Scrisoarea 127, 1896 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 127, 1896 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 127, 1896
„Sunnyside”,
Cooranbong,
1 decembrie 1896

CĂTRE O.A. OLSEN

 

Iubite frate Olsen,

Este privilegiul tău să te apropii de Dumnezeu şi să-ţi pui toată încrederea în El. El înţelege totul despre greşelile trecutului, şi te va ajuta. Dar, oriunde ai fi, niciodată, niciodată nu mai păşi pe acelaşi teren. Ai făcut o lucrare tristă, dar nu o repeta. Fii hotărât, fii ferm. Dacă ai o percepţie clară asupra lucrării pe care Domnul o vrea să fie făcută, nu urma o cale împărţită sau neutră, ci fă lucrarea aceea în sensul cel mai deplin, fără să ţii cont de consecinţe imaginare.

Hristos îţi spune, „Ia jugul Meu asupra ta şi învaţă de la Mine; căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi vei găsi odihnă pentru sufletul tău. Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. Cuvintele acestea înseamnă mult mai mult decât presupun unii. Dacă te-ai fi aşezat sub jugul lui Hristos, nu ai fi fost în poziţia în care eşti de ani de zile. Graba ta de a asculta şi accepta propunerile oamenilor nesfinţiţi, de a lua jugul împreună cu ei, a dat pe faţă o mare lipsă de percepţie morală. Chiar primul pas făcut spre retragerea gâtului tău din jugul lui Hristos s-a văzut în poziţia ta împărţită.

Când povara apăsa atât de greu asupra mea în Battle Creek [1621], pot spune cu adevărat că nu a fost niciunul care să înţeleagă postura în care am fost pusă. Poporul lui Dumnezeu trebuie să stea umăr lângă umăr, inimile lor să fie una, scopurile lor să fie una, să se unească pentru a urma lumina pe care Dumnezeu a dat-o în mod lămurit. Dar s-a făcut atâta gâlceavă în legătură cu aceste lucruri. Am avut de purtat poverile pe care alţii ar fi trebuit să le ridice împreună cu mine, şi aceasta aproape că m-a costat viaţa. Rezultatul care a urmat a fost un şir de circumstanţe, pe care le-am înţeles în ani de zile. Şi aceasta cu un cost teribil pentru mine, din punct de vedere financiar şi din alte privinţe.

Nu cred că ți-am dezvăluit întreaga lucrare care m-a adus aici, în Australia. Poate că tu nu vei înţelege niciodată pe deplin aceste lucruri. Nu a fost mâna Domnului în plecarea noastră din America. El nu a descoperit că era voia Lui ca eu să plec din Battle Creek. Domnul nu a plănuit aceasta, dar v-a lăsat pe voi toţi să acţionaţi după închipuirile voastre. Domnul voia ca W.C. White, mama lui şi ajutoarele ei să rămână în America. Era nevoie de noi la inima lucrării, şi, dacă percepţia ta spirituală ar fi discernut adevărata situaţie, nu ai fi consimţit niciodată în faţa mutărilor ce s-au făcut. Însă Domnul citeşte inima tuturor. S-a dorit aşa de mult ca noi să plecăm, încât Domnul a permis ca aceasta să se întâmple. Aceia ce s-au obosit de mărturiile date, au fost lăsaţi fără persoane care să le dea. Despărţirea noastră de Battle Creek s-a produs pentru a lăsa oamenii să meargă după voia lor, pe calea lor, despre care au crezut că este mai bună decât calea Domnului.

Rezultatul este în faţa ta. Dacă ai fi luat o poziţie dreaptă, mutarea nu s-ar fi făcut atunci. Domnul ar fi lucrat [1622] pentru Australia prin alte mijloace, iar în Battle Creek, marea inimă a lucrării, ar fi fost menţinută o influenţă puternică. Acolo ar fi trebuit să stăm umăr lângă umăr, dând naştere unei atmosfere sănătoase care avea să fie simţită în toate conferinţele noastre. Nu Domnul este cel care a planificat aceste lucruri. Nu pot să văd nicio rază de lumină în plecarea noastră din America. Dar când Domnul mi-a prezentat lucrurile aşa cum sunt în realitate, nu mi-am deschis buzele în faţa nimănui, deoarece am ştiut că nimeni nu va discerne lucrurile în toată însemnătatea lor. Când am plecat, mulţi s-au simţit uşuraţi, tu nu aşa de mult, iar Domnul a privit cu neplăcere; căci El ne-a pus să stăm la cârma maşinăriei aflată în mişcare, de la Battle Creek.

