RH, 20 martie 1894 - Hristos, centrul soliei

RH, 20 martie 1894 - Hristos, centrul soliei

Review & Herald,
20 martie 1894

HRISTOS,  CENTRUL  SOLIEI

 

Solia îngerului al treilea ne cheamă la prezentarea Sabatului poruncii a patra, şi acest adevăr trebuie să fie adus în faţa lumii, dar marele Centru de atracţie, Isus Hristos, nu trebuie să fie lăsat în afara soliei îngerului al treilea. Mulţi care au fost angajaţi în lucrarea pentru acest timp, au pus pe Hristos pe planul secundar, iar teorii şi argumente au avut primul loc. Slava lui Dumnezeu, care a fost revelată lui Moise cu privire la caracterul divin, nu a fost pusă în evidenţă. Domnul a zis lui Moise: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea.” „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.”

O perdea a părut să fie în faţa ochilor multora care au lucrat în cauză, astfel că, atunci când au prezentat legea, nu L-au văzut pe Isus şi nu au proclamat faptul că acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult. La crucea de pe Calvar este locul unde mila şi adevărul se întâlnesc, dreptatea si pacea se sărută. Păcătosul trebuie să privească tot timpul spre Golgota, şi cu credinţa simplă a unui copilaş, el trebuie să se odihnească în meritele lui Hristos, acceptând neprihănirea Lui şi crezând în mila Sa. Lucrătorii în cauza adevărului ar trebui să prezinte neprihănirea lui Hristos, nu ca pe o lumină nouă, ci ca o lumină preţioasă care a fost pentru un timp pierdută din vedere de către oameni. Noi trebuie să acceptăm pe Hristos ca Mântuitorul nostru personal, şi El ne atribuie neprihănirea lui Dumnezeu, în Hristos. Să repetăm şi să subliniem adevărul pe care l-a descris Ioan: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”

În dragostea lui Dumnezeu a fost deschisă cea mai minunată vână a adevărului preţios, şi comorile harului lui Hristos sunt deschise înaintea bisericii şi a lumii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ce iubire este aceasta – ce dragoste minunată, de nepătruns – care să ducă pe Hristos să moară pentru noi în timp ce noi eram încă păcătoşi! Ce pierdere este pentru sufletul care înţelege cerinţele puternice ale legii, şi care încă nu reuşeşte să înţeleagă harul lui Hristos care s-a înmulţit şi mai mult. Este adevărat că legea lui Dumnezeu descoperă dragostea lui Dumnezeu atunci când este predicată ca un adevăr în Isus; pentru că trebuie stăruit pe larg în fiecare predică asupra darului lui Hristos pentru această lume vinovată. Nu este de mirare că inimile nu s-au topit în faţa adevărului, dacă acesta a fost prezentat într-o manieră rece şi fără viaţă. Nu e de mirare că credinţa s-a îndoit de făgăduinţele lui Dumnezeu, dacă predicatorii şi lucrătorii nu au reuşit să prezinte pe Isus în relaţia Sa cu legea lui Dumnezeu. Cât de des ar fi trebuit ei să asigure oamenii că „El, care n-a cruţat nici chiar pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

Satana este hotărât ca oamenii să nu vadă dragostea lui Dumnezeu, care L-a condus să dea pe Singurul Său Fiu pentru a salva omenirea pierdută, căci bunătatea lui Dumnezeu este cea care conduce pe oameni la pocăinţă. Oh, cum vom reuşi să punem înaintea lumii, iubirea profundă, preţioasă a lui Dumnezeu? Nu putem face aceasta altfel, decât exclamând: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” Să spunem deci păcătoşilor, „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Prezentând pe Isus ca Reprezentant al Tatălui, vom fi în măsură să risipim umbra pe care Satana a aruncat-o pe calea noastră ca să nu vedem mila şi mărimea iubirii inexprimabile a lui Dumnezeu, aşa cum se manifestă în Isus Hristos.

Priviţi la crucea de pe Calvar. Aceasta este o dovadă permanentă a iubirii nemărginite, a milei nemăsurate a Tatălui ceresc. Oh, fie ca toţi să se pocăiască şi să facă faptele lor dintâi. Când bisericile fac acest lucru, ei vor iubi pe Dumnezeu şi pe semenii lor mai presus de ei înşişi. Efraim nu va invidia pe Iuda, şi Iuda nu se va răzvrăti împotriva lui Efraim. Despărţirile vor fi vindecate, sunetele violente de conflict nu vor mai fi auzite la hotarele lui Israel. Prin harul dat lor în mod gratuit de Dumnezeu, toţi vor încerca să răspundă rugăciunii lui Hristos, ca ucenicii Săi să fie una, după cum El şi Tatăl una sunt. Pacea, iubirea, mila, şi bunăvoinţa vor fi principiile statornice ale sufletului. Dragostea lui Hristos va fi tema oricărei limbi, şi Martorul adevărat nu va mai spune, „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Poporul lui Dumnezeu va rămâne în Hristos, dragostea lui Isus va fi descoperită, şi un singur Duh va anima toate inimile, regenerând şi reînnoind toate după chipul lui Hristos, modelând toate inimile după asemănarea inimii Lui. Ca ramurile vii ale adevărat Viţe, toţi vor fi uniţi cu Hristos, Capul viu. Hristos va rămâne în fiecare inimă, călăuzind, mângâind, sfinţind şi prezentând lumii unitatea urmaşilor lui Isus, purtând astfel mărturia că acreditările cereşti sunt oferite bisericii rămăşiţei. În unitatea Bisericii lui Hristos se va dovedi că Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu în lume.

