ţi crea un timp de strâmtorare înainte ca acesta să vină. Va veni curând şi timpul acesta. Noi trebuie să ne gândim la ziua de azi şi, dacă ne îndeplinim datoriile pentru azi, vom fi gata şi pentru cele de mâine. „Ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” Mulţumirile trebuie să însoţească cererile. „Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Isus Hristos”. Aşadar, nu suntem lăsaţi în mâinile diavolului. Avem un Tată ceresc iubitor, care L-a dat pe Fiul Său să ne poarte nelegiuirea.

Ce urmează? „Încolo, fraţilor”. Scrie pentru fiecare dintre voi. Este nevoia timpului nostru. „Încolo, fraţilor, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi” (KJV). Vom face aşa? Vom schimba foaia în experienţa noastră religioasă? Ne vom educa mintea ca să nu mai stăruie asupra lucrurilor dezagreabile? Ne vom mai gândi la lucrurile care nu ne dau nici o putere? Sau vom lăsa mintea să se gândească la lucrurile care ne creează sentimente mai bune faţă de fraţii noştri, şi care ne înalţă sufletele la Dumnezeu? Avem nevoie de multe lucruri care să ne fie aduse în viaţă şi în caracter. Domnul să ne ajute să primim aceste lucruri în inimă şi să ne gândim la ele, pentru ca minţile să ne fie ridicate deasupra lucrurilor pământeşti.

Am văzut lucrarea harului lui Dumnezeu de când ne-am întâlnit ultima dată. De primăvara trecută am vizitat Lemoore, Fresno şi Selma. Am participat la adunarea de tabără din Selma. În timpul şederii mele acolo, mi-a fost prezentat un om înalt – avea aproape şase picioare ca înălţime – bine proporţionat. Când mi-a strâns mâna, a părut foarte afectat şi a zis: „Mă bucur să vă întâlnesc şi sunt fericit să putem vorbi”. După ce am intrat în cort, un frate mi-a spus, „omul acesta are o istorie”. A continuat şi mi-a povestit cum cu un an înainte se convertise. Cândva el păzise sabatul dar, decăzuse şi susţinea că nu fusese niciodată convertit. După ce a renunţat la adevăr a intrat în tovărăşia unor oameni răi, iar Satana l-a luat complet în stăpânire. Încă doi sau trei erau tovarăşii lui de rele – oameni care pentru nimic în lume nu ar fi vrut să se afle că făceau asemenea lucruri. Ei furau şi făceau tot felul de rele.

El nu era un om imoral; avea o soţie pe care o respecta. Ea era o păzitoare a Sabatului, iar el nu ar fi permis să fie spus vreun cuvânt [81] împotriva ei. Aceasta era starea lui; o iubea dar nu destul ca să se oprească din calea lui cea rea. Nu-l interesa prada obţinută din jafuri, ci o făcea din plăcere, ca să se distreze. Apoi, fr. (E.P.) Daniels a ţinut o serie de predici, şi vorbea despre mărturisire. Ceea ce a spus părea să ia în stăpânire mintea omului, şi nu s-a mai putut împotrivi. S-a făcut alb la faţă şi a ieşit din cort. Dar nu a putut rămâne afară. A ieşit şi s-a întors. De trei ori a ieşit afară şi de trei ori s-a întors. Arăta de parcă era gata să leşine.

După ce s-a terminat adunarea, a spus, „D-le, trebuie să vă vorbesc”. I-a povestit fratelui Daniels situaţia lui şi l-a întrebat, „mai este speranţă pentru mine? Sunt un om pierdut. Sunt stricat. Sunt păcătos. Vreţi să vă rugaţi pentru mine? Nu îndrăznesc să părăsesc locul acesta şi să merg acasă de teamă că Dumnezeu mă va nimici în păcatele mele.” I-a spus că nu a putut să mai stea în cort şi că a tot ieşit afară dar, nu a îndrăznit să rămână afară de teamă ca nu cumva puterea diavolului să-l prindă  şi s-o termine cu el.

