RH, 26 iulie 1892 - Cercetați scripturile

RH, 26 iulie 1892 - Cercetați scripturile

Review & Herald,
26 iulie 1892

 

CERCETAŢI  SCRIPTURILE

 

Hristos a spus: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” Datoria de a cerceta Scripturile este pusă asupra fiecărui fiu şi a fiecărei fiice a lui Adam. Isus zice, „Şi ele mărturisesc despre Mine.” Tatăl a fost descoperit în Fiul, şi studiindu-L pe Hristos, noi putem învăţa despre Tatăl. Să cercetăm atunci Cuvântul lui Dumnezeu cu inimi liniştite, supuse, şi să citim mărturiile privitoare la Domnul şi Învăţătorul nostru. Să nu căutăm noi cu interes fierbinte să prindem spiritul Lui, să imităm exemplul Său şi să respirăm în atmosfera prezenţei Sale, care este lumină şi iubire? Cu câtă nerăbdare ar trebui să studiem fiecare lecţie care a ieşit de pe buzele Sale divine! Cât de mult ar trebui să preţuim instrucţiunile Sale! Cu câtă ardoare ar trebui să căutăm a imita caracterul şi viaţa Sa, şi să insistăm în a cunoaşte mai multe şi mai multe dintre adevărurile cereşti pe care El le-a predat. Dacă am vrea să practicăm adevărurile pe care ni le-a dat, am putea desăvârşi o experienţă care ar fi de cea mai mare valoare pentru noi şi pentru lume.

Isus a prezentat ucenicilor Săi noi perspective de adevăr, şi cât de profund a fost înţelesul afirmaţiilor Sale, în comparaţie cu cel al lecţiilor rostite vreodată de buze omeneşti! „Dumnezeu a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă!”

Cum vom cerceta Scripturile? Vom înfige ţăruşii doctrinei noastre, unul după altul, şi apoi vom încerca să facem ca toată Scriptura să se potrivească opiniilor noastre stabilite, sau vom duce ideile şi opiniile noastre în faţa Scripturii, şi vom măsura teoriile noastre pe fiecare parte cu Scripturile adevărului? Mulţi dintre cei care citesc şi chiar predau Biblia, nu înţeleg adevărul preţios pe care îl predau sau îl studiază. Oamenii întreţin idei greşite, măcar că adevărul este în mod clar subliniat, iar dacă ar aduce doctrinele lor la Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu ar citi Cuvântul lui Dumnezeu în lumina doctrinelor lor pentru a dovedi că ideile lor sunt bune, ei nu ar umbla în întuneric şi orbire şi nici n-ar îndrăgi eroarea. Mulţi dau cuvintelor Scripturii un sens care să se potrivească propriilor opinii, şi ei se induc în eroare pe ei înşişi şi înşeală pe alţii cu interpretările lor greşite asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Când luăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să-l studiem, ar trebui să facem acest lucru cu inima umilă. Tot egoismul, toată dorinţa de a fi originali, ar trebui să fie puse deoparte. Opiniile mult timp îndrăgite, nu trebuie să fie considerate ca fiind infailibile. Lipsa de disponibilitate din partea evreilor de a renunţa la tradiţiile lor stabilite de mult timp, s-a dovedit a fi ruina lor. Ei au fost hotărâţi să nu vadă niciun defect în propriile lor opinii sau în prezentările lor asupra Scripturii, dar oricât de mult timp au întreţinut oamenii anumite opinii, dacă acestea nu sunt clar susţinute prin Cuvântul scris, ar trebui să fie îndepărtate.

