Manuscrisul 8a, 1888 - Cuvântare pentru predicatori

Manuscrisul 8a, 1888 - Cuvântare pentru predicatori

Manuscrisul 8a, 1888

 

CUVÂNTARE PENTRU PREDICATORI

 

Discurs ţinut la Minnepolis, Minnesota,
21 octombrie 1888

 

„EU SUNT  adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multã roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu Sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.  Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afarã, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.  Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.” (Ioan 15: 1-8)

Fraţilor, aş vrea să vă pun o întrebare. Cum putem să venim înaintea lui Dumnezeu, cu deplina asigurare a credinţei, dacă nu avem nici o roadă care să mărturisească despre schimbarea făcută în noi prin harul lui Dumnezeu, nici o roadă care să dovedească faptul că suntem în relaţie cu Hristos? Cum putem să ne apropiem de Dumnezeu în credinţă, şi cum putem să rămânem în Hristos şi El în noi, dacă din faptele noastre se vede că nu avem roade?

Care este roada pe care ar trebui să o aducem? Roada unor cuvinte şi fapte amabile. În Cuvântul lui Dumnezeu ni se spune care sunt faptele trupeşti, şi care sunt roadele Duhului. „şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” Nu este destul de clar? Nici unul dintre noi nu ar trebui să fie în nesiguranţă. „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.” (Galateni 5:19-26)

Ca să putem avea adevăratul discernământ spiritual, ca să putem fi [132] conştienţi de slăbiciunea şi de deficienţa noastră, şi de lipsa noastră de asemănare cu Hristos, avem nevoie de o legătură strânsă cu Dumnezeu. Atunci vom avea o părere umilă despre noi înşine. Vom fi blânzi şi smeriţi cu inima, şi vom umbla cu grijă şi cu rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Nu ne vom mai lăuda.

În fiecare generaţie lucrarea evangheliei a tins spre acelaşi rezultat. Dar în cuvântul lui Dumnezeu nu sunt descoperite în mod amănunţit fiecare element, în detaliu. Dumnezeu doreşte să ne folosim raţiunea şi experienţa şi, cu ajutorul lor să adoptăm metode şi planuri care, având în vedere circumstanţele actuale, vor fi spre beneficiul bisericii, al şcolilor şi al altor instituţii care au fost înfiinţate. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Dacă sunt întreţinute opinii greşite, cercetaţi Scripturile, cu inimi umilite înaintea lui Dumnezeu. Rugaţi-vă Domnului, crezând că El ascultă şi că răsplăteşte pe cei ce Îl caută cu sârguinţă. Dacă am crede, am primi ajutorul de care avem nevoie.

Solia care ne spune „Duceţi-vă”, încă mai trebuie să fie ascultată şi urmată. Circumstanţele schimbătoare, existente în lumea noastră, ne provoacă la eforturi pe măsura schimbărilor ce se produc. Domnul are nevoie de bărbaţi cu vederi spirituale clare şi ascuţite, oameni conduşi de Duhul Sfânt, care se hrănesc cu mană proaspătă din cer. În minţile unor astfel de oameni, Dumnezeu Îşi trimite lumina, descoperindu-le mai mult ca oricând, cărarea cea sigură. Duhul Sfânt lucrează asupra inimii şi a minţii. A sosit timpul când sulul cărţii să fie desfăşurat înaintea lumii, de către solii aleşi ai lui Dumnezeu. Instructorii din şcolile noastre nu trebuie să fie împiedicaţi, spunându-li-se că trebuie să înveţe pe alţii doar ceea ce  s-a învăţat până acum. Daţi la o parte aceste restricţii. Există un Dumnezeu care dă solia pe care poporul Său trebuie să o rostească. Nici un lucrător să nu se simtă legat sau obligat prin măsurile luate de oameni. Evanghelia trebuie să se împlinească, în acord cu soliile pe care le trimite Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu dă slujitorilor Săi să rostească astăzi, poate că nu a fost adevăr prezent acum douăzeci de ani, dar este solia lui Dumnezeu pentru timpul de faţă.

„Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede [133] înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun” – în ochii lui proprii- „ca să ajungă înţelept”. Avem nevoie aici, de o experienţă de felul acesta, chiar în dreptul celor ce au fost aleşi să vorbească. „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”.  Şi iarăşi „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi. Ştie că sunt deşarte.” Nimeni să nu se fălească, dar, cu oameni.” (1Cor. 3:18-21). Vă îndemn să vă gândiţi la aceste lucruri. „Aşa vorbeşte Domnul: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu Sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” (Ieremia 9:23-34)

Fie ca bărbaţii şi femeile, care sunt cu adevărat convertiţi, să se ofere pe ei înşişi cu toată umilinţa, în slujirea lui Dumnezeu, căci cu adevărat El are nevoie de ei. Mai întâi de toate ei trebuie să fie curăţiţi de orice egoism. Astfel vor fi vase curate, pentru slavă. Ei vor reflecta razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii peste toţi cei cu care vin în contact. Fiind părtaşi de natură divină, vor fi o mireasmă de viaţă spre viaţă. Nu vor vorbi despre greşelile altora ci vor repeta cuvintele înţelepciunii divine, cuvintele care i-au pătruns şi le-au luminat inimile. Aceştia vor fi bărbaţi cărora le va fi teamă să vorbească despre solii lui Dumnezeu şi să-i trateze cu uşurinţă, ci vor fi oameni care se vor ruga.

„Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Ioan declară: „ Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii … deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1Ioan 1:1,3)

Pe măsură ce Ioan a studiat din Cuvânt viaţa lui Isus, a privit ca într-o oglindă slava Domnului şi a fost schimbat în acelaşi chip,[134] din slavă în slavă, din caracter în caracter, până când a ajuns să fie ca Cel pe care îl adora. El a copiat viaţa Celui în care îşi găsea plăcerea.   L-a cunoscut pe Mântuitorul, în experienţa sa. Lecţiile Învăţătorului, erau gravate pe sufletul lui. Când a dat mărturie despre harul Mântuitorului, simplitatea limbajului său vorbea despre iubirea care i-a pătruns întreaga fiinţă. El nu a avut nici o îndoială şi nici o suspiciune. El nu a intrat în nici o controversă şi în nici o dispută obositoare.

Mărturisind pentru Hristos, a declarat ceea ce cunoştea, ceea ce văzuse şi ceea ce auzise. Nu a dat glas nici unei presupuneri, nici unor bănuieli în tot ceea ce a spus. Când Isus a fost insultat, când a fost dispreţuit, Ioan a simţit dispreţul până în străfundul fiinţei lui, ceea ce l-a făcut să izbucnească în indignare, indignare ce nu era altceva decât o manifestare a iubirii lui pentru Isus. Hristos se umilise pe Sine. El luase natura umană şi, numai puţini puteau să-L vadă aşa cum L-a văzut Ioan. Dar Ioan a avut o experienţă înaintată: întunericul a fost dat la o parte. Adevărata lumină strălucea peste el şi, în epistolele lui el condamnă în mod serios păcatul, arătându-L pe Isus ca fiind Cel ce ne poate curăţa de orice nelegiuire.

Dragostea profundă pentru Hristos l-a condus pe Ioan să dorească întotdeauna să fie alături de Isus, şi această poziţie i-a fost acordată. Isus îi iubeşte pe cei ce îl reprezintă pe Tatăl, iar Ioan putea să vorbească despre această iubire aşa cum nu putea să o facă nici unul dintre ceilalţi ucenici. El descoperă semenilor săi ceea ce a ştiut din experienţă că trebuie să descopere, reprezentând în caracterul lui, caracterul lui Hristos. Slava Domnului era exprimată pe faţa lui. Frumuseţea sfinţeniei care îl transformase, strălucea din înfăţişarea lui, în raze asemenea lui Hristos.

Cei care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu, trebuie să manifeste o bunătate iubitoare a inimii, judecată şi neprihănire faţă de toţi cei cu care vin în contact. Pentru că acestea sunt lucrările lui Dumnezeu. De nimic nu are Hristos mai multă nevoie decât de agenţi care să simtă nevoia de a-L reprezenta pe El. Vorbirea de rău şi cugetarea la rău, sunt ruinătoare pentru suflet. Aşa ceva este la ordinea zilei în cadrul acestei conferinţe. De nimic nu duce lipsă biserica mai mult decât de manifestarea unei iubiri asemenea iubirii lui Hristos. În măsura în care membrii bisericii se unesc împreună în asocieri sfinte, cooperând cu Hristos, El trăieşte şi lucrează în ei. Ochii noştri au nevoie să fie unşi cu alifia cerească, pentru a putea să vedem cum suntem şi cum ar trebui să fim, să vedem că există în Hristos suficientă putere ca să ne facă în stare să ajungem la standardul înalt al desăvârşirii creştine.

Trebuie să-l păstrăm pe Isus, modelul nostru, înaintea ochilor. Acesta este, şi va fi întotdeauna, adevăr prezent. Privind la Isus şi apreciind virtuţile caracterului Său, Ioan a devenit una în spirit cu Învăţătorul Său. Cu ochii spirituali a văzut slava lui Hristos, o slavă ca a Singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr; şi a fost schimbat din slavă în slavă, după asemănarea Lui. Lui i-a fost încredinţată lucrarea de a vorbi despre iubirea Mântuitorului, iubire pe care copiii Săi trebuie să o manifeste unul faţă de altul. El scrie că, vestirea pe care aţi auzit-o de la început, [135] este aceasta: sã ne iubim unii pe alţii; … Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi, deci, trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?  Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. … Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. … Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.”

Cu toate că Ioan stăruie atât de mult asupra iubirii, el nu dă mâna cu păcatul. Ascultaţi cuvintele lui referitoare la cel ce a căzut de la credinţă, care a avut cunoştinţa adevărului dar  s-a îndepărtat de credinţă, dând ascultare spiritelor seducătoare. „Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele.” (2Ioan 9-11). Să ne gândim la aceste lucruri.

Ioan mai scrie că „cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el … Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”.

Domnul are cuvinte clare pentru cei care, ca şi Fariseii, se laudă cu evlavia lor în timp ce inimile le sunt lipsite de iubirea lui Dumnezeu. Fariseii au refuzat să-L cunoască pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos pe care L-a trimis El. Nu suntem noi în pericolul de a face aceleaşi greşeli pe care le-au făcut cărturarii şi Fariseii?

Dar, dacă trebuie să fie rostită mustrarea, trebuie să fie rostită în acord cu îndrumările lui Hristos. Apostolul scrie: „fraţilor, dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” (Gal. 6:1). Lucrarea aceasta nu este încredinţată numai slujbaşilor, ci fiecărui membru al bisericii. Ea trebuie să fie îndeplinită atât în familie cât şi în biserică. Iubirea şi unitatea se întăresc prin practicare. Nu vă pierdeţi răbdarea cu greşelile şi cu slăbiciunile fraţilor voştri. La fel de bine  aţi putea să vă dezgustaţi de propria voastră slăbiciune. Noi suntem legaţi unul de celălalt prin legăturile tainice [136] ale omenescului. Noi nu suntem decât fire care alcătuiesc o mare ţesătură.

