Scrisoarea 14, 1889 - Reflecţii asupra Conferinţei de la Minneapolis

Scrisoarea 14, 1889 - Reflecţii asupra Conferinţei de la Minneapolis

Scrisoarea 14-1889

 

CĂTRE COPIII CASEI

 

REFLECŢII ASUPRA CONFERINŢEI DE LA MINNEAPOLIS

 

12 mai 1889, Ottawa, Kansas

 

Iubiţi copii ai casei: am veşti bune pentru voi în dimineaţa aceasta. S-a produs o schimbare în atmosfera adunării. Domnul să fie lăudat, El lucrează pentru poporul Său. Am simţit că duşmanul lui Hristos şi al oricărei neprihăniri a fost prezent cu siguranţă. Câţiva fraţi lucrători din Iowa au venit pregătiţi şi echipaţi pentru a strica tabăra cu acelaşi spirit care a predominat la Minneapolis. Fratele Jones a depus eforturi în fiecare zi, vorbind de trei ori pe zi, însă părea atât de greu să poată să producă vreo impresie.

Am sosit aici marţi seara (7 mai). Miercuri am participat la adunarea de dimineaţă şi am transmis o mărturie hotărâtă, îndemnându-i pe toţi cei prezenţi să nu facă aşa ca la Minneapolis, şi să nu fie ca cei descrişi de Pavel în Evrei 4:2. I-am îndemnat apoi să-şi umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, să dea la o parte păcatele prin pocăinţă şi mărturisire, şi să primească solia pe care Dumnezeu le-o trimite prin slujitorii Săi aleşi.

Joi am participat la adunarea de dimineaţă, unde am simţit că trebuie să fiu şi mai explicită. Am fost condusă să vorbesc foarte liber despre conferinţa ce s-a ţinut la Minneapolis  şi despre spiritul pe care fraţii noştri l-au adus cu ei acolo. Am simţit că nu era destul să vorbesc doar în termeni generali, prezentând adevăruri la care oamenii pot consimţi, dar care nu taie adânc în tablele fireşti ale inimii. Lucrarea care trebuia fie făcută cerea mai mult decât cuvinte moi, pentru că Domnul Îşi îndreaptă mustrarea către oricine şi către orice seamănă cu spiritul şi cu influenţa [307] manifestate la Minneapolis – punere la îndoială, cârcotire, speculare asupra cuvintelor, întoarcerea spatelui faţă de mustrările directe ale Duhului lui Dumnezeu şi privirea lor ca fiind poveşti inutile, ridiculizarea, reprezentarea greşită şi vorbire în doi peri.

Toate acestea au fost o ofensă faţă de Dumnezeu şi nu trebuia să se mai repete la această adunare. Sufletele flămânzeau din lipsă de hrană şi trebuia să fie hrănite. Le-am relatat ce   mi-a descoperit Duhul lui Dumnezeu când am fost condusă în camerele celor ce veniseră la conferinţă. Atunci am fost făcută să aud conversaţiile, sarcasmul, sentimentele răutăcioase exprimate, circularea de relatări false, tratarea cu uşurătate a soliei trimise de Dumnezeu şi a solului care aducea solia. Mi s-a spus că aceasta era o înţelepciune de jos, în contrast evident cu înţelepciunea de sus, descrisă de Dumnezeu prin apostolii Săi. (este citat Iacov 3:13-18).

În adunarea de joi dimineaţa am relatat câteva aspecte legate de conferinţa de la Minneapolis. Le-am spus în ce fel mi-a prezentat Domnul starea spirituală a multora dintre cei ce veniseră la conferinţă. Ei erau sub puterea unei amăgiri, având în minte impresii false. Aceasta a fost lucrarea lui Satana, pentru că Domnul era pe cale să-şi învioreze poporul şi să le dea lumină în raze distincte şi clare, ceea ce ar fi condus la preamărirea lui Hristos. Porunca Domnului transmisă prin solii Săi, a fost: „Mergeţi înainte”. Iar Satana a fost hotărât să ţină poporul departe de lumină, pentru ca binecuvântarea bogată a lui Dumnezeu să nu poată veni peste delegaţi.

Satana a tras semnalul de alarmă. Ei au crezut că se va pune problema Legii în Galateni, şi au venit pregătiţi şi înarmaţi ca să se împotrivească faţă de orice ar veni din partea bărbaţilor de pe Coasta Pacificului, fie nou fie vechi.

Niciodată, în toată viaţa mea, nu am lucrat sub o influenţă mai puternică şi mai directă a Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dat hrană la vremea potrivită pentru popor,[308] dar ei au refuzat-o, pentru că nu a venit exact în felul şi pe calea pe care ar fi vrut ei să vină. Fraţii Jones şi Waggoner au prezentat oamenilor lumină preţioasă, dar prejudecata şi necredinţa, gelozia şi bănuiala rea au blocat uşa inimilor, ca nu cumva să poată pătrunde în inimile lor ceva din această sursă.

