Scrisoarea 179, 1902 - Către C.P. Bollman

Scrisoarea 179, 1902 - Către C.P. Bollman

Scrisoarea 179, 1902
„Elmshaven”,
Sanatoriu, Cal.,
19 noiembrie 1902

 CĂTRE C.P. BOLLMAN

 

Iubite frate Bollman,

Am mult interes faţă de tine. Recunosc faptul că ai capacităţi care, dacă ar fi sfinţite, te-ar face în stare să fii împreună lucrător cu Dumnezeu. Dar în momentul de faţă tu nu eşti acel fel de lucrător.

Tu ai nevoie să înţelegi că tu nu poţi fi un complex întreg. Există responsabilităţi pe care trebuie să le poarte alţii. Există alţii ale căror calificări sunt la fel de esenţiale pentru progresul lucrării, ca şi ale tale. Fiecare lucrător are nevoie să se păzească împotriva impresiei că el singur ar putea face totul. Fratele meu, ar trebui să înveţi că oriunde ai fi în serviciul lui Dumnezeu, şi alte minţi pe lângă a ta ar trebui să fie aduse în legătură cu lucrarea. Tu vei dori să faci lucruri care, după judecata ta, ar trebui să fie făcute. Dar voinţa ta nu este întotdeauna bună de urmat. În anumite direcţii alte minţi pot să fie mai capabile decât a ta ca să dea sfaturi înţelepte; de aceea, tu ai nevoie să te sfătuieşti împreună cu fraţii tăi. În adunările voastre de comitet, lasă-i şi pe ceilalţi membri să-şi exprime pe deplin gândurile. Nu privi propria ta judecată ca şi cum ar fi cu totul suficientă pentru a decide lucrurile fără nimeni altcineva. [1787]

Există un talent în care eşti foarte deficient – talentul salvării de suflete. Dintre toate ştiinţele, cea mai înaltă şi cea mai esenţială este ştiinţa salvării de suflete. Aceasta cuprinde foarte mult. În poziţia de încredere în care eşti, ai nevoie să înveţi mai mult despre ştiinţa aceasta; căci ai nevoie să exerciţi o influenţă modelatoare asupra fiecăruia cu care ai ceva de-a face. Dar pentru a proceda drept în lucrarea aceasta, trebuie să înveţi mai întâi de la Hristos.

Iubitul meu frate, am o solie pentru tine. Mai puţin din „eu” şi mai mult din Hristos, aceasta te va face mult mai folositor. Nu ai nevoie să te păstrezi pe tine însuţi în tine însuţi, ca pe o entitate distinctă de fraţii tăi. Diferitele lor talente nu sunt ale tale; dar talentul care este de cea mai mare valoare în faţa lui Dumnezeu, este talentul salvării de suflete, şi pe acesta toţi e nevoie să-l obţină.

Domnul vrea ca tu să fii un bărbat mult mai umil, pentru ca El să poată umbla împreună cu tine. Afară de cazul în care te vei schimba în anumite privinţe, va fi întotdeauna greu. Fiecărui om, Dumnezeu i-a dat o lucrare, şi El îi cere să facă această lucrare în cel mai bun fel. Fratele meu, cazul tău a fost deschis înaintea mea, şi am fost instruită să-ţi spun că ai nevoie de laptele bunătăţii omeneşti şi de Spiritul cel plăcut al lui Hristos. Tu ai nevoie să fii convertit mai mult şi tot mai mult, căci altfel vei suferi zilnic o mare pierdere.

Învierea lui Hristos este viaţa bisericii. Dacă vedem un bărbat sau femeie a cărui inimă Mântuitorul nu poate să o facă sensibilă şi plină de simpatie, atunci cu toţii e nevoie să hrănim iubirea lui Hristos în suflet, pentru ca prin vieţile noastre El să-şi poată descoperi duioşia, amabilitatea, şi simpatia Lui de nedescris. [1788]

Domnul Isus este întotdeauna pregătit să arunce razele slavei prezenţei Sale peste fiecare inimă ce se va deschide pentru a-i da voie înăuntru.

Mă adresez tuturor celor ce au vreo parte de făcut în lucrarea casei de editură din Nashville: fiţi convertiţi. Dacă veţi fi convertiţi, limba şi buzele voastre vor fi folosite spre slava lui Dumnezeu. Valoarea talentului vorbirii va fi pe deplin recunoscută. Aceia din Nashville care doresc să stea împreună cu Hristos în locurile cereşti, trebuie să fie convertiţi în mod clar în slujirea lor. Fraţilor şi surorilor, răspândiţi un miros plăcut! Fiţi lumini luminoase şi strălucitoare, oricare ar fi poziţia voastră. Transmit acest mesaj tuturor lucrătorilor de la Editură. Prezenţa lui Hristos trebuie să fie manifestată în spiritul vostru, în cuvintele voastre, în comportarea voastră.

