RH, 26 august 1890 - Neprihănirea lui Hristos

RH, 26 august 1890 - Neprihănirea lui Hristos

REVIEW AND HERALD
26 august 1890

 NEPRIHĂNIREA  LUI  HRISTOS

 

Hristos spune, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” Este privilegiul fiecărui suflet să facă din Hristos, Mântuitorul său personal. Nu este nevoie să aşteptaţi până când ajungeţi buni; nu trebuie să credeţi că vreun efort din partea voastră va face ca rugăciunile să vă fie primite şi să vă aducă mântuire. Fiecare bărbat şi femeie să se roage lui Dumnezeu, nu omului. Fiecare să vină la Hristos în umilinţă, şi vorbiţi-I cu buzele voastre. Cererea „Vrei să te rogi pentru mine?”, a ajuns o simplă formă de a vorbi. Trebuie să vă rugaţi personal lui Dumnezeu, crezând că El ascultă fiecare cuvânt pe care îl rostiţi. Staţi cu inima descoperită în faţa cercetării Lui, mărturisiţi-vă păcatele, cereţi-I iertare bizuindu-vă pe meritele ispăşirii, apoi contemplaţi prin credinţă marele plan de răscumpărare, şi Mângâietorul vă va aduce aminte de toate lucrurile.

Cu cât studiaţi mai mult caracterul lui Hristos, cu atât vi se va părea mai atrăgător. El vă va fi atât de apropiat, în strânsă tovărăşie cu voi; afecţiunile voastre vor tânji după El. Dacă mintea este modelată după cele cu care are cel mai mult de a face, atunci a te gândi la Isus, a vorbi despre El, aceasta vă va face să deveniţi ca El în spirit şi în caracter. Veţi reflecta chipul Său în ceea ce este măreţ, curat şi spiritual. Veţi avea gândul lui Hristos, şi El vă va trimite în lume ca reprezentanţi spirituali ai Săi. El va fi slava voastră. Voi nu vă puteţi ataşa de lume fără să vă împărtăşiţi din spiritul ei, fără să fiţi vinovaţi de trădare faţă de Domnul care v-a cumpărat.

Este privilegiul fiecăruia care caută în mod serios adevărul şi neprihănirea, acela de a se sprijini pe făgăduinţele cele sigure ale lui Dumnezeu. Domnul Isus a dovedit faptul că tezaurele harului divin sunt puse cu totul la dispoziţia noastră, ca să putem deveni canale de lumină. Noi nu putem primi bogăţiile harului lui Hristos fără ca aceasta să ne insufle dorinţa de a le împărtăşi şi altora. Dacă avem iubirea lui Hristos în inimă, vom simţi că este datoria şi privilegiul nostru de a o face cunoscută. Soarele străluceşte în ceruri, şi îşi revarsă razele strălucitoare pe toate căile şi în toate aspectele vieţii. El are suficientă lumină pentru mii de lumi ca a noastră. Tot aşa este cu Soarele Neprihănirii; razele Lui strălucitoare, de vindecare şi fericire, sunt mai mult decât suficiente pentru a salva lumea noastră micuţă, şi sunt eficiente pentru a face ca totul să fie în siguranţă în fiecare lume ce a fost creată. Hristos declară că Tatăl nostru cel din ceruri este mai doritor să dea Duhul Sfânt celor care Îl cer, decât sunt părinţii pământeşti să dea daruri bune copiilor lor. Ziua Cincizecimii a oferit o ocazie minunată. Ce mărturie a fost dată odată cu revărsarea Duhului Sfânt, despre abundenţa harului lui Hristos. De ce oare, cei care îşi afirmă credinţa în advărurile atât de înaintate, trăiesc atât de mult sub nivelul privilegiilor pe care le au? De ce amestecă eu-l în tot ceea ce fac? Dacă vor arunca afară eu-l, Hristos va turna încontinuu o porţie bună din râul vieţii, în sufletul însetat. Cum pot lucrătorii noştri să fie reprezentanţi ai lui Hristos, dacă se simt mulţumiţi de sine – dacă prin spirit şi atitudine spun „sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”? Noi nu trebuie să fim într-o stare de mulţumire de sine, sau, în caz contrar, vom fi descrişi ca fiind ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi.

