Scrisoarea 134, 1902

NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS DOVEDITĂ PRIN DRAGOSTE, NU PRIN EGOISM

Către frații și surorile din Conferința Iowa
(cf. Scrisoarea 165, 1901)

Sunt instruită să vă spun vouă, creștini fiind, că este privilegiul vostru acela de a trăi religia practică în cămin, în vecinătate, în biserică și în instituțiile care au fost înființate printre voi ca să facă să înainteze lucrarea Domnului pe acest pământ.

Poporul lui Dumnezeu trebuie să dea pe față atributele lui Hristos – amabilitatea, compasiunea, generozitatea lipsită de egoism – pe care El le-a manifestat întotdeauna față de cei săraci, suferinzi și nevoiași. „Dar dacă cineva are bogățiile acestei lumi și îl vede pe fratele său în nevoie, dar își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?” Haideți să nu ne închidem inimile; căci cei care fac așa sunt lipsiți de Duhul lui Dumnezeu.

În cazul multora, absența unui spirit asemenea lui Hristos este foarte evidentă. Mulți dintre cei care pretind că-L urmează pe Hristos nu au mireasma caracterului Său. Dacă fac fapte miloase și rostesc cuvintele pline de bunătate care sunt ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint, atunci pot exercita o influență înălțătoare asupra acelora cu care vin în contact. Dar prea adesea cuvintele lor sunt tăioase, iar acțiunile, nepotrivite pentru un creștin. Dumnezeu nu poate aproba cuvintele și acțiunile greșite, căci ele sunt o ofensă la adresa Lui. El cheamă la o schimbare hotărâtă și profundă. Este foarte aproape timpul când aceste lucruri vor fi puse în ordine de Acela de care nimeni nu poate să fugă. În ziua judecății totul va fi pus pe adevăratele temelii.

Păcatul egoismului. Orice păcat este egoism. Primul păcat al lui Satana a fost [1780] o manifestare a egoismului. El a căutat să adune puterea, să înalțe eul. Un fel de nebunie l-a făcut să caute să-L dea la o parte pe Dumnezeu. Iar ispita care l-a condus pe Adam la păcat a constat în declarația că era posibil ca omul să ajungă la ceva mai presus decât starea de care deja se bucura – că ar fi posibil ca el să fie ca Dumnezeu însuși. Semănarea semințelor egoismului în inima omenească a fost cel dintâi rezultat al intrării păcatului în lume.

Dumnezeu dorește ca fiecare suflet să înțeleagă cât de rău este egoismul și să coopereze cu El pentru păzirea familiei omenești de puterea lui teribilă și înșelătoare. Intenția evangheliei este de a înfrunta răul acesta prin intermediul lucrării misionare de refacere și de a nimici puterea lui distructivă, prin înființarea de instituții de binefacere.

Ca remediu pentru consecințele teribile la care egoismul a condus neamul omenesc, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru omenire. Ce ar fi putut să dea mai mult? În acest dar, El S-a dat pe Sine însuși. „Eu și Tatăl una suntem”, a spus Hristos. Prin dăruirea Fiului Său, Dumnezeu a făcut posibil ca omul să fie răscumpărat și readus la starea de a fi una cu El.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Dragostea este marele principiu care pune în mișcare ființele necăzute. Plini de uimire, îngerii privesc indiferența pe care cei care au lumină și cunoștință o manifestă față de o lume nemântuită. Oastea cerească este plină de o dorință intensă de a lucra prin agenții umani pentru a restaura omul după chipul lui Dumnezeu. Ei sunt gata și așteaptă să facă lucrarea aceasta. Puterea combinată a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este oferită drept garanție pentru a ridica omul din starea lui căzută. Fiecare atribut, fiecare putere a divinității a fost pusă la dispoziția celor care se unesc cu Mântuitorul pentru câștigarea oamenilor la Dumnezeu. O, dacă toți ar [1781] aprecia adevărul așa cum este el în Isus! O, dacă toți L-ar iubi pe Dumnezeu, ca răspuns față de iubirea cu care El i-a iubit pe ei!

Păcatul a înăbușit iubirea pe care Dumnezeu a așezat-o în inima omului. Lucrarea bisericii este aceea de a reaprinde această iubire. Biserica trebuie să coopereze cu Dumnezeu prin smulgerea egoismului din inima umană, așezând în locul lui bunăvoința care era în inima omului în starea lui originară de desăvârșire.

