Scrisoarea 38, 1896 - Către S.N. Haskell

Scrisoarea 38, 1896 - Către S.N. Haskell

Scrisoarea 38, 1896
„Sunnyside”,
Cooranbong,
N.S.W.,
30 mai 1896

CĂTRE S.N. HASKELL

 

Iubite frate,

Îţi scriu câteva rânduri în dimineaţa aceasta, la lumina lămpii. Înainte să primeşti scrisoarea aceasta, îl vei fi întâlnit pe Prof. Prescott. L-am fi reţinut bucuroşi în această ţară, dar nu am îndrăznit să facem aşa, întrucât ar fi adus a egoism. Sperăm că el va face mult bine fraţilor din Africa de Sud, şi că va fi primit cordial, cu iubire frăţească. El are adevărul în inimă, aşa cum îl are şi pe buze. Dumnezeu este cu el, şi va lucra prin el dacă fraţii noştri îl vor primi ca pe unul care le duce o solie de la Dumnezeu. Sperăm să nu fie adevărat în dreptul lor ca în dreptul oamenilor din Nazaret, că Isus nu a putut face multe minuni din cauza necredinţei lor. Nu există nicio virtute în a refuza să primeşti lumina pe care o trimite Dumnezeu; avem nevoie de fiecare rază de lumină care vine din cer. Ar trebui să apreciem iubirea lui Dumnezeu care trimite lumina, şi ar trebui să acceptăm lumina cu bucurie.

Mulţi au nevoie să înveţe că una este să consimţi în faţa adevărului, şi alta este să primeşti adevărul ca pe pâinea lui Dumnezeu, din care, dacă mănâncă cineva, va trăi în veac. Zi după zi noi trebuie să ne hrănim cu pâinea vie ca să primim susţinere spirituală, la fel cum ne împărtăşim din hrana temporală ca să ne dea tărie fizică. Ce este pâinea vieţii? Isus a spus, „Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea [1536] sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.” El nu ne lasă posibilitatea să-L înţelegem greşit. El a zis, „ Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă.” Cuvintele lui Hristos trebuie să fie primite, dar nu cu o credinţă ezitantă, slabă, cu inima împărţită. Cuvântul dă lumină şi asigurare tuturor celor ce îşi educă sufletele să creadă. Inima are nevoie de prezenţa Musafirului ceresc, - Hristos care locuieşte în suflet. Noi trebuie să rămânem în El, şi Hristos trebuie să rămână în noi prin credinţă.

Cea mai bogată făgăduinţă pe care Hristos putea să o dea ucenicilor Săi atunci când i-a părăsit, a fost făgăduinţa Duhului Sfânt. El căuta cea mai puternică consolare pe care putea să le-o ofere, şi care să le facă bine după plecarea Lui. Dintre toate subiectele care erau foarte importante pentru ei, l-a ales pe acela despre Duhul Sfânt. Ce anume a prezis El despre Duhul? El „vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Multe adevăruri au fost îngropate sub gunoiul interpretărilor greşite, al maximelor oamenilor, al zicalelor fiinţelor mărginite, care au fost înălţate ca şi cum ar fi mai de valoare decât cuvântul viului Dumnezeu. În zilele noastre, biserica s-a mulţumit în mare măsură cu adevărurile de suprafaţă ale revelaţiei, care au fost prezentate atât de clar şi uşor de înţeles încât mulţi au gândit că acestea suplineau tot ceea ce este esenţial, şi, acceptându-le, s-au mulţumit cu atât. Dar Duhul Sfânt, dacă lucrează asupra minţii nu-i permite să rămână în nepăsare. El trezeşte o dorinţă profundă de a cunoaşte adevărul [1537] neamestecat cu eroarea şi cu învăţături false. Cercetătorul sârguincios va fi răsplătit cu adevăruri cereşti. Mintea care doreşte cu adevărat să cunoască adevărul, nu poate fi mulţumită în indolenţă.

Împărăţia cerului se aseamănă cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care „Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea.” Omul cumpără ţarina aceea ca să o poată lucra, să sape fiecare părticică din ea şi să intre în posesia comorilor ei. Este lucrarea Duhului Sfânt aceea de a conduce această cercetare şi de a o răsplăti. În timp ce sapă terenul, cercetătorul găseşte vine de minereu preţios căruia caută să-i estimeze valoarea, şi îşi cufundă sonda tot mai adânc pentru a găsi comori tot mai valoroase. Astfel el descoperă multe filoane bogate. Terenurile aurifere ale pământului nu sunt atât de pline de vine de minereu preţios, cum este de plin terenul revelaţiei de filoane care scot la vedere bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos.

