Scrisoarea 1f, 1890 - Către fraţii aflaţi în poziţii de responsabilitate

Scrisoarea 1f, 1890 - Către fraţii aflaţi în poziţii de responsabilitate

Scrisoarea 1f, 1890
noiembrie 1890

 CĂTRE  FRAŢII  AFLAŢI  ÎN  POZIŢII  DE  RESPONSABILITATE

 

Fraţilor care vă aflaţi în poziţii de responsabilitate, sunteţi în pericol. Îmi ridic glasul ca să vă avertizez. Aveţi grijă. Dacă nu vegheaţi şi dacă nu vă păstraţi veşmintele nemânjite de lume, Satana va fi conducătorul vostru. Nu mai este timp, ca să ascundeţi cine sunteţi, nu este timp, ca să deveniţi trădători, acum când bătălia presează atât de serios. Nu este timp, ca să ne culcăm sau să ne ascundem armele, şi să lăsăm astfel pe Satana să preia avantajul în război. Păzitorii de pe zidurile Sionului trebuie să fie foarte treji. Vorbiţi celor ce veghează împreună cu voi fără cuvinte de somnolenţă, „Vine dimineaţa, şi de asemenea şi noaptea” (Isaia 21;12). Dacă nu primiţi niciun răspuns, atunci să ştiţi că păzitorul căruia i le-aţi adresat nu este credincios. Nu mai este timp acum ca să ne slăbim eforturile, să devenim serbezi şi lipsiţi de spirit; nu este timp ca să ne ascundem lumina sub obroc, să vorbim cuvinte moi, să profeţim înşelător. Nu, nu; nu mai este loc pentru străjeri somnoroşi pe zidurile Sionului. Fiecare energie trebuie să fie folosită în întregime şi pe deplin, pentru Dumnezeu. Păstraţi-vă loialitatea, dând mărturie pentru Dumnezeu şi pentru adevăr. Nu lăsaţi ca vreo sugestie pe care o poate face lumea, să vă întoarcă din drum. Nu putem face niciun compromis. În faţa noastră este o problemă serioasă, care va fi de o importanţă vitală pentru rămăşiţa poporului lui Dumnezeu, chiar la încheierea istoriei acestui pământ: interese veşnice depind de aceasta. [720] Noi trebuie să privim continuu la Domnul Isus Hristos, Căpetenia mântuirii noastre. Tot ce a făcut Isus pe pământ, a făcut având ochiul îndreptat numai spre slava Tatălui Său. El spune „fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14:31), „aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18). În tot ceea ce a făcut, El a îndeplinit voia Tatălui Său, aşa încât viaţa Lui pe pământ a fost o manifestare a desăvârşirii divine. Unirea divinităţii cu omenescul în Hristos, a avut rostul de a ne descoperi planul lui Dumnezeu de a aduce omul în cea mai strânsă legătură cu Sine. Noi nu putem să fim fericiţi fără El.

Prima apostazie a început cu necredinţă şi cu negarea adevărului. Noi trebuie să ne fixăm ochiul credinţei cu statornicie asupra lui Isus. Când vor veni zilele, care vor veni cu siguranţă, în care legea lui Dumnezeu va fi călcată în picioare, zelul celor drepţi şi credincioşi să sporească de urgenţă şi să fie şi mai cald şi mai hotărât, iar mărturia lor să fie mai hotărâtă şi neşovăielnică. Dar noi nu trebuie să facem nimic cu spirit provocator, şi nu o vom face dacă inimile noastre sunt predate pe deplin lui Dumnezeu. (Rom.13:1-7; Tit 3:1)