Hristos, neprihănirea noastră. Îmi pare rău că așa de mulți se îndoiesc în ce privește îndreptățirea prin credință și că unii se opun luminii pe care a dat-o Dumnezeu despre acest subiect. Păcătoșii trebuie să fie judecați. Ei trebuie să dea socoteală pentru învinuirea de a fi călcat legea lui Dumnezeu. Unica lor speranță este de a-L primi pe Isus Hristos, Înlocuitorul lor. El a răscumpărat neamul căzut din blestemul legii, făcându-Se păcat – adică blestem – pentru ei. Nimic altceva nu este îndestulător pentru a-l elibera din robie pe călcătorul legii, în afară de harul lui Hristos. Prin harul Său, aceia care sunt ascultători față de poruncile lui Dumnezeu sunt făcuți liberi.

Dacă păcătoșii se pocăiesc, le este oferită iertarea prin meritele lui Hristos. Cei care înțeleg aceste lucruri în adevărata lor însemnătate vor înțelege mai bine planul cel minunat și glorios de mântuire. Ei nu vor dori să discute aprins despre ce înseamnă ca Hristos să fie neprihănirea noastră, nici nu vor dori să încerce să explice chestiuni care nu fac să fie mai clare condițiile mântuirii. Nu este esențială înțelegerea detaliilor exacte în legătură cu relația dintre cele două legi. Este mult mai important să știm dacă suntem îndreptățiți sau condamnați de preceptele sfinte ale legii lui Dumnezeu.

Neglijența în ce privește principiile care trebuie transpuse în viața practică este o greșeală fatală și necesită o atenție specială. Cel care este mântuit trebuie să-și pună lucrurile în rânduială în propria lui inimă. În zilele lui Hristos, [1782] conducătorii religioși au neglijat chestiunile cu greutate ale legii în favoarea unor lucruri de o importanță minoră. Mântuitorul i-a mustrat, spunându-le: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, pentru că voi dați zeciuială din mentă, mărar și chimen, dar lăsați deoparte cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credința! Pe acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute! Călăuze oarbe, care strecurați țânțarul, dar înghițiți cămila!”

Unii oameni din zilele noastre, prin atitudinea lor față de legea descoperită în Galateni, au scris un capitol trist în experiența vieții lor. Fie ca nimeni să nu repete trecutul. Nimeni să nu se complacă în teorii speculative, nici să nu atragă atenția asupra lucrurilor care nu țin de lucrarea solemnă de hotărâre a propriului destin veșnic. Capitolul douăzeci și trei din Matei descrie starea acelora care sunt așa de orbi din punct de vedere spiritual, încât nu pot discerne importanța relativă a lucrurilor pe care ar trebui să le înțeleagă.

Neprihănirea lui Hristos a fost prezentată în mod greșit de către unii dintre cei aflați în poziții de răspundere, care, crezând că-I fac un serviciu lui Dumnezeu, au făcut lucruri care dovedesc că sunt orbi din punct de vedere spiritual. Bărbații au fost aroganți și poruncitori în spirit, iar umblarea lor greșită, lipsa lor de principiu îi vor face să fie acuzați de Domnul în același fel în care au fost acuzați fariseii. Vaiurile care au fost rostite asupra fariseilor vor fi rostite cu siguranță asupra tuturor celor care fac la fel, în afară de cazul în care se pocăiesc.

Din cauză că vederea spirituală a unora dintre cei aflați în poziții de încredere s-a întunecat, lucrarea cea mare și sacră a lui Dumnezeu a fost neglijată. Prin faptele lor, unii au dovedit că nu sunt conduși de principii corecte. Ei nu au dat pe față dreptatea, mila și dragostea lui Dumnezeu. Ei nu au dat dovadă de iubire în mod practic față de frații lor. În timp ce erau foarte scrupuloși în ce privește [1783] lucrurile mărunte, socotind omul călcător al legii din cauza unui cuvânt, ei nu au avut scrupule când i-au tratat în mod necinstit pe cei din moștenirea Domnului. În felul acesta, ei au comis păcate care sunt mari în ochii Lui. Ei și-au călcat pe conștiință și, prin raționamente subtile, au făcut o distincție închipuită între gradele de vinovăție a diferitelor tranzacții. În timp ce au trecut ușor peste greșeli foarte serioase, ei au condamnat cu mare asprime greșeli care nu se compară nici pe departe cu propriul lor păcat de a nutri principii false și a lucra pe baza lor. Ei ar trebui să-și aducă aminte că neprihănirea este cea care înalță o națiune, iar păcatul este cel care aduce ruina ei. Acest lucru este adevărat atât în dreptul indivizilor, cât și al națiunilor.