Domnul ar vrea ca fiecare dintre copiii Săi credincioşi să fie bogat în credinţă; şi acesta este rodul lucrării Duhului Sfânt asupra inimii. Din inimă, Duhul lucrează în afară, dezvoltând un caracter pe care Dumnezeu îl poate aproba. Ce câmp imens, plin de comori ale adevărului, a ataşat Hristos domeniului credinţei, ca să fie însuşit de către ucenicii Lui. Avem nevoie de o credinţă mai mare dacă vrem să avem o cunoaştere mai profundă a cuvântului. Cea mai mare piedică în calea primirii din partea noastră a iluminării divine, este faptul că nu suntem dependenţi de eficienţa Duhului Sfânt. Duhul ne este dat în mod gratuit de Dumnezeu, dacă îl apreciem şi îl acceptăm. Şi cine este El? Este reprezentantul lui Isus Hristos. El trebuie să fie ajutorul [1538] nostru continuu. Duhul este acela prin care Hristos îşi împlineşte făgăduinţa, „nu te voi părăsi cu nici un chip.” „Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în Mine, are viaţa veşnică”. (Clopoţelul sună pentru închinarea de dimineaţă, trebuie să mă opresc aici.)

M-am întors de la momentele noastre de rugăciune. Un duh de mijlocire a venit peste mine, şi am fost atrasă în rugăciune foarte serioasă pentru sufletele din Battle Creek. Eu ştiu în ce pericol se află acestea. Duhul Sfânt m-a mişcat într-un fel deosebit să-mi înalţ cererile în favoarea lor.

Dumnezeu nu este autorul niciunui lucru păcătos. Nimănui nu ar trebui să-i fie teamă să stea singur, dacă împlinirea datoriei o cere. Dacă trebuie să rămânem singuri pentru a evita păcatul, atunci singurătatea noastră este doar o distincţie între curăţie şi necurăţie, între dreptate şi nedreptate. Din cauza faptului că mulţimea preferă calea fărădelegii, să o alegem şi noi? Inspiraţia ne spune clar, „Să nu te iei după mulţime, ca să faci răul”. Poziţia noastră ar trebui să fie clar declarată, „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. … Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Aş vrea ca toţi aceia ale căror nume sunt scrise în registrele [1539] bisericii, să spună din toată inima aceste cuvinte. Membrii bisericii au nevoie să ştie din experienţă ce este gata să facă Duhul Sfânt pentru ei. Duhul Sfânt va binecuvânta pe cel ce îl primeşte, şi îl va face să fie o binecuvântare. Este un lucru trist că nu se roagă fiecare suflet pentru suflarea de viaţă a Duhului, întrucât noi suntem pe cale să murim dacă El nu suflă peste noi.

