RH, 4 aprilie 1893 - Apel către biserică I

RH, 4 aprilie 1893 - Apel către biserică I

Review & Herald,
4 aprilie 1893

APEL  CĂTRE  BISERICĂ - I

 

Hristos, Martorul adevărat, Se adresează bisericii din Efes, spunând: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi   întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” Ce efect au avut aceste cuvinte asupra bisericii? A înţeles poporul care mărturiseşte a fi al lui Dumnezeu, importanţa cuvintelor „voi veni la tine (când eşti liniştit, lipsit de griji, plin de neglijenţă spirituală), şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti”? Când nu mai vin avertismente pentru poporul lui Dumnezeu, când mustrările blânde ale Duhului lui Dumnezeu nu se mai aud, când candela iluminării cereşti nu mai străluceşte pe calea lor, ei sunt lăsaţi să-şi aprindă propria lor flacără, şi să umble în lumina scânteilor lor.

Multe predici spuse sunt fără Hristos, ca şi darurile lui Cain, şi inteligenţele cereşti privesc cu uimire şi durere la darul mânjit cu eu şi lipsit de valoare. Dacă oamenii ar înţelege modul în care sunt privite lucrările lor de către cer, s-ar smeri înaintea lui Dumnezeu. Mulţi lucrători s-au educat pentru polemică şi critică, dar au ei exemplul lui Hristos pentru a se purta cu sufletele, în acest fel? – Nu, şi dacă această categorie de lucrători nu-şi umileşte inima înaintea lui Dumnezeu, ei nu pot sta cu Hristos pe tronul Său. Numai cei care au duhul unui copil vor intra în împărăţia cerurilor. Dacă Hristos ar veni în lumea noastră aşa cum a venit prima dată, mulţi dintre cei îşi imaginează că sunt copii ai lui Dumnezeu, L-ar critica. Cei care cred că sunt oameni cu minte ascuţită şi inteligenţi, care sunt înţelepţi în proprii lor ochi, au nevoie să-L cunoască pe Isus şi El răstignit. Ei au nevoie să înţeleagă puterea harului Său. Întreaga noastră speranţă este întemeiată şi susţinută de Hristos, aşa că atunci când lucrătorii noştri vor cădea pe Stâncă şi vor fi zdrobiţi, vor spune, „Mai mult din Hristos şi mai puţine teorii.”

Oh, cât de puţini cunosc ziua cercetării lor! Cât de puţini, chiar şi printre cei care pretind să creadă în adevărul prezent, înţeleg semnele timpului, sau ce trebuie să experimenteze înaintea sfârşitului. Noi suntem azi în timpul răbdării divine, dar cât timp vor continua îngerii lui Dumnezeu să ţină vânturile, ca să nu sufle? Suntem convinşi că în poporul lui Dumnezeu este orbire a minţii şi împietrire a inimii, deşi Dumnezeu a manifestat milă nespus de multă faţă de noi. Cât de puţini sunt cu adevărat slujitori umili, devotaţi lui Dumnezeu în cauza lui Hristos, ale căror inimi sunt pline de recunoştinţă şi mulţumire pentru că ei sunt chemaţi să acţioneze în lucrarea lui Dumnezeu, fiind conlucrători cu Isus Hristos, părtaşi cu Hristos la suferinţele Sale! Cât de puţini sunt cei care pot spune din inimă, „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice.”

Sunt puţini astăzi cei care slujesc lui Dumnezeu din toată inima. Cei mai mulţi dintre cei care alcătuiesc adunările noastre, sunt morţi spiritual în greşeli şi păcate. Ei vin şi pleacă exact ca uşa în balamalele sale. Ani de zile au ascultat cu mulţumire cele mai solemne şi mai mişcătoare adevăruri, dar nu le-au practicat. Ei sunt tot mai puţin şi mai puţin sensibili faţă de bogăţia şi valoarea adevărului, deoarece au neglijat practicarea acelor lucruri care sunt plăcute în ochii lui Dumnezeu. Mărturiile tulburătoare, pline de reproş şi de avertizare, nu îi trezesc. Melodiile cele mai dulci care vin de la Dumnezeu prin buze omeneşti – îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos – nu produc în ei un răspuns de iubire şi recunoştinţă. Deşi Negustorul ceresc a pus înaintea lor cele mai bogate comori ale credinţei şi dragostei, deşi vocea Sa îi invită să cumpere de la El „aur curăţit în foc” şi „haine albe” ca să fie îmbrăcaţi şi „alifie pentru ochi”, ca să vadă, ei îşi împietresc inimile împotriva Lui, şi nu dau în schimb starea lor de căldicel pentru dragoste şi zel; ci îşi încrucişează mâinile în mulţumire de sine, fac o mărturisire, dar tăgăduiesc puterea adevăratei evlavii. Dacă vor continua în această stare, Dumnezeu îi va respinge cu silă. Închinarea înaintea lumii şi înaintea lui Dumnezeu în acelaşi timp, nu este în niciun caz acceptabil de către Dumnezeu.    Treziţi-vă, treziţi-vă, înainte de a fi pentru totdeauna prea târziu.