Vedem persoane care fac greşeli, şi suntem îndureraţi pentru că vieţile lor nu sunt în armonie cu standardul biblic de neprihănire. Dar, nu trebuie să ne pierdem răbdarea. Dacă avem mintea lui Hristos vom simţi o povară pentru bunăstarea celui care a uitat să fie împlinitor al Cuvântului. Nu vorbiţi altora despre greşelile lui. Urmaţi regula pe care a lăsat-o Isus. Duceţi-vă mai întâi voi singuri, la cel ce a greşit, şi încercaţi ca prin cuvinte înţelepte să-l salvaţi.

Apostolul Iacov, inspirat de Isus Hristos, ne trasează datoria în cuvinte clare. „Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr, şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate.” Noi suntem martori ai lui Hristos, reprezentanţi ai lui Hristos. În epistola către Tit, Pavel îi cere să pună în rânduială lucrurile care nu sunt în ordine în biserică.  „Tu însă, vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă.” (Tit 2:1). Învăţătorul adevărului trebuie să-i educe pe toţi, fie tineri, fie bătrâni. El trebuie să-i îndemne pe cei în vârstă „sã fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii ce este bine, ca să înveţe pe femeile mai tinere sã-şi iubească bărbaţii şi copiii; să fie cumpătate, cu viaţa curată, sã-şi vadă de treburile casei, sã fie bune, supuse bărbaţilor lor, ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu”. Când cei ce se numesc slujitori ai lui Hristos nu veghează asupra căii lor, Dumnezeu este dezonorat şi adevărul este dispreţuit.

„Sfătuieşte, de asemenea, pe tineri să fie cumpătaţi, şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine, şi să nu poată să spună nimic rău de noi.”

M-a durut sufletul să aud atâtea ironii şi glume, atât printre tineri cât şi printre cei în vârstă, pe când erau la masă. M-am întrebat dacă aceşti oameni îşi dau seama că lângă ei este un Străjer care este dezgustat de spiritul lor şi de influenţa pe care ei o exercită, şi care le înregistrează cuvintele şi acţiunile? Oare noi, care purtăm Numele lui Hristos, vom lua în seamă cuvintele Lui: „dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur”? Dacă adevărul, aşa cum este în Isus, este în inima noastră, ne va sfinţi vieţile. Nu vom mai avea o vorbire rea ci, prin ascultare de adevăr, vom face faptele neprihănirii.

Prin cuvintele şi prin faptele noastre putem descoperi puterea adevărului de a transforma caracterul. Fiecare dintre noi putem da pe faţă faptul că depindem de neprihănirea lui Hristos, şi nu de propria noastră neprihănire, lucrată de noi înşine. Putem [137] să rămânem în Hristos aşa cum mlădiţa rămâne în viţă, având o legătură atât de vie cu El, încât va fi o plăcere să facem ceea ce a făcut El, fiind un ajutor şi o binecuvântare pentru fraţii noştri. Atunci vom face faptele lui Hristos, şi anume acele lucruri care sunt plăcute înaintea Lui.

În tot ceea ce faceţi, Hristos să fie centrul de atracţie. Priviţi în mod constant la Cel ce este modelul, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei voastre. Cultivaţi o recunoştinţă fierbinte şi permanentă faţă de Dumnezeu, pentru darul Fiului Său prea iubit. Reprezentaţi-l pe Hristos. Nu vă risipiţi puterile morale cu fleacuri, ci folosiţi în mod serios ocaziile date, pentru a reflecta lumina Soarelui Neprihănirii. Nu mai lăudaţi omul. Daţi slavă lui Hristos şi adevărului Său. Voi Îl puteţi încorona pe Isus cu onoare pentru că, deşi a fost blând şi smerit, a biruit zilnic orice ispită. Oricine este părtaş de natură divină este un biruitor spre slava lui Hristos, este victorios şi a scăpat de stricăciunea care este în lume prin poftă.

Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Nu trebuie să avem în vedere numai răsplata ci, trebuie să lucrăm cu zel pentru slava Răscumpărătorului, aducându-I snopii recoltei. Fiecare suflet mântuit va face să răsune imnurile triumfătoare de laudă pe care le vor cânta toţi cei răscumpăraţi. În fiecare fiinţă omenească trebuie să-i vedem pe cei răscumpăraţi cu sângele lui Hristos. Interesul Mântuitorului este acelaşi cu interesul sufletelor pe care le-a răscumpărat cu preţul unei jertfe infinite.

Fraţii şi surorile mele, ne dăm seama de importanţa acestui subiect? De ce suntem atât de indiferenţi? De ce ne mulţumim să rămânem atât de slab pregătiţi pentru lucrarea de înălţare a omenirii? De ce nu folosim pentru Învăţătorul nostru, fiecare capacitate pe care ne-a dat-o? De ce, atât de mulţi sunt mulţumiţi cu starea slabă şi lipsită de viaţă a bisericilor noastre? Universul ceresc priveşte cu uimire lucrarea noastră din care lipseşte Hristos. Neglijenţa se vede peste tot, în toate bisericile noastre. Lucrarea dezordonată este tolerată şi acceptată. Cât timp va mai dura această stare de lucruri? Oare nu ne vom ridica şi, cu eforturi hotărâte şi armonioase să ne luăm în serios responsabilităţile, lucrând în rândurile lui Hristos cu capacităţile sfinţite? Daţi la o parte spiritul de controversă pe care vi l-aţi educat de ani de zile. Educaţi-vă spiritul de rugăciune către Dumnezeu, în sinceritate şi în adevăr. Cântaţi cu spiritul, dar şi cu înţelegerea. De la noi se aşteaptă mult.