Noi trebuie să ne rugăm pentru împărtăşirea Duhului ca fiind remediul pentru sufletele bolnave de păcat. Biserica are nevoie să fie convertită, şi, de ce să nu ne prosternăm în faţa tronului de har, ca reprezentanţi ai bisericii, şi cu o inimă zdrobită şi un duh mâhnit să facem cereri serioase pentru ca Duhul Sfânt să fie revărsat peste noi din înalt. Să ne rugăm pentru ca atunci când va fi revărsat cu îndurare, inimile noastre reci să fie reînsufleţite, şi să avem discernământ pentru a înţelege că vine de la Dumnezeu, şi să-l primim cu bucurie. Unii au tratat Duhul ca pe un musafir nepoftit, refuzând să primească darul bogat, refuzând să-l recunoască, întorcându-i spatele şi condamnându-l ca şi cum ar fi fanatism. Când Duhul Sfânt lucrează asupra agentului omenesc, nu ne întreabă pe noi în ce fel să lucreze. Adeseori îl conduce pe acesta pe căi surprinzătoare. Hristos nu a venit aşa cum se aşteptau evreii. El nu a venit într-un fel care să le aducă slavă lor ca naţiune. Înainte mergătorul Său a venit pentru a pregăti calea înaintea Lui, chemând oamenii să se pocăiască de păcatele lor, să fie transformaţi şi să fie botezaţi. Solia lui Hristos a fost, „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat; pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie”. Iudeii au refuzat să-l primească pe Hristos, din cauza faptului că El nu a venit într-un fel care să se potrivească cu aşteptările lor. Ideile [1540] oamenilor mărginiţi au fost susţinute ca şi cum ar fi fost infailibile, din cauză că au fost auzite de multă vreme. La aceeaşi primejdie este expusă biserica în zilele noastre, - şi anume ca invenţiile oamenilor mărginiţi să marcheze calea exactă pe care trebuie să vină Duhul Sfânt. Chiar dacă nu îndrăznesc să o recunoască, unii deja au făcut acest lucru. Şi, pentru că Duhul urmează să vină, nu pentru a da slavă oamenilor sau pentru a consolida teoriile lor eronate, ci ca să mustre lumea în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata, mulţi se îndepărtează de El. Ei nu sunt dispuşi să fie dezbrăcaţi de hainele propriei lor neprihăniri. Ei nu sunt dispuşi să schimbe neprihănirea lor proprie, care nu este neprihănire, cu neprihănirea lui Hristos, care este adevăr curat şi neamestecat. Duhul Sfânt nu măguleşte pe niciun om, nici nu lucrează după planurile vreunui om. Oamenii mărginiţi, păcătoşi nu sunt chemaţi să conducă lucrarea Duhului Sfânt. Atunci când vine ca să mustre, oricare ar fi agentul uman pe care îl alege Dumnezeu, este de datoria omului să asculte şi să se supună glasului Său.

Chiar înainte să-i părăsească, Hristos a promis ucenicilor Săi, „voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Pe când cuvintele acestea erau pe buzele Lui, El S-a înălţat, un nor [1541] de îngeri L-a primit şi L-a însoţit spre cetatea lui Dumnezeu. Ucenicii s-au întors la Ierusalim, ştiind acum cu certitudine că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Credinţa lor era limpede, şi ei au aşteptat, pregătindu-se prin rugăciune şi umilindu-şi inimile înaintea lui Dumnezeu, până când a venit peste ei botezul Duhului Sfânt.

„În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” De faţă erau batjocoritori, care nu au recunoscut lucrarea Duhului Sfânt, şi ei au spus, „Sunt plini de must!” Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel”. Citiţi istoria. Domnul lucra în felul Său; dar, dacă s-ar fi produs o astfel de manifestare în mijlocul nostru, al celor peste care a venit sfârşitul veacurilor, oare nu ar fi ridiculizat unii situaţia, aşa cum s-a întâmplat atunci? Cei care nu au intrat niciodată sub influenţa Duhului Sfânt, nu o cunosc. Acestei clase de oameni, ucenicii li s-ar părea că sunt nişte oameni beţi. [1542]

După revărsarea Duhului Sfânt, ucenicii, îmbrăcaţi cu acoperământul divin, au pornit ca martori să relateze istoria uimitoare desfăşurată de la iesle la cruce. Ei erau oameni umili, dar au mers împreună cu adevărul. După moartea Domnului lor, ei nu erau decât o grupă de oameni descurajaţi, dezamăgiţi şi lipsiţi de ajutor, - ca nişte oi fără păstor; dar acum au pornit să depună mărturie pentru adevăr, fără alte arme în afară de cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, ca să fie triumfători mai presus de orice opoziţie. Mântuitorul lor fusese lepădat, condamnat şi atârnat în cuie pe crucea ruşinii. Preoţii şi conducătorii iudei declaraseră cu batjocură, „Pe alţii i-a mântuit, dar pe El nu se poate mântui. Dacă este Împăratul lui Israel să se dea jos de pe cruce, şi vom crede în El”.  Dar crucea aceea, instrumentul acela al ruşinii şi torturii, a adus lumii nădejde şi mântuire. Credincioşii şi-au regrupat forţele; lipsa de speranţă şi conştienţa faptului că sunt neputincioşi, i-au părăsit. Ei au fost transformaţi în caracter şi au fost uniţi prin legăturile iubirii creştine. Cu toate că nu aveau bogăţie, deşi erau socotiţi de lume ca nişte bieţi pescari neştiutori, Duhul Sfânt i-a făcut martori pentru Hristos. Deşi lipsiţi de onoare pământească şi de recunoaştere, erau eroi ai credinţei. De pe buzele lor ieşeau cuvinte pline de elocvenţă şi putere divină care au zguduit lumea.