Este timpul ca poporul lui Dumnezeu să-şi preia îndatoririle, care stau în dreptul lui. Fiţi credincioşi în lucrurile mici, căci de îndeplinirea cu credincioşie a acestora depind rezultate mari. Nu lăsaţi nefăcute lucrurile care e necesar să fie făcute, din cauză că vi se par prea mici şi neînsemnate. Umpleţi orice loc gol, reparaţi spărturile, imediat ce apar. Nu lăsaţi divergenţe şi disensiuni în biserică. Toţi să lucreze ca să-l ajute pe cel ce are nevoie de ajutor. Există o cauză pentru marea slăbiciune din bisericile noastre, şi această cauză este greu de înlăturat. Această cauză este eu-l. Bărbaţii nu au prea multă voinţă, [721] dar toată voinţa pe care o au trebuie să fie sfinţită Domnului. Ei au nevoie să cadă pe Stâncă şi să fie zdrobiţi. Eu-l trebuie să fie crucificat în oricine vrea să intre pe porţi în cetatea lui Dumnezeu. Spiritul aprig care se trezeşte în inimile unora din biserică atunci când nu le place ceva, este spiritul lui Satana, şi nu Spiritul lui Hristos. Nu este timpul să ne întoarcem la dragostea noastră dintâi, şi să fie pace între noi? Trebuie să ne dovedim că nu suntem doar cititori ai Bibliei, ci că şi credem Biblia. Dacă suntem uniţi cu Hristos, vom fi uniţi şi unii cu alţii (vezi Ioan 13:34; Rom. 15:1-5).

Creşterea noastră numerică şi sporirea facilităţilor noastre presupune muncă; aceasta cere întreaga noastră consacrare şi o devoţiune profundă. Dumnezeu nu are loc în lucrarea Sa pentru bărbaţi şi femei cu inima împărţită, pentru cei ce nu sunt nici reci, nici în clocot. Hristos spune, „am să te vărs din gura Mea.” Dumnezeu cheamă oameni cu inima întreagă.

Există unii care s-au mândrit cu marea lor precauţie în ce priveşte primirea „luminii noi”, cum o numesc ei; aceştia sunt orbiţi de către vrăjmaş, şi nu pot discerne lucrările şi căile lui Dumnezeu. Lumină, preţioasă lumină, vine din cer, şi ei se înrolează împotriva ei. Ce urmează de aici? Vor accepta solii pe care nu Dumnezeu le trimite, şi astfel vor deveni şi mai periculoşi pentru cauza lui Dumnezeu, întrucât înalţă stindarde false. Bărbaţi care ar putea fi de mare folos dacă ar vrea să înveţe de la Hristos şi să înainteze de la lumină la lumină mai mare, sunt piedici serioase în anumite lucruri, întotdeauna gata să pună sub semnul întrebării, risipind mult timp preţios, şi nu contribuie cu nimic la înălţarea spirituală a bisericii. Ei excită îndoiala şi teama. Ei direcţionează minţile în mod greşit, conducându-le să accepte sugestii ce nu sunt sigure. Ei nu pot să vadă în depărtare, [722] nu pot să discearnă sfârşitul a ceea ce fac. Forţa lor morală este cheltuită pe bagatele; ei văd atomul cât lumea şi lumea cât atomul.

Mulţi s-au încrezut şi s-au lăudat cu înţelepciunea oamenilor, mai mult decât cu Hristos şi adevărul preţios şi sfinţitor, pentru acest timp. Ei au nevoie de alifia cerească, ca să poată înţelege lumina şi adevărul. Aceştia Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că sunt limitaţi la cărarea cea strâmtă, însă ei nu văd adâncimea şi lărgimea principiilor adevărului, şi nu sunt luminaţi de Spiritul lui Dumnezeu ca să vadă libertatea imensă a cerului. Ei admiră invenţiile şi descoperirile făcute de om, însă umblă în lumina scânteilor proprii, îndepărtându-se tot mai mult de principiile veritabile de vieţuire creştină, rânduite pentru a-i face pe oameni înţelepţi spre mântuire. Ei se luptă să răspândească Evanghelia, dar o separă de chiar miezul ei, de viaţă. Ei spun „lăsaţi lumina să lumineze”, însă o acoperă, ca să nu lumineze în raze clare tocmai subiectele pe care au nevoie să le înţeleagă. Unii îşi epuizează fervoarea zelului lor făcând planuri ce nu pot fi duse la îndeplinire fără ca biserica să fie pusă în pericol.