Când poporul lui Dumnezeu devine una în unitatea Duhului, tot fariseismul, toată neprihănirea proprie, care au fost păcatul poporului evreu, vor fi eliminate din toate inimile. Amprenta lui Hristos va fi asupra fiecărui membru individual al trupului Său şi poporul Său va fi ca burdufurile noi în care El poate turna vinul Său nou, fără ca vinul cel nou să rupă burdufurile. Dumnezeu va face cunoscută taina care a fost ascunsă în toate veacurile. El va face cunoscut care este „bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.”

Isus a venit să împărtăşească sufletului omenesc Duhul Sfânt, prin care dragostea lui Dumnezeu ne este turnată în inimă; dar îi este imposibil să înzestreze cu Duhul Sfânt oamenii care sunt fixaţi în ideile lor, ale căror doctrine sunt toate un şablon de neschimbat, care umblă după tradiţiile şi poruncile oamenilor, aşa cum au făcut evreii din vremea lui Hristos. Ei au fost foarte scrupuloşi în ritualurile bisericii, foarte riguroşi în urmarea formelor lor, dar au fost lipsiţi de vitalitate şi devotament religios. Ei au fost reprezentaţi de Hristos ca acele piei uscate ce se utilizau sub formă de burdufuri. Evanghelia lui Hristos nu a putut fi pusă în inimile lor, căci nu era loc acolo care să o cuprindă. Ei nu puteau fi burdufurile noi în care El să toarne vinul nou. Hristos a fost obligat să caute altundeva decât în rândul cărturarilor şi a fariseilor, burdufuri pentru învăţătura Sa de adevăr şi viaţă. El trebuia să găsească oameni dispuşi să aibă o înnoire a inimii. El a venit să dea oamenilor inimi noi. El a spus, „Vă voi da o inimă nouă.” Dar aceia de atunci şi aceştia de acum, care se încred în propria lor neprihănire, nu simt nicio nevoie de a avea o inimă nouă. Isus a trecut pe lângă cărturari şi farisei, pentru că ei nu au simţit nevoia de un Mântuitor. Ei erau legaţi de forme şi ceremonii. Aceste servicii fuseseră instituite de Hristos, erau pline de vitalitate şi frumuseţe spirituală, dar evreii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor, şi s-au prins de formele moarte după [1225] ce viaţa spirituală s-a stins în mijlocul lor. După ce s-au depărtat de cerinţele şi poruncile lui Dumnezeu, au căutat să suplinească locul a ceea ce au pierdut, înmulţind propriile lor cerinţe şi având pretenţii mult mai riguroase decât a avut Dumnezeu; cu cât au sporit în rigiditate, cu atât au manifestat mai puţin dragostea şi Duhul lui Dumnezeu. Hristos a spus oamenilor: „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile, pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe, şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe, şi să le zică: Rabi! Rabi!  . . . Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila, şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”

Biserica rămăşiţei este chemată să treacă printr-o experienţă similară cu cea a evreilor, şi Martorul adevărat, care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, are un mesaj solemn de transmis poporului Său. El spune: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Dragostea lui Dumnezeu a fost în scădere în biserică şi, ca rezultat, iubirea de sine a apărut într-o manifestare nouă. Odată cu pierderea dragostei pentru Dumnezeu, a venit pierderea dragostei pentru fraţi. Biserica poate să îndeplinească toată descrierea care este dată despre biserica din Efes, şi totuşi să eşueze în evlavia vitală. Despre aceasta, Isus a spus, „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”

S-a crezut despre o religie legalistă că este tocmai religia corectă pentru acest timp. Dar aceasta este o greşeală. Mustrarea lui Hristos adresată fariseilor este aplicabilă celor care au pierdut din inimă dragostea dintâi. O religie rece, legalistă nu poate conduce sufletele la Hristos, pentru că aceasta este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Când postul şi rugăciunile sunt practicate într-un spirit de îndreptăţire de sine, ele sunt o urâciune în faţa lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru închinare, un cerc continuu de ceremonii religioase, umilinţa exterioară, o jertfire impusă – toate vestesc lumii mărturia că împlinitorul acestor lucruri se consideră neprihănit. Aceste lucruri atrag atenţia către cel ce respectă datoriile riguroase, zicând: Acest om are dreptul la cer. Dar totul este o înşelăciune. Faptele nu vor cumpăra pentru noi intrarea în cer. Singura mare Jertfă care a fost făcută, este mai mult decât suficientă pentru toţi cei care vor crede. Dragostea lui Hristos va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. Cel care bea apă din izvorul vieţii, va fi umplut cu vinul cel nou al împărăţiei. Credinţa în Hristos va fi mijlocul prin care motivul şi spiritul corect va pune în mişcare pe credincios, şi toată bunătatea şi gândirea cerească se vor vedea în cel care priveşte spre Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei sale. Priviţi la Dumnezeu, nu priviţi la oameni. Dumnezeu este Tatăl vostru ceresc, care este dispus să poarte cu răbdare slăbiciunile voastre, să le ierte şi să le vindece. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” Privindu-L pe Hristos, vei fi schimbat, până când vei urî fosta ta mândrie, fosta vanitate şi respectul de sine, propria îndreptăţire de sine şi necredinţă. Vei arunca aceste păcate deoparte ca pe o povară fără valoare, şi vei umbla smerit, cu umilinţă, cu încredere, înaintea lui Dumnezeu. Vei practica dragostea, răbdarea, blândeţea, bunătatea, mila, şi fiecare har care sălăşluieşte în copilul lui Dumnezeu, şi vei găsi în cele din urmă un loc printre cei deosebiţi şi sfinţi. [1226]