De-a lungul celor patruzeci şi cinci de ani de experienţă mi-au fost arătate vieţile, caracterul şi istoria patriarhilor şi profeţilor, care s-au dus la oameni cu o solie din partea lui Dumnezeu, în timp ce Satana stârnea poveşti răutăcioase, sau provoca diferenţe de opinie, sau deturna interesul în altă parte, pentru ca poporul să fie lipsit de binele pe care Dumnezeu voia să-l reverse peste ei. Acum, în cazul de faţă, un spirit ferm, hotărât şi îndărătnic a luat inimile în stăpânire, iar cei care cândva au cunoscut harul lui Dumnezeu şi au simţit puterea lui transformatoare, acum au fost vrăjiţi, plini de zel orb, lucrând sub puterea amăgirii pe toată durata conferinţei, stare în care o sămânţă cât de firavă de îndoială găsea teren roditor în inimile celor ce nu aveau o legătură vie cu Dumnezeu, ale căror inimi erau împietrite şi insensibile. Pasiunile fireşti le-au fost stârnite şi au avut ocazia de a da pe faţă spiritul de gloată.

Zi după zi, în minte mi s-a format un tablou tot mai viu al felului în care au fost trataţi reformatorii, a felului în care diferenţe mici de opinie au dat naştere unor furtuni de sentimente. Tot aşa a fost şi în timpul trădării, chinuirii şi răstignirii lui Isus – toate acestea mi-au trecut prin faţa ochilor punct cu punct. Spiritul satanic a preluat controlul şi a acţionat puternic asupra inimilor omeneşti care erau deschise îndoielii şi amărăciunii, mâniei şi urii. Toate acestea au predominat la conferinţa aceea. M-am hotărât să părăsesc conferinţa, să plec de la Minneapolis. Am refuzat să vorbesc din nou poporului nostru, însă am căzut de acord să vorbesc scandinavilor. [309]

În timpul nopţii, un sol al lui Dumnezeu a stat în picioare lângă mine şi m-a întrebat: „Nu te-am ridicat Eu pe când erai bolnavă pe moarte în Healdsburg? Nu am pus Duhul Meu peste tine şi nu te-am susţinut ca să îţi rosteşti mărturia la Oakland? Nu te-am întărit Eu, Domnul, ca să faci o călătorie atât de lungă până aici? Nu ţi-am păstrat Eu mintea în pace, în mijlocul confuziei şi încurcăturii limbilor? Am o lucrare pentru tine, să o faci în locul acesta. Braţele Mele veşnice te susţin. Îţi dau o solie de transmis. Îţi voi arăta multe lucruri.”

Am fost condusă în clădirea unde erau cazaţi fraţii noştri. Acolo era multă conversaţie şi sentimente excitate, precum şi remarci usturătoare şi, după aprecierea lor, ascuţite şi spirituale. Slujitorii, pe care Domnul i-a trimis, erau caricaturizaţi, ridiculizaţi şi prezentaţi într-o lumină ridicolă. Comentariile au trecut apoi asupra mea şi lucrarea pe care Dumnezeu mi-a dat-o să o fac era prezentată oricum, numai măgulitor nu. Numele lui Willie White era rostit cu uşurinţă, fiind ridiculizat şi acuzat, la fel şi numele fraţilor Jones şi Waggoner.

Voci pe care am fost surprinsă să le aud, se uneau în rebeliune şi, cei cu care am lucrat în anii trecuţi, fără să aibă vreo dovadă sau vreo informaţie sigură că în sora White s-ar fi produs vreo schimbare, erau fermi, îndrăzneţi şi hotărâţi să o învinuiască. Dintre toţi cei care vorbeau cu atâta cruzime, nici unul nu a venit să mă întrebe dacă toate acele relatări şi supoziţii era adevărate. S-a afirmat că am spus lucruri neadevărate atunci când am declarat că nu discutasem nici un cuvânt cu fraţii Jones şi Waggoner şi nici cu Willie, despre legea din Galateni. Dacă ar fi fost la fel de deschişi faţă de mine, cum erau când vorbeau unii cu alţii împotriva mea, aş fi putut să le clarific situaţia. Am repetat aceasta de mai multe ori, pentru că am văzut că erau hotărâţi să nu ia în seamă [310] mărturia mea. Ei au crezut că noi am venit la conferinţă înţeleşi să facem opoziţie în ce priveşte legea în Galateni.

După ce am auzit toate acestea, mi-a pierit orice putere. Niciodată nu mi-am imaginat ce înseamnă să-ţi pui încrederea în cei care pretind că ne sunt prieteni, când spiritul lui Satana este primit în inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte, m-au copleşit. ( este citat Marcu 13:9, 12).

Toate acestea mi-au trecut prin minte ca un fulger luminos, şi am simţit cât de puţin putem să ne încredem sau să ne sprijinim pe prietenia oamenilor, atunci când gândurile şi pasiunile umane sunt lăsate să conducă. Atunci când i se permite duşmanului să conducă, ne putem aştepta la orice. Prietenia omenească, legăturile, relaţiile se rup, şi pentru ce? Pentru că există o diferenţă de păreri în interpretarea Scripturilor. Este acelaşi spirit care L-a condamnat pe Domnul slavei  şi al vieţii. Adevărul care sfinţeşte sufletul nu produce spini sau mărăcini. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:20). Atunci mi s-a spus: „Sprijină-te pe tăria Celui Atotputernic. El este un Prieten care nu te va părăsi şi nu te va trăda niciodată. El este locul tău de adăpost. Nici o furtună nu te poate clinti. În Dumnezeu este tăria ta. Credinţa în Dumnezeu este scutul şi pavăza ta. Harul Lui îţi este de ajuns.”