În acest timp, atenţia bisericii nu trebuie să fie distrasă de la subiectul de importanţă vitală, către lucruri care nu aduc sănătate, curaj, credinţă şi putere. Ei trebuie să înţeleagă, şi prin acţiunea lor să mărturisească faptul că evanghelia este agresivă. Dar lumina care este dată ca să strălucească tot mai tare până la ziua cea mare, arde înăbuşit. Biserica nu mai trimite razele cele clare de lumină în întunecimea morală ce acoperă lumea ca un giulgiu funerar. Lumina multora nu mai arde sau nu mai luminează. Aceştia sunt moral, nişte gheţari. [723]

Păzitorii de pe zidurile Sionului trebuie să fie vigilenţi, să nu doarmă nici ziua, nici noaptea. Însă, dacă ei nu au primit solia ieşită de pe buzele lui Hristos, vor da trâmbiţei lor un sunet nesigur. Fraţilor, Dumnezeu vă cheamă, atât pe lucrători, cât şi pe laici, să ascultaţi glasul Lui care vă vorbeşte prin Cuvântul Său. Lăsaţi ca adevărul Lui să fie primit în inimă, ca să puteţi fi făcuţi spirituali prin puterea lui sfinţitoare, dătătoare de viaţă. Apoi, lăsaţi ca solia distinctă pentru acest timp să fie transmisă din păzitor în păzitor, pe zidurile Sionului.

Acesta este un timp de îndepărtare generală de adevăr şi de neprihănire, iar acum noi trebuie să zidim locurile cele vechi rămase pustii şi, cu efort plin de interes, să muncim ca să punem temelia pentru multe generaţii. „Vei fi numit dregător de spărturi, cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58: 12-14; vezi Isaia 51:7-16; 62:1-4).

Când ţineţi cu fermitate drapelul adevărului, proclamând legea lui Dumnezeu, orice suflet să-şi aducă aminte că legată de poruncile lui Dumnezeu, este credinţa lui Isus. Îngerul al treilea este reprezentat ca zburând prin mijlocul cerului, şi simbolizează lucrarea celor ce vestesc prima, a doua şi a treia solie îngerească; acestea sunt legate între ele. Dovezile adevărului veşnic despre aceste mari solii care înseamnă [724] atât de mult pentru noi, care au trezit o opoziţie atât de intensă în lumea religioasă, nu s-au stins. Satana caută în continuu să arunce umbra lui diabolică peste aceste solii, aşa încât poporul rămăşiţei lui Dumnezeu să nu discearnă clar importanţa lor, timpul şi locul lor; dar ele sunt vii şi îşi vor exercita puterea în experienţa noastră religioasă, atât cât va mai fi timp.

Influenţa acestor solii s-a adâncit şi s-a lărgit, punând în mişcare izvoarele vieţii în mii de inimi, aducând la existenţă instituţii de învăţământ, case de editură şi instituţii de sănătate; toate acestea sunt instrumentele lui Dumnezeu menite să coopereze în marea lucrare reprezentată de primul, al doilea şi al treilea înger ce zboară prin mijlocul cerului ca să avertizeze locuitorii pământului că Hristos vine a doua oară, cu putere şi mare slavă. În Apocalipsa ni se spune, „am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: a căzut, a căzut Babilonul cel mare” (Apoc. 18:1-2). Este aceeaşi solie care a fost vestită de îngerul al doilea -  Babilonul a căzut pentru că „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei” (Apoc. 14:8). Ce este vinul acesta? Învăţăturile lui false. Babilonul a dat lumii un sabat fals în locul Sabatului poruncii a patra, şi a repetat minciuna pe care Satana a spus-o pentru prima dată Evei în Eden, şi anume nemurirea naturală a sufletului. Multe alte minciuni asemănătoare a mai răspândit în lung şi în lat, „învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.”

Când Isus Şi-a început lucrarea publică, a curăţit templul de sacrilegiile care îl profanau. Aproape ultimul act al lucrării Lui, a fost curăţirea din nou a templului. Astfel, în [725] ultima lucrare de avertizare a lumii, două chemări distincte sunt adresate bisericilor; cea de-a doua solie îngerească, şi glasul care se aude din cer „ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, … pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apoc.18:4,5).