În inima în care nu radiază lumina cerului, este o singurătate în care Hristos nu poate să rămână. Alături de fiecare suflet se află prezenţa unui înger. Am fost instruită că împreună cu Hristos au fost date lumii noastre toate comorile cerului. Nimic nu a fost oprit. Dacă omul nu deschide uşa inimii lui în faţa lui Isus Hristos şi nu are comuniune cu El, atunci vor avea comuniune cu el agenţiile satanice.

Este spre slava lui Dumnezeu ca voioşia să abunde. Dacă influenţa îmblânzitoare şi cuceritoare a harului lui Hristos ar fi prezentă, întotdeauna ar fi rostite cuvinte plăcute. Dacă cineva face greşeli, mergi la acela singur. Nu-i da plin de zel sfaturi, ci modulează-ţi vocea. Cel ce ocupă o poziţie influentă ca ispravnic al lui Dumnezeu ar trebui să aibă deosebită grijă ca să nu irite prin cuvânt sau acţiune. El ar trebui să vorbească în mod plăcut fiecărui lucrător, şi să nu dovedească iritabilitate sau o dispoziţie acră. [1789]

Toţi muncitorii de la editură să-şi aducă aminte că ei au de reprezentat pe Hristos prin cuvintele şi faptele lor. Nu trebuie să existe vorbire tăioasă, nici mustrare arţăgoasă; căci îngerii lui Dumnezeu urcă şi coboară în fiecare încăpere. Lui Hristos îi face plăcere să laude pe fiecare muncitor credincios, şi o va face. Fiecare act este înregistrat în carte. Se poate ca oamenii să facă mici greşeli, dar cuvintele de dezaprobare stârnesc dorinţe de revanşare, iar Dumnezeu este dezonorat.

Fiecare dintre cei puşi în poziţii de încredere să fie cu atât mai atenţi la ceea ce spun şi fac, cu cât poziţia pe care o au cere mai multă responsabilitate decât a fraţilor lui muncitori; căci aceia ce sunt conectaţi cu lucrarea lui Dumnezeu nu pot să placă Stăpânului decât dacă vorbesc frumos. Orice cuvânt rostit în pripă sau cu nechibzuinţă, ar trebui să fie retractat fără întârziere. Dacă cel ce l-a rostit uită să o facă, sau dacă nu-şi regretă nechibzuinţa, altcineva ar trebui ca în spiritul lui Hristos să-i aducă aminte că este datoria lui să-şi ceară scuze; întrucât noi trebuie să ne amintim că dacă suntem creştini care mărturisesc a lucra în unitate, nu trebuie să acţionăm ca păcătoşii, ale căror cuvinte şi fapte păcătoase îi vor condamna, dacă nu se pocăiesc de ele.

Toţi muncitorii de la editură se află sub supravegherea lui Dumnezeu, şi se aşteaptă de la ei să vorbească respectuos deoarece se află în prezenţa Lui, ca şi cum L-ar putea vedea. Ei trebuie să arate iubire şi respect, voioşie şi adevărată curtoazie unii faţă de alţii, aducându-şi aminte că în viaţa aceasta ei sunt într-o şcoală în care pot învăţa lecţii ce îi pregătesc pentru a promova într-o şcoală superioară. Nu costă nimic vorbirea plăcută, şi bunătatea împlineşte Legea lui Hristos. Prin practicarea continuă a acestei virtuţi, se formează obiceiuri ce alcătuiesc caractere frumoase – caractere pregătite pentru a intra în curţile de sus. În felul acesta bărbaţii şi femeile pot să fie membri ai familiei împărăteşti [1790], copii ai Împăratului ceresc. Fraţii mei şi surorile mele, nu vreţi să puneţi o strajă pe buzele voastre, ca să nu mai rostiţi niciun cuvânt neplăcut?

Creştinii declaraţi care acţionează ca nişte copilaşi, vorbind supărăcioşi şi dând pe faţă iuţime de temperament, ofensează pe Dumnezeu. El a plătit un preţ mare ca să-i răscumpere de sub puterea Satanei, ca să fie fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Dacă acţionează ca păcătoşii, sunt socotiţi păcătoşi, şi trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la faptele iubirii dintâi. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii, aşa cum i-a iubit Hristos. De manifestarea acestei iubiri depinde faptul ca lumea să recunoască adevărul evangheliei. Pentru aceasta S-a rugat Hristos în ultima rugăciune pe care a înălţat-o. Creştinii nu trebuie să acţioneze ca nişte copii neascultători. În faţa lumii, aceia care pretind a fi copiii lui Dumnezeu trebuie să dea dovadă de faptul că au lăsat în urmă faptele copilăreşti ale vieţii lor neconvertite.

