Scrisoarea 19d, 1892 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 19d, 1892 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 19d, 1892
1 septembrie 1892,
North Fitzroy,
Victoria

CĂTRE O.A. OLSEN
NEVOIA  DE  DRAGOSTE  ÎN  BISERICĂ, ŞI  UN  APEL  PENTRU  A  ŢINE SEAMĂ  DE  SOLIA  CĂTRE  LAODICEA

 

Cu siguranţă trăim în mijlocul pericolelor ultimelor zile şi, în timp ce noi poate acceptăm intelectual teoria adevărului, acesta nu va avea o valoare salvatoare pentru noi, dacă rugăciunea lui Hristos nu are efect în dreptul nostru, „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Sensul acestei rugăciuni este, „Fă-i sfinţi prin cunoaşterea Cuvântului.” Lumina (Hristos) luminează în întuneric (în lume), şi întunericul n-a înţeles-o. (KJV)” În loc de a primi lumina ce risipeşte întunericul, mulţi nu o înţeleg şi nu o primesc.

Slujitori ai lui Dumnezeu sunt trimişi, ca şi Ioan, ca să mărturisească despre Lumină. Sarcina solului trimis de Dumnezeu nu este de a atrage simpatiile poporului către el însuşi, ci de a direcţiona afecţiunile şi simpatiile aşa încât să se centreze asupra lui Hristos. Povara soliei sale ar trebui să fie, ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” Hristos „era în lume, şi lumea a fost făcută prin El”; dar lumea s-a scufundat la o aşa mare adâncime a necredinţei încât, atunci când a venit la ea Creatorul ei, nu L-a cunoscut. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” Acest har nu se moşteneşte. [1018]

Aş vrea ca toţi să poată vedea că spiritul care a refuzat să accepte pe Hristos, Lumina, care putea risipi întunericul moral, este departe de a fi dispărut în acest veac al lumii. Sunt oameni în zilele noastre, care nu sunt mai pregătiţi pentru a recunoaşte şi a cunoaşte lumina, decât erau oamenii atunci când profeţii şi apostolii au venit cu solii de la Dumnezeu, şi mulţi au respins solia şi au dispreţuit solul. Să ne ferim, ca nu cumva acest spirit să fie întreţinut de către vreunul din noi.

(Apoc. 2:1-5, citat)

Cel care a fost văzut de Ioan în viziune în mijlocul sfeşnicelor de aur, Se prezintă pe Sine ca umblând printre ele, mergând de la o biserică la alta, de la o adunare la alta şi de la un suflet la altul. Este o vigilenţă neobosită. În timp ce păstorii pot să fie adormiţi, sau preocupaţi cu probleme de mică importanţă, Cel ce păzeşte pe Israel nici nu doarme, nici nu dormitează. El este adevăratul Veghetor. Prezenţa şi harul susţinător al lui Hristos constituie secretul oricărei lumini şi al vieţii. Noi suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la noi; este darul lui Dumnezeu.

Domnul Isus Hristos a dat mesajul lui Ioan pentru a fi scris, să ajungă de-a lungul veacurilor până la sfârşitul lumii. Cuvinte de laudă sunt adresate bisericii din Efes. „Bine”, este pronunţat în dreptul robului bun şi credincios. Dar mesajul nu se termină aici. Mântuitorul spune: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Acest lucru mi-a fost pus înainte, în linii clare, de multe ori, şi am prezentat aceasta poporului, cu condeiul şi cu glasul.

Nu înseamnă nimic pentru noi, acest mesaj izbitor? Nu este în niciun sens aplicabil? De ce nu sunt luate în seamă asemenea avertismente solemne? De ce nu manifestă toţi [1019] cu vigilenţă, umilinţă şi mărturisire, acea pocăinţă de care nu mai trebuie să se pocăiască? De ce trec mai departe atât de mulţi, fără a o lua în seamă?