Ce anume a provocat toată agitaţia aceasta de pasiuni omeneşti ieşite din înverşunarea spiritului? Faptul că unii dintre fraţi au îndrăznit să nutrească idei contrare ideilor susţinute de alţi fraţi ai lor, ceea ce, după înţelegerea lor, era un atac asupra vechilor învăţături. [311]

Ghidul care m-a însoţit, m-a informat despre starea spirituală, înaintea lui Dumnezeu, a acestor bărbaţi care rosteau judecăţi în dreptul fraţilor lor. Ei nu-şi păstrau sufletele în iubirea lui Dumnezeu. Dacă ar fi crescut în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, ar fi putut deosebi lumina de întuneric şi adevărul de minciună.

Îmi declarasem intenţia de a părăsi conferinţa imediat ce se va încheia Sabatul, dar când mi s-a dat asigurarea că am de făcut o lucrare, că trebuie să stau la postul datoriei mele şi că Dumnezeu mi-a dat o solie de transmis în Numele Lui, chiar dacă am prevăzut consecinţele, nu am putut să o evit, şi să-mi păstrez pacea. Lucrarea mea nu trebuia să se oprească aici, căci mărturia mea, cu acest caracter, trebuia să continue sub călăuzirea lui Dumnezeu, până când relele acestea aveau să fie scoase afară din biserici. Dacă mărturiile credincioase nu sunt repetate încontinuu în auzul poporului lui Dumnezeu, amprenta care a fost lăsată asupra lucrării nu va putea fi îndepărtată.

Am fost informată că există lipsuri în înţelegere nu numai în dreptul mărturiilor, ci şi în dreptul Bibliei. Oamenii s-au înălţat pe ei înşişi şi s-au socotit prea înţelepţi, ceea ce i-a făcut să-i acuze pe alţii şi să rostească judecăţi în dreptul fraţilor lor. Invidia, gelozia, vorbirea de rău, bănuiala rea, judecarea altora, au fost considerate daruri deosebite de discernământ, date lor de Dumnezeu, când de fapt aduc mai degrabă cu spiritul marelui acuzator care-i învinuieşte pe fraţi zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu. S-a manifestat un spirit de fariseism, un spirit ferm, lipsit de simpatie faţă de cel supus greşelii, o îndepărtare de unii şi lăsarea lor în descurajare, ceea ce este asemenea cu părăsirea oii pierdute ca să piară în pustie. Oamenii au fost socotiţi aşa cum numai Dumnezeu trebuia să fie. [312]

Voi trebuie să vă faceţi lucrarea cu fidelitate. Sub influenţa constrângătoare a iubirii lui Hristos, trebuie să faceţi lucrarea pe care v-a dat-o Dumnezeu. Nu lăsaţi zelul vostru să se răcească. Lăsaţi rezultatele pe seama lui Dumnezeu. Aceasta nu este tot ce s-a spus, însă nu am ezitat nici un moment în hotărârea mea. M-am rugat ca Domnul să mă unească şi mai mult cu El. Am hotărât că trebuie să lucrez, să transmit solia pe care mi-o va da Dumnezeu, fără să calculez consecinţele, fie că oamenii vor vrea să asculte fie că nu vor vrea. Eu nu trebuie să schimb nici o iotă sau o frântură de slovă din solia care mi se dă de transmis, pentru a căuta favoarea vreunui muritor, sau din cauza feţelor încruntate şi a faptului că unii se înstrăinează de mine.

I-am trimis vorbă fratelui Kilgore că voi vorbi după amiază scandinavilor, iar dimineaţa voi vorbi fraţilor americani. Le-am spus fraţilor că am continuat lucrarea aceasta de la Minneapolis încoace. Eforturile mele au fost însoţite de succes, însă un singur om a avut curajul moral de a mărturisi că a făcut rău şi a vorbit de rău atât faţă de mine cât şi faţă de lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Ceilalţi nu s-au pocăit de faptele lor rele. Am avut mărturii pentru persoane care erau în păcat, dar nu am avut libertatea de a-i mustra, pentru că erau uniţi cu cei aflaţi în poziţii de răspundere şi pentru că aveau un spirit de gloată, spiritul diavolului, de a ocărî, de a falsifica şi de a inflama minţile celor care ar trebui să aibă spiritul lui Isus. --- Letter 14, 1889, pp.1-7. (Către familia Ellenei White, mai 12, 1889). [313]

 

                                                                                  Scrisoarea C-14-1889

 

(Paginile următoare au fost descoperite într-un dosar cu scrieri de mână, şi le punem acum la locul lor – TLP, martie, 1987)

 

Pe când mă aflam în Europa, în diferite momente şi în diferite locuri, m-am adresat poporului din America şi i-am avertizat, i-am îndemnat să fie prevăzători şi am stăruit de ei ca spiritul şi faptele lor să corespundă cu caracterul adevărului pe care pretind că îl cred şi îl iubesc. Mi-a fost arătat că în rândul Sabatiştilor pătrundea un spirit de mulţumire de sine. (Un spirit de mulţumire de sine) era nutrit de către tinerii aflaţi în poziţii de răspundere. Înţelepciunea lumească lua locul înţelepciunii de sus. Oamenii se încredeau în oameni. Formele şi ceremoniile luau locul adevăratei evlavii.