Cei care doresc cu sinceritate adevărul nu se vor teme să-şi lase deschise poziţiile lor pentru investigare şi critici, şi nu vor fi deranjaţi dacă opiniile şi ideile lor sunt dovedite greşite. Acesta a fost spiritul nutrit printre noi cu patruzeci de ani în urmă. Ne adunam împreună, cu sufletele împovărate, rugându-ne ca să fim una în credinţă şi învăţătură, pentru că ştiam că Hristos nu este împărţit. La un moment dat, un lucru era făcut obiectul cercetării. Solemnitatea a caracterizat aceste şedinţe de cercetare. Scripturile erau deschise cu un sentiment de respect amestecat cu teamă şi uimire. Posteam de multe ori, pentru a fi în stare să înţelegem mai bine adevărul. După rugăciune serioasă, dacă vreun lucru nu era înţeles, era discutat, şi fiecare îşi exprima opinia în mod liber; apoi ne plecam din nou în rugăciune, şi cereri serioase se suiau la cer, ca Dumnezeu să ne ajute să ne privim ochi în ochi, că noi putem să fim una, după cum Hristos şi Tatăl sunt una. S-au vărsat multe lacrimi. Dacă un frate mustra pe altul pentru că nu a înţeles un pasaj aşa cum el l-a înţeles, cel mustrat lua după aceea de mână pe fratele său şi spunea, „Să nu întristăm pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Isus este cu noi; să păstrăm un spirit umil şi dispus să înveţe”; şi fratele abordat spunea, „Iartă-mă, frate, am făcut o nedreptate faţă de tine.” Apoi ne plecam din nou în rugăciune. Am petrecut multe ore în acest fel. În general, nu studiam împreună mai mult de patru ore, dar uneori toată noaptea era petrecută în solemnă cercetare a Scripturilor, ca să putem înţelege adevărul pentru timpul nostru. În unele ocazii, Duhul lui Dumnezeu venea peste mine şi fragmente dificile erau lămurite prin calea stabilită de Dumnezeu, şi apoi exista o armonie perfectă. Eram cu toţii o minte şi un singur Duh.

Am căutat cu cea mai mare seriozitate ca Scripturile să nu fie răstălmăcite pentru a se potrivi opiniilor vreunui om. Am încercat să facem diferenţele noastre cât de mici posibil, neinsistând asupra punctelor de mică importanţă, privitor la care existau opinii diferite. Dar povara fiecărui suflet a fost aceea de a aduce printre fraţi o stare care să poată răspunde la rugăciunea lui Hristos, ca ucenicii Săi să fie una după cum El şi Tatăl sunt una. Uneori, unul sau doi dintre fraţi, poate că se aşezau cu încăpăţânare împotriva punctelor de vedere prezentate, şi acţionau după sentimentele fireşti ale inimii, dar atunci când apărea această dispoziţie, suspendam cercetările şi întâlnirea noastră, pentru ca fiecare să poată avea oportunitatea de a merge la Dumnezeu în rugăciune, şi fără conversaţie cu alţii, să studieze punctul de vedere diferit, cerând lumină din cer. Ne despărţeam cu expresii de prietenie, pentru a ne întâlni din nou, cât mai curând posibil, pentru o viitoare cercetare. Câteodată, puterea lui Dumnezeu venea asupra noastră într-un mod special, iar atunci când lumina clară dezvăluia punctele de adevăr, plângeam şi ne bucuram împreună. Îl iubeam pe Isus; ne iubeam unul pe altul.

În acele zile Dumnezeu a lucrat pentru noi, şi adevărul era preţios pentru sufletele noastre. Este necesar să existe astăzi o unitate care va rezista testului încercării. Noi suntem aici în şcoala Învăţătorului, care ne poate pregăti pentru şcoala de sus. Noi trebuie să învăţăm să suportăm dezamăgirile într-o manieră asemenea lui Hristos, şi lecţia învăţată astfel, va fi de mare importanţă pentru noi.

Avem multe lecţii de învăţat, şi multe, multe de dezvăţat. Doar Dumnezeu şi cerul sunt infailibili. Cei care cred că niciodată nu vor trebui să renunţe la o înţelegere  îndrăgită, că niciodată nu vor avea ocazia de a-şi schimba o opinie, vor fi dezamăgiţi. Atâta timp cât ţinem la propriile noastre idei şi opinii cu persistenţă hotărâtă, nu putem avea unitatea pentru care S-a rugat Hristos.

