RH, 11 martie 1890 - Hristos s-a rugat pentru unitate în mijlocul ucenicilor Săi

RH, 11 martie 1890 - Hristos s-a rugat pentru unitate în mijlocul ucenicilor Săi

Review and Herald
din Manuscrisul 10, 1890
11 martie 1890

HRISTOS  S-A  RUGAT  PENTRU  UNITATE  ÎN  MIJLOCUL  UCENICILOR  SĂI

 

În rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi, se găsesc cuvinte preţioase. El spune, „Sfinte Tată, păzeşte în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi … Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una; cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi: pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”

Unitatea şi armonia care trebuia să existe între ucenicii lui Hristos este descrisă în următoarele cuvinte: „Ca ei să fie una, cum suntem şi noi.” Dar câţi sunt aici care se trag la o parte, şi par a gândi că au învăţat tot ce au nevoie să înveţe. Fraţilor, unde este povara voastră pentru aceştia? Aţi fost la ei, să-i invitaţi să vină, să caute pe Dumnezeu, şi să audă cuvintele care sunt preţioase pentru voi? Voi vă bucuraţi în lumină şi totuşi lăsaţi pe alţii să rămână în întuneric? Noi dorim ca toţi fraţii noştri să aibă binecuvântarea pe care o avem noi. Cei ce aleg să stea la marginea taberei, nu pot şti ce se întâmplă în mijlocul ei. Ei trebuie să vină în curţile dinăuntru pentru că noi ca popor trebuie să fim uniţi în credinţă şi în scop. Isus S-a rugat ca toţi ucenicii Săi să fie una – „Cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în noi; pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” Prin această unitate va fi convinsă lumea de misiunea lui Hristos şi ne vom purta acreditarea divină înaintea lumii. „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu; pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una.” Aceasta este ceea ce avem nevoie. Aceasta aşteptăm – mai mult din slava lui Hristos ca să lumineze calea noastră, ca să mergem cu feţele strălucind de această slavă, ca să putem face impresie asupra acelora cu care vom veni în contact.

„Eu în ei, şi Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una; ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” Putem cuprinde însemnătatea acestor cuvinte? Le putem primi înlăuntrul nostru? Putem măsura această iubire? Gândul că Dumnezeu ne iubeşte ca pe Fiul Său ar trebui să ne umple de recunoştinţă şi laudă pentru El. S-au făcut provizii prin care Dumnezeu poate să ne iubească aşa cum iubeşte pe Fiul Său, şi aceasta prin unitatea pe care o avem cu Hristos şi unii cu alţii. Fiecare dintre noi trebuie să vină la izvor şi să bea personal. O mie din jurul nostru pot să bea din torentul salvării, dar noi nu vom fi învioraţi decât dacă bem personal din torentul vindecător. Trebuie să vedem personal frumuseţea şi lumina cuvântului lui Dumnezeu, şi să ne aprindem candela de la altarul divin, ca să putem merge înaintea lumii, ţinând sus cuvântul vieţii ca pe o lampă ce luminează strălucitor. Aceia care nu vin la Cuvântul lui Dumnezeu ca să primească personal lumină, nu vor avea lumină ca să o răspândească pentru alţii.

Cât de preţioase sunt aceste cuvinte! „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” Hristos doreşte să privim slava Lui. Unde? – În împărăţia cerurilor. El doreşte ca noi să fim una cu El. Ce gând! Cât de dispusă mă face să fiu pentru orice sacrificiu de dragul Lui! El este iubirea mea, neprihănirea mea, mângâierea mea, încununarea bucuriei mele, şi El doreşte să privim slava Lui. Dacă Îl urmăm în umilinţa Sa, în sacrificiul de sine, în necaz şi în încercare, Îl vom privi aşa cum este, vom vedea slava Lui; vom fi făcuţi părtaşi ai acestei slave.

El spune: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut: dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.”. Oh, cât de puţin cunoaştem despre El! El spune că lumea nu a cunoscut pe Tatăl. Să ferească Dumnezeu ca vreunul din cei ce vestesc adevărul să fie lipsit de cunoştinţa de Dumnezeu! Fie ca Hristos să poată spune despre noi, „Dar aceştia Te-au cunoscut!”

„Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-l voi mai face cunoscut; pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” Aceasta este de asemenea lucrarea noastră – de a descoperi pe Tatăl, de a face cunoscut Numele Său. Noi am auzit vocea Sa mult mai distinct în mesajul ce s-a prezentat în ultimii doi ani, declarând înaintea noastră numele Tatălui – „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.”