Ce fac tinerii noştri? Isus aşteaptă să le lege inimile de inima Lui, să le lege interesele cu interesul Lui. Lor le spune: „tinerilor, fugiţi de poftele tinereţii”. Vreţi să ascultaţi vocea Lui? Cu siguranţă, acum nu o faceţi. Adevărul are putere în el însuşi şi, dacă este adus în sanctuarul sufletului, va atrage bărbaţii şi femeile la Hristos, îşi va croi drum spre inimile omeneşti. Celor care privesc la El, Hristos prin Duhul Său cel Sfânt, le descoperă frumuseţea adevărului. El se prezintă pe Sine ca Mântuitorul iertător de păcate.

Tinerilor, poate că sunteţi de partea adevărului. Dacă inima şi toate facultăţile vă sunt aduse sub influenţa adevărului, dacă [138] aduceţi adevărul în inima voastră, împreună cu toate principiile lui vii şi sfinţitoare, atunci veţi avea încredere să-l prezentaţi şi altora. Atunci Hristos este făcut pentru voi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu, iar Hristos este alături de noi. Atunci sunteţi legaţi împreună cu El în jugul în care El conduce şi El călăuzeşte. Un astfel de lucrător este o seceră ascuţită în câmpul recoltei. Un astfel de lucrător nu-şi foloseşte energiile date de Dumnezeu, în discuţii contradictorii, căci acela este frontul trasat de Satana. Îndreptând privirile spre crucea de pe Calvar, el strigă: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. El stăruie ca păcătoşii să privească realităţile eterne. El are telescopul în faţa lui, ca prin credinţă să poată discerne aceste realităţi. Ca şi Moise, el poate să-l vadă pe Cel ce este nevăzut. El nu caută drumul uşor, sau amuzamentul. Un astfel de om nu merge la biserică pentru a fi linguşit sau pentru a rosti glume sau cuvinte de distracţie. El ştie că este de făcut o lucrare serioasă şi severă. Cei care sunt cu adevărat convertiţi nu pierd momentele preţioase în conversaţii nebuneşti, sau luându-i în râs pe fraţii săi. Prin intermediul unor cuvinte care au o influenţă puternică spre bine, ei dau dovada deplină a slujirii lor. Ei îşi tăgăduiesc eu-l, îşi iau crucea şi Îl urmează pe Isus, Purtătorul crucii. Dorinţa lor arzătoare este aceea de lua jugul împreună cu Isus, de a purta poverile Lui, şi de a fi părtaşi suferinţelor Lui.

Tinerilor, Isus vă cheamă. El spune: „urmează-Mă”. Cei care Îl urmează, nu vor umbla în întuneric, pentru că Hristos este lumina vieţii. Fraţii noştri lucrători în vârstă, trebuie să renunţe la o parte din responsabilităţile lor, căci altfel se vor coborî în liniştea mormântului. Vârstnicii noştri susţinători ai standardelor pot să lucreze ca sfetnici şi martori vii, însă poverile cele grele trebuie să le poarte fraţii lor mai tineri şi mai puternici. Ioan spune „V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari … şi aţi biruit pe cel rău”. Voi, cei ai căror ochi încă nu s-au înceţoşat, al căror creier nu s-a obosit încă datorită îndelungatei încordări, ar trebui să faceţi planuri şi să le împliniţi, tratându-i pe cei învârstă cu gingăşie ca pe părinţii voştri, aşteptând de la ei sfătuire şi călăuzire. Tinerii lucrători ar trebui să respecte vârsta şi experienţa fraţilor lor mai înaintaţi în vârstă.

Domnul doreşte să învăţăm în şcoala lui Hristos. Tineri şi bătrâni, avem de învăţat lecţii preţioase de la Învăţătorul divin şi, când le vor învăţa, le vor împărtăşi şi altora. Dumnezeu prezintă înaintea minţilor omeneşti pietrele preţioase ale adevărului, potrivite pentru timpul nostru, şi aranjate în mod divin. Dumnezeu a scos aceste adevăruri din mijlocul minciunilor şi l-a aşezat într-un cadru potrivit. Când acestor adevăruri li se dă poziţia cuvenită în marele plan al lui Dumnezeu, când sunt prezentate în mod inteligent, cu seriozitate şi cu respect plin de reverenţă de către slujitorii lui Dumnezeu, mulţi vor crede în mod raţional datorită greutăţii dovezilor, fără să aştepte să scape de presupuse semne de întrebare pe care poate că şi le sugerează singuri. Alţii, care nu discern lucrurile spirituale, vor păstra o stare combativă a minţii, opunându-se oricărui argument care nu se potriveşte cu ideile lor. [139] Nu încetează odată această lucrare mizerabilă?

Cei care nu scufundă sonda mai adânc şi tot mai adânc în mina adevărului, nu vor vedea nici o frumuseţe în lucrurile preţioase care se prezintă la această conferinţă. Odată ce mintea este fixată în împotrivire încăpăţânată faţă de lumina dată, este dificil să cedezi, chiar sub influenţa convingătoare a dovezilor care au fost prezentate în cadrul acestei conferinţe. A discuta în contradictoriu, a pune semne de întrebare, a critica, a ridiculiza, aceasta este educaţia pe care mulţi au primit-o, şi este roada pe care o poartă. Aceştia refuză să accepte dovezi. Inima firească se războieşte împotriva luminii şi a cunoştinţei. Isus Hristos a intrat în fiecare cameră în care voi sunteţi cazaţi. Câte rugăciuni s-au înălţat la cer, din aceste camere?

