RH, 23 decembrie 1890 - Fii plin de râvnă și pocăiește-te!

RH, 23 decembrie 1890 - Fii plin de râvnă și pocăiește-te!

Review and Herald – Extra;
Battle Creek, Mich., marţi,
23 decembrie 1890
Vol. 67, Nr. 50

FII PLIN DE RÂVNĂ ŞI POCĂIEŞTE-TE

 

Domnul vede decăderile noastre şi este în controversă cu poporul Său. Mândria, egoismul lor, deschiderea minţii faţă de îndoială şi necredinţă se văd în faţa Lui, şi mâhnesc inima Lui iubitoare. Mulţi adună întunericul peste sufletele lor ca o haină, şi în mod virtual spun: „nu vrem să cunoaştem calea Ta, Doamne; am ales propriul nostru drum.” Acestea sunt cele ce separă sufletul de Dumnezeu. În sufletul omului există un obstacol la care el ţine cu persistenţă încăpăţânată, şi care se interpune între sufletul lui şi Dumnezeu. Este necredinţa. Dumnezeu dă dovezi suficiente, dar omul, cu voinţa lui nesfinţită, refuză să primească dovada, dacă nu vine pe calea trasată de el, ca să favorizeze ideile lui. Cu un spirit de bravură, el strigă: „dovada, dovada, avem nevoie de dovadă”, şi întoarce spatele dovezii pe care o dă Dumnezeu. El vorbeşte cuvinte de îndoială, necredinţă, şi seamănă seminţele răului, care vor încolţi şi îşi vor da recolta lor. Un astfel de om îşi separă tot mai mult sufletul de Dumnezeu.

De dovadă au nevoie astfel de oameni? Dovada este cea care lipseşte? Nu. Parabola bogatului şi a săracului Lazăr este dată pentru a veni în ajutorul unor astfel de suflete care întorc spatele dovezii evidente, şi strigă, „Dovedeşte”! Bogatul a cerut ca cineva să fie trimis dintre cei morţi, pentru a avertiza pe fraţii lui, ca să nu ajungă şi ei în locul acela de tortură. „Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16:29-31)

De ce nu cred oamenii, cu toate că au dovezi suficiente? Pentru că nu vor să fie convinşi. Ei nu sunt dispuşi să renunţe la voinţa lor, pentru a asculta de voinţa lui Dumnezeu. Ei nu vor să recunoască faptul că au nutrit o necredinţă păcătoasă prin faptul că s-au împotrivit luminii pe care le-a dat-o Dumnezeu. Ei au vânat îndoieli, căutând cuie în care să îşi agaţe necredinţa. Ei au fost gata să accepte o mărturie slabă şi insuficientă, mărturie pe care Dumnezeu nu a dat-o prin cuvântul Său, dar care le place pentru că este de acord cu ideile lor, şi este în armonie cu dispoziţia şi voinţa lor. Aceste suflete sunt în mare pericol. Dacă ei îşi vor apleca voinţa mândră şi o vor pune de partea lui Dumnezeu; dacă vor căuta lumina, cu inimile umilite şi pocăite, crezând că există lumină pentru ei, atunci vor vedea lumina, pentru că ochiul este deschis ca să vadă lumina care vine de la Dumnezeu. Ei vor recunoaşte dovada autorităţii divine. Adevărurile spirituale vor străluci de pe pagina divină. Dar inima trebuie să fie deschisă pentru primirea luminii, căci Satana este întotdeauna gata să întunece adevărul preţios care poate face omul înţelept pentru mântuire Dacă cineva nu primeşte acest adevăr, va rămâne întotdeauna pentru el o taină a tainelor.