Oamenii erau aproape cu totul lipsiţi de iubire. Pe cei care îi lăudau şi îi slăveau, îi lăudau şi ei la rândul lor, şi îi slăveau. Cei care aveau o părere prea înaltă despre capacităţile lor, s-au înălţat mai presus de simplitatea lucrării. Ei dădeau un curs lucrării după direcţia lor, dar Dumnezeu avea să-i dezamăgească şi să acţioneze în felul Său tainic în împlinirea minunilor Lui. Şi căile Domnului urmau să nu fie văzute şi recunoscute de către cei care au făcut ca propriul lor spirit să ia locul Spiritului lui Dumnezeu.

Ceea ce mi s-a prezentat la Minneapolis mi-a descoperit adevărata stare a multora dintre lucrătorii conferinţei. Dacă mărturiile, pe care ai au mărturisit atât de mult că le cred, le taie cumva calea, sau îi mustră pentru a le corecta greşelile, ei se gândesc că trebuie să fie o eroare în mărturii.

Le-am spus lămurit că poziţia şi lucrarea pe care mi le-a dat Dumnezeu la conferinţă, au fost privite cu ochi răi aproape de către toţi. Răzvrătirea era în masă. Purtarea lor era o insultă adusă Spiritului lui Dumnezeu. Domnul m-a susţinut prin Duhul Lui cel Sfânt şi mi-a spus că lucrarea mea este să stau la postul datoriei mele pentru a face lucrarea pe care mi-a stabilit-o Dumnezeu, pentru care m-a ridicat din patul bolii, asigurându-mă că puterea Lui susţinătoare [314] avea să fie cu mine şi că braţele Lui nepieritoare mă sprijină; mi-a spus că spiritul manifestat la acea conferinţă era zel fără pricepere; că ideile greşite şi spiritul care nu vine de la Dumnezeu, de ani de zile preluau controlul asupra celor aflaţi în poziţii de răspundere. Aceştia erau înălţaţi în slăvi şi preamăriţi.

Mi-au fost specificate multe lucruri care erau nutrite ca adevăr, însă care nu erau în armonie cu solia adevărului, şi în mare măsură lucrurile au mers după placul lui Satana. El trăgea foloase de pe urma naturii umane. Dispoziţiile şi trăsăturile puternice de caracter care nu au fost aduse în supunere faţă de Spiritul lui Dumnezeu, au fost agitate şi puse în acţiune în acelaşi fel în care au acţionat împotriva lui Isus Hristos la prima Sa venire, conducându-i să facă primul pas în lepădarea lui Hristos. Apoi, odată ce piciorul a călcat pe calea greşită, mândria, gelozia şi îndreptăţirea de sine nu le-a mai permis să recunoască faptul că au făcut o greşeală.

Mulţi au fost atraşi în această cursă prin interpretarea greşită oferită de alţii, fără să ştie ce fac, şi fără să înţeleagă pentru ce erau agitaţi. O putere de vrajă însoţeşte orice răzvrătire, de orice fel. După ce au luat poziţie alături de cei mai răspunzători de încercarea de a-L distruge pe Fiul lui Dumnezeu după discursul Său din Nazaret, ei nu s-au pocăit şi nici nu le-a părut rău. Isus le-a oferit ocazia, după ce caracterul şi lucrarea Sa au fost cunoscute mai pe deplin. A făcut minuni. A făcut fapte pe care nici un alt om nu le-a făcut şi nici nu le va putea face vreodată, însă ei nu s-au pocăit nici după aceea, şi nu I-au dat slavă.

Am fost încurajată să mă împotrivesc cu fermitate impulsurilor umane care se luptau cu putere împotriva luminii şi adevărului date de Dumnezeu pentru poporul Său, pentru timpul acesta.[315] Mi s-a spus că se va părea că sunt aproape singură; dar nu eram singură, căci Duhul lui Dumnezeu mişca multe inimi ale celor care aveau mintea condusă de Duhul lui Dumnezeu. (Dumnezeu mi-a spus), „Am o mărturie, pe care să o transmiţi poporului Meu care flămânzeşte după adevăr. Să nu ai o inimă îndoielnică, şi nu te descuraja. Cuvântul Meu va fi ca un ciocan care sfarmă inimile insensibile. Fi plină de zel numai pentru onoarea lui Dumnezeu.”