Aşa cum Dumnezeu i-a scos din Egipt pe copiii lui Israel ca să poată păzi Sabatul Său, la fel Îşi scoate poporul din Babilon, ca să poată să nu se închine fiarei şi chipului ei. Omul păcatului, cel care a schimbat vremile şi Legea, s-a înălţat mai presus de Dumnezeu, prezentând lumii sabatul lui cel fals; lumea creştină a acceptat acest copil al papalităţii, l-a legănat şi l-a hrănit, sfidând astfel pe Dumnezeu prin îndepărtarea semnului de aducere aminte pus de El şi prin înălţarea unui sabat rival.

După ce adevărul a fost vestit ca o mărturie pentru toate naţiunile, într-un timp când orice putere imaginabilă a răului este pusă la lucru, când minţile sunt confuze din cauza feluritelor voci care strigă, „iată-L pe Hristos aici”, „iată-L dincolo”, „acesta este adevărul”, „eu am solia de la Dumnezeu”, „El m-a trimis cu o lumină mare”, când există o îndepărtare de pietrele de hotar, şi se încearcă dărâmarea stâlpilor credinţei noastre – atunci va fi făcut un efort şi mai hotărât pentru a înălţa sabatul fals şi a arunca ocara asupra lui Dumnezeu, prin înlăturarea zilei pe care El a sfinţit-o şi a binecuvântat-o. Sabatul cel fals este pe cale să fie impus printr-o lege opresivă. Satana şi îngerii lui sunt foarte treji şi foarte activi, şi lucrează cu energie şi perseverenţă prin instrumente omeneşti pentru realizarea scopului său de a şterge orice urmă de cunoştinţă de Dumnezeu. Timpul în care Satana lucrează cu minunile lui mincinoase, este timpul vestit de Apocalipsa, în care îngerul cel puternic care luminează pământul cu slava Sa, să anunţe căderea Babilonului şi să cheme poporul lui Dumnezeu să iasă din el. [726]

Domnul mi-a prezentat că cei care au fost în vreo oarecare măsură orbiţi de vrăjmaş, care nu au ieşit pe deplin din laţul lui Satana, vor fi în pericol din cauză că ei nu pot discerne lumina din cer, şi vor fi înclinaţi să accepte un fals. Acesta va afecta întregul curs al gândurilor, al deciziilor, al propunerilor şi sfaturilor lor. Dovezile pe care le dă Dumnezeu nu sunt dovezi pentru ei, din cauza faptului că ei şi-au orbit ochii alegând întunericul în locul luminii. Aşa că ei vor da naştere la ceva ce ei vor numi lumină, dar despre care Domnul spune că sunt scânteile din tăciunii lor, şi după aceasta îşi vor călăuzi paşii. Domnul declară, „Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui! Iar voi toţi, care aprindeţi focul şi puneţi tăciuni pe el, umblaţi în lumina focului vostru şi în tăciunii pe care i-aţi aprins. Din mâna Mea vi se întâmplă aceste lucruri, ca să zăceţi în dureri” (Isaia 50:10-11). Isus a spus „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd, să vadă, şi cei ce văd, să ajungă orbi.” „Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.” „Pe cine Mă nesocoteşte, şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.”

Cuvintele pe care le-a trimis Domnul vor fi nesocotite de mulţi, iar cuvintele pe care le va vorbi omul vor fi primite ca lumină şi adevăr. Înţelepciunea omenească va conduce departe de tăgăduirea de sine, de consacrare, şi va inventa multe lucruri care vor tinde să facă fără efect soliile lui Dumnezeu. Nu avem nicio siguranţă în a ne sprijini pe bărbaţi care nu sunt în strânsă legătură cu Dumnezeu. Aceştia [727] acceptă opiniile oamenilor, dar nu pot discerne glasul Adevăratului Păstor, iar influenţa lor îi va conduce pe mulţi departe, cu toate că stau îngrămădite dovezi peste dovezi în faţa ochilor lor, mărturisind despre adevărul pe care poporul lui Dumnezeu ar trebui să-l aibă în acest timp. Adevărul este calculat în aşa fel încât să-i întoarcă pe oameni la Hristos, ca să le trezească la viaţă energiile, să le supună şi să le înmoaie inimile, şi să-i inspire cu zel şi devotament şi iubire faţă de Dumnezeu. Adevărul despre Sabat nu trebuie în niciun caz să fie acoperit. Noi trebuie să-l lăsăm să se vadă în contrast clar cu minciuna.