Oh, dacă ne-am strânge toate forţele credinţei, şi ne-am pune picioarele pe stânca Isus Hristos! Ar trebui să credeţi că El vă va păzi de cădere. Motivul pentru care nu aveţi mai multă credinţă în promisiumile lui Dumnezeu, este că minţile voastre sunt despărţite de Dumnezeu, iar duşmanul vrea să fie aşa. El şi-a aruncat umbra între noi şi Mântuitorul, ca să nu înţelegem ce reprezintă Hristos pentru noi, sau ce poate să fie. Duşmanul nu doreşte ca noi să înţelegem câtă mângâiere vom găsi în Hristos. Noi abia am început să prindem o licărire din ceea ce este credinţa; căci este greu pentru cei ce sunt absorbiţi în a privi la imaginile întunecate ale necredinţei, să vadă altceva decât întuneric. Domnul să ne ajute să adunăm bijuteriile promisiunilor Sale, şi să împodobim galeria memoriei cu pietrele preţioase ale cuvântului Său. Ar trebui să fim înarmaţi cu făgăduinţele lui Dumnezeu. Sufletele noastre să fie baricadate cu acestea. Când vine Satana cu întunericul lui, şi încearcă   să-mi umple sufletul cu negură, eu repet unele dintre făgăduinţele preţioase ale lui Dumnezeu. Atunci când lucrarea noastră se îngreunează din pricina necredinţei pe care o avem de întâmpinat în inimile oamenilor, acolo unde credinţa ar trebui să înflorească, eu repet din nou şi din nou, „chiar dacă smochinul nu va înflori, şi nu vor mai fi struguri în vii; măslinul nu-şi va mai da rodul, iar câmpiile nu vor mai da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” Pe măsură ce fac aceasta, lumina slavei lui Dumnezeu îmi umple sufletul. Eu nu vreau să privesc întunericul.

Noi trebuie să înălţăm Omul de pe Calvar; şi fiecare să înveţe să înalţe pe Hristos înainte de a părăsi această întâlnire – înainte de a merge să lucraţi pentru alţii. Fie ca noi capitole ale experienţei să se deschidă înaintea voastră, cu privire la încrederea pe care puteţi să o aveţi în Dumnezeu. Salvatorul întreabă, „Când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Satana şi-a aruncat umbra întunecată între voi şi Dumnezeul vostru, el a înfăşurat oamenii în mare întuneric. Dar voi trebuie să aveţi lumină de la tronul lui Dumnezeu; voi trebuie să fiţi înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr, aşa încât atunci când ajungeţi în prezenţa celor ce iubesc minciuna, să nu fiţi întunecaţi de influenţa lor, şi să nu fiţi cernuţi de la lumina cea preţioasă.

Pavel învăţa pe Timotei, „Fii tare în harul care este în Isus Hristos. Şi lucrurile pe care le-ai auzit de la mine în mijlocul multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.” Aceasta este ceea ce avem de făcut. Noi suntem pe un câmp misionar, şi ar trebui să ne rugăm ca Domnul să trezească minţile acelora ce nu simt nevoie de nimic mai mult decât ceea ce posedă, ca ei să poată să caute lumina de la tronul lui Dumnezeul. Nu ar trebui să fim găsiţi împotrivindu-ne, şi agăţând cârlige în care să ne atârnăm îndoielile legate de lumina trimisă de Dumnezeu. Când vreun punct de învăţătură pe care nu-l înţelegeţi vine în atenţia voastră, mergeţi pe genunchi înaintea lui Dumnezeu ca să puteţi înţelege adevărul şi să nu fiţi găsiţi la fel ca evreii, luptând împotriva lui Dumnezeu. Lumina a venit la ei, dar ei au iubit întunericul mai mult decât lumina. Atunci când avertizăm oamenii să aibă grijă, să nu accepte nimic altceva decât adevărul, să îi avertizăm de asemenea să nu-şi pună în pericol sufletele prin respingerea soliilor de lumină, ci să scoată afară întunericul prin studiu serios al Cuvântului lui Dumnezeu. Să fie exersată o mai mare precauţie de către toţi, ca să nu respingem ceea ce este adevăr. Noi avem nevoie de o experienţă vie. [559] În credinţă noi suntem doar ca nişte copii mici care învaţă să umble. Când un copil face primii paşi, adesea se împiedică şi cade; dar se ridică din nou, iar în final învaţă să umble singur. Noi trebuie să învăţăm cum să credem în Dumnezeu. Noi nu trebuie să privim la simţurile noastre, ci să-L cunoaştem pe Dumnezeu printr-o credinţă vie. Priviţi la sutaşul roman ca la un exemplu de credinţă autentică. El a venit la Hristos rugându-L şi spunând, „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog, şi se chinuieşte cumplit. Isus i-a zis‚ am să vin şi să-l tămăduiesc’. ‚Doamne’ a răspuns sutaşul, ‚nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu: ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi vindecat. Căci şi eu sunt om subt stăpânire, am sub mine ostaşi: şi zic unuia, ‚du-te’ şi se duce; iar altuia, ‚vino’, şi vine; iar robului meu, ‚fă cutare lucru’, şi îl face. Când a auzit Isus aceste vorbe s-a mirat şi a spus celor ce veneau după El, ‚adevărat vă spun, că nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare.’”