Capitolele trei, patru şi cinci din Fapte ne relatează despre mărturia pe care au depus-o. Aceia care au respins şi răstignit pe Mântuitorul, se aşteptau să vadă pe ucenicii Lui descurajaţi, abătuţi şi gata să se lepede de Domnul lor. Cu uimire însă, au auzit mărturia clară şi îndrăzneaţă pe care au rostit-o [1543] sub puterea Duhului Sfânt. Cuvintele şi faptele ucenicilor reprezentau cuvintele şi faptele Învăţătorului lor, aşa încât toţi cei ce îi auzeau, spuneau: „au învăţat de la Isus, aceştia vorbesc aşa cum vorbea El”. „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi”.

Mai marii dintre preoţi şi conducătorii au socotit că este de competenţa lor să decidă ce să facă şi ce să vorbească apostolii. Predicându-L pe Isus pretutindeni, bărbaţii asupra cărora lucra Duhul Sfânt au făcut multe lucruri pe care mai înainte nu le aprobaseră. A apărut atunci pericolul ca ideile şi învăţăturile rabinilor să fie făcute subiect de dispută. Apostolii produceau peste tot o agitaţie extraordinară. Oamenii îşi aduceau pe străzi bolnavii şi pe cei stăpâniţi de duhuri necurate, mulţimile se îngrămădeau în jurul lor, şi cei care erau vindecaţi izbucneau în strigăte de laudă la adresa lui Dumnezeu şi preamăreau numele lui Isus, Acela pe care Iudeii Îl condamnaseră, Îl batjocoriseră, Îl scuipaseră, Îl încoronaseră cu spini, şi L-au dat să fie biciuit şi răstignit. Acest Isus era proslăvit mai presus de preoţi şi conducători. Apostolii declarau că El înviase dintre cei morţi. Conducătorii Iudei au decis că lucrarea aceasta trebuie să înceteze şi va fi făcută să înceteze, întrucât îi dovedea vinovaţi de sângele lui Isus. Ei au văzut că cei convertiţi la credinţă se înmulţesc la număr. „Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult”.

„Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă”. Susţinerea [1544] apostolilor că L-au văzut pe Isus după învierea Sa, şi că El s-a înălţat la cer, răsturna fundamentul principal al doctrinei Saducheilor. Aşa ceva nu trebuia să fie permis. Preoţii şi conducătorii erau plini de indignare şi au pus mâinile pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa de obşte. Ucenicii nu au fost nici intimidaţi nici doborâţi.  Le-au fost aduse în minte cuvintele lui Isus rostite în ultima Sa lecţie. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu, Eu Îl voi iubi şi Mă voi arăta lui”. „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început. V-am spus aceste lucruri, pentru ca ele să nu fie pentru voi un prilej de cădere. Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. V-am spus aceste lucruri, pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus.”

„Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară, şi le-a zis: „Duceţi-vă, staţi în Templu, şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”. Observăm aici că nu trebuie să se asculte întotdeauna de bărbaţii cu autoritate, chiar [1545] dacă ei susţin că sunt învăţători ai doctrinelor biblice. Mulţi sunt în zilele noastre cei care se simt indignaţi şi insultaţi dacă vreo voce se ridică prezentând idei diferite de ideile lor în legătură cu anumite subiecte ale credinţei religioase. Nu au susţinut ei atâta vreme ideile lor ca adevăr? În acelaşi fel au raţionat preoţii şi rabinii în zilele apostolice. Ce vor să spună oamenii aceştia neînvăţaţi, dintre care unii sunt numai nişte pescari, care prezintă idei contrare doctrinelor cu care învaţă pe popor conducătorii şi preoţii cei învăţaţi? Nu au niciun drept să se amestece în principiile fundamentale ale credinţei noastre. Dar vedem că Dumnezeul cerului împuterniceşte uneori bărbaţi să predice ceea ce este privit a fi contrar doctrinelor oficial stabilite. Din cauza faptului că aceia care au fost cândva depozitarii adevărului ajung să fie necredincioşi încrederii sacre ce le-a fost acordată, Domnul alege pe alţii, care primesc razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii, şi apără adevărurile care nu sunt în armonie cu ideile conducătorilor religioşi. Ca urmare, conducătorii aceştia, în orbirea minţii lor, dau frâu liber la ceea ce se presupune că este indignare sfântă împotriva celor ce dau la o parte poveştile plăcute. Ei se poartă ca nişte oameni care şi-au pierdut raţiunea. Nu se gândesc că este posibil ca ei înşişi să nu înţeleagă corect cuvântul. Ei nu vor să-şi deschidă ochii ca să discearnă faptul că ei înşişi au interpretat şi au aplicat greşit Scripturile, şi au construit teorii false, numindu-le „doctrinele fundamentale ale credinţei”.

