Scrisoarea 165, 1901 - Către frații și surorile din Conferința Iowa

Scrisoarea 165, 1901 - Către frații și surorile din Conferința Iowa

Scrisoarea 165, 1901
Des Moines, Iowa,
6 noiembrie 1901
(cf Scrisoarea 134, 1902)

 

CĂTRE  FRAŢII  ŞI  SURORILE  DIN  CONFERINŢA  IOWA

 

Iubiţi fraţi şi surori din Conferinţa Iowa,

Am dorit să vă scriu câteva rânduri. În Iowa sunt multe locuri care trebuie să fie lucrate. Ca o regulă generală, lucrătorii din Conferinţa Iowa ar trebui să iasă din biserici ca să meargă în câmpuri noi, folosind capacitatea dată lor de Dumnezeu în scopul căutării şi salvării celor pierduţi.

În Conferinţa Iowa sunt multe suflete preţioase care vor deveni buni lucrători. Aceştia au nevoie să fie treziţi faţă de nevoia de a se ocupa de lucrarea Domnului şi de a face ceva pentru El. Ar trebui să fie educaţi şi instruiţi, ca să poată merge să lucreze pentru alţii. Fie ca aceştia să câştige o cunoaştere din experienţă a ceea ce înseamnă să caute să salveze pe cei care pier în jurul lor.

Dumnezeu a rânduit fiecărui om lucrarea lui. În timp ce aşa de mulţi din oraşele şi comunele din jurul nostru pier din lipsă de cunoştinţă, cum poate poporul lui Dumnezeu să continue să doarmă, cu indiferenţă? Dacă aceia care cunosc adevărul ar înţelege pe deplin primejdia îngrozitoare în care se află semenii lor, ar simţi povara de a lucra pentru Stăpânul lor. Dacă ar merge în câmpuri noi, prin puterea exemplului ar conduce [1762] şi pe alţii să se unească cu ei.

Orice păcat este egoism. Cel dintâi păcat al lui Satana a fost egoism. El a căutat să prindă puterea, să-şi înalţe eu-l. Un fel de nebunie l-a făcut să caute să-L dea la o parte pe Dumnezeu. Iar ispita care l-a condus pe Adam la păcat, a constat în declaraţia falsă a lui Satana, cum că era posibil ca el să dobândească ceva mai mult decât cele de care deja se bucura – că ar fi posibil ca el să ajungă ca Dumnezeu. În felul acesta seminţele egoismului au fost semănate în inima omenească.

Dumnezeu doreşte ca fiecare să înţeleagă caracterul respingător al egoismului, şi să coopereze împreună cu El pentru păzirea familiei Lui omeneşti faţă de puterea teribilă şi înşelătoare a acestuia. Cel dintâi rezultat al intrării păcatului în lume a fost faptul că s-a născut principiul egoismului. Intenţia evangheliei este ca, prin intermediul lucrării misionare ca remediu, să ne opunem răului acesta al egoismului şi să nimicim puterea lui distrugătoare, prin realizarea de acţiuni de binefacere.

Ca un remediu pentru consecinţele teribile în care a condus egoismul neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Singurul Fiu născut al Său, ca să moară pentru ei. Şi în acest dar, El S-a dat pe Sine Însuşi. Cum ar fi putut da mai mult? „Eu şi Tatăl Meu una suntem”, a spus Hristos. Prin dăruirea Fiului Său, Dumnezeu a făcut posibil ca omul să fie răscumpărat şi restaurat la starea de a fi una cu El. „Fiindcă aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Păcatul stinge iubirea pe care Dumnezeu a aşezat-o în inima omului. Lucrarea bisericii este aceea de a reaprinde această iubire. Ea trebuie să coopereze cu Dumnezeu pentru a smulge din rădăcină egoismul din inima omenească, aşezând [1763] în locul acestuia mărinimia care exista în inima omului în starea lui originală de desăvârşire.