Cu ce fel de putere s-a gândit sutaşul că era îmbrăcat Hristos? El ştia că este puterea lui Dumnezeu. El a spus, „Căci şi eu sunt om sub stăpânire, am sub mine ostaşi: şi zic unuia, ‚du-te’ şi se duce”. Sutaşul a văzut cu ochiul credinţei că îngerii lui Dumnezeu erau peste tot în jurul lui Isus, şi a văzut că cuvântul va însărcina un înger să meargă la cel suferind. El a ştiut că acest cuvânt va intra în cameră şi că robul său va fi vindecat. Şi cât a lăudat Hristos credinţa acestui om! El a exclamat, „Nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare.”

Sunt mulţi în afara poporului nostru, care au favoarea lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc după toată lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu. De aproape doi ani insistăm ca poporul să accepte lumina şi adevărul referitor la neprihănirea lui Hristos, şi ei nu ştiu dacă să se prindă de acest preţios adevăr sau nu. Ei sunt legaţi de propriile lor idei. Ei nu lasă pe Mântuitorul să intre. Am făcut tot ce am putut pentru a prezenta această problemă. Eu pot vorbi urechii, dar nu pot vorbi inimii. Să nu ne trezim şi să ieşim din această necredinţă? Să nu călcăm pe Satana sub picioarele noastre? Vă rog fierbinte, urcaţi mai sus, acolo unde curg apele vii.

Ieri dimineaţă m-am trezit cu o agonie a sufletului, şi nu am putut să spun decât, „Doamne, Tu cunoşti totul. Inima mea este împovărată, iar Tu ştii că eu nu pot duce această povară. Am nevoie de mai mult ajutor decât am avut până acum. Tu ştii că atunci când văd oameni care iau poziţie împotriva cuvântului Tău, sunt zdrobită sub povară, şi nu pot face nimic fără ajutorul Tău.” Părea că pe când mă rugam, un val de lumină s-a revărsat peste mine, şi o voce mi-a spus, „Eu voi fi cu tine ca să te întăresc.” De atunci, mă odihnesc în Isus. Mă pot ascunde în El. Nu voi mai purta povara mai departe. O pun jos la picioarele Răscumpărătorului meu.

Fraţilor, să nu ne punem cu toţii poverile acolo? Şi când vom pleca de la această întâlnire, fie ca adevărul să ardă în sufletele noastre ca un foc aprins în oase. Veţi întâlni pe aceia care vor spune, „Voi sunteţi prea excitaţi cu privire la această problemă. Voi aţi luat-o prea în serios. Să nu atingeţi atât de mult neprihănirea lui Hristos, şi nu faceţi atît de mult caz din aceasta. Să predicaţi Legea.” Ca popor, noi am predicat Legea până când am ajuns atât de uscaţi, ca munţii Ghilboa care nu au nici rouă, nici ploaie. Noi trebuie să predicăm pe Hristos în Lege, şi astfel în predicare va fi sevă şi hrană şi va fi ca o mâncare pentru turma înfometată a lui Dumezeu. Noi nu trebuie să ne încredem deloc în meritele noastre, ci în meritele lui Isus din Nazaret. Ochii noştri trebuie unşi cu alifia pentru ochi. Noi trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, şi El Se va apropia de noi, dacă vom veni pe drumul indicat de El. Oh, dacă aţi merge aşa cum au mers ucenicii după ziua cincizecimii, atunci mărturia voastră va avea un sunet viu, iar suflete vor fi convertite către Dumnezeu. [560]