Ar trebui să căutăm în mod serios să cunoaştem şi să apreciem adevărul, ca să îl putem prezenta altora aşa cum este în Isus. E nevoie să avem o estimare corectă a valorii sufletelor noastre; atunci nu vom mai fi atât de nepăsători în ce priveşte purtarea noastră, cum suntem în prezent. Vom căuta mult mai serios să cunoaştem calea Domnului; vom lucra într-o direcţie cu totul opusă egoismului, şi rugăciunea noastră constantă va fi pentru a avea mintea lui Hristos, ca să putem fi modelaţi şi formaţi după asemănarea Lui. Privind la Isus, văzând frumuseţea Lui, având ochii aţintiţi cu statornicie asupra Lui, vom fi schimbaţi după chipul Său. El va da har tuturor celor ce păzesc calea Lui, fac voia Lui şi umblă în adevăr. Dar cei care îşi iubesc propria cale, care se închină înaintea idolilor propriilor lor opinii, şi nu Îl iubesc pe Dumnezeu şi nu ascultă de cuvântul Lui, vor continua să umble în întuneric. Oh, cât de teribilă este necredinţa! Ca şi cum ai aprinde lumina pentru cel orb, aşa este să prezinţi acestor suflete adevărul; unul nu poate să vadă, ceilalţi nu vor să vadă.

Vă îndemn pe voi, cei ale căror nume sunt scrise în registrele bisericii ca ale unor membri vrednici, să fiţi cu adevărat vrednici, prin meritele lui Hristos. Îndurarea, adevărul şi iubirea lui Dumnezeu sunt promise sufletului pocăit şi smerit. Neplăcerea şi judecăţile lui Dumnezeu sunt împotriva celor care persistă în umblarea pe propriile lor căi, care iubesc eu-l şi lauda care vine de la oameni. Aceştia vor fi prinşi cu siguranţă în înşelăciunile satanice din aceste zile de pe urmă, pentru că nu au primit dragostea adevărului. Din cauză că la începutul experienţei lor, Domnul i-a binecuvântat şi i-a onorat, ei se măgulesc cu gândul că sunt aleşi şi sinceri, şi că nu au nevoie de avertizare, de instruire şi mustrare. Martorul credincios şi adevărat spune: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te!” Cei care poartă numele de popor al lui Dumnezeu, au o acuzaţie în dreptul lor: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, deci, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Iubirea faţă de Isus care ardea odinioară pe altarul inimii, s-a micşorat şi aproape s-a stins. Puterea spirituală s-a schimbat în slăbiciune. Neplăcerea Domnului este împotriva poporului Său. În starea lor prezentă este imposibil ca ei să reprezinte caracterul lui Hristos. Şi, dacă Martorul cel credincios le-a trimis sfat, mustrări şi avertizări pentru că îi iubeşte, ei au refuzat să primească solia; au refuzat să vină la lumină, ca să nu li se vadă faptele. Isus a spus, „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele…. Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa”. „Luând păcatele voastre asupra Mea, deschid un canal prin care harul se poate revărsa peste toţi cei ce vor să îl primească. Prin faptul că M-am dat pe Mine pentru păcatul lumii, am pregătit o posibilitate ca torentul neîmpiedicat al iubirii Sale să poată curge peste oameni.”

Tot cerul este plin de uimire pentru că atunci când iubirea aceasta, atât de vastă, atât de profundă, atât de bogată şi deplină, este prezentată înaintea oamenilor care au cunoscut harul Domnului nostru Isus Hristos, ei sunt atât de indiferenţi, atât de reci şi insensibili. Ce înseamnă faptul că un asemenea har uimitor nu înmoaie inimile lor de piatră? Oh, este din cauza puterii necredinţei; din cauză că „ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Din acest motiv Cuvântul lui Dumnezeu are aşa de puţină influenţă. El este ca un foc, dar nu poate să pătrundă şi nici să încălzească inima învelită în gheaţă a celui care nutreşte necredinţa.

