Scrisoarea 124, 1896 - Către J.E White

Scrisoarea 124, 1896 - Către J.E White

Scrisoarea 124, 1896
„Sunnyside”,
Cooranbong,
N.S.W.,
9 august 1896

 CĂTRE  J.E. WHITE

 

Dragul meu fiu, Edson,

Noi am primit o scrisoare de la Captain Eldridge, în care pretinde că tu îi datorezi 100 de dolari.

Când mi-a fost dată lumină cu privire la relaţia lui Captain Eldridge faţă de lucrarea în editură, am văzut că abilitatea şi capacităţile sale au fost supraestimate. El nu a lucrat pe măsura salariilor mari pe care le-a primit, nici măcar din punct de vedere al afacerilor. În ceea ce priveşte partea religioasă a problemei, el nu era unul de care se poate depinde. El nu a păstrat principiul în mod conştiincios. El a lucrat într-un mod în care nu poate primi aprobarea lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte activitatea de colportaj, el şi ---, au ştiut foarte bine că pot învârti lucrurile după buna lor plăcere: pentru că lucrau din interior. Dar ei nu au avut mai mult respect pentru mărturii decât pentru orice altă scriere literară, şi le-au lăsat mult în urmă, neobservate şi neglijate. Au pus Bible Readings în loc de „Tragedia veacurilor”. Am fost tratată de ei cu o indiferenţă ce avea iz de dispreţ. Ei au avut puterea pe care poziţia, şi nu Domnul, le-a dat-o, iar salariile date lor au fost contrare principiilor pe care Domnul le-a descoperit ca fiind cele ce ar trebui păstrate cu hotărâre. [1816]

Aceasta a fost ceea ce m-a făcut să-mi fie uşor să părăsesc casa mea din Battle Creek. A fost ca şi cum aş fi fost trasă departe de chestiune. Domnul a fost dispus ca aceasta să fie aşa, dar eu nu am avut nicio rază de lumină că El ar fi vrut să vin în această ţară. Am venit în supunere faţă de vocea Conferinţei Generale, pe care întotdeauna am considerat-o că este autoritară. Nu am nicio dorinţă să mă întorc în America. Simt o indignare sfântă luptând în sufletul meu pe măsură ce trec în revistă ultimii opt ani. Mărturie după mărturie a fost trimisă de Dumnezeu celor de la casele noastre de editură şi conducătorilor lucrării, celor care stau la capul lucrării; dar ei au întors spatele luminii date de Dumnezeu, pentru a asculta vocea oamenilor.

Oricât de iscusit ar fi Captain Eldridge în a conduce navele în largul mării, a fost incapabil să conducă responsabilităţile din inima lucrării. Dacă ar fi fost convertit, sfinţit şi sub îndrumarea Duhului Sfânt, calificările sale ar fi prezentat o imagine mult diferită. Dar el a fost legat de oameni care nu au fost legaţi de Dumnezeu. Nu a fost în inimile lucrătorilor, mici sau mari, acea armonie şi dragoste care i-ar fi putut face puternici şi eficienţi, un întreg complet. Cei care au fost în legătură cu lucrarea cea mai sacră ce a fost dată vreodată oamenilor, în aceste zile din urmă – lucrarea de a pregăti un popor care să stea în integritate morală ca reprezentanţi ai caracterului şi lucrării lui Hristos – au dezonorat pe Dumnezeu prin amestecarea egoismului cu lucrarea. Au fost introduse metode făcute de om şi practici [1817] pe care Cuvântul lui Dumnezeu a refuzat clar să le recunoască. Înţelepciunea oamenilor mărginiţi a fost pusă în opoziţie cu înţelepciunea lui Dumnezeu.

Sofisticăriile folosite de oameni egoişti, avari, pentru a duce la slujirea eu-lui, au fost greşite de la început. Înţelepciunea lor a fost pământească, şi Domnul a declarat că va spulbera tot ce s-a achiziţionat în acest mod. Toate capacităţile şi talentele lor, le-au fost împrumutate de Dumnezeu; nu ei le-au creat. Dacă ar fi mâncat ei trupul şi ar fi băut sângele Fiului lui Dumnezeu, care ar fi fost experienţa lor? „Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.” „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.”

Nici unul dintre aceşti bărbaţi, care au fost atât de iscusiţi în eforturile lor de a se înălţa pe sine, nici unul dintre cei care au pus atât de mare preţ asupra propriei înţelepciuni şi abilităţi de a conduce, nu a fost mai întâi condus de Duhul Sfânt. Aceşti oameni nu au reuşit să-şi amintească cuvintele rostite de buze care nu mint, „Fără Mine nu puteţi face nimic” (nimic corect, aşa cum ar trebui făcut).