Acesta este motivul pentru care ţi-am scris. Fratele Olsen nu are percepţia, curajul, forţa, de a purta responsabilităţi; nici nu a existat vreun alt bărbat pregătit să facă lucrarea pe care Domnul a plănuit să fie făcută. Ţi-am scris, frate Olsen, ca să-ţi spun că era în planul Domnului ca noi să stăm alături de tine, ca să te sfătuim, să te îndrumăm, să acţionăm împreună cu tine. Dacă măcar atunci, ai fi deosebit lucrurile şi ai fi spus, „trebuie să vă am aici, sau altfel eu nu îndrăznesc să stau în această poziţie”, am fi răspuns chemării. Dacă ai fi spus, „nu pot purta singur aceste responsabilităţi”, am fi răspuns şi ne-am fi întors. Dar Domnul a văzut aspectele lăuntrice ale lucrurilor, şi a permis ca tu să-ţi dai seama că propria ta tărie nu este suficientă. Tu nu ai înţeles. Ai fost dornic să ai experienţa puternică şi cunoştinţa care nu vine din vreo altă sursă umană afară de tine, şi astfel ai arătat despre căile Domnului că erau calculate greşit şi supraapreciate. [1623]

Aceasta ţine acum de trecut. Dar îţi scriu ca explicaţie pe lângă scrisoarea ce ţi-am scris-o pe când eram la Granville, în 1894. Responsabilităţi mari de felul acesta necesită sfat continuu de la Dumnezeu, ca să poată fi îndeplinite corect. Însă sfatul acesta nu a fost considerat o necesitate. Ca poporul din Battle Creek să simtă că ne pot lăsa să plecăm, atunci când am plecat, acesta a fost rezultatul plănuirii omului, nu a Domnului. Rezultatul tuturor lucrurilor este dovedit, şi tabloul lor este în faţa voastră. Suntem aici. Problemele de la Battle Creek mi-au fost puse în faţă aici, la aşa mare distanţă, şi povara pe care am purtat-o a fost foarte grea de purtat.

Nu bănuiesc că voi mai vizita vreodată America. În Noiembrie care vine voi avea şaptezeci de ani. Domnul a intenţionat să fim alături de casele de editură, ca să putem avea acces uşor la aceste instituţii, ca să ne putem sfătui împreună. Din cauza mişcărilor care s-au făcut, multe publicaţii care ar fi trebuit scoase, au fost întârziate. Marele volum de scrieri care a fost necesar pentru a comunica cu America, a împiedicat lucrarea aceasta. Nu mă gândesc să vizitez Africa. Doresc linişte. Şi totuşi sunt aici în Australia, cu câştiguri minime, şi cu fiecare nerv şi muşchi încordat pentru a întări lucrarea aici.

Care va fi destinul nostru viitor, niciun om nu poate ştii. O putere care lucrează din adânc, ia minţile în stăpânire. Cei care ne asaltează nu sunt puţini, ci sunt legiune. Nu este un lucru uşor acum să fi statornic şi de neclintit, şi cei care de acum înainte au o experienţă ieftină [1624] şi nesigură au şanse foarte mici să ţină strâns credinţa şi să reziste până la sfârşit. Doar aceia care rămân în Hristos vor fi dovediţi drepţi şi credincioşi. Există doar Unul singur a cărui putere ne poate face statornici şi neclintiţi până la sfârşit.

Formalitatea, ipocrizia şi egoismul se întreţes împreună cu interesele cele sacre şi sfinte, împreună cu datoriile legate de diferitele ramuri ale lucrării. Există aşa de frecvente manifestări ale spiritului carnal, lumesc, egoist, necredincios, atâta greutate în a obţine stăpânirea deplină asupra păcatului care lesne împresoară, încât duhul meu geme înăuntrul meu, aşa de împovărat. Falsa pocăinţă produce doar o reformare exterioară. Adevărata pocăinţă produce o schimbare a inimii, o întoarcere cu totul de la orice păcat, care este atât de obositor pentru Dumnezeu. Nu putem face niciun pas pe calea progresului spiritual fără rezerve proaspete din izvorul oricărui har, al oricărei puteri şi al eficienţei, şi totuşi, cât de puţin sunt apreciate ocaziile şi privilegiile pe care le avem! Cât de adesea este dezonorat Domnul prin metode şi planuri egoiste. Mulţi, foarte mulţi Îl provoacă să-Şi retragă influenţa.