Satana este prolific în a produce tot felul de născociri pentru a ocoli adevărul. Dar, vă chem să credeţi cuvintele pe care vi le spun astăzi. Adevărul de origine divină se confruntă cu falsurile lui Satana, şi adevărul va triumfa. Am face bine să ne amintim că Hristos este lumina lumii, şi că Izvorul tuturor luminilor reflectă încontinuu raze proaspete de lumină.

Cine studiază adevărul, cine îşi deschide cu ajutorul rugăciunii, ochii înţelegerii ca să vadă şi pentru ca inima lui să primească razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, acela va fi în armonie cu solul şi cu solia trimisă de Dumnezeu. Toată împotrivirea, toată prejudecata, toate sugestiile duşmanului, nu vor face ca adevărul să fie mai puţin preţios sau mai puţin adevărat. Doar atunci când oamenii se supun subtilităţii vrăjmaşului, adevărul devine întuneric pentru ei. Dar chiar şi atunci când adevărul este întâmpinat cu împotrivire, şi cei ce ar fi trebuit să fie binecuvântaţi, întăriţi şi umpluţi de bucurie prin el, vorbesc împotriva lui, valoarea şi strălucirea lui nu se micşorează. Pentru că solii Domnului vor pune telescopul în dreptul ochilor spirituali, şi adevărul se va putea vedea din toate părţile, iar valoarea lui va putea fi apreciată.

O investigare cinstită nu va da greş în descoperirea lucrurilor minunate din Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare iotă de rezistenţă îl va pune pe împotrivitor într-o umbră tot mai întunecoasă, pentru că el nu vrea să vadă, nu vrea să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu. Dar împotrivirea şi rezistenţa, nu fac altceva decât să scoată adevărul în evidenţă, cu trăsături mai noi şi mai clare. Cu cât se vorbeşte mai mult împotriva adevărului, cu atât va străluci mai tare. În felul acesta se şlefuieşte minereul cel preţios. Fiecare cuvânt de calomnie rostit împotriva lui, fiecare reprezentare greşită a valorii lui, trezeşte atenţia şi este un mijloc de a conduce la o investigare mai amănunţită pentru a afla adevărul mântuitor. Adevărul ajunge să fie tot mai mult preţuit. Noi frumuseţi şi o valoare mai mare sunt descoperite din orice punct de vedere.

Fraţilor, Dumnezeu are cea mai preţioasă lumină pentru poporul Său. Eu nu o numesc lumină nouă, dar ea este ciudat de nouă pentru mulţi. Isus a spus ucenicilor Săi: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu.” Aceasta, de fapt a fost o poruncă veche, dată în Vechiul Testament. Însă a fost pierdută, nu a fost practicată. Porunca de se iubi unul pe altul aşa cum i-a iubit Hristos, era într-adevăr nouă pentru ucenici. Însă [140] descoperirea acestei iubiri avea să dea lumii o dovadă de netăgăduit că erau copiii lui Dumnezeu.

Fac apel către tinerii care intră în lucrare ca predicatori, să ia seama cum aud. Băgaţi de seamă să nu vă împotriviţi adevărurilor preţioase de care aveţi atât de puţină cunoştinţă. Cercetaţi Scripturile în mod personal. Cunoştinţa voastră personală este prea limitată. Căutaţi să cunoaşteţi adevărul în mod personal. Nu preluaţi cuvintele nici unui om, nu preluaţi prejudecăţile, argumentele şi teoriile nici unui om. Predicatorii au făcut aceasta în dauna experienţei lor, şi acum sunt începători pe când ar fi trebuit să fie tari în Scripturi şi în puterea lui Dumnezeu. Luaţi-vă Bibliile, umiliţi-vă, plângeţi, postiţi şi rugaţi-vă înaintea Domnului, aşa cum a făcut Natanael, căutând să cunoască adevărul. Ochiul divin al lui Isus l-a văzut pe Natanael rugându-se, şi a răspuns rugăciunii.

Am văzut un înger al lui Dumnezeu, întrebând în dreptul celor care s-au educat într-un spirit combativ: „Câtă rugăciune ai înălţat la cer?” Toată uşurătatea voastră, cuvântările voastre, toate sunt scrise în carte. O dacă aţi şti cum priveşte Isus atitudinea voastră religioasă din cadrul acestei conferinţe!

Trebuie să câştigaţi o experienţă personală. Vă implor să nu credeţi că predicile lungi sunt dovada de netăgăduit a talentului vostru de slujitor al lui Dumnezeu. În slujire este ceva mult mai mult decât predicarea. Foarte multe cuvântări, ca jertfa lui Cain, nu sunt de folos pentru că sunt fără Hristos. Cei care le expun obosesc oamenii şi nu le dau hrana spirituală de care au nevoie.

Evlavia trebuie să fie practicată în case. Eforturi de interes personal trebuie să fie făcute pentru cei din jurul vostru. Căutaţi-L pe Dumnezeu, singuri cu El în rugăciune. Cereţi lui Hristos să facă pentru voi ceea ce aveţi nevoie să fie făcut. El a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum şi noi suntem ispitiţi, şi ştie cum să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi. Dumnezeu vă invită să părăsiţi atmosfera de necredinţă în care vă aflaţi, şi să intraţi în atmosfera credinţei şi a încrederii. Faceţi tot posibilul. Nu căutaţi înţelepciune la oamenii mărginiţi care pot să fie tulburaţi de ispitele lui Satana, care pot să planteze seminţele îndoielii în loc de seminţele credinţei. Mergeţi la Isus care „dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare”. Nu a ajuns invitaţia Lui la urechile voastre? Nu v-a atins inima? El spune: „veniţi la Mine voi, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

