Scrisoarea 134, 1902 - Către frații și surorile din Conferința Iowa

Scrisoarea 134, 1902 - Către frații și surorile din Conferința Iowa

Scrisoarea 134, 1902
27 august 1902

 

Către fraţii şi surorile din Conferinţa Iowa
NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS DOVEDITĂ PRIN DRAGOSTE, NU PRIN EGOISM

 

Sunt instruită să vă spun vouă, ca şi creştini, că este privilegiul vostru acela de a trăi religia practică în cămin, în vecinătate, în biserică, şi în instituţiile care au fost înfiinţate printre voi să facă să înainteze lucrarea Domnului pe acest pământ. Poporul lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă atributele lui Hristos, -- amabilitatea, compasiunea, generozitatea lipsită de egoism pe care El le-a manifestat întotdeauna faţă de cei săraci, suferinzi şi nevoiaşi. „Dacă cineva are bunurile acestei lumi, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum locuieşte dragostea lui Dumnezeu în el?” Haideţi să nu ne închidem inimile; căci cei ce fac aşa sunt fără Duhul lui Dumnezeu.

În cazul multora, absenţa unui spirit asemenea lui Hristos, este foarte marcantă. Mulţi dintre cei ce pretind că urmează pe Hristos, nu au mireasma caracterului Său. Dacă fac fapte miloase şi vorbesc cuvintele pline de bunătate care sunt ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint, atunci pot exercita o influenţă înălţătoare asupra acelora cu care vin în contact. Dar prea adesea cuvintele lor sunt tăioase, iar acţiunile sunt nepotrivite unui creştin. Dumnezeu nu poate aproba cuvintele şi acţiunile greşite, căci ele sunt o ofensă adusă Lui. El îi cheamă la o schimbare hotărâtă şi profundă. Este foarte aproape timpul când aceste lucruri vor fi puse în ordine de Acela de care nimeni nu poate să fugă. În ziua judecăţii totul va fi pus pe adevăratele baze.

Păcatul egoismului. Orice păcat este egoism. Primul păcat al lui Satana a fost o manifestare [1780] a egoismului. El a căutat să strângă puterea, să înalţe eu-l. Un fel de nebunie l-a condus să caute să-l dea la o parte pe Dumnezeu. Iar ispita care l-a condus pe Adam la păcat, a constat în declaraţia că era posibil ca omul să ajungă la ceva mai presus decât ceea ce deja îi aducea bucurie – că ar fi posibil ca el să fie ca Dumnezeu Însuşi. Semănarea seminţelor egoismului în inima omenească a fost cel dintâi rezultat al intrării păcatului în lume.

Dumnezeu doreşte ca fiecare suflet să înţeleagă cât de rău este egoismul, şi să coopereze cu El pentru păzirea familiei omeneşti faţă de puterea lui teribilă şi înşelătoare. Intenţia evangheliei este de a înfrunta răul acesta prin intermediul lucrării misionare de refacere, şi de a nimici puterea lui distructivă, prin înfiinţarea de instituţii de binefacere.

Ca un remediu pentru consecinţele teribile la care egoismul a condus neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Singurul Fiu al Său ca să moară pentru omenire. Cum ar fi putut să dea mai mult? În oferirea acestui dar, El S-a dat pe Sine Însuşi. „Eu şi Tatăl una suntem”, a spus Hristos. Prin dăruirea Fiului Său, Dumnezeu a făcut posibil ca omul să fie răscumpărat şi refăcut la starea de a fi una cu El.

„Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Dragostea este marele principiu care pune în mişcare fiinţele necăzute. Plini de uimire îngerii privesc indiferenţa pe care o manifestă aceia care au lumină şi cunoştinţă faţă de o lume nemântuită. Oastea cerească este plină de o dorinţă intensă de a lucra prin agenţii umani pentru a restaura omul după chipul lui Dumnezeu. Ei sunt gata şi aşteaptă să facă lucrarea aceasta. Puterea combinată a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, este oferită ca garanţie pentru a ridica omul din starea lui căzută. Fiecare atribut, fiecare putere a divinităţii, a fost pusă la dispoziţia celor ce se unesc cu Mântuitorul pentru câştigarea oamenilor la Dumnezeu. Oh, dacă toţi ar aprecia [1781] adevărul aşa cum este în Isus! Oh, dacă toţi ar iubi pe Dumnezeu, ca răspuns faţă de iubirea cu care El i-a iubit pe ei!