Pe măsură ce sfârşitul se apropie, mărturiile slujitorilor lui Dumnezeu vor fi tot mai hotărâte şi mai pline de putere, lăsând ca lumina adevărului să străfulgere peste sistemele de minciună şi opresiune care au susţinut atât de mult timp papalitatea. Domnul ne-a trimis solii pentru acest timp cu scopul de a aşeza creştinismul pe o bază eternă, şi toţi cei care cred adevărul prezent trebuie să stea în picioare în Dumnezeu, şi nu în propria lor înţelepciune, şi să ridice temelia multor generaţii. Aceştia vor fi înregistraţi în cărţile din cer ca dregători de spărturi, care refac drumurile să se poată locui în ţară. Noi trebuie să menţinem adevărul în faţa celei mai aprige opoziţii, pentru că este adevăr. Dumnezeu lucrează cu minţile omeneşti; nu este omul singur cel care lucrează. Marea putere de iluminare vine de la Hristos; splendoarea exemplului Său trebuie să fie prezentată înaintea oamenilor în fiecare discurs.

Curcubeul deasupra tronului, arcul făgăduinţei, mărturiseşte întregii lumi că Dumnezeu nu va uita niciodată de poporul Său, în luptele lor. Lăsaţi ca Isus să fie tema noastră. Haideţi să prezentăm cu pana şi cu vocea, nu doar poruncile lui Dumnezeu, ci şi credinţa lui Isus. Aceasta va promova o adevărată pietate a inimii, aşa cum nimic altceva [728] nu o poate face. În timp ce prezentăm faptul că oamenii sunt supuşi ai unui guvern divin moral, raţiunea le spune că acesta este adevărul, şi că ei datorează supunere faţă de Iehova. Viaţa aceasta este timpul nostru de probă. Noi suntem puşi sub disciplina şi sub guvernarea lui Dumnezeu pentru a ne forma caractere şi a dobândi obiceiuri pentru o viaţă mai înaltă. Vor veni ispite peste noi. Nelegiuirea abundă; acolo unde te aştepţi cel mai puţin, se pot deschide capitole întunecate dintre cele mai teribile, ca să doboare sufletul; însă noi nu trebuie nici să dăm greş, nici să ne descurajăm cât timp ştim că arcul făgăduinţei este deasupra tronului lui Dumnezeu. Vom fi supuşi unor încercări grele, opoziţiei, vom suferi pierderi grele sau necazuri, dar ştim că Isus a trecut prin toate acestea. Experienţele acestea sunt valoroase pentru noi. Avantajele însă, cu niciun chip nu sunt limitate doar la viaţa aceasta scurtă. Ele se întind până în veacurile veşniciei. Prin răbdare, credinţă şi nădejde, în toate scenele schimbătoare ale vieţii, noi ne formăm caractere pentru viaţa cea veşnică. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.

Toate scenele vieţii acesteia în care trebuie să jucăm şi noi un rol, trebuie să fie studiate cu atenţie, căci ele fac parte din educaţia noastră. Ar trebui să aducem materiale de construcţie solide în clădirea caracterului nostru; căci lucrăm atât pentru viaţa aceasta cât şi pentru cea veşnică. Şi pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestui pământ, înaintăm din ce în ce mai repede în creşterea creştină, sau decădem tot aşa de categoric.

„Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ ... Eu îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi … şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură.” În curcubeul de deasupra [729] tronului este o mărturie pentru totdeauna a faptului că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Oriunde este prezentată Legea înaintea oamenilor, fie ca învăţătorul adevărului să arate spre tronul înconjurat de curcubeul făgăduinţei, neprihănirea lui Hristos. Slava Legii este Hristos; El a venit ca să înalţe Legea şi să o slăvească. Arătaţi clar că îndurarea şi adevărul se întâlnesc în Hristos, că neprihănirea şi pacea se îmbrăţişează. Când priviţi la tronul Său, înălţându-vă rugăciunea, lauda şi mulţumirea către Dumnezeu, atunci vă desăvârşiţi caracterul creştin, atunci Îl reprezentaţi pe Hristos în lume. Voi rămâneţi în Hristos, şi Hristos rămâne în voi. Atunci aveţi pacea care depăşeşte orice pricepere. Avem nevoie să medităm continuu asupra lui Hristos şi a frumuseţii Lui atrăgătoare. Noi trebuie să îndreptăm minţile spre Isus, să le legăm de El. În fiecare discurs, stăruiţi asupra atributelor divine.

După cum curcubeul se formează în nor prin unirea luminii soarelui cu picurii de apă, tot aşa curcubeul din jurul tronului reprezintă puterea combinată a dreptăţii şi îndurării. Nu doar dreptatea este cea care trebuie să fie menţinută; aceasta ar eclipsa slava curcubeului aflat deasupra promisiunii; omul nu ar putea vedea atunci decât pedeapsa Legii. Dar dacă nu ar fi dreptate, dacă nu ar fi pedeapsă, guvernarea lui Dumnezeu nu ar avea stabilitate. Judecata şi îndurarea împreună fac ca mîntuirea să fie deplină şi completă. Contopirea celor două ne conduc, atunci când Îl privim pe Răscumpărătorul lumii, şi când privim Legea lui Dumnezeu, să exclamăm: „îndurarea Ta mă face mare.” Ştim că evanghelia este un sistem complet şi desăvârşit, care descoperă că [730] Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Ea inspiră inima cu speranţă şi cu iubire faţă de Dumnezeu. Îndurarea ne invită să intrăm pe porţi în cetatea lui Dumnezeu, iar dreptatea este satisfăcută să acorde fiecărui suflet ascultător privilegii depline ca membru al familiei regale, ca fiu al Împăratului cerului. Dacă am avea defecte în caracter, nu am putea trece prin porţile pe care îndurarea le-a deschis celui ascultător; căci dreptatea stă la intrare şi cere sfinţenie, puritate, în toţi cei care Îl vor vedea pe Dumnezeu. Dacă dreptatea ar fi adusă la tăcere, dacă ar fi posibil ca îndurarea divină să deschidă porţile pentru toţi oamenii, indiferent de caracter, atunci în cer s-ar produce o stare de nemulţumire şi rebeliune mai rea decât înainte ca Satana să fi fost expulzat. Pacea, fericirea şi armonia cerului ar fi distruse. Trecerea de la pământ la cer nu va schimba caracterul oamenilor. Fericirea celor răscumpăraţi în cer vine din caracterele pe care şi le-au format în viaţa aceasta, după chipul lui Hristos. Sfinţii din cer au fost mai întâi sfinţi pe pământ.

Mântuirea pe care a câştigat-o Hristos pentru om, cu un sacrificiu atât de mare, este singura care are valoare, este cea care salvează din păcat, cea care ne scapă de cauza întregii mizerii şi nenorociri din lumea noastră. Îndurarea întinsă peste păcătos îl atrage continuu spre Hristos. Dacă răspunde, dacă vine în pocăinţă cu mărturisire, dacă se prinde cu credinţă de nădejdea care îi este pusă în faţă prin evanghelie, Dumnezeu nu dispreţuieşte inima zdrobită şi mâhnită. În felul acesta Legea lui Dumnezeu nu este slăbită, ci puterea păcatului este zdrobită, iar sceptrul îndurării este întins păcătosului pocăit.

Salamanca, N.Y. Noiembrie, 1890 [731]