S-au rugat pentru el, iar omul s-a convertit chiar acolo. Privirea lui sfidătoare a dispărut, iar înfăţişarea i s-a schimbat complet. „Acum”, a spus el „am de făcut ceva. Am furat treizeci şi una de oi de la un om din Selma, trebuie să mă duc să-i mărturisesc.” Fratelui Daniels i-a fost teamă că dacă se va afla, îl vor închide, dar el a spus că preferă să stea în închisoare decât să nu fie sigur că Isus i-a iertat păcatele. Aşa că a luat cu el pe un tânăr care-l însoţise în tâlhărie, şi s-a dus  să-l vadă pe omul cu pricina. L-a întâlnit pe drum şi l-a oprit. Omul a început să tremure ca o frunză. Era necredincios. Dar el a îngenuncheat acolo în drum înaintea lui şi i-a cerut iertare. Celălalt l-a întrebat: „De unde ai auzit aceste lucruri? Ce te-a adus în starea aceasta? Nu am ştiut că există o astfel de religie”. I-au spus că participaseră la o adunare de tabără şi că au auzit ce se predicase acolo. „Voi merge şi eu la adunarea aceea”, a spus el.

Cei doi au mărturisit că au aprins case şi hambare. S-au dus înaintea judecătorilor şi au mărturisit acolo că furaseră din cutare şi cutare loc. Gândiţi-vă că s-au dus înaintea autorităţilor şi au mărturisit. Ei au spus: „Ne predăm. Faceţi cu noi ce veţi crede.” Cazul lor a fost discutat în instanţă, şi s-au ţinut consfătuiri pe această temă. Cineva a sugerat că ar fi bine să-i pună la opreală. Judecătorul s-a uitat la el şi a zis, „Cum să-l pui la opreală? Cum să opreşti un om pe care l-a oprit Dumnezeu? Vrei să ţii în stăpânire un om pe care Dumnezeu îl ţine în stăpânire? Pe care îl ţine în stăpânire puterea iertătoare a lui Dumnezeu? Vrei să faci aşa ceva? Nu, mai bine mi-aş tăia mâna din umăr.” Toţi cei de faţă au fost impresionaţi şi au plâns ca nişte copii.

Vestea despre această întâmplare s-a răspândit peste tot. Oamenii au înţeles că în adevăr există o putere pe care nu o mai găseşti nicăieri altundeva, o putere care arată că Isus este viu. Am văzut puterea harului Său manifestată în mod remarcabil, în multe cazuri.[82]

Ori de câte ori vedeţi ceva încurajator, scrieţi pe hârtie şi vorbiţi despre aceasta. De ce să vorbiţi despre puterea cea mare a lui Satana şi despre lucrările lui, fără să amintiţi nimic despre maiestatea, bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, care cad peste noi neobservate? Prindeţi-le pe acestea, fraţilor, cu mâini consacrate luaţi-le pentru voi. Înălţaţi-le înaintea lumii, vorbiţi despre iubirea lui Dumnezeu şi stăruiţi asupra ei. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru ea. Deschideţi uşile inimii voastre şi exprimaţi-vă mulţumirea şi iubirea. Îndepărtaţi gunoiul pe care Satana l-a îngrămădit la uşa inimii voastre, şi lăsaţi-l pe Isus să intre. Vorbiţi despre bunătatea şi despre puterea Lui.

Ştiţi care a fost situaţia lui Moise. El a simţit că trebuie să primească răspuns la rugăciune. Şi-a înţeles responsabilitatea pe care o avea pentru a scoate poporul din Egipt, dar nu s-a dus să caute tot ce era bun de criticat, stăruind asupra acelor lucruri. A ştiut că erau un popor cu gâtul înţepenit, de aceea s-a rugat, „Doamne, trebuie să mergi cu mine”, iar Domnul i-a răspuns, „Prezenţa Mea va fi cu tine”. Vă aduceţi aminte că Moise s-a dus în pustie unde a rămas patruzeci de ani, timp în care eu-l lui a fost îndepărtat, ceea ce a făcut loc lui Dumnezeu, ca prezenţa lui Dumnezeu să meargă cu el.

El a crezut că dacă va avea prezenţa slavei lui Dumnezeu, aceasta îl va ajuta să ducă la îndeplinire lucrarea. De aceea a spus, „arată-mi slava Ta”. Moise a fost omul credinţei, şi Dumnezeu nu l-a mustrat. Nu a spus că aşa ceva este încumetare ci, l-a luat pe omul credinţei şi l-a aşezat în crăpătura stâncii, Şi-a pus mâna peste stâncă şi i-a arătat toată slava pe care putea să o suporte. A făcut să treacă pe dinaintea lui bunătatea Sa şi i-a arătat bunătatea, îndurarea şi iubirea Lui. Dacă vrem ca slava lui Dumnezeu să treacă pe dinaintea noastră, dacă vrem să avem camera memoriei plină de făgăduinţele iubirii şi ale îndurării, avem nevoie să vorbim despre slava Lui şi să povestim despre puterea Lui. Iar dacă vom avea zile întunecoase şi mizerabile, putem privi făgăduinţele din memorie şi mintea ne va fi scoasă din descurajare. I-ar face plăcere diavolului să ne gândim la sâcâielile lui, dar noi avem nevoie să vorbim despre Isus , despre iubirea şi despre puterea Lui, pentru că nu avem altceva mai bun despre care să vorbim.