Preşedintele Conferinţei Kansas mi-a cerut o întrevedere şi mi-a spus că încrederea lui în mărturii este acum mai mare decât înainte, pentru că el se afla în acea casă pe care am descris-o ca fiind lipsită de rugăciune şi evlavie. Bărbaţi, despre care el nu ar fi crezut că vor rosti astfel de cuvinte, au făcut comentarii referitoare la mine şi la lucrarea mea, care l-au uimit în aşa măsură încât a simţit că trebuie să vorbească şi să le aducă la cunoştinţă că nu este de acord cu ei. El a mustrat spiritul şi cuvintele care au fost rostite.

Au fost şi alţii în casa aceea şi au declarat acelaşi lucru. Ei s-au gândit să nu mai spună nimănui ce s-a întâmplat acolo, dar acum simţeau că trebuie să vorbească. Ei au recunoscut că fiecare cuvânt pe care l-a rostit sora White este adevărat, că numele ei, lucrarea ei, mărturiile ei din partea Duhului lui Dumnezeu au fost comentate fără reţinere; că s-a afirmat că sora White este sub influenţa lui Willie White, a lui A.T. Jones şi a lui E.J. Waggoner, şi că aceştia nu sunt vrednici de încredere. Au recunoscut că fraţii aceştia amintiţi, au fost caracterizaţi cu cuvinte grele şi au fost învinuiţi de multe lucruri, şi că, aşa cum am spus, s-a dat pe faţă un spirit rău. Ei au regretat profund că s-au aflat în compania celor în mijlocul cărora multă vreme nu a fost înălţată nici o rugăciune cu voce tare, dar în mijlocul cărora a fost destulă vorbărie pentru a face confuzie în mintea celor lipsiţi de experienţă în ce priveşte lucrarea sorei White. [316]

Joi după amiaza am vorbit poporului, deşi eram slăbită din cauza presiunii atmosferice apăsătoare. Cuvântul a fost primit de către fiecare ascultător după cum îi era spiritul. Cei care căutau să vadă un vorbitor la care să găsească greşeli, ale căror inimi erau baricadate în spatele necredinţei, au apreciat că sora White nu a vorbit cu prea mult spirit. Cei care doreau lumina şi adevărul, au fost hrăniţi şi au considerat că cuvintele rostite vin din partea lui Dumnezeu. Am avut o convorbire îndelungată cu tânărul frate Washburn, care şi-a deschis toată inima în faţa mea.

Vineri dimineaţa am citit din nou câteva lucruri înaintea poporului adunat, în legătură cu Minneapolis şi cu felul în care fraţii mei i-au tratat pe slujitorii pe care Dumnezeu i-a trimis la ei cu solia adevărului. După aceea mai multe persoane şi-au mărturisit experienţa pe care au avut-o la conferinţa de la Minneapolis; cu toate acestea încă nu s-a produs nici o schimbare.

În Sabat, fratele A.T. Jones a vorbit despre subiectul îndreptăţirii prin credinţă, şi mulţi au primit aceste cuvinte ca fiind lumină şi adevăr. Eu am vorbit după amiază, şi Domnul m-a întărit ca să depun mărturie cu uşurinţă. Au urmat apoi multe mărturii, mărturisind că ei apreciază lumina şi adevărul care le-au fost prezentate. Însă părea dificil celor ce se aflau  într-o atmosferă de îndoială, să devină învăţăcei. Aceştia stăruiau asupra unor lucruri mărunte care nu aveau nici o relevanţă. Drojdia celor din Conferinţa Iowa, lucra în mijlocul nostru.

Duminică dimineaţa am participat la adunare, m-am rugat şi am vorbit. În faţa celor adunaţi, am rostit o mărturie limpede, lămurită, tăioasă, însoţită de mustrare solemnă faţă de păcatul îndoielilor şi necredinţei noastre. Am arătat că în fiecare biserică, Satana are agenţii lui, chiar în mijlocul nostru, prin care poate lucra. Capacităţile acestora, naturale sau dobândite, el le va folosi dacă are ocazia să o facă. [317]

Există bărbaţi talentaţi şi educaţi, care trăiesc într-o atmosferă de îndoială, care participă la adunările noastre speciale pentru administrare şi sfătuire, şi prin care lucrează Satana pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Când se propune ceva ce ar duce la înaintarea lucrării, când este luată în considerare slava lui Dumnezeu, aceşti bărbaţi care cred despre ei înşişi că sunt înţelepţi şi cu judecată clarvăzătoare, se agaţă de lucruri de o importanţă minoră, discută despre aceste lucruri şi fac pe toată lumea să vorbească despre acestea, împiedicând lucrarea care altfel ar fi înaintat spre desăvârşirea ei. Odată ce aceştia încep să facă ceva, se ţin cu tenacitate de ideile lor. Ei consideră a fi o virtute, ceva de lăudat, să pară că sunt foarte prevăzători şi că au o clarviziune deosebită, în timp ce de fapt ei pun pietre înaintea roţilor. Lucrarea în cadrul adunărilor pentru administrare este astfel împovărată din cauză că aceştia îşi permit să facă observaţii, pe când atât cei din ceruri cât şi cei de pe pământ ar fi rostit un „bine ai făcut” în dreptul lor, dacă ar fi păstrat tăcerea.