Dacă cei care sunt mulţumiţi de sine, ar putea vedea cum îi priveşte universul lui Dumnezeu; dacă s-ar vedea pe sine aşa cum îi vede Dumnezeu; ar vedea o asemenea slăbiciune, o asemenea lipsă evidentă de înţelepciune, încât ar striga către Domnul să fie neprihănirea lor; ei ar vrea să se ascundă de ochii Lui. Apostolul spune: „Voi nu sunteţi ai voştri. Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” Când ideile şi planurile noastre sunt sfărâmate, când oamenii care au depins de judecata noastră înţeleg că Domnul îi va conduce să acţioneze şi să judece pentru ei înşişi, noi nu trebuie să simţim că trebuie să-i cenzurăm, să exercităm o autoritate arbitrară, pentru a-i obliga să primească ideile noastre. Cei care sunt aşezaţi în poziţie de autoritate, ar trebui să cultive în mod constant stăpânirea de sine. Sunt recunoscătoare că Dumnezeu este un Conducător înţelept, şi oricine este un adevărat ucenic al lui Hristos va fi umil, îşi va ridica crucea şi, cu blândeţe, va merge pe drumul pe care Isus cel tăgăduitor de Sine, jertfitor de Sine conduce. Dezamăgirile se pot dovedi a fi cea mai mare binecuvântare pentru noi. Noi trebuie să învăţăm că alţii au drepturi aşa cum şi noi avem, şi atunci când vreunul din fraţii noştri primeşte o nouă lumină asupra Scripturii, ar trebui să-şi explice în mod deschis poziţia, şi fiecare lucrător trebuie să cerceteze Scripturile cu spirit de nepărtinire, pentru a vedea dacă punctele prezentate asupra unui subiect nou pot fi dovedite prin cuvântul inspirat. „Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare [991], în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului.” Fiecare suflet trebuie să privească spre Dumnezeu cu căinţă şi smerenie, ca Dumnezeu să-l poată călăuzi, conduce şi binecuvânta. Noi nu trebuie să ne încredem în alţii, pentru a cerceta Scripturile pentru noi. Unii dintre fraţii noştri conducători au luat frecvent poziţii de partea greşită, iar dacă Dumnezeu ar trimite o solie şi ar aştepta ca aceşti fraţi mai în vârstă să deschidă calea pentru înaintarea ei, solia nu ar ajunge niciodată la oameni. Aceşti fraţi vor fi în această poziţie până când vor deveni părtaşi la natura divină într-o măsură mai mare decât au fost în trecut. Este tristeţe în ceruri din cauza orbirii spirituale a multora dintre fraţii noştri. Lucrătorii noştri tineri, care ocupă poziţii mai puţin importante, trebuie să facă eforturi decise pentru a veni la lumină, să sape mai adânc şi mai adânc în mina adevărului.

Mustrarea Domnului va fi asupra celor care vor să fie păzitori ai doctrinei, care îngrădesc calea, astfel încât lumina mai mare să nu vină la oameni. O lucrare mare este de făcut, iar Dumnezeu vede că conducătorii noştri au nevoie de lumină mai mare, ca să se unească cu solii pe care El îi trimite şi să realizeze lucrarea pe care le-o dă să o facă. Domnul a ridicat soli şi i-a îmbrăcat cu Duhul Lui, şi a spus, „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!” Nimeni să nu-şi asume riscul de a se interpune între popor şi solia cerului. Solia lui Dumnezeu va ajunge la oameni; iar dacă nu există niciun glas care să vestească această solie, atunci pietrele vor striga. Fac apel la fiecare lucrător să caute pe Domnul, să pună deoparte mândria, să pună deoparte lupta pentru supremaţie şi să-şi umilească inima înaintea lui Dumnezeu. Răceala inimii, necredinţa celor care ar fi trebuit să aibă credinţă, este cea care ţine bisericile în slăbiciune.

M-aş bucura din toată inima să văd pe toţi cei care sunt legaţi de lucrare, ocupându-şi locul pentru a ţine ridicat steagul lui Isus, ca atunci când lucrarea lor se va termina, să poată spune la fel ca şi Pavel, „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în‚ ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” [992]