Fraţi şi surori, care aţi susţinut mult timp a crede adevărul, aş vrea să vă întreb, au fost practicile voastre în armonie cu lumina, cu privilegiile voastre, cu oportunităţile acordate de cer? Aceasta este o întrebare serioasă. De ce este atât de puţină credinţă, atât de puţină putere spirituală? De ce există atât de puţini care poartă jugul şi povara lui Hristos? De ce trebuie să fie împinşi oamenii ca să ia parte la lucrare pentru Stăpân? De ce sunt atât de puţini cei care pot dezvălui tainele răscumpărării? De ce neprihănirea atribuită a lui Hristos nu străluceşte prin urmaşii Săi declaraţi, ca o lumină pentru lume?

Poporul lui Dumnezeu este numit „lumina lumii; o cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.” „Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine, cetate a lui Dumnezeu!” „Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină.” Soarele Neprihănirii a răsărit asupra bisericii şi este de datoria bisericii să strălucească. Cei care sunt legaţi cu Hristos, vor creşte în har şi în cunoaşterea lui Isus Hristos, la statura deplină de bărbaţi şi femei. Este privilegiul fiecărui suflet acela de a înainta. Nimeni nu este leneş în vie. Dacă toţi cei care pretind să creadă adevărul ar fi folosit la maxim ocaziile şi abilităţile de a învăţa tot ceea ce au avut privilegiul să înveţe, ar fi devenit puternici în Hristos. Indiferent de ocupaţia lor, dacă sunt fermieri, mecanici, profesori sau pastori, dacă s-ar fi consacrat în totalitate lui Dumnezeu, ar fi fost agenţi eficienţi în a lucra pentru Stăpânul ceresc. Ei ar fi împlinit porunca apostolului: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.”

Dacă Hristos nu locuieşte în suflet, un alt spirit va domni şi va stăpâni; dar Hristos, Mântuitorul preţios, pentru creştin este totul în toţi. Fiecare gând sfânt, fiecare dorinţă curată, fiecare scop divin este de la Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Hristos trebuie să trăiască în reprezentanţii Săi, prin Duhul adevărului. Isus a spus: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” Evenimentele viitorului, vor fi văzute clar prin intermediul profeţiei, şi vor fi înţelese. „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” Hristos trebuie să trăiască în instrumentul omenesc. Pavel spune, „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” [1055]

Privilegiile, binecuvântările copiilor lui Dumnezeu sunt reprezentate de apostolul în următorul text: „Cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” Când ne dăm seama că nădejdea slavei noastre este Hristos, că suntem desăvârşiţi în El, ne vom bucura cu o bucurie de nedescris şi plină de slavă. Apostolul spune în continuare, că el nu a încetat să se roage „ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti.”

Oh, dacă noi, ca popor am fi folosit ocaziile de a obţine o cunoaştere a cuvântului, de a obţine o experienţă vie în lucrurile lui Dumnezeu, am fi împlinit cuvântul, „Să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii.” Putem da doar ceea ce am primit înainte. Cei care sunt uniţi cu biserica ar trebui să fie agenţi vii, lucrători, pentru a împărtăşi lumina cu cei care sunt în întuneric. Ei ar trebui să declare adevărul lui Dumnezeu, dezvăluind dragostea şi credincioşia Sa. Când oamenii îşi folosesc puterile după cum doreşte Dumnezeu, talentele lor vor creşte, va creşte capacitatea lor, iar ei vor avea înţelepciune cerească în căutarea de a salva pe cei care sunt pierduţi. Dar, în timp ce membrii bisericii sunt neatenţi şi neglijenţi faţă de responsabilitatea pe care Dumnezeu le-a dat-o, cum pot ei aştepta să primească comoara din cer, pentru a o da altora? Atunci când creştinii declaraţi nu simt  nicio povară pentru a lumina minţile celor care sunt în întuneric, când eşuează în a folosi harul bogat al lui Hristos, şi încetează să împărtăşească cunoştinţele pe care le-au primit, ei devin egoişti, înguşti, fanatici, şi capacitatea lor de a primi tot mai multă iluminare cerească scade, în loc să crească. Discernământul lor slăbeşte, ei pierd aprecierea faţă de bogăţia moştenirii cereşti, şi pentru că ei înşişi nu o apreciază la valoarea ei, nu o prezintă altora. Doar dacă Dumnezeu vede că poporul Său declarat este dornic de a fi împreună lucrător cu El, doar atunci le va da lumină si har, căci atunci ei vor face ca toate celelalte interese să fie secundare faţă de interesul pentru lucrarea şi cauza Sa. Cu astfel de lucrători, vor coopera inteligenţele cereşti. Isus spune: „Voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori.” Unirea Duhului Sfânt cu mărturia martorului viu este cea care va avertiza lumea. Lucrătorul pentru Dumnezeu este agentul prin care este dată comunicarea cerească, şi Duhul Sfânt dă autoritate divină cuvântului adevărului. [1056]