Review and Herald, 5 martie 1889 - Adunări la South Lancaster, Mass.

Review and Herald, 5 martie 1889 - Adunări la South Lancaster, Mass.

Review and Herald
5 martie 1889
Battle Creek, Mich.,
Vol. 66, nr. 10

 

ADUNĂRI LA SOUTH LANCASTER, MASS.

 

Adunările speciale din South Lancaster au început vineri, 11 ianuarie. Ne-am bucurat să vedem biserica plină de persoane care au venit să beneficieze de aceste adunări. Au fost prezente multe persoane pe care nu le-am mai văzut până atunci, iar prezenţa lor a mărturisit despre puterea lui Dumnezeu de a converti suflete şi de a îndrepta picioarele oamenilor pe calea poruncilor Lui. Au fost prezenţi delegaţi din Maine, Connecticut, Massachusetts, şi din alte state. Ne-am dat seama că este de lucrat pentru a pune lucrurile în ordine, lucrare pe care cele mai de seamă eforturi ale omului nu o pot realiza fără ajutorul lui Dumnezeu. Inimile noastre s-au strâns în cereri stăruitoare înaintea lui Dumnezeu, ca El să lucreze pentru noi. Aveam un mesaj al adevărului prezent, pentru popor; dacă ei voiau să devină canale de lumină, aveau să fie pregătiţi să facă pentru alţii o lucrare similară cu cea care trebuia să fie făcută pentru ei.

În Sabat după amiază am vorbit cu libertate atunci când am prezentat poporului necesitatea de a fi supus legii lui Dumnezeu. Nu este destul să spunem că noi credem. Trebuie să avem acea credinţă veritabilă care lucrează prin dragoste şi purifică sufletul. Dumnezeu ne-a dat în legea Sa, un standard desăvârşit de neprihănire. „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele ca pe tine însuţi.” Aceasta cuprinde toată datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său. Noi datorăm lui Dumnezeu viaţa noastră şi tot ce face ca viaţa să fie plăcută, iar când refuzăm să-I oferim ascultare, noi ne jefuim şi ne înşelăm propriile noastre suflete. Nici un om nu poate alege să aibă calea lui, fără să aibă profundă nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu; făcând aşa, îi înapoiază lui Dumnezeu vrăjmăşie în schimbul iubirii.

Ne simţim împovăraţi pentru cei ce au dus altora solia adevărului, ca să nu-şi închidă inimile înaintea razelor preţioase de lumină cerească pe care li le-a trimis Dumnezeu. Isus se bucură atunci când urmaşii Lui primesc solia adevărului Său. Odinioară Şi-a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Îţi mulţumesc Tată, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi prevăzători, şi le-ai descoperit pruncilor”. Iubitul Mântuitor, care a adus la lumină viaţa şi nemurirea, s-a bucurat pentru că planul de mântuire poate fi înţeles de cei ce sunt umili în spirit, deşi cei mândrii şi mulţumiţi de sine nu puteau să-i înţeleagă tainele. Cel ce are înţelepciune lumească nu poate să vadă frumuseţea adevărului, pe care Hristos îl deschide încontinuu înţelegerii celor ce au o dorinţă copilărească, binevoitoare, de a fi loiali lui Dumnezeu. Pentru cel umil, adevărul este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire.

În Sabat după amiază, multe inimi au fost atinse, şi multe suflete au fost hrănite cu pâinea care coboară din cer. După cuvântare, ne-am bucurat de o adunare de părtăşie, preţioasă. Domnul a venit foarte aproape, şi a convins sufletele despre marea lor nevoie de a avea harul şi iubirea Lui. Am simţit nevoia de a-L prezenta pe Hristos ca pe un Mântuitor care nu este undeva departe, ci este aproape de tot. Când Duhul lui Dumnezeu începe să lucreze asupra inimilor oamenilor, roadele se văd în mărturisirea păcatului şi în repararea răului. În tot timpul adunărilor, pe măsură ce oamenii au căutat să se apropie de Dumnezeu, au dat pe faţă fapte vrednice de pocăinţă, mărturisindu-şi unii altora greşelile pe care le-au făcut faţă de ei prin cuvinte sau fapte. Strigătele şi manifestările zgomotoase şi sălbatice, nu sunt o dovadă că Duhul lui Dumnezeu ar fi la lucru. Domnul s-a descoperit lui Ilie printr-un susur blând şi liniştit. Hristos spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.” Păcătosul însuşi este cel ce a închis uşa. Vrea  el să dea jos zăvoarele? Vrea să descuie uşa? Toate încuietorile sunt de partea uşii de către el, nu de partea Mântuitorului.