Dar Duhul Sfânt, din timp în timp, va descoperi adevărul prin agenţii [1546] săi aleşi; şi niciun om, nici măcar un preot sau conducător, nu are dreptul să spună „nu face publicitate opiniilor tale, pentru că eu nu le cred”. Acest „Eu” teribil poate încerca să arunce la pământ învăţătura Duhului Sfânt. Oamenii pot încerca pentru un timp să-l stingă sau să-l înăbuşe; dar aceasta nu va face din minciună adevăr şi nici din adevăr minciună. Minţile inventive ale oamenilor au avansat opinii speculative în tot felul de subiecte, iar când Duhul Sfânt lasă ca lumina să lumineze în minţile omeneşti, nu respectă felul în care omul a aplicat cuvântul. Dumnezeu a impresionat pe servitorii Săi să rostească adevărul fără să ţină cont de ceea ce oamenii au socotit că este adevăr.

Chiar adventiştii de ziua a şaptea sunt în pericol să-şi închidă ochii în faţa adevărului aşa cum este în Isus, din cauza faptului că acesta contrazice ceva ce ei au socotit că este adevăr, dar despre care Duhul Sfânt spune că nu este adevăr. Fie ca toţi să fie foarte modeşti, şi să caute în modul cel mai serios să dea eu-l la o parte în această chestiune, şi să înalţe pe Isus. În majoritatea controverselor religioase, fundamentul problemei este acela că eu-l se luptă pentru supremaţie. În legătură cu ce? În legătură cu subiecte care nu sunt puncte vitale deloc, dar care sunt privite în felul acesta pentru că oamenii le-au acordat importanţă. Vezi Matei 12:31-37; Marcu 14:56; Luca 5:21; Matei 9:3.

Dar să urmărim mai departe istoria oamenilor pe care preoţii şi conducătorii Iudei i-au socotit atât de periculoşi, deoarece ei introduceau învăţături noi şi ciudate în aproape orice subiect teologic. Porunca rostită de Duhul Sfânt, „Duceţi-vă, staţi în Templu, şi vestiţi norodului toate [1547] cuvintele vieţii acesteia” a fost ascultată de apostoli. Ei „au intrat dis de dimineaţă în Templu, şi au început să înveţe pe norod. Marele preot şi cei ce erau cu el, au venit pe neaşteptate, au adunat Soborul şi pe toată bătrânimea fiilor lui Israel, şi au trimis la temniţă să aducă pe apostoli. Aprozii, la venirea lor, nu i-au găsit în temniţă. S-au întors şi au spus astfel: „Temniţa am găsit-o încuiată cu toată grija, şi pe păzitori stând în picioare la uşi; dar, când am deschis, n-am găsit pe nimeni înăuntru.” Când au auzit aceste vorbe, căpitanul Templului şi preoţii cei mai de seamă au rămas înmărmuriţi, şi nu ştiau ce să creadă despre apostoli şi despre urmările acestei întâmplări. Cineva a venit şi le-a spus: „Iată că oamenii pe care i-aţi băgat în temniţă, stau în Templu, şi învaţă pe norod.” Atunci căpitanul Templului a plecat cu aprozii, şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod.” Dacă preoţii şi conducătorii ar fi îndrăznit să acţioneze după sentimentele pe care le aveau faţă de apostoli, istoria ar fi fost diferită; căci îngerul lui Dumnezeu veghea cu acea ocazie, pentru a proslăvi numele Lui dacă s-ar fi purtat cu violenţă faţă de slujitorii Lui.