Iubirea este marele principiu care pune în mişcare fiinţele necăzute. Cu câtă uimire pot să privească îngerii indiferenţa acelora care au lumină şi cunoştinţă! Oastea cerească este plină de o dorinţă intensă de a lucra prin intermediul agenţilor cereşti pentru a restaura în om chipul moral al lui Dumnezeu. Ei sunt gata şi sunt dornici să facă lucrarea aceasta. Puterea combinată a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt este oferită ca o garanţie pentru recuperarea omului din starea lui căzută. Fiecare atribut, fiecare putere a divinităţii este pusă la dispoziţia acelora ce se unesc cu Mântuitorul pentru câştigarea oamenilor la Dumnezeu. O, dacă toţi ar aprecia adevărul aşa cum este în Isus! O, dacă toţi ar iubi pe Dumnezeu ca recunoştinţă pentru iubirea cu care El i-a iubit pe ei!

Fraţii mei, aş vrea să vă prezint necesităţile pe care le au câmpurile nelucrate. În marea Lui îndurare, Domnul asigură acestor câmpuri lucrători cu talente preţioase. Acum sunt necesare mijloace pentru a duce lucrarea înainte. Prezint problema aceasta în faţa bisericilor din Iowa, şi fie ca Domnul să impresioneze inimile faţă de nevoile lucrării Lui, pentru ca darurile să curgă în vistieria Lui, pentru acele câmpuri lipsite! Neglijarea faţă de câmpurile coapte, gata pentru seceriş, este condamnarea noastră.

Dumnezeu îşi cheamă poporul să-I dea Lui mijloacele pe care li le-a lăsat în administrare, pentru ca instituţii mari şi mici să poată fi înfiinţate spre slava numelui Său. Dăruind pentru lucrarea Lui, poporul lui Dumnezeu arată în mod practic faptul că iubeşte pe Dumnezeu mai mult ca orice, şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. [1764]

Dacă păcătoşii se pocăiesc, iertarea le este oferită prin meritele lui Hristos. Aşadar, lucraţi plini de interes, încercând să conduceţi sufletele la pocăinţă. Aceasta va fi bucuria voastră veşnică. Toţi cei ce văd problema aceasta în adevărata ei importanţă, vor înţelege mai pe deplin minunatul şi gloriosul plan de mântuire. Nu va exista dorinţa de a crea dispute despre ceea ce înseamnă ca Hristos să fie neprihănirea noastră, sau de a încerca explicarea anumitor chestiuni care nu fac să fie mai limpezi condiţiile mântuirii. Nu este atât de esenţial să înţelegem detaliile exacte în ce priveşte relaţia dintre cele două Legi. Este mult mai important să ştim dacă noi călcăm Legea lui Dumnezeu, dacă stăm în ascultare sau neascultare faţă de preceptele ei cele sfinte.

Neglijenţa în ce priveşte principiile care trebuie să fie transpuse în viaţa practică, este o greşeală fatală, şi are nevoie de o atenţie specială. Cel care este mântuit trebuie să-şi pună lucrurile în rânduială în propria lui inimă.

Hristos i-a mustrat pe Farisei, când le-a zis, „Vai de voi, Cărturari şi Farisei, făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”

Unii din zilele noastre, prin atitudinea faţă de Legea aşa cum este descoperită în Galateni, au înscris un capitol trist în experienţa vieţii lor. Nu repetaţi trecutul. Să nu se complacă nimeni în teorii speculative, sau să atragă atenţia asupra lucrurilor care nu ţin de lucrarea mare şi solemnă de a-şi decide propriul lor destin veşnic. Capitolul douăzeci şi trei din Matei descrie starea acelora care sunt orbi [1765], care nu pot discerne importanţa relativă a lucrurilor pe care ar trebui să le înţeleagă.

Din cauza faptului că vederea spirituală a unora din poziţii de încredere s-a întunecat, lucrarea cea mare şi sacră a lui Dumnezeu a fost neglijată. Dreptatea, îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu, nu au fost manifestate. Prin faptele lor, unii au dovedit că nu sunt mişcaţi de principii corecte. A fost nevoie de o dovadă practică a iubirii faţă de fraţii lor. În timp ce sunt foarte scrupuloşi, socotind omul călcător de lege numai pentru un cuvânt, nu au scrupule atunci când se poartă nedrept faţă de moştenirea Domnului, şi comit păcate mari în ochii lui Dumnezeu.

Este foarte aproape timpul când toate aceste lucruri vor fi puse în ordine de o putere de care nimeni nu va putea fugi. Scenele ce se vor desfăşura în ziua judecăţii vor pune totul pe adevăratele baze.