Pocăinţa falsă pentru o umblare greşită este o temelie care nu rezistă în faţa puterii de convingere sau a fricii. Adevărata pocăinţă faţă de Dumnezeu dă pe faţă o minte umilită, care este plină de îndrăzneală sfântă şi de curaj pentru a susţine ceea ce este drept. Aceştia vor asculta, ca să audă glasul lui Dumnezeu. Vor da ascultare solicitărilor şi avertismentelor pe care le primesc. Sunt mulţi cei care se pare că încep să se pocăiască şi să apere adevărul şi sfinţenia, însă eşuează. De ce? Pentru că le place mai mult lauda care vine de la oameni, decât aprobarea lui Dumnezeu. Ei întorc spatele luminii şi fac exact contrarul, presupunând că ticluirile [1625] lor omeneşti sunt înţelepciune. A avea o gelozie sfântă este esenţial pentru noi toţi. Dacă cuvântul lui Dumnezeu ar fi mâncat ca o hrană pentru suflet, dacă ar fi tratat cu consideraţie şi respect, nu ar fi nevoie de mărturiile cele multe şi repetate care sunt transmise. Declaraţiile simple ale Scripturii ar fi primite şi s-ar acţiona conform lor.

Cât de teribil este să tratezi pe Domnul cu prefăcătorie şi neglijenţă, să iei în batjocură cu mândrie sfatul Lui, din cauză că înţelepciunea omului pare mult mai superioară! Întocmai aşa cum sângele trebuie să fie în venele trupului şi să circule acolo cu puterea lui dătătoare de viaţă, în acelaşi fel Hristos trebuie să rămână în inimă. Atunci sufletele vor fi înrădăcinate şi întemeiate în adevăr. Adevărul, cu toată puterea lui sfinţitoare trebuie să rămână în inimă prin credinţă. Atunci el devine proprietatea noastră, şi Hristos, Mântuitorul nostru personal. Iertarea tuturor greşelilor noastre va fi o experienţă vie pentru noi.

Noi trebuie să avem o învăţătură mai bună şi mai profundă decât cea pe care ne-o poate da omul. Trebuie să existe în sufletele noastre convingerea profundă a faptului că formele şi ceremoniile nu sunt nimic fără Hristos. El este Alfa şi Omega. Adevărul este singura armură completă pentru acoperirea oricărui suflet. Convingerile noastre au nevoie zilnică să fie revigorate prin rugăciune sinceră şi cu umilinţă, şi prin citirea cuvântului. În timp ce fiecare avem o individualitate, în timp ce fiecare trebuie să ne susţinem ferm convingerile, trebuie să le susţinem pentru că este adevărul lui Dumnezeu, şi să o facem în puterea pe care o împărtăşeşte Dumnezeu. Dacă nu facem aşa, ele vor fi răsucite în faţa înţelegerii noastre. Avem nevoie să fim de sine stătători; este datoria tuturor să ţină cont de sine; dar trebuie să ne amintim că suntem proprietatea lui Dumnezeu, că suntem cumpăraţi cu un preţ, trup, suflet şi duh. Trebuie să păzim maşinăria cea vie, să o păstrăm în cea mai bună stare, ca să Îl putem slăvi [1626] pe Dumnezeu. Maşinăria aceasta trebuie să fie unsă zilnic cu harul Său, să pornească la atingerea Lui, fără zgomote de fricţiune. A ne încrede în noi înşine, să ajungem să ne lăudăm ca şi cum ne-am fi creat şi răscumpărat singuri, înseamnă a dezonora pe Dumnezeu. Înţelepciunea omenească, despărţită de Dumnezeu, se va dovedi nebunie, şi va duce la confuzie şi nedumerire. E nevoie să fim îmbrăcaţi cu toată armura lui Dumnezeu. Influenţa sfântă a protecţiei iubitoare din partea Mântuitorului este apărarea noastră sigură. Numai Unul este cel care se poate dovedi o pază sigură faţă de invenţiile lui Satana.

Adevărul, aşa cum este în Isus, plantat în inimă este hrănit de uleiul sfânt reprezentat în Zaharia 4:12-14.

Cu toţii trebuie să lucreze armonios pentru a înainta răspândirea adevărului. Dacă aceia care sunt angajaţi într-o anumită lucrare încep să ridice bariere pentru a pune restricţii celor angajaţi în aceeaşi lucrare, în aceeaşi parte din via Domnului, dovedesc prin aceasta faptul că inamicul şi-a băgat mâna în conducere. De ani de zile, acea ramură a lucrării care se ocupă de publicaţii şi misiune, a fost prezentată ca fiind condusă, în anumite privinţe, ca o cale ce duce la ruină, ce duce mai degrabă la întârzierea lucrării decât la înaintarea ei. Formele şi metodele acestea au consumat timp şi bani, şi au tras înapoi lucrarea ce ar fi trebuit să avanseze prin lucrarea de publicaţii şi misiune.

Ellen G. White [1627]