Nici o mână omenească să nu pună vreun jug pe gâtul vostru. Luaţi jugul pe care îl dă Hristos. Învăţaţi de la El, căci El este blând şi smerit, şi veţi găsi odihnă. De blândeţea şi de smerenia lui Isus aveţi nevoie. Mergeţi înaintea Domnului cu credinţa, simplitatea şi încrederea unui copilaş. Spuneţi-I toate problemele voastre, fără să reţineţi nimic. Cereţi-I să vă înveţe cum să vă folosiţi talentele încredinţate, în cel mai potrivit fel. În felul acesta vă puteţi înmulţi[141] talentele. Dacă vă duceţi să munciţi în vreo parte a viei morale a lui Dumnezeu, băgaţi de seamă, vegheaţi asupra voastră, asupra gândurilor şi cuvintelor voastre. Rugaţi-vă să aveţi o inimă deschisă înţelegerii, ca să ştiţi cum să vă umiliţi înaintea Domnului. Rugaţi-vă pentru harul şi eficienţa lui Hristos, şi nu veţi fi lăsaţi să lucraţi singuri. Fiecăruia care vrea să înveţe cu umilinţă şi devoţiune, Dumnezeu îi dă o viziune clară asupra adevărului.

Mi-a fost arătat că mulţi dintre cei care se duc să predice, nu ştiu cum să lucreze pentru salvarea păcătoşilor. Aceştia nu sunt consacraţi lui Dumnezeu. Ei au nevoie să fie convertiţi. Mulţi dintre cei care au fost dedicaţi lucrării sacre a slujirii, dacă ar fi supuşi unei examinări minuţioase în ce priveşte experienţa lor religioasă, s-ar vedea că au nevoie să caute cu cea mai mare seriozitate, harul transformator al lui Isus Hristos, înainte să-i poată învăţa pe păcătoşi cum să caute prin credinţă, iertarea.

Cei care vor să fie împreună lucrători cu Dumnezeu, trebuie să primească înţelepciune de la Marele Învăţător, care este exemplul nostru în toate lucrurile, ca să poată prezenta adevărul cu simplitate. Învăţaţi de la Hristos. Toată mândria, tot egoismul, toată importanţa de sine, trebuie să dispară din orice învăţător. Toată vorbirea la rece, ce este atât de des întâlnită, toate gesturile teatrale, toată vorbirea uşoară însoţită de glume şi poveşti vesele, trebuie să fie văzute de către cei care poartă jugul lui Hristos, ca fiind „nepotrivite” – o ofensă adusă lui Dumnezeu şi o negare a lui Hristos. Toate acestea fac minţile incapabile pentru o gândire şi lucrare solidă.  Îi fac pe oameni să fie ineficienţi, superficiali şi bolnavi spiritual.

Cine crede adevărul pentru timpul de faţă, va practica evlavia personală. Limbajul inimii lui va fi, „cine este îndeajuns pentru aceste lucruri?” (2Cor.2:16). Fiecare predicator să aibă un spirit liniştit. Pe măsură ce studiază viaţa lui Hristos, va vedea nevoia de a umbla cu prevedere. Totuşi, dacă va fi legat de Soarele Neprihănirii, va fi vesel şi fericit, vestind astfel laudele Celui ce l-a scos din întuneric la lumina Lui minunată. Conversaţia lui va fi curată, fără expresii în jargon.

Dacă Hristos locuieşte în inima voastră, veţi dovedi blândeţe, gentileţe şi curăţie a gândurilor. Veţi urma principii nobile, elevate, din cauză că aţi învăţat lecţia predată în şcoala lui Hristos. Dacă nu aţi simţit nevoia să învăţaţi zilnic în această şcoală, este timpul să o simţiţi.  Învăţaţi de la Hristos, şi apoi mergeţi, în puterea Celui care a spus, „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dumnezeu nu va accepta o inimă împărţită. Puneţi-vă tot sufletul în lucrare, şi nu vă lăsaţi lucrarea nefăcută pe jumătate, din cauză că vreţi să vă mutaţi în alt loc. Dumnezeu va accepta doar lucrările făcute cu credincioşie. Mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată blândeţea şi învăţătura. Fă-ţi lucrarea în mod serios. Nu lăsa lucrurile pe seama altuia. Nu-L dezamăgi pe Hristos. Hotărăşte-te să ai succes şi, în puterea lui Hristos, poţi să faci dovada deplină a slujirii tale. [142]

Un slujitor, este unul care slujeşte. Dacă îţi mărgineşti lucrarea numai la predicare, turma lui Dumnezeu va suferi, pentru că are nevoie de efortul tău personal. Cuvântările tale să fie scurte. Predicile lungi te obosesc şi pe tine, dar obosesc şi poporul. Dacă slujitorii şi-ar face predicile numai pe jumătate de lungi, ar face mai bine, şi le-ar rămâne energie pentru lucrarea personală. Vizitaţi familiile, rugaţi-vă împreună cu ei, conversaţi cu ei, cercetaţi Scripturile împreună cu ei, şi le veţi face bine. Dovediţi-le faptul că vă interesează prosperitatea lor şi că doriţi ca ei să aibă un spirit creştin sănătos. Dacă staţi mai mult timp la o familie, nu aşteptaţi să se facă totul pentru voi. Arătaţi că doriţi să fiţi de ajutor. Dacă este posibil, mânuiţi toporul, sau hârleţul. Aduceţi apă şi lemne. Arătaţi faptul că socotiţi munca drept binecuvântare. Exerciţiul fizic va fi o binecuvântare pentru voi, şi vă va mări influenţa spre bine. Amintiţi-vă că a sluji înseamnă mult mai mult decât doar a predica.