Neprihănirea lui Hristos a fost reprezentată greşit de unii din poziţii de răspundere, care, crezând că aduc un serviciu lui Dumnezeu, au făcut lucruri care dovedesc că din punct de vedere spiritual, sunt orbi. Bărbaţii au fost aroganţi şi poruncitori în spiritul lor, şi calea lor greşită de acţiune, lipsa de principiu, vor determina pe Domnul să spună despre ei aşa cum a spus despre Farisei. Vaiurile care au fost pronunţate asupra Fariseilor, vor fi pronunţate cu siguranţă asupra tuturor celor ce sunt angajaţi într-o lucrare similară, în afara cazului în care se pocăiesc.

Călăuzele spirituale ale căror ochi sunt orbi, îşi violează conştiinţa şi, prin raţionamente subtile fac distincţii imaginare şi false între vinovăţia diferitelor tranzacţii. Ei trec uşor peste anumite greşeli foarte mari, şi condamnă [1766] cu mare severitate alte greşeli, care nu se compară cu enormitatea propriilor lor păcate de a crea şi lucra pe baza unor principii false. Dumnezeu cheamă la o schimbare hotărâtă şi profundă.

Neprihănirea este cea care înalţă o naţiune, iar păcatul este cel ce aduce ruina acesteia. Cu inimi umile şi pline de căinţă, cu toţii să studieze Biblia. Ceea ce este descoperit în Scripturi, este pentru voi şi pentru copiii voştri. Mâncaţi Cuvântul, şi digeraţi-l, căci este pâinea vieţii. Dar nu fiţi însetaţi şi nu vă agitaţi să cunoaşteţi despre anumite lucruri care nu sunt descoperite. Unii nu par să înţeleagă ceea ce este clar descoperit înaintea lor în Scripturi în legătură cu salvarea lor veşnică, iar ca urmare, viaţa lor practică este foarte deficientă. Dacă ei ar studia cuvântul lui Dumnezeu şi ar asculta de el, minţile lor nu ar fi aşa pline de presupuneri despre lucrurile pe care nu au nevoie să le înţeleagă sau să le ştie.

În orice loc din lume, Dumnezeu lucrează pentru a-i aduce pe oameni la cunoştinţa lui Hristos şi a neprihănirii Lui. El le vorbeşte prin Cuvântul Lui. Biblia este cheia care descuie tainele esenţiale pentru fiinţele umane să le cunoască, pentru a ştii ce trebuie să facă în scopul câştigării vieţii veşnice. Biblia este propriul ei interpret. Razele ei strălucitoare trebuie să fie răspândite în toate părţile lumii, pentru ca păcatul să fie dat pe faţă. Biblia este o hartă care arată pietrele kilometrice ale adevărului. Cei ce sunt familiarizaţi cu harta aceasta vor fi capabili să păşească plini de siguranţă pe calea datoriei, oriunde ar fi chemaţi să meargă.

Poporul lui Dumnezeu ar trebui să exercite credinţă, trăind religia practică la ei acasă, între vecinii lor, în biserică şi în instituţiile [1767] care au fost înfiinţate pentru a înainta lucrarea lui Dumnezeu pe acest pământ. În viaţa zilnică ar trebui să se vadă o practică a credinţei mult mai veritabilă. Poporul lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă atributele lui Hristos – blândeţea, generozitatea, amabilitatea, pe care El le-a exercitat întotdeauna faţă de cei săraci, nenorociţi şi cei aflaţi în nevoie. „Dacă cineva are bogăţiile acestei lumi, şi îşi închide inima faţă de fratele său, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?” Haideţi, dar, să nu ne închidem inima, căci cei ce fac aşa, sunt slăbiţi şi părăsiţi de Duhul lui Dumnezeu.

În cazul multora, absenţa unui spirit asemănător cu acela al lui Hristos este foarte marcantă. Mulţi dintre cei ce urmează pe Hristos nu au mireasma caracterului Său. Prin realizarea de fapte milostive şi prin rostirea de cuvinte care vor fi ca merele de aur într-un coşuleţ de argint, ei ar trebui să exercite o influenţă înălţătoare asupra celor cu care au de-a face. Dar prea adesea cuvintele sunt aspre, iar acţiunile sunt nepotrivite unui creştin. Dumnezeu nu poate aproba astfel de cuvinte şi acţiuni; căci ele sunt o ofensă adusă faţă de El.