Dacă oamenii nu studiază Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu practică învăţăturile Sale, la literă, dacă nu sunt dispuşi să asculte de el, nu vor avea mai multă înţelepciune morală pentru a discerne impactul spiritual al cuvintelor lui Hristos, decât au avut ucenicii care s-au poticnit şi L-au părăsit. Le pot fi aduse solii de la Domnul, dar aceste solii vor fi la fel de neînţelese ca şi cuvintele rostite de Mântuitorul, ucenicilor Săi. La fel ca ucenicii, ei vor vedea anumite idei care îi vor face să se poticnească. Ei vor crede [1818] că anumite doctrine fundamentale sunt în pericol.

Sărmanii oameni, slabi, fără minte, şi mărginiţi! Ei cred că înţeleg ceea ce vorbesc, dar acţionează ca nişte orbi. În unele din cuvântările lor, nu sunt sub mai multă iluminare divină decât ucenicii când au fost ofensaţi de cuvintele lui Hristos, şi nu au mai umblat cu El. Pe cine au urmat aceşti ucenici? Un alt conducător.

În acest fel au acţionat oamenii aflaţi în inima lucrării. Dar în faţa cui sunt ei responsabili pentru raţiunea şi capacităţile lor? „(După cum) Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.” Dacă aceia care sunt în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu nu aduc cuvintele lui Hristos în practica lor de fiecare zi, ei vor vedea ceva care îi va poticni, aşa cum i-a poticnit pe ucenici, şi vor întoarce spatele lui Hristos. „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă.”

„Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.” Ei niciodată nu şi-au revenit din poticnirea pe care au găsit-o în cuvintele Lui. „Atunci Isus a zis celor doisprezece: ‚Voi nu vreţi să vă duceţi?’ ‚Doamne’, I-a răspuns Simon Petru, ‚la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.’”

Deoarece toată înţelepciunea divină vine de la Dumnezeu, cui au oamenii, fie ei mici sau mari, de dat socoteală pentru fiecare capacitate şi putere de raţionament, decât lui Dumnezeu? Dacă sunt lăsaţi după mintea lor, în curând vor da pe faţă temperamentele [1819] lor naturale; se va vedea egoismul nesfinţit; înţelepciunea omenească va ocupa tronul inimii. Oamenii presupuşi a fi sensibili, cu minţi pătrunzătoare, vor urma propria lor lumină, lumină care nu îşi are originea în cer. Ei vor folosi un foc străin în slujirea lor, dar Domnul nu îi va accepta. Când aceşti oameni îşi vor vedea propria lor ineficienţă, şi vor discerne cât de mărunte sunt calculele omeneşti, vor realiza că fără o legătură vie cu Dumnezeu, influenţa lor este înşelătoare. Ei vor vedea că înaintarea şi dezvoltarea sănătoasă a lucrării lui Dumnezeu, nu depinde de bărbaţi nesfinţiţi.

Dumnezeu alege oameni cu un spirit umil şi smerit prin care poate lucra, şi le împărtăşeşte înţelepciunea Sa. Ei sunt mici în proprii lor ochi, şi nu vor interpreta succesul ca fiind rezultatul propriei lor inteligenţe, ci vor slăvi pe Dumnezeu. „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul.” Dacă oamenii sunt însărcinaţi cu responsabilităţi mari, aceasta nu este o asigurare că sunt potriviţi pentru poziţia pe care o au. Asigurarea vine în urma încercării şi a testării. Dacă ei dovedesc că îşi simt propria slăbiciune, dacă fac din Dumnezeu încrederea lor, Domnul îi va hrăni cu înţelepciunea Lui. Dacă vor cere cu credinţă, vor creşte în cunoştinţă şi în capacităţi. Dacă depind de Dumnezeu zi de zi, nivelul dezvoltării lor va arăta o creştere simetrică spre ceruri. Dacă umblă zi de zi, în umilinţă şi pocăinţă şi lucrează din toată inima, în deplină integritate făcând dreptate semenilor lor, arătând respect şi onoare faţă de Dumnezeu prin a fi ascultători şi devotaţi Lui, ţinând [1820] principiile vii ale neprihănirii, Dumnezeu îi va onora.

Cărarea sincerităţii şi integrităţii nu este o cărare lipsită de piedici. În loc de a deveni slabi de inimă şi descurajaţi, cei pe care Dumnezeu i-a însărcinat cu responsabilităţi trebuie să vadă în fiecare dificultate, o chemare la rugăciune. Ei trebuie să consulte, nu oamenii mărginiţi, care sunt lăudăroşi şi arată o independenţă magistrală, ci pe Marele Învăţător care a dat fiecărui om o lucrare în via Sa. Ei trebuie să fie lucrători credincioşi, întotdeauna conlucrători cu Marele Lucrător. Ei nu vor spune despre o lucrare făcută fără tragere de inimă, că este slujire credincioasă şi serioasă. Ei vor sta tare împotriva a ceea ce este greşit, făcând deosebire între corect şi greşit, între rău şi bine. Ei vor aprecia ceea ce Dumnezeu apreciază. Nu este favoritism la Dumnezeu, şi nicio parţialitate sau ipocrizie nu ar trebui să fie introdusă sau menţinută în căminele, bisericile sau instituţiile noastre.

Semnat E. G. White [1821]