RH, 18 aprilie 1893 - Apel către biserică III

RH, 18 aprilie 1893 - Apel către biserică III

Review & Herald,
18 aprilie 1893

 APEL  CĂTRE  BISERICĂ - III
(Contiunare)

 

Isus Îşi identifică interesele cu poporul Său ales şi încercat. El Se prezintă ca fiind personal afectat de toate lucrurile care îi privesc pe ei. El a mustrat greşelile şi acţiunile evreilor, cu sensibilitatea indignată a Celui care S-a simţit El însuşi greşit interpretat, acuzat şi dezonorat. Fiecare lucru rău făcut urmaşilor Săi, sau celui mai slab om, este privit de El cu interes adânc. După ce prezintă relaţia Sa cu poporul Său, în diferite aspecte, El declară în cele din urmă că în ziua cea mare, va judeca fiecare acţiune ca şi cum ar fi fost făcută faţă de El însuşi. Simpatia pentru poporul Său, este de neegalat. El nu va rămâne un simplu spectator, indiferent la ceea ce poporul Lui poate suferi, ci Se identifică cu interesele şi întristările lui. Dacă poporul Lui este nedreptăţit, bârfit, tratat cu dispreţ, suferinţele lor sunt înregistrate în cărţile cerului ca fiind făcute Lui.

El spune, „De aceea, iată, vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Dar acum, trebuia pronunţată irevocabila sentinţă, „Iată că vi se lasă casa pustie.” Oportunităţile, privilegiile şi binecuvântările pierdute, au trecut prin faţa ochilor Lui. El a văzut Ierusalimul aşa cum fi putut fi – sfinţenie pentru Dumnezeu. Timp de veacuri, Iuda a fost depozitarul adevărului sacru. Aici, cunoaşterea lui Iehova era preţuită şi conservată, într-un timp când Dumnezeu nu era recunoscut printre neamuri şi închinarea faţă de El se pierduse pe pământ. Străzile Ierusalimului fuseseră străbătute de picioarele îngerului, iar pământul acestuia a fost sfinţit lui Dumnezeu. Din templul Său, rugăciunea şi lauda se suia la Dumnezeu. De la altarul Său, jertfa de sânge mărturisea vinovăţia omului, arătând spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Domnul le-a trimis solii de avertizare şi mustrare, de mângâiere şi făgăduinţă, prin profeţii Săi pe care i-a ridicat şi i-a trimis, dar pe unii i-au bătut, pe alţii i-au împroşcat cu pietre, şi nu se putea ca un profet să piară în afara Ierusalimului. În cele din urmă, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, şi de la cea mai mare ramură la cea mai mică, a căutat roade, şi nu a găsit niciunul. De dragul lor, El a îmbrăcat divinitatea Sa cu omenescul, S-a făcut fără reputaţie, s-a retras dinaintea acuzatorilor şi duşmanilor Săi şi a purtat un popor rebel în inima Sa. El a făcut tot ce putea fi făcut, dar ei s-au întors de la El, cerând dovezi şi mai multe. Viaţa Lui a fost o minune continuă, dar ei nu au cunoscut-o, şi I-au cerut să le arate o minune. Văzând respingerea totală din partea lor a dragostei Sale, necredinţa lor în misiunea şi divinitatea Sa, ştiind că bărbaţii reprezentativi ai naţiunii complotau pentru distrugerea Sa, El a plâns pentru cetatea iubirii Sale. Ochiul Său profetic a citit istoria trecutului, precum şi vaiul şi vinovăţia viitorului, şi inima Lui a fost zdrobită în agonie, deoarece poporul lui Dumnezeu nu a cunoscut vremea cercetării sale. Iadul a acţionat cu putere din adânc, ca locuitorii vinovaţi ai Ierusalimului să îndeplinească voia prinţului întunericului. Aprinşi de duşmănie, ei s-au dat stăpânirii unui duşman răutăcios şi au făcut din Prinţul vieţii, victima lor. Nori de mânie se adunau asupra oraşului osândit, pentru că ei înşişi au rostit asupra lor judecata, strigând, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” Acel sânge, în virtutea căruia păcătosul pocăit poate fi iertat – acel  sânge prin care o lume vinovată poate fi mântuită, prin care naţiunea iudaică putea fi mântuită şi curăţată, care a plătit răscumpărarea pentru păcatele lumii, a fost pentru ei vina finală în cupa nelegiuirii lor. Isus a ştiut că poporul Său ales avea să-L supună pe El, Prinţul vieţii şi al slavei, unei morţi ruşinoase. El ştia care avea să fie pierderea lor. Cu privire profetică, El a văzut legiunile romane, a auzit zgomotul de marş al armatelor, a văzut oraşul înconjurat şi cuprins de flăcări, şi templul fumegând în ruină. Mizeriile poporului pe care dorea să-L salveze, s-au ridicat înaintea Lui. El vedea vinovăţia şi agonia lor, dar ei erau la fel de neînduplecaţi cum a fost şi Satana, în răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu.

Inima lui Isus a fost străpunsă în agonie, şi de pe buzele Sale palide, au ieşit cuvintele, „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” În necredinţa lor oarbă, ei nu-L cunoşteau pe Prinţul vieţii; dacă L-ar fi cunoscut, nu L-ar fi răstignit.