Comorile infinite ale adevărului s-au strâns din generaţie în generaţie. Nicio reprezentare nu ne-ar putea impresiona îndeajuns cu plinătatea, cu bogăţia acestor vaste resurse. Ele aşteaptă să fie cerute de către cei care le apreciază. Pietrele preţioase ale adevărului trebuie să fie adunate de rămăşiţa poporului lui Dumnezeu, ca să fie date lumii; dar încrederea în sine şi îndărătnicia sufletului refuză comoara binecuvântată. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” O astfel de iubire nu poate fi măsurată, nici nu poate fi exprimată. Ioan cheamă întreaga lume: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” Este o iubire ce depăşeşte orice înţelegere. În plinătatea sacrificiului, nimic nu a fost reţinut: Isus S-a dat pe Sine Însuşi! Planul lui Dumnezeu este ca cei din poporul Lui să se iubească unii pe alţii aşa cum ne-a iubit Hristos. Ei trebuie să îşi educe şi să-şi instruiască sufletul pentru această iubire. Ei trebuie să reflecte iubirea aceasta în caracterul lor, să o reflecte lumii. Fiecare membru ar trebui să privească aceasta ca fiind lucrarea lui. În rugăciunea pe care a înălţat-o Tatălui, Isus a zis: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.” Plinătatea lui Hristos va fi prezentată înaintea lumii de către cei care au devenit părtaşi ai harului Său. Lucrarea lor este de a face pentru Hristos ceea ce Hristos a făcut pentru Tatăl – să reprezinte caracterul Său.

Există o lipsă de putere morală şi spirituală în toate Conferinţele noastre. Multe dintre biserici nu au lumină în ele însele. Membrii nu dovedesc faptul că sunt mlădiţe ale Adevăratei Viţe, aducând multă roadă spre slava lui Dumnezeu, ci par că se usucă. Răscumpărătorul lor Şi-a retras din adunările lor lumina, insuflarea Duhului Său cel Sfânt; căci ei au încetat să mai reprezinte iubirea tăgăduitoare de sine, împreună simţitoare, a Răscumpărătorului lumii; Ei nu au iubire faţă de sufletele pentru care a murit Hristos. Ei au încetat să fie sinceri şi credincioşi. Este un tablou trist – pietatea slabă, lipsă de consacrare şi devoţiune faţă de Dumnezeu. S-a produs o despărţire a sufletului de Dumnezeu; mulţi au tăiat calea de comunicare dintre El şi suflet, prin faptul că au refuzat solii Săi şi solia.

În marile noastre biserici există cele mai mari rele, deoarece acestea au avut cea mai mare lumină. Ei nu Îl cunosc în mod corect pe Dumnezeu, şi nici pe Isus Hristos pe care L-a trimis El. Drojdia necredinţei lucrează, şi dacă aceste rele care atrag neplăcerea lui Dumnezeu nu sunt corectate de către membrii ei, întreaga biserică va da socoteală pentru ele. Mişcările profunde ale Spiritului lui Dumnezeu nu sunt cu ei; prezenţa glorioasă a Împăratului sfinţilor, şi puterea Lui de a curăţa de orice întinăciune morală, nu se manifestă în mijlocul lor. Mulţi vin la adunare ca să se închine, ca uşa în ţâţânile ei. Ei nu înţeleg aplicaţia corectă a Scripturilor, şi nici puterea lui Dumnezeu. Au ochi, dar nu văd; au urechi, dar nu aud; continuă să meargă pe căile lor rele, şi totuşi se consideră poporul privilegiat şi ascultător care împlineşte cuvântul. O siguranţă firească şi liniştea domneşte în Sion. Pace, pace, răsună la hotarele lui, măcar că Dumnezeu nu a vorbit de pace. Ei nu mai cunosc termenii în care are loc pacea; acesta este motivul pentru care trebuie să se dea alarma în „muntele Meu cel sfânt.” Păcătoşii din Sion ar trebui să se teamă că atunci când nu se vor aştepta, distrugerea neaşteptată va veni cu siguranţă peste toţi aceia care stau liniştiţi.