„După ce i-au adus, i-au pus înaintea Soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră, şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui om.” Vezi Matei 23:34,35. Atunci „Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinţilor [1548] noştri a înviat pe Isus pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia la inimă şi s-au sfătuit să-i omoare. Atunci Duhul Sfânt a mişcat pe un Fariseu numit Gamaliel, un învăţător al Legii, preţuit de tot norodul. Sfatul pe care l-a dat el a fost: „Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia, şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.” Ei au ascultat de el.”

Cu toate acestea, atributele lui Satana controlau în aşa măsură minţile lor încât, deşi au fost făcute minuni extraordinare odată cu vindecarea bolnavilor şi eliberarea din închisoare a slujitorilor lui Dumnezeu, preoţii şi conducătorii erau atât de plini de prejudecată şi ură încât cu greu şi le-au putut stăpâni. „Şi, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus, şi le-au dat drumul. Ei au plecat dinaintea Soborului, şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi, pentru Numele Lui. Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni, şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.”

Putem observa ce dovadă a fost dată preoţilor şi conducătorilor, şi cât de ferm au rezistat ei în faţa Duhului lui Dumnezeu. Aceia ce pretind că au înţelepciune [1549] şi pietate mai presus de alţii, pot face cea mai teribilă şi fatală (pentru ei) greşeală, dacă îngăduie ca minţile lor să fie modelate de o altă putere, şi dacă merg pe o cale de împotrivire faţă de Duhul Sfânt. Domnul Isus, reprezentat de Duhul Sfânt, se afla în faţa adunării, dar ei nu L-au văzut. Pentru o clipă ei au simţit convingerea dată de Duhul, că Isus era Fiul lui Dumnezeu, dar şi-au înăbuşit conştiinţele şi au ajuns mai orbi şi mai împietriţi decât înainte. Chiar şi după ce au răstignit pe Mântuitorul, Dumnezeu în mila Lui, a trimis mai multe dovezi prin lucrările pe care le-a făcut prin apostoli. Le-a adresat încă o chemare la pocăinţă tocmai prin învinuirea teribilă rostită împotriva lor de către apostoli, aceea că ei omorâseră pe Domnul vieţii.

Nu doar păcatul de a fi dat la moarte pe Fiul lui Dumnezeu a fost acela care i-a împiedicat să ajungă la mântuire, ci persistenţa lor în respingerea luminii şi a convingerii dată de Duhul Sfânt. Duhul care lucrează în copiii neascultării lucra în ei, conducându-i să abuzeze bărbaţii prin care Dumnezeu le transmitea mărturia. Forma malignă a rebeliunii a reapărut şi s-a intensificat odată cu fiecare act de împotrivire faţă de slujitorii lui Dumnezeu şi de solia pe care le-o încredinţase acestora să o rostească.

Fiecare act de împotrivire face să fie tot mai greu să cedezi. Întrucât erau conducătorii poporului, preoţii şi conducătorii simţeau că le revine lor obligaţia de a apăra calea pe care porniseră. Trebuiau să dovedească faptul că ei aveau dreptate. Întrucât se aşezaseră în opoziţie faţă de Hristos, fiecare act de împotrivire devenea încă un motiv pentru a persista pe aceeaşi [1550] cale. Evenimentele din trecut ale opoziţiei lor erau ca nişte comori preţioase ce trebuiau să fie păzite cu gelozie. Iar ura şi răutatea care inspirau aceste acte se concentrau împotriva apostolilor.

Duhul lui Dumnezeu şi-a descoperit prezenţa Sa celor care, fără să ţină seama de teama de oameni sau de aprecierea din partea acestora, declarau adevărul ce le fusese încredinţat. Fiindu-le dovedit cu puterea Duhului Sfânt, Iudeii şi-au văzut vina de a fi refuzat dovada trimisă lor de Dumnezeu; dar nu au vrut să cedeze în rezistenţa lor nenorocită. Îndărătnicia lor a ajuns să fie tot mai hotărâtă, şi a adus ruina asupra sufletelor lor. Cauza nu a fost aceea că ei nu au putut să cedeze, ci aceea că deşi au putut, nu au vrut să cedeze. Nu a fost destul că erau vinovaţi şi meritau mânia, ci mai mult, s-au înarmat cu atributele lui Satana şi, în mod conştient au continuat să se împotrivească lui Dumnezeu. Fiecare zi continuată în refuzul de a se pocăi, le reîmprospăta puterea rebeliunii. Se pregăteau să culeagă ceea ce au semănat. Mânia lui Dumnezeu nu este pronunţată împotriva oamenilor doar din cauza păcatelor pe care le-au comis, ci pentru faptul că ei continuă să rămână în starea de împotrivire, şi, cu toate că au lumină şi cunoştinţă, repetă păcatele lor din trecut. Dacă s-ar supune, ar fi iertaţi; dar ei sunt hotărâţi să nu cedeze. Ei sfidează pe Dumnezeu prin îndărătnicia lor. Aceste suflete s-au dat pe ei înşişi lui Satana, şi el îi stăpâneşte după voia lui.