Fiecare agenţie umană aflată în legătură cu lucrarea Domnului are nevoie să-şi însuşească lucrarea în care are o parte de făcut. Lucrarea în instituţiile lui Dumnezeu trebuie să fie dusă înainte fără fricţiune, fără vorbire pripită, fără cuvinte dictatoriale. Lucrătorii trebuie să fie curaţi, şi sfinţi în gândire, în cuvinte şi în fapte. Ei trebuie să fie martori ai lui Hristos, dovedind faptul că sunt născuţi din nou.

„De aceea daţi la o parte orice răutate, orice viclenie, orice făţărnicie, invidie şi orice vorbire de rău, şi ca nişte copii născuţi de curând să doriţi laptele curat al Cuvântului, prin care să vă căpătaţi creşterea: dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul”. Ar trebui să studiem această instrucţiune. Este privilegiul nostru acela de a creşte „până [1791] la statura plinătăţii lui Hristos”. Noi nu trebuie să fim nechibzuiţi sau neglijenţi în vorbire, ca să ne rănim unii pe alţii prin cuvinte lipsite de amabilitate.

„Căci este scris în Scriptură: Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă şi scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine. Pentru voi cei care credeţi, el este de mare preţ, dar pentru cei neascultători, piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului, şi o piatră de poticnire, o stâncă de cădere, şi anume pentru aceia care se împiedică de Cuvânt, fiind neascultători: căci la aceasta au fost rânduiţi.”

Cât de intens veghează Satana ca să vadă cum poate câştiga acces la sufletul uman! E nevoie să întrebăm, aşa cum un anume învăţător al Legii L-a întrebat pe Isus în timp ce era înconjurat de o mulţime de oameni, „Învăţătorule, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Hristos a cerut răspunsul chiar de la cel care întreba. „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” Aceasta a fost o întorsătură neaşteptată pentru învăţătorul Legii, totuşi a ştiut foarte bine ce răspuns să dea. El a spus, „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Isus i-a zis „Ai răspuns bine; fă aşa, şi vei avea viaţa veşnică”.

În răspunsul pe care l-a dat acel învăţător al Legii este prezentată în câteva cuvinte întreaga datorie a omului. În aceste două principii, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de om, este cuprinsă toată Legea şi Proorocii. Primele patru din cele zece porunci sunt însumate într-un singur mare precept, „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Ultimele [1792] şase sunt incluse în celălalt, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Noi trebuie să umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Prin credinţă şi ascultare, obţinem orice avantaj. Prin credinţă, „noi toţi, privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Eu pot mărturisi despre faptul că neprihănirea lui Hristos ne dă dreptul la binecuvântările ce decurg din legământul harului. În viaţa aceasta nu este nimic de importanţă mai mare decât pregătirea caracterului, pentru ca în cele din urmă să putem intra cu bucurie în locuinţa sfinţilor de sus. De ce nu ne folosim de privilegiul pe care îl avem de a fi sfinţi aici jos?

Aceia care cred în Hristos în zilele noastre, au nevoie de mai mult decât de puterea cincizecimii, întrucât El le-a dat un câmp larg, deschis în care să lucreze. În timp ce trăim aici jos, noi slujim pe Domnul Isus Hristos şi arătăm harul Său prin cuvintele şi acţiunile noastre. Ca reprezentanţi ai împărăţiei Lui, noi trebuie să dăm pe faţă caracterul Lui, oferind lumii o ilustraţie despre ceea ce va fi în cer. Noi nu trebuie să ne angajăm în nicio luptă pentru supremaţie, în nicio ceartă înverşunată. Noi nu trebuie să manifestăm un spirit egoist şi gâlcevitor. Lucrarea noastră este de a arăta lumii că copiii lui Dumnezeu se iubesc unii pe alţii.

Haideţi să ne gândim la făgăduinţele care ne dau asigurarea că suntem fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Haideţi să studiem rugăciunea lui Pavel pentru fraţii lui Coloseni. „De aceea”, scrie el, „din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voiei Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de [1793] Domnul, ca să-i fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu; întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie”.

Cât de completă este această rugăciune! Nu există limită în binecuvântarea pe care avem privilegiul de a o primi. Noi putem fi „umpluţi de cunoştinţa voiei Lui”. Duhul Sfânt nu ar fi inspirat niciodată pe Pavel să înalţe rugăciunea aceasta pentru fraţii lui, dacă nu ar fi fost posibil ca ei să primească răspuns de la Dumnezeu în acord cu cererea. Pentru că aşa stau lucrurile, ştim că voia lui Dumnezeu este manifestată faţă de poporul Lui în măsura în care ei au nevoie de o înţelegere mai clară a voiei Lui.