Trăieşte dragostea în biserică? Oare nu e pe cale de dispariţie? Pentru mulţi, dragostea dintâi faţă de Isus, s-a răcit. Fraţii nu-şi iubesc fraţii. Dragostea multora s-a răcit. Martorul Adevărat îi prezintă pe toţi cei care şi-au părăsit dragostea dintâi, ca fiind căzuţi. Nu ştie El primejdia lor? „Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Vor continua aceste adevăruri cercetătoare de inimi să fie trecute cu vederea prin indiferenţă, de către biserici? Pierderea dragostei dintâi a deschis uşa pentru o mulţime de egoism, presupuneri rele, vorbiri de rău, invidie, gelozie, împietrire a inimii. Acesta este rodul care apare atunci când fervoarea dragostei dintâi se răceşte. Limba este prea puţin ţinută în frâu, deoarece rugăciunea a fost neglijată. A fost hrănită neprihănirea fariseică; spiritualitatea moare, şi lipsa vederii spirituale este consecinţa.

Singura speranţă pentru bisericile noastre de astăzi este să se pocăiască şi să se întoarcă la faptele ei dintâi. Numele lui Isus nu face ca inima să ardă de dragoste. O ortodoxie mecanică, formală, a luat locul carităţii adânci, fierbinţi şi a gingăşiei unora faţă de alţii. Va da cineva atenţie îndemnului solemn, „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?” Cădeţi pe Stâncă, şi fiţi zdrobiţi; lăsaţi apoi pe Domnul Isus să vă pregătească, să vă modeleze şi să vă transforme, ca pe un vas spre slavă. Ar fi bine ca oamenii să se teamă şi să tremure când aud aceste cuvinte: „Voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă [1020] nu te pocăieşti.” Şi când aud, „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!”

Duhul nu va lupta întotdeauna cu inima care este plină de perversitate. Cel infinit şi răbdător, care a plătit preţul sângelui Său pentru a mântui poporul Său, vorbeşte acestuia. Cine va asculta avertizarea Lui? Au bisericile care pretind a crede adevărul pentru aceste zile din urmă, roadele neprihănirii? De ce nu au mai multe roade, spre slava lui Dumnezeu? De ce nu rămân ele în Hristos, înaintând din putere în putere, din caracter în caracter?

Cuvântul Domnului pentru poporul Său este: „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” De ce, oamenii cărora le sunt adresate astfel de cuvinte, degenerează în slăbiciune şi ineficienţă, fără ca dragostea lui Hristos să ardă pe altarul inimii lor şi, prin urmare, sunt în imposibilitate de a aprinde dragostea in inimile celorlalţi?

Poporul lui Dumnezeu a strâns dovezi peste dovezi; el are adevărul puternic şi convingător. Trebuie să fie acesta păstrat în curtea exterioară, astfel încât acesta să nu sfinţească sufletul? Oare, candela care a ars viu odată, trimiţându-şi lumina în mijlocul întunericului moral al păcatului, se va domoli încetul cu încetul până când se va stinge în întuneric?

Cum s-a întâmplat cu Efes? Ea nu a cunoscut timpul cercetării ei. Nu a ţinut seama de rugăminţile solemne ale lui Dumnezeu. Nu a păstrat o legătură vitală cu Hristos, şi lupi răpitori au intrat în ea, şi nu au cruţat turma. Acea biserică, iubită odată de Dumnezeu, care şi-ar fi putut trimite [1021] razele strălucitoare în mijlocul întunericului moral pentru a lumina multe suflete, a permis ca lumina ei să piară.

Unul dintre cele mai mari păcate care stinge acum lumina spirituală, este lipsa de dragoste faţă de Isus şi unul faţă de altul. „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” Văzând dragostea vie, arzătoare a lui Isus, care prezintă poporului Său atracţiile vieţii veşnice, ei pot prinde slava lumii viitoare şi îşi pot recăpăta dragostea dintâi. Nu este la modă acum să te pocăieşti. A face aşa este considerat de unii ca fiind o treabă mult prea umilitoare, o lucrare cu totul demodată.