Nimic nu este mai descurajator pentru înaintarea adevărului prezent, decât o lucrare făcută la întâmplare de către unii dintre slujitorii bisericii. Este nevoie de lucrare credincioasă. Bisericile sunt gata să moară pentru că nu sunt întărite în asemănarea cu Hristos. Domnul nu are plăcere de starea de dezorientare în care sunt lăsate bisericile din cauza bărbaţilor care nu sunt administratori credincioşi ai harului lui Dumnezeu. Ei nu primesc harul acesta, de aceea nici nu pot să-l împărtăşească. Bisericile sunt slabe şi bolnăvicioase din cauza necredincioşiei celor care ar trebui să lucreze printre ele, a căror datorie este de a veghea asupra lor, ca unii care vor trebui să dea socoteală pentru ele. Fiţi serioşi şi hotărâţi în eforturile voastre de a sluji lui Dumnezeu. Tineţi-vă ochii aţintiţi asupra lui Hristos. Nu vă fixaţi atenţia asupra vreunui predicator favorit, încercând să-i copiaţi exemplul şi să-i imitaţi gesturile, devenind astfel umbra lui. Nici un om să nu-şi pună amprenta lui asupra voastră. Fie ca mâna lui Dumnezeu să vă modeleze după asemănarea divină. Nu vă mai sprijiniţi pe om, în ale cărui nări nu este decât suflare. Agăţaţi-vă sufletul neajutorat, de Isus Hristos. El nu se schimbă ci, este acelaşi ieri, azi şi în veci.

Inima mi-a fost umplută de bucurie când am auzit mărturiile date după cuvântarea ţinută în Sabat. Mărturiile acestea nu s-au referit deloc la vorbitor, ci la lumină şi la adevăr. Aşa trebuie să fie întotdeauna. Nu lăudaţi omul, nu flataţi omul, şi nu daţi voie nimănui să vă laude sau să vă flateze. Este destul că Satana face această lucrare. Pierdeţi instrumentul din vedere, şi meditaţi asupra lui Isus. Lăudaţi pe Domnul. Daţi slavă lui Dumnezeu. Cântaţi lui Dumnezeu în inimile voastre. Vorbiţi despre adevăr. Vorbiţi despre nădejdea creştinului, despre cerul creştinului.

Dacă neglijăm să umblăm în lumina dată, vom ajunge să o privim ca întuneric, iar întunericul va fi pe măsura luminii şi privilegiilor pe care nu le-am folosit. Hristos spune, „dacă lumina care este în voi este întuneric, cât de mare este întunericul acesta!” Dacă umblăm în cunoştinţa adevărului, lumina va străluci către cei din jurul nostru, prin spiritul nostru, prin cuvinte şi acţiuni. Vom fi ramuri roditoare ale viţei celei vii. Dacă noi cunoaştem cerinţele lui Dumnezeu şi pretindem că Îl iubim, în timp ce nutrim păcatul, Dumnezeu nu ne va asculta [143] când îi vom cere binecuvântarea. El nu este slujitor al păcatului. Cei a căror conştiinţă s-a împietrit prin obişnuinţa cu păcatul, nu aduc roadele preţioase, pentru că nu sunt ramuri ale adevăratei viţe. Rugăciunile lor nu se ridică mai sus decât capetele lor, pentru că în rugăciunile lor nu prezintă decât o înşiruire de cuvinte, fie că le înalţă în adunare, în familiile lor, sau în cămăruţă. Aceştia nu primesc nici o putere, pentru că cer într-un fel nepotrivit.

Însă, când cei care se luptă cu toate puterile ca să biruiască, îşi mărturisesc păcatele, Dumnezeu este credincios şi drept ca să le ierte păcatele şi să le cureţe sufletele, înălţându-i rafinându-i şi înnobilându-i.

A existat o vreme în care Israel nu putea să domine asupra duşmanilor lui. Motivul a fost păcatul lui Acan. Dumnezeu declarase „Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciţi ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru.” Dumnezeu este acelaşi şi astăzi. Dacă păcatele care murdăresc sufletul, sunt nutrite de către cei care pretind a crede adevărul, neplăcerea lui Dumnezeu va rămâne asupra bisericii până când membrii ei fac tot ce le stă în putere ca să-şi arate ura faţă de păcat şi hotărârea de a-l scoate afară din biserică. Dumnezeu nu are plăcere de cei care numesc răul bine şi binele rău. Dacă gelozia, bănuiala rea şi vorbirea de rău îşi găsesc loc în biserică, biserica se află sub mustrarea lui Dumnezeu. Ea va fi bolnavă spiritual, până când va fi curăţită de aceste păcate. Până atunci, Dumnezeu nu poate să-Şi descopere puterea ca să întărească, să-şi înalţe poporul, şi să le dea biruinţa.

Dumnezeu nu are plăcere de slaba lucrare ce se face în biserici. El aşteaptă ca ispravnicii Săi să fie drepţi şi credincioşi în mustrările pe care le rostesc şi în îndreptarea pe care doresc să o facă. Ei trebuie să scoată răul afară, după regula care a fost dată de Dumnezeu în Cuvântul Său, şi nu după propriile lor idei sau impulsuri. Nu trebuie să fie folosite mijloace tăioase, nu trebuie să fie făcură o lucrare impulsivă, în grabă şi incorectă. Eforturile depuse pentru a curăţa biserica de necurăţia morală, trebuie să fie făcute în felul Domnului. În aceasta nu trebuie să existe părtinire, nici ipocrizie. Nu trebuie să existe persoane favorizate, ale căror păcate să fie socotite ca mai puţin păcătoase decât ale altora. O, cât de multă nevoie avem cu toţii de botezul Duhului Sfânt. Atunci, vom lucra întotdeauna având gândurile lui Hristos, cu bunătate, simpatie şi compasiune, arătând iubire faţă de păcătos, dar urând păcatul cu o ură desăvârşită.