Spiritul Sfânt Se luptă să facă evidente cerinţele lui Dumnezeu, dar oamenii nu sunt atenţi decât pentru moment, după care îşi întorc minţile spre alte lucruri prin care Satana le fură seminţele adevărului; influenţei îndurătoare a Spiritului lui Dumnezeu i se rezistă cu efect. În felul acesta mulţi întristează Spiritul lui Dumnezeu poate pentru ultima dată, şi nu ştiu.

Cuvintele rostite de Hristos despre Ierusalim au fost, „ţi se lasă casa pustie.” Câtă durere a simţit sufletul lui Isus când apelurile, avertizările şi mustrările Lui au fost refuzate! În momentele în care le-a adresat direct sufletelor, ele au impresionat; dar iubirea de sine, mulţumirea de sine, iubirea de lume şi-au făcut loc şi au înăbuşit sămânţa cea bună care a fost semănată. Mândria inimii i-a împiedicat pe ascultătorii Lui să se umilească înaintea lui Dumnezeu, să-şi mărturisească păcatul de se fi împotrivit Spiritului lui Dumnezeu, aşa că, cu părere de rău, i-a lăsat. Pe creasta muntelui Măslinilor, pe când privea cetatea, a plâns pentru ea şi a zis: „O, dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!” Aici a făcut o pauză; nu-i făcea plăcere să rostească sentinţa irevocabilă, „Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.” Cu o altă ocazie, El a plâns pentru cetatea aleasă care nu voia să se pocăiască: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine; de câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.” Să ne ferească Dumnezeu ca scena aceasta să se repete în experienţa poporului declarat al lui Dumnezeu! „Duhul Meu”, spune El, „nu se va lupta pururi în om.” Va veni o vreme când trebuie spus despre cel care nu se pocăieşte, „Efraim s-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace.”

Vrea biserica să vadă în ce este căzută? [764] În biserică există o stare de răceală, împietrire a inimii, lipsă de simpatie faţă de fraţi. Se dă pe faţă o lipsă de iubire pentru cel care greşeşte. Se întoarce spatele tocmai celor care au nevoie de milă şi de ajutor. Există în bisericile noastre, şi mai ales printre cei care au în încredinţarea lor responsabilităţi sacre, un spirit sever, arogant, aşa cum exista printre farisei. Ei au păreri înalte despre sine, şi multă încredere de sine. Orfanul şi văduva nu au parte de simpatia sau de iubirea lor. Aceasta nu seamănă deloc cu spiritul lui Hristos. Domnul priveşte cu neplăcere spiritul aspru, grosolan manifestat de către unii – un spirit atât de lipsit de simpatie, de apreciere duioasă faţă de cei pe care El îi iubeşte. Fraţilor, voi care vă închideţi inima faţă de suferinzii lui Hristos, aduceţi-vă aminte că aşa cum vă purtaţi cu ei, aşa se va purta Dumnezeu cu voi. Când Îl veţi chema, nu va zice „Iată-Mă”, când veţi striga, nu vă va răspunde. Satana veghează, şi îşi pregăteşte amăgirile ca să poată să-i prindă în laţ pe cei care sunt plini de importanţă de sine, măcar că sunt lipsiţi de spiritualitate.

Drumul spre paradis nu este unul al înălţării de sine, ci este un drum al pocăinţei, al mărturisirii, al umilinţei, al credinţei şi ascultării. Solia către biserica din Laodicea se potriveşte bisericii din acest timp. „Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:  „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!  Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te!” Sunt mulţi cei care se mândresc cu bogăţia lor spirituală, cu cunoştinţa pe care o au despre adevăr, şi trăiesc într-o auto-înşelare vinovată. Dacă membrii bisericii se umilesc înaintea lui Dumnezeu prin acţiune zeloasă, şi nu prin acţiune cu inima împărţită, lipsită de viaţă, atunci Domnul îi va primi. Dar El declară: „voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Cât timp va exista împotrivire faţă de această avertizare? Cât timp va fi ea tratată cu uşurinţă?

„Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Poziţia lui Hristos este o atitudine de răbdare şi insistenţă: „te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti.” Oh, sărăcia din suflete este alarmantă! Şi tocmai cei care au cel mai mult nevoie de aurul iubirii, se simt bogaţi, simt că s-au îmbogăţit, în timp ce le lipseşte orice har. Prin faptul că şi-au pierdut credinţa şi iubirea, ei au pierdut totul.

Domnul a trimis o solie ca să trezească poporul Său la pocăinţă şi să-i provoace să facă faptele lor dintâi; dar cum a fost primită această solie? În timp ce unii au luat seama la ea, alţii au aruncat dispreţul şi ocara asupra soliei şi solului. Spiritualitatea s-a înăbuşit, umilinţa şi simplitatea ca de copilaşi s-a dus, o mărturisire de credinţă formală, mecanică, a luat locul iubirii şi devoţiunii. Va mai continua această stare jalnică de lucruri? Se va stinge în întuneric lampa iubirii lui Dumnezeu? Mântuitorul ne cheamă; ascultaţi glasul Lui: „Fii plin de râvnă şi pocăieşte-te.” Pocăieşte-te, mărturiseşte-ţi păcatul, şi vei fi iertat. „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă la Mine; pentru ce vreţi să muriţi?” De ce vreţi să încercaţi să reaprindeţi un foc de paie, şi să umblaţi în lumina scânteilor din focul vostru?

Martorul Credincios declară, „Ştiu faptele tale.” „Pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi.” Acesta este adevăratul test, dovada faptului că Spiritul lui Dumnezeu lucrează în inimă ca să vă insufle iubirea Lui. „Voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Biserica este ca pomul neroditor care, datorită faptului că a primit rouă, ploaie şi lumină de la soare, ar fi trebuit să producă o mulţime de roade, dar în care cercetarea divină nu găseşte nimic altceva decât frunze. Este un gând solemn pentru bisericile noastre! Solemn cu adevărat pentru fiecare individ! Uimitoare este răbdarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu; dar „dacă nu te pocăieşti”, ea se va termina; bisericile, instituţiile noastre, vor merge din slăbiciune în slăbiciune, de la formalism rece la moarte, în timp ce spun „sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.” Martorul Credincios spune „şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Vor vedea ele vreodată în mod clar, adevărata lor stare?

Se va produce în biserici o manifestare uimitoare a puterii lui Dumnezeu, dar aceasta nu îi va mişca pe cei care nu s-au umilit înaintea Domnului, şi nu au deschis uşa inimii prin mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acestei puteri care luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva despre care, în orbirea lor, vor crede că este periculos, vor vedea ceva care le va stârni temerile, şi împotriva căruia îşi vor aduna toate puterile ca să se împotrivească. Pentru că Domnul nu lucrează după ideile şi aşteptările lor, ei se vor împotrivi lucrării. „Cum”, spun ei, „să nu cunoaştem noi Spiritul lui Dumnezeu, după ce am fost în lucrare atâţia ani?” – Ei nu răspund avertizărilor şi rugăminţilor stăruitoare cuprinse în soliile lui Dumnezeu, ci spun cu persistenţă, „sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic.” Talentul, experienţa îndelungată, nu va face din oameni canale de lumină, decât dacă aceştia se aşează sub razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, dacă sunt chemaţi, aleşi şi pregătiţi prin faptul că sunt înzestraţi cu Duhul Sfânt. Când bărbaţii care lucrează cu cele sacre, se vor umili sub mâna cea puternică a lui Dumnezeu, atunci Domnul îi va înălţa. Îi va face bărbaţi cu discernământ – bărbaţi bogaţi în harul Spiritului Său. Trăsăturile lor de caracter puternice, egoiste, încăpăţânarea lor, vor fi văzute în lumina care vine de la Lumina lumii. „Voi veni la tine şi-ţi voi muta sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Dacă vei căuta pe Domnul cu toată inima ta, Îl vei găsi.