Mulţi, chiar dintre predicatori, au văzut adevărul aşa cum este în Isus, într-o lumină în care nu-l mai văzuseră până atunci. L-au văzut pe Mântuitorul, ca pe un Mântuitor iertător al păcatelor, şi au văzut adevărul ca pe ceva ce sfinţeşte sufletul. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele, şi să ne curăţească de orice fărădelege”. Dacă vrem să fim părtaşi cu Hristos în slava Sa, trebuie să fim dispuşi să fim părtaşi împreună cu El şi la umilinţa Sa. „Măcar că era Fiu, a învăţat să fie ascultător, prin ceea ce a suferit”. Aceasta trebuie neapărat să fie experienţa fiecărui adevărat copil al lui Dumnezeu. „Astfel, deci, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul”

Nu ar trebui să murmurăm dacă suntem chemaţi să ne împărtăşim din suferinţa religiei. Există mulţi care nu sunt de acord să sufere, însă aceştia nu exercită credinţa simplă şi vie. Ei spun că nu ştiu ce înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Ei au o religie a formelor şi ceremoniilor exterioare. Este dureros să vezi necredinţa care există în inimile multora dintre urmaşii declaraţi ai lui Dumnezeu. Noi avem adevărurile cele mai preţioase dintre cele ce au fost încredinţate muritorilor, iar credinţa celor ce primesc aceste adevăruri, e necesar să fie pe măsura măreţiei şi valorii acestora. Există mulţi care par să simtă că au o mare lucrare de făcut înainte să poată veni la Hristos pentru a fi salvaţi. Ei par să creadă că Isus va interveni la sfârşitul luptei lor, şi le va veni în ajutor, când va face ultimul lucru care mai trebuie făcut în lucrarea lor de o viaţă. Pare dificil pentru ei să înţeleagă că Hristos este un Mântuitor în totalitate, capabil să salveze până în cel mai mic detaliu, pe toţi cei ce vin la Dumnezeu prin El. Ei pierd din vedere faptul că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Când fiecare, individual, ne sprijinim pe Hristos, cu deplina asigurare a credinţei, încrezându-ne numai în capacitatea sângelui Său de a ne curăţa de orice păcat, vom avea pace, crezând că Dumnezeu poate să înfăptuiască ceea ce a făgăduit.  Aşa cum Hristos L-a reprezentat pe Tatăl, la fel şi noi suntem chemaţi să-L reprezentăm pe Hristos în lume. Nu putem să ne transferăm obligaţiile asupra altora. Dumnezeu doreşte să vă facă de cunoscut care sunt bogăţiile slavei Sale, ca să puteţi predica taina mântuirii celor din jurul vostru – pe Hristos în voi, nădejdea slavei.

Pe măsură ce fraţii şi surorile noastre şi-au deschis inimile în faţa luminii, au primit o cunoştinţă mai mare despre ce este credinţa. Domnul a fost foarte iubitor; El a fost gata să-Şi întărească poporul. Adunările s-au întins cu o săptămână mai mult, peste data în care trebuiau să se încheie. Şcoala s-a terminat şi toţi au început să-L caute cu seriozitate pe Domnul. Fratele Jones a venit de la Boston, şi a lucrat foarte serios pentru popor, vorbind de două şi chiar de trei ori pe zi. Turma lui Dumnezeu a fost hrănită cu hrană nutritivă pentru suflet. Solia pe care Domnul a trimis-o pentru poporul din zilele noastre, a fost prezentată în cuvântări. Adunările se desfăşurau de dimineaţa devreme, până noaptea, şi rezultatele au fost extrem de satisfăcătoare.

În adunările de dimineaţa devreme, am încercat să prezint iubirea şi grija părintească a lui Dumnezeu faţă de copiii Săi. Cunoştinţa iubirii lui Dumnezeu este cunoştinţa cea mai folositoare care poate fi obţinută, pentru a putea obţine un caracter înnobilat, rafinat şi elevat. Isus trebuie să fie Modelul nostru. Domnul are pentru noi lecţii [267] de cea mai mare importanţă, pe care să le învăţăm. El ne conduce ca pe copii, să vedem ceva din bunătatea, mila şi iubirea Lui, prin viaţa simplă şi smerită a iubitului nostru Răscumpărător. Hristos a îndreptat întotdeauna minţile ucenicilor Săi către Dumnezeu, ca spre un Tată iubitor. El Şi-a educat urmaşii să privească la Dumnezeu cu încredere şi iubire. Când suntem copleşiţi de măreţia şi dreptatea lui Dumnezeu, suntem îndreptaţi spre Isus, spre caracterul Său nepătat şi spre iubirea Lui Infinită. Acolo Îl vedem pe Tatăl, descoperit în Fiul, Căci Dumnezeu este dragoste.

Atât studenţi cât şi profesori, s-au împărtăşit pe săturate din binecuvântările lui Dumnezeu. Mişcările profunde ale Duhului lui Dumnezeu au căzut aproape peste fiecare inimă. Mărturia care a fost dată în general de către cei ce au participat la adunări, a fost că au obţinut o experienţă mai presus de tot ce au cunoscut până atunci. Şi-au mărturisit bucuria pentru că Hristos le-a iertat păcatele. Inimile lor s-au umplut de mulţumiri şi de laude pentru Dumnezeu. O pace dulce era în sufletele lor. Au avut iubire faţă de ceilalţi şi au simţit că se pot odihni în iubirea lui Dumnezeu.