(1 Ioan 1:5-10; 2:9-11, citate)

Ar putea exista vreo descriere mai clară şi mai tăioasă decât cea pe care a făcut-o Ioan? Aceste lucruri sunt scrise pentru noi; acestea se aplică bisericilor adventiste de ziua a şaptea. Unii ar putea spune, „Eu nu urăsc pe fratele meu, nu sunt aşa de rău ca să fac asta.” Dar cât de puţin îşi înţeleg ei inimile. Ei pot crede că au zel pentru Dumnezeu, în sentimentele pe care le au faţă de fratele lor, dacă ideile lui par a fi în conflict cu ideile lor; sunt aduse la suprafaţă sentimente care nu au nicio legătură cu dragostea. Ei nu arată nicio dispoziţie de a se armoniza cu el. Ei sunt aşa de dispuşi să fie la cuţite cu fratele lor, cum nu se poate. Şi totuşi, poate că el duce o solie de la Dumnezeu pentru oameni – tocmai lumina de care au nevoie pentru acest timp.

De ce nu se gândesc fraţii de aceeaşi credinţă preţioasă, că în fiecare timp, atunci când Domnul a trimis o solie specială pentru oameni, toate puterile din confederaţia răului s-au pus la lucru pentru a împiedica cuvântul adevărului să ajungă la cei care ar trebui să-l primească? [1022]

Dacă Satana poate impresiona mintea şi poate agita pasiunile celor care pretind să creadă adevărul, şi să-i conducă astfel să se unească cu forţele răului, el este mulţumit. Odată ce îi face să se aşeze de partea greşită, apoi îşi desfăşoară planurile prin care îi va conduce într-o lungă călătorie. Prin şiretlicurile lui înşelătoare, el îi va face să acţioneze pe baza aceloraşi principii pe care le-a urmat el, în nemulţumirea sa din ceruri. Ei fac pas după pas pe calea greşită, până când pare să nu existe vreo altă cale pentru ei decât aceea de a merge înainte, crezând că au dreptate în amărăciunea sentimentelor pe care le au faţă de fraţi. Va suporta oare solul lui Dumnezeu presiunea adusă împotriva lui? Dacă va suporta, este pentru că Dumnezeu îl face să stea în puterea Lui, şi să apere adevărul că el este trimis de Dumnezeu.

Când oamenii ascultă solia lui Dumnezeu dar, fiind ispitiţi, permit prejudecăţii să le blocheze mintea şi inima împotriva primirii adevărului, vrăjmaşul are puterea de a prezenta lucrurile cele mai preţioase într-o lumină distorsionată. Privind prin intermediul prejudecăţilor şi al pasiunii, ei se simt prea indignaţi pentru a cerceta Scripturile în spiritul lui Hristos, şi repudiază întreaga problemă, deoarece sunt prezentate puncte care nu sunt în conformitate cu propriile lor idei.

Atunci când este prezentat un punct nou de vedere, deseori se pune întrebarea: „Cine sunt susţinătorii ei? Ce influenţă are cel care vrea să ne înveţe pe noi, care am fost studenţi ai Bibliei, de mulţi ani?” Dumnezeu va trimite cuvintele Sale de avertizare prin cine va vrea El să le trimită. Iar întrebarea care urmează a fi pusă, nu este, care persoană aduce solia; acest lucru nu afectează în niciun fel cuvântul rostit. „După roadele lor îi veţi cunoaşte.” [1023]

Adevărul este adesea propovăduit de unul care nu a experimentat puterea acestuia, dar este totuşi adevărul, şi este binecuvântat pentru cei care, atraşi de Duhul lui Dumnezeu, îl acceptă. Dar atunci când adevărul este prezentat de cineva care este el însuşi sfinţit prin acest adevăr, are o prospeţime, o forţă, care are putere de convingere asupra ascultătorului. Adevărul, în puterea lui asupra inimii, este preţios, şi adevărul care se adresează înţelegerii, este clar. Ambele sunt indispensabile – cuvântul şi mărturia interioară a Duhului.