Sfârşitul este aproape! Nu mai avem niciun moment de pierdut! Lumina va străluci dinspre poporul lui Dumnezeu în raze clare şi distincte, prezentându-L pe Isus înaintea bisericilor şi înaintea lumii. Lucrarea noastră nu trebuie să fie restrânsă doar la cei care deja cunosc adevărul; câmpul nostru este lumea. Instrumentele care vor fi folosite sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina adevărului pe care le-o transmite Dumnezeu. Acestea sunt agenţii lui Dumnezeu pentru comunicarea către lume a cunoaşterii adevărului. Dacă prin harul lui Hristos poporul Său este schimbat în burdufuri noi, El îi va umple cu vinul cel nou. Dumnezeu va da lumină suplimentară, aşa că adevărurile cele vechi vor fi redescoperite şi repuse în cadrul adevărului; şi oriunde vor merge lucrătorii, ei vor triumfa. Ca ambasadori ai lui Hristos, ei vor cerceta Scripturile, pentru a căuta adevăruri care au fost ascunse sub gunoiul erorilor. Fiecare rază de lumină primită, va fi comunicată altora. Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte – Hristos, neprihănirea noastră.

„Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” „Aşa vorbeşte Domnul: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu Sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” Aşa ceva este nevoie să fie adus în experienţa fiecărui lucrător, din poziţii înalte sau joase, în toate instituţiile noastre, în toate bisericile noastre. Dumnezeu vrea ca fiecare suflet să se întoarcă la dragostea dintâi. El vrea ca toţi să aibă aurul credinţei şi dragostei, aşa încât să poată lua din această comoară şi să împartă celor care au nevoie de ea.

Atunci credincioşii vor fi o inimă şi un gând, iar Domnul va face Cuvântul Lui puternic pe pământ. Se va pătrunde în oraşe, sate şi teritorii noi; biserica se va ridica şi va lumina, pentru că lumina ei a venit şi slava Domnului a răsărit peste ea. Convertiţi noi se vor adăuga bisericilor, iar cei care acum afirmă că sunt convertiţi vor simţi în inimile lor puterea transformatoare a harului lui Hristos. Atunci Satana se va ridica şi va stârni cea mai aprigă persecuţie împotriva poporului lui Dumnezeu. Dar cei care nu sunt de credinţa noastră, care nu au respins lumina, vor recunoaşte spiritul lui Hristos în adevăraţii Lui urmaşi, şi vor lua poziţie alături de poporul lui Dumnezeu.

Vorbind despre Mângâietorul, Hristos spune, „El nu va vorbi de la El”; „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” Cât de puţin a fost predicat Hristos! Lucrătorii au prezentat teorii, o mulţime de teorii, dar prea puţin L-au prezentat pe Hristos şi iubirea Lui. Aşa cum Mântuitorul a venit să Îl proslăvească pe Tatăl prin demonstrarea iubirii Lui, tot aşa Spiritul a venit ca să Îl proslăvească pe Isus, prin faptul că descoperă lumii bogăţiile iubirii şi harului Său. Dacă Spiritul Sfânt rămâne în noi, lucrarea noastră va mărturisi despre acest fapt – Îl vom înălţa pe Isus. Nimeni nu poate să îşi permită să tacă acum; povara lucrării este de a-L prezenta lumii pe Hristos. Toţi cei care se aventurează să aibă propria lor cale, care nu se unesc cu îngerii ce sunt trimişi din cer cu o solie care va umple tot pământul cu slava Lui, vor fi lăsaţi pe dinafară. Lucrarea va înainta spre victorie, fără ei, şi ei nu vor lua parte la triumful ei.

 

E.G. White [765]