Nu am mai văzut o lucrare de reînviorare, care să înainteze cu atâta profunzime, şi totuşi să rămână neatinsă de excitări nepotrivite. Nu s-au făcut apeluri şi invitaţii. Nu au fost chemaţi oamenii în faţă, în schimb a fost o înţelegere solemnă a faptului că Hristos nu a venit ca să-i cheme la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. Cei cu inima sinceră au fost gata să-şi mărturisească păcatele, şi să aducă roade înaintea lui Dumnezeu, prin pocăinţă şi reparare a răului, atât cât le-a stat în putere. Se părea că respirăm chiar în atmosfera cerului. Cu adevărat erau îngeri în jurul nostru. Vineri seara, adunarea de părtăşie a început la ora cinci, şi nu s-a terminat până la nouă. Nici un moment nu a fost pierdut; fiecare a avut o mărturie vie de dat. Adunarea ar mai fi durat încă multe ore, dacă i s-ar fi îngăduit să-şi urmeze cursul; dar s-a considerat că e mai bine să se încheie la momentul respectiv. În noaptea aceea nu am putut să dorm până aproape spre ziuă. Domnul îşi cercetase poporul. Şi a fost bucurie în cer printre îngeri pentru păcătoşii pocăiţi, care se întorceau la Tatăl. Ce privelişte frumoasă a fost pentru univers, să vadă că pe măsură ce bărbaţii şi femeile priveau la Hristos, erau schimbaţi, primind imprimarea chipului Său în sufletele lor.

Au fost mulţi cei care au mărturisit că pe măsură ce au fost prezentate adevărurile cercetătoare, au fost convinşi, în lumina legii, că sunt călcători ai ei. Ei se încrezuseră în propria lor neprihănire. Acum vedeau această neprihănire a lor ca pe nişte haine murdare, în comparaţie cu neprihănirea lui Hristos, care este singura acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă nu erau călcători pe faţă ai legii, s-au văzut pe ei înşişi depravaţi şi cu o inimă degradată. S-au văzut că îşi puseseră alţi dumnezei în locul Tatălui lor Ceresc. Se străduiseră să se abţină de la păcat, dar se încrezuseră în propria lor putere. Noi trebuie să mergem la Isus exact aşa cum suntem, să ne mărturisim păcatele, şi să ne aruncăm sufletele neajutorate în braţele Răscumpărătorului nostru plin de compasiune. Aceasta supune mândria inimii şi este o răstignire a eu-lui. În parabolă, Tatăl a văzut că se întoarce fiul rătăcitor. I-a văzut pocăinţa şi părerea de rău din suflet, s-a umplut de milă faţă de el şi a fugit, a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat. Fiul şi-a rostit cuvintele pline de căinţă: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bunã, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Fiul cel rătăcitor şi-a mărturisit păcatul pe deplin. Nu a căutat nici o scuză pentru răul pe care l-a făcut, şi a fost iertat şi restabilit în casa tatălui său.

Mulţumim Domnului, ne bucurăm pentru că nu este prea târziu ca rătăcitorii să se întoarcă, cu mărturisiri umilite, şi să primească un bun venit în casa Tatălui – să fie îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos. Mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu, în fiecare zi, cu inima plină. Ar trebui să fim cele mai nerecunoscătoare dintre creaturile Lui, ca să fim indiferenţi, în timp ce El lucrează pentru copiii oamenilor într-un astfel de mod minunat. Ar trebui să fim ca un pământ uscat din deşert, dacă nu lăudăm pe Dumnezeu atunci când vine binele. Ştiu că este bucurie în cer datorită lucrării bune ce s-a făcut în South Lancaster; şi dacă îngerii se bucură, de ce să nu ne bucurăm şi noi, care am mărturisit întoarcerea fiilor rătăcitori de la întuneric la lumina minunată a iubirii Lui?

A cunoaşte pe Dumnezeu, este cea mai minunată cunoştinţă pe care o poate avea omul. Oamenii lumeşti pot avea multă înţelepciune; dar cu toată înţelepciunea lor, ei nu privesc frumuseţea şi maiestatea, dreptatea şi înţelepciunea, bunătatea şi sfinţenia Creatorului tuturor lumilor. Domnul umblă în mijlocul oamenilor prin intermediul providenţelor Sale dar, paşii Lui maiestuoşi nu sunt auziţi, prezenţa Lui nu este observată, mâna Lui nu este recunoscută. Lucrarea ucenicilor lui Hristos este aceea de a străluci ca lumini, descoperind lumii caracterul lui Dumnezeu. Ei trebuie să prindă razele tot mai luminoase din cuvântul lui Dumnezeu, şi să le reflecte către oamenii învăluiţi în întunericul înţelegerii greşite a lui Dumnezeu. Slujitorii lui Hristos trebuie să reprezinte în mod corect înaintea oamenilor, caracterul lui Dumnezeu şi al lui Hristos. Apostolul spune: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. [268]