Este nevoie de lucrare pentru toţi cei ce sunt adunaţi aici. Uşa inimii este blocată de o îngrămădire de egoism, spirit de critică, judecăţi rostite din îndemnul unor inimi nesfinţite. Este timpul să-L căutăm pe Dumnezeu cu mărturisire şi cu pocăinţă serioasă, ca să-şi întoarcă faţa spre noi, şi lumina şi binecuvântarea să vină în mijlocul nostru. Atunci vrăjmaşul va fi dezamăgit. Universul ceresc se va bucura, iar sufletele care acum sunt supuse ispitei şi neplăcerii lui Dumnezeu, vor fi câştigate pentru Hristos. Să nu îndepărtăm întunericul, făcând lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Noi suntem împreună lucrători [144] cu Dumnezeu. Isus aşteaptă să lucreze în noi, cu noi şi prin noi, şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. Dacă neglijăm moştenirea Domnului şi simţim prea puţină povară pentru biserică şi pentru sufletele care pier în păcatele lor, suntem condamnaţi de către Dumnezeu pentru că nu am întărit ceea ce este pe moarte. Dacă, fiind ispravnici ai lui Hristos, ne-am face lucrarea având ochii aţintiţi doar spre slava lui Dumnezeu, nu ar exista nici un motiv ca biserica să fie slabă, lipsită de credinţă şi coruptă. Să se trezească veghetorii de pe zidurile Sionului! Să-şi facă datoria cu credincioşie. Ei au multă nevoie de înzestrare cerească pentru a putea fi împreună lucrători cu Dumnezeu în marele plan de mântuire. Celor ce sunt drepţi şi credincioşi, Hristos le va spune: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui de moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii”. „Intră în bucuria Stăpânului tău”. Toţi cei ce intră în împărăţia cerului ca biruitori, vor înţelege semnificaţia acestei binecuvântări, căci ei vor fi îndeplinit lucrarea pe care le-o dăduse Hristos de făcut. Ei au luat parte împreună cu El la salvarea sufletelor semenilor lor. Prin harul lui Hristos au adus snopi înaintea Stăpânului lor şi, împreună cu tot universul ceresc se bucură văzând sufletele care au fost salvate prin intermediul eforturilor lor stăruitoare, au fost primiţi în ceruri şi au fost făcuţi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos. Cât de nebunească li se va părea atunci toată teama şi lipsa lor de încredere în Hristos, când vor vedea, răscumpăraţi fiind, că Hristos tânjise să le dea fără plată binecuvântările bogate ale cerului.

Fie ca nici unul dintre cei de faţă să nu se rătăcească de la Dumnezeu, datorită perversităţii spiritului şi datorită lamentărilor lor că nu ar avea lumină. Treziţi-vă iubite suflete! Sculaţi-vă prin credinţă, şi faceţi ce ar trebui să faceţi. Hristos spune: urmaţi-Mă şi nu veţi umbla în întuneric. Renunţaţi la înţelepciunea voastră omenească, şi cereţi de la Dumnezeu înţelepciunea cea curată, înălţătoare şi înnobilatoare, şi ea vă va fi dată. Ieşiţi afară din temniţa îndoielii, a necredinţei, a geloziei, a bănuielilor rele, şi urcaţi în camera credinţei, a nădejdii, a curajului şi mulţumirii. Lăsaţi-vă inima să-I cânte lui Dumnezeu. Grădina lui Dumnezeu este presărată cu flori preţioase. Adunaţi trandafirii, crinii şi garoafele din grădina spirituală a lui Dumnezeu. Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul, şi iarăşi vă spun, bucuraţi-vă. Nu daţi lumii impresia că nu există nici pace, nici bucurie şi nici fericire în a sluji Domnului.

Lucrarea lui Satana este de a reprezenta greşit pe Tatăl şi pe Fiul Său, de a reprezenta greşit adevărul, şi de a lustrui minciuna ca să o facă să pară adevăr. Însă, fiind legaţi de Dumnezeu, vom putea face deosebire între ceea ce este original şi un fals. Lumina va risipi întunericul. De ce să nu ne însuşim făgăduinţele lui Dumnezeu cele pline de îndurare, dându-I slavă cu mulţumiri din toată inima? Hristos a murit pentru noi, pentru ca noi să putem dobândi bogăţiile eterne. Cu inimile pline de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, haideţi să folosim ocaziile pe care ni le-a pus la îndemână, ca să putem fi pregătiţi pentru locaşurile pe care le pregăteşte Isus pentru cei ce Îl iubesc. Dacă eşuăm datorită indolenţei, a necredinţei, a iubirii de lume, sau a lăcomiei, vom suferi pierderi ireparabile, deoarece vom pierde o veşnicie de slavă. Vă spun în temere de Dumnezeu că noi contribuim în fiecare zi la formarea unor caractere ce vor hotărî destinul nostru, fie spre bunăstare fie spre nenorocire.

Cerul este un loc sfânt în care nu intră nimic mânjit. Noi nu putem fi aici cu adevărat fericiţi, decât dacă Dumnezeu este voinţa noastră, dacă trupul, sufletul şi spiritul nostru sunt sfinţite pentru Dumnezeu. Cu cât cugetăm mai mult la ceruri, cu atât vom avea mai multă fericire. – Manuscript 8a, 1888. [145]