Frații mei și surorile mele din Iowa, studiați-vă Bibliile cu inimi umile și pline de căință. Ceea ce este descoperit în Scriptură este pentru voi și pentru copiii voștri. Mâncați cuvântul și digerați-l, căci este pâinea vieții. Nu fiți dornici să cunoașteți amănunte despre lucrurile ce nu sunt descoperite. Unii nu par să înțeleagă ceea ce este clar descoperit în Scripturi despre mântuirea lor, iar ca rezultat, viața lor religioasă are mari lipsuri. Dacă ar studia și asculta de cuvântul lui Dumnezeu, mințile lor nu ar mai fi așa pline de presupuneri despre lucruri pe care nu au nevoie să le înțeleagă.

În fiecare loc, Dumnezeu lucrează pentru a-i aduce pe oameni la cunoașterea lui Hristos și a neprihănirii Lui. El le vorbește prin cuvântul Său. Biblia este cheia care deschide tainele pe care este esențial ca ființele omenești să le cunoască, ca să poată ști ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică. Biblia este propriul ei interpret. Razele ei strălucitoare trebuie să lumineze în toate părțile lumii, pentru ca păcatul să fie descoperit. Biblia este o hartă care prezintă bornele kilometrice ale adevărului. Cei care sunt familiarizați cu harta aceasta vor fi capabili să calce în siguranță pe calea datoriei, oriunde ar fi chemați să meargă. [1784]

Să observăm răspunsul pe care l-a dat Învățătorul divin acelui învățător al legii care l-a întrebat: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” „Isus i‑a zis: «Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?» El a răspuns, zicând: «Să‑L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți.» «Drept ai răspuns», i‑a zis Isus; «fă așa și vei trăi!» Dar el, vrând să se îndreptățească, I‑a zis lui Isus: «Și cine este aproapele meu?»” [1768]

Ca răspuns la întrebare, Hristos a rostit parabola samariteanului milos, relatând o întâmplare care se petrecuse în realitate. „«Un om se cobora din Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari. Aceștia l‑au dezbrăcat, l‑au bătut zdravăn și au plecat, lăsându‑l aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acel drum un preot, care, văzându‑l, a trecut pe partea cealaltă. La fel și un levit care mergea pe acolo, când l‑a văzut, a trecut pe partea cealaltă. Dar un samaritean aflat în călătorie a venit spre el și, văzându‑l, i s‑a făcut milă. S‑a apropiat, i‑a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin. Apoi l‑a pus pe animalul lui de povară, l‑a dus la un han și l‑a îngrijit. A doua zi, când a plecat, a scos doi dinari, i‑a dat hangiului și i‑a zis: ‘Să‑l îngrijești, iar ce vei cheltui în plus îți voi da eu, la întoarcere.’ Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?» «Cel care și‑a făcut milă de el», a răspuns acela. Isus i‑a zis:«Du-te și fă și tu la fel!»”

În parabola aceasta sunt adunate toate principiile conținute în legea lui Dumnezeu. [1785]

Peste tot putem vedea cât de teribile sunt rezultatele egoismului care l-a făcut pe Adam să calce legea lui Dumnezeu. Faptul că a mâncat din fructul oprit – în aparență o chestiune măruntă – a avut ca rezultat deschiderea porții către un potop de nenorociri ce s-au abătut asupra lumii. De la această fărădelege se poate trasa originea fiecărei violențe și fărădelegi care există acum. Iar acum, în acest veac al lumii, dacă principiile dreptății și ale milei sunt încălcate în vreun fel prin cuvânt sau faptă, se comite un păcat de o magnitudine mult mai mare decât păcatul săvârșit în Eden; deoarece păcatul a fost ceva nou pentru primii noștri părinți.

Dragii mei frați și surori din Iowa, hotărâți-vă să dați pe față neprihănirea lui Hristos mai mult decât ați făcut-o în trecut, hotărâți-vă să arătați că voi nu sunteți din lumea aceasta, ci din Împărăția cerului. Voi sunteți în pericolul de a pierde o experiență bogată. Nu veți cultiva oare harul lui Hristos în inimile voastre? Nu lăsați ca egoismul, izvorât din iubirea de sine, să vă separe pe unii de alții și de Dumnezeu. Legați-vă unii de alții prin legăturile binefacerii creștine. Dacă veți fi credincioși, veți auzi de pe buzele Mântuitorului cuvintele: „Bine, rob bun și credincios, intră în bucuria Stăpânului tău.” [1786]