Către biserica din Efes, Pavel a scris: „Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor.”

Aici sunt aduse în vedere posibilităţile vieţii creştine. Cât de mult s-a îndepărtat biserica creştină din zilele noastre de atingerea acestui standard! Cearta, discordia, mândria egoistă în ce priveşte opiniile, înălţarea [1794] de sine, - eu-l, eu-l, eu-l, - acesta se manifestă în cei ce pretind a fi urmaşi ai blândului şi smeritului Isus. Când ne vom trezi? Când vom îndeplini aşteptările lui Isus?

Mă adresez celor ce sunt în legătură cu lucrarea din Nashville. Nu vreţi voi să atingeţi un standard mai înalt? Nu vreţi voi să fiţi una cu Hristos şi unii cu alţii, în inimă, în minte şi în scop, lucrând în armonie deoarece Hristos este în voi? Dacă Hristos ar veni astăzi în mijlocul vostru, cum aţi sta? Cât de mulţi ar fi găsiţi cu hainele pătate de păcat, fără să aibă haina neprihănirii lui Hristos?

Am fost instruită să vorbesc cu autoritate poporului nostru, să strig în gura mare, fără cruţare; căci sunt mulţi în popor în starea descrisă în solia către biserica din Sardes: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te!”

Printre aceia cărora le fusese trimisă această solie a bisericii din Sardes, se aflau unii care auziseră şi fuseseră convinşi de predicarea lui Ioan Botezătorul, dar care părăsiseră credinţa în care odinioară s-au bucurat. Erau şi alţii care primiseră adevărul din învăţăturile lui Hristos, care odinioară fuseseră credincioşi plini de zel, care s-au bucurat în credinţă, dar care şi-au pierdut dragostea dintâi şi erau fără putere spirituală. Din cauză că nu au ţinut tare până la sfârşit începutul credinţei lor, ei credeau ca nişte oameni fără [1795] adevărata credinţă. Ei au stăruit asupra unor lucruri fără importanţă deosebită, care nu erau puse de Domnul ca teste, şi au stăruit asupra diferenţelor lor de opinie, până când aceste diferenţe au ajuns ca nişte munţi, despărţindu-i pe ei de Hristos şi pe unii de alţii, distrugând unitatea şi dragostea.

Noi suntem în pericol să cădem în erori similare. Niciodată nu ar trebui ca aceea ce Dumnezeu nu a dat ca test, să fie tratat aşa cum a fost tratat subiectul Legii în Galateni. Am fost instruită că experienţa teribilă de la Conferinţa de la Minneapolis este una dintre cele mai triste capitole din istoria celor ce cred adevărul prezent. Să ne ferească Dumnezeu ca subiectul celor două Legi să fie din nou agitat, aşa cum a fost agitat. Unii încă nu sunt vindecaţi de deranjamentul suferit, şi ar vrea să se arunce încă o dată asupra subiectului. Dacă ar face aceasta, diferenţele de opinie ar crea din nou diviziune. Chestiunea aceasta nu trebuie să fie reînviată.

„Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele”. Cuvintele acestea arată originea divină a soliei. Apoi este declarat un adevăr clar. „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Fără Dumnezeu, o desfăşurare exterioară nu valorează nimic. Forma exterioară a religiei, fără iubirea lui Dumnezeu în suflet, este lipsită de valoare.

„Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte”. Aceasta este lucrarea noastră. Sunt mulţi pe moarte din punct de vedere spiritual, iar Domnul ne cheamă să-i întărim pe aceştia. Poporul lui Dumnezeu trebuie să stea ferm la datorie. Ei trebuie să fie legaţi împreună prin legăturile creştinismului, şi trebuie să fie întăriţi în credinţă prin faptul că vorbesc adesea unii cu alţii despre [1796] adevărul preţios care le-a fost încredinţat. Ei nu trebuie niciodată să aducă reproşuri sau să condamne. Ei trebuie să se unească în jurul importanţei ascultării de Legea lui Dumnezeu.

„Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei ştii în care ceas voi veni peste tine.” Trebuie să se producă o trezire în mijlocul poporului nostru. Aceia care au din belşug iubirea lui Dumnezeu, nu vor cădea în apostazie. Aceştia nu-şi vor pierde credinţa în adevăr.

„Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici”. Şi astăzi, pe pământ, sunt câţiva credincioşi care îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi.

„Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui”.

Dumnezeu trimite bisericii Lui de astăzi această solie: „Îngerului bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi [1797] să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce spune bisericilor Duhul.”

Fraţii mei şi surorile mele, gândiţi-vă la aceste lucruri, şi rugaţi-vă pentru ele. Nu fiţi fără putere, ci fiţi tari în Domnul, şi înţelegeţi care este voia Domnului. [1798]