În ceea ce priveşte mărturia care a ajuns la noi prin mesagerii lui Dumnezeu, putem spune, Noi ştim în cine am crezut. Ştim că Hristos este neprihănirea noastră, nu numai pentru că El este descris astfel în Biblie, ci pentru că am simţit puterea Lui transformatoare în inimile noastre.

Acum, deşi s-a făcut un efort hotărât pentru a face fără efect solia pe care a trimis-o Dumnezeu, roadele acesteia au dovedit că ea este din izvorul luminii şi al adevărului. Cei care au hrănit necredinţa şi prejudecăţile, şi care au barat calea împotriva tuturor evidenţelor, în loc să ajute pentru a se face lucrarea pe care Domnul a vrut să fie făcută, nu pot fi consideraţi că au vedere spirituală clară, pentru că şi-au închis atât de mult timp ochii faţă de lumina adevărată pe care Dumnezeu a trimis-o oamenilor.

Dacă vrem să luăm parte în această lucrare, până la sfârşitul ei, trebuie să recunoaştem faptul că urmează să vină lucruri bune la poporul lui Dumnezeu, într-un mod pe care nu l-am înţeles; şi că va exista împotrivire tocmai din partea celor la care ne-am aşteptat să fie angajaţi în această lucrare. Un om care este sincer în greşeala lui, nu este îndreptăţit în greşeală, pentru că el  şi-a deschis inima unui fel de dovezi care îl conduc să condamne binele, şi şi-a închis inima pentru categoria de dovezi care l-ar fi condus să vadă şi să recunoască adevărul, dacă el nu ar fi nutrit prejudecăţile. [1024]

Cât timp va avea Domnul răbdare cu oamenii, în orbirea lor, cât timp va aştepta El înainte de a-i lăsa să bâjbâie pe drumul lor, spre întunericul final, nu putem preciza.

Dacă mesagerii lui Dumnezeu, după ce au stat în picioare bărbăteşte pentru adevăr pentru un timp, ar cădea în ispită şi L-ar dezonora pe Cel care le-a dat lucrarea, va fi aceasta o dovadă că solia nu este adevărată? Nu, pentru că Biblia este adevărată. „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” Păcatul din partea mesagerului lui Dumnezeu l-ar face pe Satana să se bucure, iar cei care au respins mesagerul şi mesajul, ar triumfa; dar aceasta nu ar curăţa deloc pe cei care s-au făcut vinovaţi de respingerea soliei adevărului, trimisă de Dumnezeu.

O chestiune apasă sufletul meu: marea lipsă a dragostei lui Dumnezeu, care s-a pierdut din cauza rezistenţei constante faţă de lumină şi adevăr, şi datorită influenţei celor care au fost angajaţi în lucrare activă şi care, în faţa multelor dovezi, au exercitat o influenţă pentru a contracara lucrarea soliei pe care a trimis-o Dumnezeu. Le-am atras atenţia spre naţiunea iudaică, şi am întrebat: Trebuie să lăsăm pe fraţii noştri să meargă pe aceeaşi cale a împotrivirii oarbe, până la sfârşitul timpului lor de încercare? Dacă vreodată un popor a avut nevoie de străjeri adevăraţi şi credincioşi, care să nu stea liniştiţi, ci să strige zi şi noapte, făcând să sune avertismentele pe care le-a dat Dumnezeu, aceştia sunt adventiştii de ziua a şaptea. Cei care au avut lumină mare, ocazii binecuvântate, care, ca şi Capernaum, au fost înălţaţi până la cer în ce priveşte privilegiile, să fie ei lăsaţi într-un întuneric pe măsura măreţiei luminii date, din cauza faptului că nu au folosit ocaziile şi privilegiile oferite? [1025]

Aş dori să insist înaintea fraţilor noştri care se vor aduna la Conferinţa Generală, să ţină seama de solia dată către Laodicea. În ce stare de orbire sunt ei! Acest subiect a fost adus în atenţia voastră din nou şi din nou, dar nemulţumirea cu starea voastră spirituală nu a fost suficient de adâncă şi dureroasă pentru a face reformă. „Fiindcă zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb, şi gol.” Vinovăţia auto-înşelăciunii este asupra bisericilor noastre. Viaţa religioasă a multora este o minciună.