Domnul impresionează mintea servilor Săi cu anumite lucruri care ar trebui făcute, şi acestea nu sunt făcute la vremea potrivită din cauză că aceşti bărbaţi îşi trâmbiţează propriile idei în urma sugestiilor făcute de diavolul asupra minţii lor, pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu şi pentru a provoca dezgustul celor ce ar vrea să vadă lucrare înaintând. Se fac sugestii, pe care nu Dumnezeu le-a pus în mintea celor ce le propun. Satana participă la fiecare şedinţă de comitet, la fiecare şedinţă administrativă, la fiecare şedinţă a fraţilor şi, dacă poate inspira mintea cuiva să facă obiecţii sau să facă propuneri care vor prelungi durata acestor şedinţe şi îi vor obosi pe cei care participă, este foarte mulţumit. Planul lui a fost cel realizat. Iar şedinţele care ar trebui [318] să se desfăşoare repede, însă cu inteligenţă, sunt prelungite şi devin plictisitoare din cauza elementelor omeneşti, nesfinţite, din caracterul unora dintre cei aflaţi în poziţii de responsabilitate, care nu ştiu când să vorbească şi când să tacă.

Acesta este modul în care Satana lucrează printre noi cu efect. Dacă bărbaţii aceştia nu sunt convertiţi, (bărbaţii aceştia) care sunt gata să blocheze roţile, care se împotrivesc lucrurilor ce se recomandă singure judecăţii tuturor celor ce participă la şedinţe, atunci să fie scoşi din comitet întrucât, cu toate că pot să aibă calităţi deosebite, ei le amestecă cu îngăduinţa de sine şi cu ideile pe care vor să le vadă că au câştig de cauză, ceea ce înseamnă realizarea planului lui Satana. Ei sunt o pagubă, o piedică pentru şedinţele voastre administrative, făcându-le să fie nesatisfăcătoare, lipsite de demnitate şi provocând întârzieri foarte plictisitoare în efectuarea lucrărilor care ar fi trebuit executate cu rapiditate şi seriozitate.

Un alt mod prin care Satana îşi foloseşte puterea, este prin lucrarea lui asupra elementelor umane pentru a dezvolta necredinţa; aceştia trăiesc şi respiră în atmosfera necredinţei până când devine pentru ei o a doua natură aceea de a vâna îndoieli şi a semăna seminţele îndoielii. Ei pot avea calităţi deosebite dar, când îndoiala şi obiceiul de a despica firul în patru pune stăpânire pe mintea lor, toate darurile şi talentele cu care i-a înzestrat Dumnezeu sunt folosite ca arme ale întunericului. Ei nu ştiu că sunt sub influenţa marelui înşelător, ca să împresoare cele mai sacre lucruri ale lui Dumnezeu cu zeificarea nenorocită a eu-lui lor. Puterea pe care o posedă şi încrederea acordată lor de alte minţi, ei le folosesc pentru a întări şi mai mult legăturile necredincioşiei, a punerii sub semnul întrebării, şi al îndoielilor exact asupra acelor adevăruri pe care Dumnezeu ar vrea ca ei, poporul Său, să le respecte şi să le trateze cu reverenţă. [319]

Acestora le spun: nu-i înşelaţi pe aceştia. Nu vă folosiţi greşit influenţa pentru a-i înşela pe alţii, ca să iasă aşa cum vreţi voi. Va exista o hotărâre din partea Adevăratului Veghetor, care cântăreşte cu alte unităţi de măsură decât cei ce sunt prinşi în înşelăciune. Voi nu vă folosiţi timpul în aşa fel încât, la hotărârea finală să fie rostit în dreptul vostru un „bine rob bun şi credincios”.

Nu vă gândiţi că Veghetorul ceresc vă vede necredinţa şi împotrivirea? Nu vă gândiţi că cuvintele voastre batjocoritoare vă vor fi puse cândva în faţă? Până şi revărsarea Duhului lui Dumnezeu aţi tratat-o cu dispreţ şi aţi pronunţat asupra ei judecata voastră nesfinţită. Iar când vi s-au adresat mesaje care v-au spus că trebuie să vă întoarceţi la Dumnezeu, oh, cât de greşit aţi înţeles şi cât de mult aţi pervertit înţelesul acelor cuvinte. Vocea necredinţei şi a dispreţului faţă de lucrarea lui Dumnezeu şi faţă de slujitorii lui Dumnezeu, a fost socotită ca vocea lui Dumnezeu de către cei orbiţi din cauza egoismului şi a autoamăgirii. Însă, o mână atotputernică este la lucru pentru a îndepărta de la ei spiritul eu-lui, materialul acela josnic despre care ei au vrut să creadă că este aur.