După Conferinţa de la Minneapolis am văzut ca niciodată mai înainte, starea bisericii din Laodicea. Am auzit mustrarea lui Dumnezeu rostită către cei ce se simt atât de satisfăcuţi, care nu îşi cunosc lipsa spirituală. Isus le spune acestora aşa cum a spus femeii din Samaria: „dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu, şi ai fi ştiut Cine este Cel ce-ţi zice, dă-mi să beau, ai fi cerut tu de la El şi El ţi-ar fi dat apă vie.”

Ca Iudeii, mulţi şi-au închis ochii ca să nu vadă; dar a-ţi închide ochii în faţa luminii, a umbla separat de Hristos, a nu simţi nevoie de nimic, este la fel de periculos în zilele noastre, cum a fost când era Isus pe pământ. Mi-au fost arătate multe lucruri pe care le-am prezentat înaintea poporului cu solemnitate şi seriozitate, dar cei ale căror inimi s-au împietrit datorită spiritului de critică, a geloziei, a bănuielilor rele, nu ştiu că sunt săraci, nenorociţi, orbi şi goi. Cei care se împotrivesc soliilor pe care le dă Dumnezeu prin roaba Sa umilă, se gîndesc că sunt în contradicţie cu sora White, pentru că ideile ei nu sunt în armonie cu ideile lor. Dar ei nu sunt în contradicţie cu sora White, ci cu Domnul, Cel care i-a dat lucrarea de făcut.

Cei care îşi dau seama de nevoia lor de pocăinţă faţă de Dumnezeu şi de credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, se vor pocăi de împotrivirea lor faţă de Spiritul Domnului. Aceştia îşi vor mărturisi păcatul de a fi refuzat lumina pe care cerul le-a trimis-o cu atâta îndurare, şi vor părăsi păcatul care a întristat şi a insultat Spiritul Domnului. Aceştia îşi vor umili eu-l şi vor accepta puterea şi harul lui Hristos, recunoscând soliile de avertizare, de mustrare şi de încurajare. Atunci credinţa lor în lucrarea lui Dumnezeu se va da pe faţă, şi ei se vor sprijini pe jertfa ispăşitoare. Ei îşi vor însuşi personal harul abundent al lui Hristos şi neprihănirea Lui, şi El va deveni pentru ei un Mântuitor prezent; pentru că îşi vor da seama că au nevoie de El şi cu deplină încredere se vor odihni în El. Vor bea apa vieţii din izvorul cel divin, care nu seacă. Într-o experienţă nouă şi binecuvântată, se vor încredinţa pe ei înşişi lui Hristos şi vor deveni părtaşi ai naturii divine. Omenescul şi divinul vor coopera în fiecare zi, iar inima se va revărsa în mulţumire şi laudă către Hristos. Inspiraţia cerească îşi va avea partea ei în experienţa creştină, şi vom creşte până la statura de om mare, de bărbaţi şi femei maturi în Isus Hristos.

Creşterea în cunoaşterea caracterului lui Hristos este cea care sfinţeşte sufletul. A discerne şi aprecia lucrarea minunată de ispăşire, aceasta transformă pe cel care contemplă planul de mântuire. Privindu-L pe Hristos, suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. Privitul la Isus ajunge să fie un proces de înnobilare, de curăţire a creştinului adevărat. El vede Modelul şi creşte după asemănarea Lui, şi apoi, cât de uşor sunt puse la punct disensiunile, competiţiile şi cearta. Desăvârşirea caracterului lui Hristos este inspiraţia creştinului. Când Îl vedem aşa cum este, se trezeşte dorinţa de a fi ca El, şi aceasta îl înalţă pe om; fiindcă „oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeşte după cum El este curat.”