Isus le-a prezentat comorile preţioase ale adevărului, bogăţiile harului şi mântuirii Sale, strălucirea albă a hainei propriei Sale neprihăniri, ţesută în războiul de ţesut al cerului şi care nu conţine niciun fir de invenţie omenească. Isus bate la uşă. Deschide uşa inimii, şi cumpără de la El comorile preţioase, cereşti. Va vorbi El degeaba acelora care sunt tari de urechi, dacă nu cumva sunt surzi cu totul? Va bate Isus la uşă, în zadar? „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte!” Dacă vei asculta, şi vei deschide uşa, El va veni şi va cina cu tine, şi tu cu El. Vei răspunde: „Vino, binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai afară?”

Eu pun întrebarea, Ce înseamnă disputele si certurile dintre noi? Ce înseamnă acest spirit aspru, tare ca fierul, care se vede în bisericile şi în instituţiile noastre, şi care este atât de neasemănător lui Hristos? Am o tristeţe adâncă a inimii pentru că am văzut cât de uşor este criticat un cuvânt sau o acţiune a fratelui Jones sau Waggoner. Cât de uşor trec multe minţi cu vederea tot binele care a fost făcut prin intermediul lor în ultimii câţiva ani, fără să vadă nicio dovadă că Dumnezeu lucrează prin intermediul acestor instrumente. Ei vânează ceva ca să condamne, şi [1026] atitudinea lor faţă de aceşti fraţi care au fost angajaţi cu zel în a face un lucru bun, arată că sentimente de duşmănie şi de amărăciune se află în inimă. Ceea ce este necesar, este puterea de convertire a lui Dumnezeu asupra inimilor şi minţilor. Încetaţi să vă priviţi fraţii cu suspiciune.

Când era pe cale de a-Şi părăsi ucenicii, Hristos a spus, „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii.” Aceasta este măsura cu care trebuie să ne iubim unii pe alţii – „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” El a mai spus, „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.”

Subliniază cuvintele lui Hristos, şi ţine-le în minte: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.” „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una.”

Cât de totală şi de perfectă trebuie să fie această legătură? „Cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una – Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.”

Ce posibilităţi mari sunt prezentate în faţa noastră, în cuvintele rostite de Isus! El spune, „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” Aceste cuvinte din rugăciunea lui Hristos sunt demne de a fi scrise cu litere [1027] de aur. Ar trebui să se stăruie asupra lor şi să fie prezentate lumii, cu condeiul şi cu glasul.

Dar de ce, aceia care pretind să creadă adevărul nu sunt împlinitori ai cuvântului? De ce se vorbeşte atât de puţin despre aceste subiecte care înseamnă atât de mult pentru fiecare biserică şi fiecare membru în parte? Nu credeţi voi că cerul se uită cu uimire la cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu, dar care trec cu neatenţie, nepăsare, indiferenţă peste cuvintele clare ale adevărului poruncit lor? Nu e timpul să luăm în considerare că trebuie să trăim prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu?