În naţiunea iudaică, vedem o naţiune aleasă despărţită de Dumnezeu, din cauza necredinţei. Isus, iubitorul omenirii, a fost chemat să pronunţe sentinţa împotriva poporului pentru care a trăit şi a lucrat, dar din partea căruia a avut de suportat insultă, batjocură şi respingere. El a suportat totul din partea lor, a făcut tot ce era posibil ca să-i poată salva de la ruină. El cunoştea istoria păcatului. El văzuse desfăşurările acestuia de la început. A văzut îngerii cereşti vrăjiţi de puterea cea rea, până când au fost conduşi să simpatizeze şi să se alăture lui Satana în răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu. El a trecut prin scene teribile atunci când a fost război în cer, atunci când Satana a fost aruncat afară din locuinţa fericirii, şi înaintea vederii Sale apăreau toate consecinţele păcatului. Oh, dacă ar fi putut face un act de milă prin care ei să poată fi conduşi să renunţe la rebeliunea lor, şi să vină la El ca să-i salveze, dar El epuizase resursele dragostei infinite! Ultima săgeată din tolba Lui, a fost trasă; mai mult, nu putea face. Mântuirea evreilor ar fi fost bucuria lui Hristos, bucuria îngerilor, dar ei n-au vrut. Niciun om nu va fi mântuit împotriva voinţei sale.

Vor asculta, cei care mărturisesc să creadă adevărul, cuvintele lui Isus? El a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” „Eu sunt Pâinea vieţii.” „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.” Vor, cei care sunt chemaţi cu Numele Lui, să creadă că copiii lui Dumnezeu sunt foarte preţioşi în ochii Lui? Să ne gândim la ce a făcut Domnul pentru noi. Va fi apreciată dragostea faţă de noi, i se va permite acesteia să topească inimile noastre, să umilească mândria noastră în ţărână? Atât de largă, de lungă, de înaltă şi adâncă a fost dragostea Mântuitorului, încât El de bună voie a lăsat onoarea Lui, locul Său înalt din cer, şi a îmbrăcat divinitatea Sa cu omenescul, ca să poată deveni Înlocuitorul şi Garantul omului.

„Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”

Sub impulsul puternic al dragostei Sale, El a luat locul nostru în univers, şi a invitat pe Conducătorul tuturor lucrurilor, să-L trateze ca pe un reprezentant al familiei umane. El S-a identificat pe Sine cu interesele noastre, S-a pus în dreptul nostru ca să cadă peste El lovitura [1059] morţii, a luat vina şi pedeapsa omului, şi a adus o jertfă deplină lui Dumnezeu, în favoarea omului. În virtutea acestei ispăşiri, El are puterea de a oferi omului neprihănire desăvârşită şi mântuire deplină. Ca oricine va crede în El ca Mântuitor personal, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Cei care, cu sinceritate şi în adevăr, cred cuvintele lui Hristos care le sunt transmise prin intermediul ambasadorilor Lui, vor înţelege care este însemnătatea acestor cuvinte; dar cei care s-au întărit în necredinţă, vor fi la fel cum au fost evreii, orbi faţă de lumină. Prin respingerea dovezilor, ei şi-au pierdut vederea spirituală, şi nu pot discerne între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric. Cei care sunt plini de necredinţă pot discerne cel mai mic lucru care are o aparenţă criticabilă, şi prin faptul că privesc ceea ce li se pare de criticat, ei pot pierde din vedere toate dovezile pe care Dumnezeu le-a dat în manifestarea abundentă a harului şi puterii Sale, în descoperirea comorilor preţioase ale adevărului din mina inepuizabilă a cuvântului Său. Ei pot ţine atomul criticabil sub ochelarii de mărire ai imaginaţiei lor până când atomul arată cât o planetă, şi ascunde vederii lor, preţioasa lumină din cer. Dar, în loc de a pune sub ochi lucrurile care par criticabile, de ce nu aduc înaintea sufletului, lucrurile preţioase ale lui Dumnezeu? De ce dau ei lucrurilor de valoare inestimabilă, puţină valoare, în timp ce fac atâta caz din lucrurile lipsite de valoare? De ce să luaţi atât de mult în considerare ceea ce poate să pară de criticat la mesager, şi să îndepărtaţi toate dovezile pe care Dumnezeu le-a dat pentru a echilibra mintea în ceea ce priveşte adevărul?

Având istoria copiilor lui Israel înaintea noastră, să luăm aminte, şi să nu fim găsiţi săvârşind aceleaşi păcate, urmând aceeaşi cale a necredinţei şi rebeliunii.

„De aceea, cum zice Duhul Sfânt: ‚Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, unde părinţii voştri M-au ispitit, şi M-au pus la încercare, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani! De aceea M-am dezgustat de neamul acesta, şi am zis: ‚Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele! Am jurat dar în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea!’ Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: ‚Astăzi’, pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început.”

„Totuşi cei mai mulţi dintre ei, n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: ‚Poporul a şezut să mănânce şi să bea; şi s-au sculat să joace.’ Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii. Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi. Să nu cârtiţi, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciţi de Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă. Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda. De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli. Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun.”  [1060]