Cine îi va mângâia pe slujitorii lui Dumnezeu când sunt mâhniţi şi dezamăgiţi? Îi va conduce credinţa lor în siguranţă? Vor fi ei creştini, navigând printre stânci fără să eşueze? Lui Dumnezeu nu-i face plăcere să ne dezamăgească aşteptările şi să facă sufletele noastre să i se închine îndurerate. Dumnezeu va împlini dorinţele celor ce sunt credincioşi în împlinirea cererilor Sale. Însă noi nu trebuie să-i prescriem timpul, locul sau felul în care să o facă. El nu va îngădui ca slujitorii Săi să-şi cheltuiască energia pe nimic. În aparenţă va părea că ei sunt frustraţi pentru o vreme. Aceasta este pentru binele lor, pentru că succesul nu depinde nici de cel ce vrea nici de cel ce aleargă. [320]

Domnul îşi are ochii aţintiţi asupra lucrătorilor. El îngăduie să intervină obstacole şi eşecuri aparente, pentru ca înţelepciunea şi puterea Sa să fie şi mai evident manifestate, şi ca Numele Lui să fie glorificat, deoarece numai Domnul trebuie să fie înălţat. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să meargă pe calea datoriei şi să se încredinţeze pe ei înşişi, lucrarea lor, timpul şi talentele lor, lui Dumnezeu.

Prin providenţa lui Dumnezeu, mi-am rostit mărturia în Battle Creek, în Potterville, în Des Moines. Acolo au fost circulate relatări în legătură cu conferinţa de la Minneapolis, dar Dumnezeu mi-a dat deplină libertate în faţa fraţilor slujitori ai bisericii. Însă cei care m-au reprezentat greşit şi au făcut declaraţii după sentimentele lor, nu au spus nimic pentru a repara lucrarea rea pe care au făcut-o asupra minţii fratelui Butler şi asupra altor minţi.

Isus spune foarte solemn: „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36). În timp ce Hristos îi învăţa pe oameni adevărul cel mai important, s-a stârnit o discuţie între unii dintre ucenicii lui Ioan şi Iudei, despre curăţire. Acesta este unul dintre felurile în care Fariseii acţionau atunci când vedeau că adevărul afectează conştiinţa oamenilor. Începeau discuţii legate de probleme de mică importanţă, pentru a crea dispute şi astfel să distragă atenţia celor care începeau să fie convinşi.

Acest plan al lui Satana este folosit şi mai departe de-a lungul veacurilor. El este gata să lucreze asupra anumitor minţi pentru a le atrage în dispute cu privire la anumite lucruri din biserică, ori de câte ori Domnul începe să-şi re-învioreze poporul. El ţine elementele umane din biserică legate de lucruri care ar putea foarte bine să nu fie băgate în seamă, pentru a înăbuşi spiritul acţiunii armonioase şi pentru a distrage atenţia de la adevărurile vitale. În fiecare adunare [321] a bisericii pentru închinare, şi Satana este prezent, pentru a folosi fiecare element din natura umană pe care îl poate folosi, pentru a-şi atinge scopul. Pe acestea le va folosi ca să producă necredinţă, bănuieli rele, şi se va strădui să afişeze lucruri secundare ca să distragă atenţia de la cele vitale; de aceea Domnul Isus ne avertizează să veghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită.

Când fraţii noştri s-au angajat în lucrarea lor nesfântă de a dispreţui pe fraţii lor, pe care Domnul i-a trimis la ei cu o solie, au crezut că slujesc lui Dumnezeu? Nu le-a trecut prin minte că de fapt cădeau în ispită? Ei nu s-au rugat. Nu au fost dispuşi să-şi umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, să înceteze lupta şi să ceară de la Dumnezeu iluminarea Spiritului Său.

Nu au destule exemple, atât în trecut cât şi în prezent, care să le arate că steagurile rebeliunii împotriva soliilor pe care le trimite Dumnezeu şi împotriva slujitorilor Săi, flutură în jurul nostru? Nu sunt destui hulitori şi dispreţuitori care resping lumina şi aruncă sfatul Său înapoia lor? Trebuie să existe chiar în mijlocul nostru, persoane care pretind că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar care profanează pe faţă Numele Lui, prin cuvinte, în spirit şi în acţiune? Şi va continua lucrarea aceasta nesfinţită, până când măsura nelegiuirii o va întrece pe a acelora din pildele pe care le avem, înainte ca biserica să simtă importanţa luptei cu Dumnezeu, pentru ca El să-şi descopere puterea?

Trebuie ca grupe să se asocieze laolaltă, fără rugăciune, datorită spiritului lor de opoziţie faţă de lumină şi de adevăr, însă nu pentru a căuta pe Domnul  din toată inima? Cei care au format o confederaţie, cred oare că aceasta este influenţa sfinţitoare pe care o are adevărul asupra lor? Speră ei ca Domnul [322] să-i conducă în tot adevărul, în timp ce ei sunt atât de încropiţi şi plini de mulţumire de sine, încât simt că nu au nevoie să-şi păzească cu sârguinţă inimile, din care ies izvoarele vieţii? Evlavia personală, evlavia practică şi o gândire spirituală nu sunt păzite, prin rugăciunea în taină şi cea făcută cu voce tare. Nu este aceasta adevărata stare a lucrurilor? Purtarea celor adunaţi în casele acelea, a fost de aşa natură încât să aprindă focul iubirii evlavioase în inimile lor?