Sunt mulţi în lucrare, care nu au dragoste pentru Dumnezeu sau pentru semenii lor. Ei sunt adormiţi şi, în timp ce dorm, Satana îşi seamănă neghina. Turma lui Dumnezeu are nevoie de ajutor din cer, iar oile şi mieii tânjesc după hrană. Cei care vor să aibă o experienţă profundă şi vie în lucrurile lui Dumnezeu, să nu mai depindă de oameni, nici chiar de proprii lor pastori şi învăţători, ci să-şi pună încrederea în întregime în Dumnezeu, folosind talentele date de Dumnezeu spre slava Sa. Hristos să fie înălţat înaintea poporului, pentru ca privindu-L, să fim schimbaţi după chipul Lui. Isus spune, „Fără Mine nu puteţi face nimic.” El a făcut o ispăşire mai mult decât suficientă, şi cine se prinde de Hristos prin credinţă, are pace cu Dumnezeu. Duhul Sfânt curăţă inima, prezentându-L pe Dumnezeu într-o nouă şi veşnică perspectivă, ca Tată al nostru ceresc.

Oh, dacă răul ar fi scos din inimile noastre! Oh, dacă sufletul ar fi curăţat în profunzime! Oh, dacă dragostea lui Dumnezeu ar rămâne în suflet ca un principiu viu! Cultivă dragostea pentru Isus, dragostea pentru cei care cred în El, şi dragostea pentru cei care rătăcesc şi pier. Trebuie să avem dragostea care [1028] este născută din cer şi să o hrănim, ca pe o plantă cerească. Încăpăţânarea care domneşte într-o măsură îngrijorătoare, trebuie să fie distrusă. Cei care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos, ar trebui să nu se mai acaţe de punctele de diferenţă minore, meditând asupra lor, vorbind despre ele, şi mărindu-le până când dragostea dispare din suflet, precum apa dintr-un vas găurit. Noi trebuie să avem influenţa sfinţitoare a harului lui Hristos în inimile noastre, altfel toate faptele noastre vor fi ca o aramă sunătoare şi ca un chimval zângănitor.

Va lua aminte poporul lui Dumnezeu la glasul de avertizare, şi va cultiva el dragostea? Vor da ei deoparte suspiciunile şi geloziile lor? Ei nu pot face acest lucru până nu cad zdrobiţi înaintea lui Dumnezeu. Mulţi au făcut, şi mai fac încă, gafe mari. Ei iubesc propria lor cale astfel că ei nu se vor supune căii lui Dumnezeu. Mulţi s-au convins că au întristat pe Duhul lui Dumnezeu prin rezistenţa lor în faţa luminii, dar nu au vrut să moară faţă de sine, şi au amânat să facă lucrarea de umilire a inimii şi de mărturisire a păcatelor. Ei nu ar recunoaşte că mustrarea a fost trimisă de Dumnezeu, sau că învăţătura a fost din cer, până când nu este eliminată orice umbră de îndoială. Ei nu au umblat în lumină. Ei au sperat să iasă din dificultate într-un fel mai uşor decât prin mărturisirea păcatelor, şi Satana i-a prins şi i-a ispitit, iar ei au avut slabă putere pentru a-i rezista.

Dovezi după dovezi au fost aduse, dar au refuzat să le recunoască. Prin atitudinea lor încăpăţânată, ei şi-au dezvăluit boala sufletului care era asupra lor, pentru că nicio dovadă nu îi putea mulţumi. Îndoiala, necredinţa, prejudecata şi încăpăţânarea, a ucis întreaga dragoste din sufletele lor. Ei au cerut siguranţă perfectă, dar aceasta nu este compatibilă cu credinţa. [1029] Credinţa nu se bazează pe certitudine, ci pe dovadă. Demonstraţia nu este credinţă.

Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li s-ar fi permis să îşi exercite puterea convingătoare asupra celor care au stat împotriva luminii, dacă toţi ar fi renunţat la căile lor şi şi-ar fi supus atunci voinţa Duhului lui Dumnezeu, ar fi primit cele mai bogate binecuvântări, ar fi dezamăgit vrăjmaşul şi ar fi stat ca bărbaţi adevăraţi, credincioşi convingerilor lor. Ei ar fi avut o experienţă bogată. Dar eu-l a spus, Nu. Eu-l nu a fost dispus să fie zdrobit. Eu-l  s-a luptat să aibă stăpânire.