Păcatul a înăbuşit iubirea pe care Dumnezeu a aşezat-o în inima omului. Lucrarea bisericii este aceea de a reaprinde această iubire. Biserica trebuie să coopereze cu Dumnezeu prin smulgerea egoismului din inima umană, aşezând în locul lui bunăvoinţa care era în inima omului în starea lui originară de desăvârşire.

Hristos Neprihănirea noastră. Îmi pare rău că aşa de mulţi se îndoiesc în ce priveşte îndreptăţirea prin credinţă, iar unii sunt în opoziţie cu lumina pe care a dat-o Dumnezeu despre acest subiect. Păcătoşii sunt supuşi la încercare. Ei trebuie să dea socoteală pentru învinuirea de a fi călcat Legea lui Dumnezeu. Unica lor speranţă este de a-L accepta pe Isus Hristos, Înlocuitorul lor. El a răscumpărat neamul căzut din blestemul Legii, făcându-Se păcat – adică blestem – pentru ei. Nimic altceva nu este îndestulător pentru a elibera pe călcătorul Legii din robie, în afară de harul lui Hristos. Prin harul Său, aceia care sunt ascultători faţă de poruncile lui Dumnezeu, sunt făcuţi liberi.

Dacă păcătoşii se pocăiesc, le este oferită iertarea prin meritele lui Hristos. Cei care înţeleg aceste lucruri în adevărata lor însemnătate vor înţelege mai pe deplin planul cel minunat şi glorios de mântuire. Ei nu vor dori să susţină dispute despre ce înseamnă ca Hristos să fie neprihănirea noastră; nici nu vor dori să încerce să explice chestiuni care nu fac să fie mai clare condiţiile mântuirii. Nu este esenţială înţelegerea detaliilor exacte în legătură cu relaţia dintre cele două Legi. Este mult mai important să ştim dacă suntem îndreptăţiţi sau condamnaţi de preceptele cele sfinte ale Legii lui Dumnezeu.

Neglijenţa în ce priveşte principiile care trebuie să fie transpuse în viaţa practică, este o greşeală fatală, şi necesită o atenţie specială. Cel care este mântuit trebuie să-şi pună lucrurile în rânduială în propria lui inimă. În zilele lui Hristos conducătorii [1782] religioşi au neglijat chestiunile cu greutate ale Legii, pentru nişte lucruri de importanţă minoră. „Vai de voi, Cărturari şi Farisei, făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”

Unii din zilele noastre, prin atitudinea lor faţă de Lege aşa cum este descoperită în Galateni, au înscris un capitol trist în experienţa vieţii lor. Fie ca nimeni să nu repete trecutul. Nimeni să nu se complacă în teorii speculative, sau să atragă atenţia asupra lucrurilor care nu ţin de lucrarea solemnă de decidere a propriului lor destin veşnic. Capitolul douăzeci şi trei din Matei descrie starea acelora care sunt aşa de orbi din punct de vedere spiritual încât nu pot discerne importanţa relativă a lucrurilor pe care ar trebui să le înţeleagă.

Neprihănirea lui Hristos a fost prezentată în mod greşit de unii dintre cei aflaţi în poziţii de răspundere, care, crezând că aduc o slujire lui Dumnezeu, au făcut lucruri care dovedesc că sunt orbi din punct de vedere spiritual. Bărbaţii au fost aroganţi şi poruncitori în spirit, iar umblarea lor greşită, lipsa lor de principiu, îi va face să fie acuzaţi de Domnul în acelaşi fel în care au fost acuzaţi Fariseii. Vaiurile care au fost rostite asupra Fariseilor, vor fi rostite cu siguranţă asupra tuturor celor ce fac la fel, în afară de cazul în care se pocăiesc.

Deoarece vederea spirituală a unora dintre cei aflaţi în poziţii de încredere s-a întunecat, lucrarea cea mare şi sacră a lui Dumnezeu a fost neglijată. Prin faptele lor unii au dovedit că nu sunt conduşi de principii corecte. Ei nu au dat pe faţă dreptatea, mila şi dragostea lui Dumnezeu. Ei nu au dat o dovadă practică a iubirii faţă de fraţii lor. În timp ce sunt foarte scrupuloşi în ce priveşte lucrurile [1783] mărunte, socotind omul călcător al Legii din cauza unui cuvânt, ei nu au scrupule când tratează în mod necinstit pe cei din moştenirea Domnului. În felul acesta ei comit păcate care sunt mari în ochii Lui. Ei îşi calcă conştiinţa, şi, prin raţionamente subtile, fac o distincţie imaginară între gradele de vinovăţie a diferitelor tranzacţii. În timp ce trec uşor peste greşeli foarte serioase, ei condamnă cu mare severitate greşeli care nu se compară nici pe departe cu propriul lor păcat de a nutri şi lucra pe baza unor principii false. Ar trebui să-şi aducă aminte că neprihănirea este cea care înalţă o naţiune, iar păcatul este cel ce aduce ruina ei. Acest lucru este adevărat atât în dreptul indivizilor cât şi al naţiunilor.