Haideţi să remarcăm răspunsul pe care l-a dat Învăţătorul divin, acelui învăţător al legii care l-a întrebat „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „El i-a spus, Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Drept răspuns acesta a zis: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” La care, Isus i-a zis: „Ai răspuns bine; fă aşa şi vei avea viaţa veşnică”. Dar el, voind să se îndreptăţească, i-a zis lui Isus, „Şi cine este aproapele meu?”” [1768]

Drept răspuns la întrebare, Hristos a rostit parabola Samariteanului milos. Prin parabola aceasta El a atras atenţia ascultătorilor Săi asupra unui incident care tocmai se petrecuse.

„Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi când a văzut pe omul acela, a trecut înainte pe alături. Un Levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: „ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere”. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari? „Cel ce şi-a făcut milă de el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus”.

În parabola aceasta sunt însumate toate principiile conţinute în Lege. Viaţa veşnică este subiectul. Când principiile dreptăţii şi îndurării sunt violate în vreun fel în cuvânt sau în practică, cei care nu se supun astfel poruncilor exprimate ale lui Dumnezeu comit un păcat de o magnitudine mult mai mare decât păcatul comis în Eden; deoarece pentru primii noştri părinţi păcatul era ceva cu totul nou. Acum cu toţii avem în faţa ochilor rezultatul călcării de Lege a lui Adam. Mâncarea din fructul interzis – un lucru mărunt după [1769] cum se pare – a dus la deschiderea porţilor pentru un potop de nenorociri ce s-au abătut asupra lumii. Toată violenţa şi fărădelegea care există acum în lume se poate spune că se trag din acea primă încălcare a Legii.

Aceia ce sunt chemaţi să fie superintendenţi sau manageri în instituţiile noastre trebuie, de îndată ce intră în slujbă, să lase la o parte toate practicile greşite, şi, cu deplina înţelegere a înaltelor obligaţii pe care le au, să se dedice în mod solemn lui Dumnezeu, cerându-I să prezideze El peste lucrarea sacră pe care le-a dat-o în administrare. Ei ar trebui să dea afară tot egoismul, toată dorinţa după un câştig lumesc, toată strâmbătatea şi înşelăciunea, toată dorinţa de a se îmbogăţi în mod ilegal prin tranzacţiile de afaceri. Niciodată, niciodată nu ar trebui să-şi păteze lucrarea cu păcatul avariţiei, sau cu acţiuni frauduloase, corupte, pentru a se îmbogăţi în mod necinstit. Dumnezeu nu va binecuvânta nicio acţiune care nu este făcută în acord cu principiile Lui sfinte.

Fiecare să fie sigur că o metodă lumească şi un spirit lumesc nu pot să fie sfinţite prin faptul că sunt în legătură cu instituţiile lui Dumnezeu. Dacă Hristos ar fi pe pământ în zilele noastre, El ar curăţa instituţiile Lui de tot ceea ce nu seamănă cu principiile cele curate ale cerului.

Aceia care au avut aceste principii în faţa ochilor, şi totuşi au continuat să acţioneze contrar lor, ar trebui să fie despărţiţi de instituţii. Aceia care, în lucrarea pe care o desfăşoară în cadrul instituţiilor care trebuie să ofere lumii o reprezentare a lui Dumnezeu şi a lucrurilor cereşti, nu dau dovadă de puritate şi de un nivel înalt al caracterului, ar trebui să muncească în altă parte.

Aceia care acum se instruiesc ca să lucreze pentru Dumnezeu, ar trebui să aibă învăţători ce posedă cele mai înalte talente – învăţători care [1770] le vor pune întotdeauna în faţa ochilor felul în care Hristos se poartă cu minţile celor ce caută adevărul.

Este timpul ca poporul lui Dumnezeu să dea pe faţă neprihănirea lui Hristos: şi să arate că ei nu sunt din lumea aceasta, ci din împărăţia cerului. Când cei ce sunt în legătură cu slujirea lui Dumnezeu vor fi curaţi şi sfinţi, Domnul va da putere şi har, prosperitate şi succes învăţătorilor adevărului, şi atunci suflete vor fi convertite.

Ellen G. White [1771]