Fiecare dintre aceste suflete vor fi testate din nou în punctele în care au eşuat atunci. Ei au acum mai puţină claritate a judecăţii, mai puţină supunere, mai puţină dragoste adevărată pentru Dumnezeu şi pentru fraţi, decât înaintea încercării şi testului de la Minneapolis. În cărţile cerului sunt înregistraţi cu lipsă. Eu-l şi pasiunea au dezvoltat caracteristici urâcioase.

Din acel moment, Domnul a dat din abundenţă dovezi privind soliile de lumină şi mântuire. Nu le puteau fi date mai multe apeluri, mai bune ocazii ca ei să poată face ceea ce ar fi trebuit să facă la Minneapolis. Lumina a fost retrasă de la unii, şi de atunci, ei au umblat în lumina lor. Nimeni nu poate spune cât de multe pot fi în joc atunci când se neglijează conformarea faţă de apelul Duhului lui Dumnezeu.

Va veni vremea când mulţi vor fi dornici să facă orice şi tot ce este posibil pentru a avea şansa de a mai auzi apelul pe care l-au respins la Minneapolis. Dumnezeu le-a mişcat inimile, dar mulţi au cedat unui alt spirit, care punea în mişcare pasiunile lor josnice. Oh, dacă aceste biete suflete [1030] ar face o lucrare profundă înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna! Oportunităţi mai bune nu vor veni niciodată, sentimente mai profunde ei nu vor avea.

Pentru a beneficia de ocazii mai bune în viitor, ei trebuie să folosească ocaziile pe care le-au avut deja, să cedeze Duhului lui Dumnezeu şi să ţină seama de glasul din cer, dând ascultare imediată din toată inima. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Păcatul care a fost comis în ceea ce s-a petrecut la Minneapolis rămâne înregistrat în cărţile din ceruri, înregistrat împotriva numelor acelora care s-au opus luminii; şi va rămâne înregistrat până se face o mărturisire completă şi cei vinovaţi vor sta în umilinţă desăvârşită înaintea lui Dumnezeu.

Uşurinţa unora, vorbirea liberă a altora, modul în care au tratat solii şi solia când se aflau în cercurile lor private, spiritul din adânc care i-a stârnit la acţiune, toate sunt înregistrate în cărţile cerului. Iar atunci când aceste persoane vor fi încercate şi aduse din nou pe acelaşi teren, acelaşi spirit va fi dat pe faţă. După ce Domnul i-a încercat în mod suficient, dacă ei nu cedează în faţa Lui, Îşi va retrage Duhul Său cel Sfânt de la ei. Să dea Domnul ca aceia care sunt înşelaţi, să facă o lucrare profundă înainte de a li se închide harul.

Dumnezeu vorbeşte celor cărora El le dă să ducă solia Sa. Ei trebuie să declare mesajul pe care El îl dă, fără rezerve. Lui Iona i s-a poruncit să vestească distrugerea cetăţii Ninive. Pentru un timp el a refuzat să vorbească cuvintele date de Dumnezeu. Doborât de teamă, înspăimântat de mesajul îngrozitor încredinţat lui, el s-a grăbit să se îndepărteze de locul unde a fost trimis. El a fost un profet neascultător, a fugit de la datorie. [1031]

Când Dumnezeu vorbeşte oamenilor, poruncindu-le să ducă solia sa la popor, aceasta înseamnă ceva. Cei care sunt însărcinaţi să ducă o solie trebuie să o facă, deşi obstacole ameninţătoare stau în drum. Cei care pretind a cunoaşte adevărul, şi totuşi pun tot felul de obstacole în drum astfel ca lumina să nu ajungă la oameni, vor avea de dat socoteală lui Dumnezeu, lucru de care nu vor fi încântaţi. Dumnezeu stă la cârma lucrării Sale, şi vai de omul care pune mâna pe chivotul lui Dumnezeu. [1032]