Sunt întristată când mă gândesc că de ani buni încoace are loc o coborâre progresivă a standardului. Mi s-a arătat că foarte puţini îşi dau seama de prezenţa continuă a Veghetorului divin care declară, „Ştiu faptele tale.” Prin îngăduirea păcatului, mulţi au pierdut favoarea lui Dumnezeu, L-au reprezentat greşit pe Isus, au uitat de prezenţa Lui, au uitat că trăiesc în faţa ochilor Lui, şi astfel au adăugat rău după rău. Toţi aceştia sunt fecioare neînţelepte. Ei nu mai au nicio consolare. Puterea lui Hristos este cea care oferă mângâierea, nădejdea, cununa de bucurie, fiecărui urmaş al lui Hristos în lupta sa şi în strădaniile sale în viaţă. Cine Îl urmează cu adevărat pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, poate exclama pe măsură ce înaintează, „ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.”

Ce fel de credinţă este cea care biruieşte lumea? Este credinţa care face din Hristos, Mântuitorul vostru personal – acea credinţă care, recunoscând neputinţa voastră, completa voastră [695] incapacitate de a vă salva singuri, se prinde de Ajutorul care este puternic pentru a mântui, ca fiind unica voastră speranţă. Este credinţa care nu se descurajează, care aude glasul lui Hristos cum spune „aveţi curaj, Eu am biruit lumea, şi puterea Mea divină v-o dau vouă.” Este credinţa care Îl aude cum zice „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.”

Motivul pentru care bisericile sunt slăbite, bolnave şi pe moarte, este acela că duşmanul a adus influenţe de o natură descurajatoare ca să apese asupra sufletelor tremurânde. El a căutat să-L ascundă pe Isus din faţa ochilor lor, ca Mângâietor care mustră, avertizează şi îi povăţuieşte, „aceasta este calea, umblaţi pe ea.” Hristos are toată puterea în cer şi pe pământ, şi El poate să-l întărească pe cel şovăielnic, şi să-l facă drept pe cel care greşeşte. El poate insufla încredere, speranţă în Dumnezeu. Iar încrederea în Dumnezeu întotdeauna produce încredere între oameni.

Fiecare suflet trebuie să înţeleagă că Hristos este Mântuitorul său personal. Atunci iubirea, zelul şi statornicia se vor vedea în viaţa creştină. Oricât de clar şi de convingător ar fi adevărul, nu va reuşi să sfinţească sufletul, nu va reuşi să-l întărească şi să-l fortifice în luptele sale, decât dacă sufletul este adus în continuu contact cu viaţa. Satana şi-a realizat marele succes prin faptul că s-a interpus între suflet şi Mântuitorul.

Hristos nu trebuie să fie niciodată în afara gândurilor. Îngerii au spus despre El „Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui pe poporul Său din păcatele lor”. Isus, Scumpul Mântuitor! Asigurare, ajutor, siguranţă şi pace, toate sunt în El. El este Cel care risipeşte toate îndoielile noastre, este garanţia tuturor speranţelor noastre. Cât de preţios este gândul că putem deveni cu adevărat părtaşi ai naturii divine, prin care putem birui aşa cum a biruit Hristos! Isus este plinătatea tuturor aşteptărilor noastre. El este melodia cântecelor noastre, este umbra unei stânci într-un ţinut obositor. El este apă vie pentru sufletul însetat. Este adăpostul nostru în furtună. Este Neprihănirea noastră, sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Când Hristos este Mântuitorul nostru personal, atunci vestim laudele Celui ce ne-a scos din întuneric la lumina Lui minunată.

Marea lipsă spirituală nu este din cauză că Hristos nu ar fi făcut tot ce se putea face pentru biserică. Tatăl nostru ceresc a revărsat tot cerul într-un singur dar – darul Fiului Său iubit. Lucrarea Duhului Sfânt nu este de a tencui cu ipsos ci, de a convinge lumea în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. Isus spune, „după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Descoperirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, murind pentru păcatele oamenilor, atrage inimile prin puterea iubirii infinite, şi îi convinge pe păcătoşi în ce priveşte păcatul. Hristos a murit pentru că Legea a fost călcată, pentru ca omul vinovat să poată fi scăpat de pedeapsa vinei sale enorme. Dar istoria a dovedit că este mai uşor să distrugi lumea decât să o reformezi; căci oamenii au răstignit pe Domnul slavei, Cel ce a venit să unească pământul cu cerul şi pe om cu Dumnezeu. [696]