Fraţii mei şi surorile mele din Iowa, studiaţi Bibliile voastre, cu inimile umile şi pline de căinţă. Ceea ce este descoperit în Scriptură este pentru voi şi pentru copiii voştri. Mâncaţi Cuvântul şi digeraţi-l; căci este pâinea vieţii. Nu fiţi zeloşi să căutaţi să cunoaşteţi amănunte despre lucrurile ce nu sunt descoperite. Unii nu par să înţeleagă ceea ce este clar descoperit în Scripturi despre mântuirea lor, iar ca rezultat, viaţa lor religioasă este cu mari lipsuri. Dacă ar vrea să studieze şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, minţile lor nu ar mai fi aşa pline de presupuneri despre lucruri pe care nu au nevoie să le înţeleagă.

În fiecare loc Dumnezeu lucrează pentru a aduce oamenii la cunoaşterea lui Hristos şi a neprihănirii Lui. El le vorbeşte prin Cuvântul Său. Biblia este cheia care deschide tainele ce sunt esenţial de cunoscut pentru fiinţele omeneşti, ca să poată ştii ce trebuie să facă pentru a dobândi viaţa veşnică. Biblia este propriul ei interpret. Razele ei strălucitoare trebuie să lumineze în toate părţile lumii, pentru ca păcatul să fie descoperit. Biblia este o hartă, care prezintă pietrele kilometrice ale adevărului. Cei ce sunt familiarizaţi cu harta aceasta vor fi capabili să calce în siguranţă pe calea datoriei, oriunde ar fi chemaţi să meargă. [1784]

Haideţi să observăm răspunsul pe care l-a dat divinul Învăţător unui învăţător al Legii care a întrebat „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „El i-a spus, Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Drept răspuns acesta a zis: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” La care, Isus i-a zis: „Ai răspuns bine; fă aşa şi vei avea viaţa veşnică”. Dar el, voind să se îndreptăţească, i-a zis lui Isus, „Şi cine este aproapele meu?””.

Drept răspuns la întrebare, Hristos a rostit parabola Samariteanului milos. Prin parabola aceasta El a atras atenţia ascultătorilor Săi asupra unui incident care tocmai se petrecuse. „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi când a văzut pe omul acela, a trecut înainte pe alături. Un Levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: „ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere”. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari? „Cel ce şi-a făcut milă de el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus”.

În parabola aceasta sunt însumate toate principiile conţinute în Legea lui Dumnezeu. [1785]

Peste tot putem vedea cât de teribile sunt rezultatele egoismului care l-a condus pe Adam să calce Legea lui Dumnezeu. Faptul că a mâncat din fructul oprit – în aparenţă o chestiune măruntă – a avut ca rezultat deschiderea porţii către un potop de nenorociri ce s-a abătut asupra lumii. De la această fărădelege se poate trasa originea fiecărei violenţe şi fărădelegi care există acum. Iar acum, în acest veac al lumii, dacă principiile dreptăţii şi milei sunt încălcate în vreun fel prin cuvânt sau faptă, se comite un păcat de o magnitudine mult mai mare decât păcatul care a fost comis în Eden; deoarece păcatul a fost ceva nou pentru primi noştri părinţi.

Iubiţii mei fraţi şi surori din Iowa, hotărâţi-vă să daţi pe faţă neprihănirea lui Hristos mai pe deplin decât aţi făcut-o în trecut, hotărâţi-vă să arătaţi că voi nu sunteţi din lumea aceasta, ci din împărăţia cerului. Voi sunteţi în pericol să pierdeţi o experienţă bogată. Nu vreţi să cultivaţi harul lui Hristos în inimile voastre? Nu lăsaţi egoismul, izvorât din iubire de sine, să vă separe pe unii de alţii şi de Dumnezeu. Legaţi-vă unii de alţii prin legăturile binefacerii creştine. Dacă veţi fi credincioşi, veţi auzi de pe buzele Mântuitorului cuvintele, „Bine rob bun şi credincios, intră în bucuria Stăpânului tău”. [1786]