Fraţilor şi surorilor, aveţi nădejde în Domnul. Recunoştinţa să pătrundă în inimile noastre şi, chiar dacă avem de dat mărturii clare pentru despărţirea de păcat şi de nelegiuire, nu trebuie să întindem coarda la nesfârşit. Noi trebuie să ridicăm sufletele căzute. Noi vrem ca ele să prindă iubirea lui Dumnezeu şi să ştie că El îşi aşează sub ei braţele Lui veşnice. Avem nevoie să privim în sus. Nu jos, ci sus, în sus, înălţându-ne sufletul din ce în ce mai sus. Eu doresc aceste binecuvântări şi nu voi fi satisfăcută până când nu voi fi umplută cu toată plinătatea lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai de preţ decât aceasta.

Nevoia noastră este să fim în poziţia în care să putem desăvârşi un caracter creştin şi să-L reprezentăm pe Isus în lume. Hristos a fost trimis ca Model al nostru. Să nu dăm noi pe faţă că avem iubirea şi bunătatea Lui, şi tot farmecul Său? Iubirea lui Isus va lua în stăpânire [83] caracterele şi vieţile noastre, iar comportarea noastră va fi sfântă, în timp ce mintea noastră se va ocupa cu lucrurile cereşti.

Cred că Isus este interesat de toţi cei prezenţi. El este prezent aici, astăzi. „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, voi fi şi Eu în mijlocul lor”. El este cu voi, ca să binecuvânteze. Avem nevoie de binecuvântare şi, de ce să nu o avem? Va trebui să stăm faţă în faţă cu întunecimea morală din lumea aceasta, şi trebuie să o facem aşa cum a făcut Hristos. Noi trebuie să-L descoperim pe Hristos tuturor celor din jurul nostru. Când facem această lucrare, rămânem în Hristos şi Hristos rămâne în noi, nu doar atunci când vorbim despre El, ci tot timpul, ca să ne ajute în orice situaţie, să facă puterile întunericului să dea înapoi.

„Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia”. El nu este duşmanul vostru. Este cel mai bun Prieten al vostru şi, dorinţa Lui este să arătăm lumii că avem un Dumnezeu. El vrea să dăm pe faţă că Îl avem pe Isus cu noi, şi că El este mai puternic decât omul puternic, înarmat. De aceea, să ne înălţăm minţile şi conversaţia, şi să căutăm cerul şi lucrurile cereşti. Când suntem în această poziţie, Dumnezeu ne ajută să nu mai căutăm lucrurile pământeşti şi, să fim încântaţi de lucrurile cerului. Avem nevoie să vedem „ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”

Privesc peste această adunare, şi vă văd ca nişte oameni descurajaţi, ca nişte oameni care se luptă cu puterile întunericului. Dar, curaj, fraţilor! Este nădejde! „Ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.”

Oh, Îl iubesc, Îl iubesc, căci El este iubirea mea. Văd în El un farmec inegalabil şi, oh, cât de mult doresc să intrăm pe porţi în cetate! Atunci fiecare coroană, de pe fiecare cap, va fi luată şi depusă la picioarele lui Isus, binecuvântatul nostru Răscumpărător. El a răscumpărat totul pentru mine, a răscumpărat totul pentru voi şi, cu toţii Îl vom recunoaşte ca Domn al tuturor lucrurilor. Ne vom arunca toată slava la picioarele Lui şi Îl vom încorona ca Domn peste toate. Vom striga „Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte”. Aş vrea să învăţăm să-L lăudăm mai mult. „Cel care aduce laude, Îl slăveşte” pe Dumnezeu. Aş vrea să vorbiţi despre aceasta. Aş vrea să vă educaţi inimile şi buzele ca să-I aduceţi laude, ca să vorbiţi despre puterea şi despre slava Lui. Aş vrea să povestiţi despre puterea Lui. Când faceţi aşa, Îl înălţaţi pe Mântuitorul vostru, şi când înălţaţi steagul acesta spre duşman, va fugi de la voi. Să ne ajute Dumnezeu să-L lăudăm mai mult şi să fim găsiţi fără greşeală. – Manuscris 7, 1888. [84]