Lumina care mi-a fost dată mi-a arătat că, după câteva realizări superficiale, în particular sau în public, ei s-au umplut de spiritul acuzării, de bănuieli rele, şi mulţi au recunoscut că ei nu au vrut să spună că sora White a minţit, ci au spus că ei nu cred că ea a spus adevărul când a declarat că nu a avut nici o discuţie cu W. C. White, cu fratele Waggoner sau cu fratele Jones. Nu au fost conduşi aceştia, fraţii mei, de către Satana ca să mă judece astfel? Totuşi, nici unul dintre ei nu a căutat vreo întrevedere cu sora White. Nici unul nu a încercat să o întrebe pe ea care este adevărul. În toate momentele de rebeliune de până acum, în nici unul nu am mai fost învinuită că nu spun adevărul, şi dacă ei mă judecă pe mine în felul acesta, aprinşi de un zel care vine cu siguranţă de jos, atunci au gândit şi au spus lucruri mult mai rele despre fraţii Jones şi Waggoner. Aceasta este purtarea pe care trebuie să o avem când apărăm „vechile pietre de hotar”? Acesta este zelul pentru Domnul oştirilor şi pentru binele spiritual al fraţilor lor?

Unde este spiritul pe care l-a avut Moise când a plâns cu stăruinţă înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte, pentru ca Domnul să-şi slăvească Numele printre neamuri? Unde este devotamentul dezinteresat care l-a făcut pe Moise să înalţe rugăciunea aceea, „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta”? [323] Există ceva de acest fel în zelul fraţilor aceştia? Să ne ferească Dumnezeu să se mai ivească ceva de felul celor ce s-au dat pe faţă la Minneapolis.  Toată excitarea aceea nepotrivită a sentimentelor naturale de supărare şi de iritare, nu a fost zelul ceresc pentru apărarea adevărului.

Nu ar vrea Dumnezeu ca cei ce au luat parte la această lucrare să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu, după ce au cugetat, ca să vadă că au greşit faţă de sora White şi faţă de fraţii lor, ca să fie la fel de umili ca Willie White şi să facă mărturisiri la fel de curate cu cea pe care a făcut-o el, o mărturisire suficient de amănunţită încât să acopere rănile pe care s-a temut că le făcuse? Ceea ce a făcut el, i-a făcut să roşească şi să se ruşineze pe cei ce au provocat neplăcere lui Dumnezeu şi au vătămat pe fraţii lor în modul cel mai necreştinesc, când au fost conduşi în întuneric şi confuzie, atraşi de propriul lor spirit şi de inimile lor fireşti.

Poate că vă plictisesc scriindu-vă aceste lucruri, dar vă veţi bucura dacă veţi vedea lucrurile aşa cum sunt, dacă vi se vor deschide ochii să vedeţi întunericul spiritual şi stricăciunea din propriile voastre inimi, şi să vă pocăiţi.

!3 mai. În dimineaţa acesta a avut loc o adunare preţioasă, de mărturisire. Fraţii Porter, Washburn, şi Wakeham, au cedat în împotrivirea lor şi s-au predat lui Dumnezeu. Fratele Wakeham a mărturisit că în ultimele 24 de ore s-a bucurat de Spiritul lui Dumnezeu mai mult decât s-a bucurat în toată viaţa lui. El a fost eliberat şi s-a bucurat în Domnul.

Fratele Porter a rostit o mărturie limpede şi cu eliberare. Fratele Washburn s-a bucurat şi el în Dumnezeu. Cât de recunoscător este sufletul meu să-i văd pe aceştia, care fuseseră înfăşuraţi într-o atmosferă de necredinţă, că acum vorbesc despre credinţă şi îmbrăţişează neprihănirea lui Hristos; şi cei care, din neştiinţă în necredinţă, au îngăduit [324] în inimile lor gânduri şi sentimente nesfinte, mâhnind Spiritul lui Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu câtă vreme poate să fie găsit, Îl cheamă câtă vreme este aproape.

Sentimentele voastre, cuvintele voastre, care au fost rostite împotriva fraţilor voştri, au fost înregistrate ca martore împotriva voastră în cărţile din ceruri, ca şi cum le-aţi făcut faţă de Isus Hristos în persoana sfinţilor Săi. „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”

Pocăiţi-vă înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu te pocăieşti, „voi veni la tine şi-ţi voi muta sfeşnicul din locul lui”. Atunci, rezultatul va fi întuneric moral. Am participat la adunarea de după amiază şi, după ce fratele Jones a vorbit despre credinţă, au fost rostite multe mărturii. Câte şase şi câte opt erau în acelaşi timp în picioare, şi semănau cu oile flămânzite îndelung, care acum se hrăneau cu hrana potrivită la vremea potrivită.

Mă rog ca lucrarea aceasta bună să continue şi ca Sionul să se trezească, pentru că lumina sa vine şi slava Domnului răsare peste el. Fie ca fiecare membru al bisericii, personal să se umilească înaintea lui Dumnezeu şi să accepte solia care aduce vindecare pentru rănile şi vânătăile sale.

 

  (Semnat) Ellen G. White [325]