Cum s-a întâmplat cu locuitorii răzvrătiţi ai lumii antediluviene? După ce au respins solia lui Noe, s-au abandonat păcatului cu mai mare fervoare decât oricând, şi au dublat enormitatea practicilor [1551] lor stricate. Aceia care refuză să se reformeze prin acceptarea lui Hristos, nu găsesc nimic de reformat în păcat; minţile lor sunt pornite să continue în spiritul lor de revoltă, şi nu sunt, şi nu vor fi niciodată, forţate să se supună. Judecata pe care Dumnezeu a adus-o asupra lumii antediluviene, a declarat că aceasta nu mai putea fi vindecată. Distrugerea Sodomei a dovedit faptul că locuitorii celei mai frumoase ţări din lume nu mai puteau fi corectaţi în păcatul lor. Focul şi pucioasa căzute din cer a distrus totul, cu excepţia lui Lot, a soţiei şi a celor două fiice ale sale. Soţia, pentru că a privit înapoi, nesocotind porunca lui Dumnezeu, a devenit un stâlp de sare.

Cât de multă răbdare a avut Dumnezeu cu naţiunea iudaică, în timp ce ei murmurau, erau răzvrătiţi şi călcau Sabatul precum şi orice precept al Legii. În mod repetat El a spus despre ei că sunt mai răi decât păgânii. Fiecare generaţie a întrecut în vinovăţie generaţia precedentă. Domnul a permis ca ei să fie duşi în robie, dar după eliberarea lor, cerinţele Lui au fost uitate. Tot ceea ce El a încredinţat acestui popor pentru a fi păstrat sacru, a fost pervertit sau înlocuit cu invenţiile oamenilor răzvrătiţi. Hristos le-a spus, „Oare nu v-a dat Moise Legea? Totuşi nimeni din voi nu ţine Legea”. Şi aceştia erau aceia care se făceau judecători şi critici ai celor pe care Duhul Sfânt îi îndemna să spună poporului cuvântul lui Dumnezeu. Vezi Ioan 7:19-23, 27, 28; Luca 11:37-52.

Citiţi oamenilor aceste versete. Citiţi cu atenţie, în mod solemn, şi Duhul Sfânt va fi alături de voi pentru a impresiona minţile în timp ce le citiţi. Dar să nu le citiţi fără a prinde adevăratul sens al cuvântului în inima [1552] voastră. Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, versetele acestea înseamnă foarte mult pentru cei care le aud.

Oamenii mărginiţi ar trebui să fie atenţi să nu caute să-i controleze pe semenii lor, luând astfel locul rânduit Duhului Sfânt. Nimeni să nu aibă impresia că este prerogativa lor aceea de a da lumii ceea ce presupun ei că este adevăr, şi să refuze să fie rostit altceva contrar cu ideile lor. Aceasta nu este lucrarea lor. Multe lucruri se vor vedea clar că sunt adevăr, lucruri care nu vor părea acceptabile celor ce cred că modul lor de a interpreta Scriptura este întotdeauna corect. Multe schimbări decisive vor trebui să fie făcute în ce priveşte ideile pe care unii le-au acceptat ca fiind fără cusur. Bărbaţii aceştia dau dovadă că pot să greşească în foarte multe feluri: ei acţionează pe baza unor principii pe care cuvântul lui Dumnezeu le condamnă. Ceea ce mă face să simt până în adâncul fiinţei mele, şi mă face să ştiu că lucrările lor nu sunt lucrările lui Dumnezeu, este faptul că ei presupun că au autoritatea de a stăpâni peste semenii lor. Domnul nu le-a dat lor mai mult drept să stăpânească peste alţii, decât a dat altora să stăpânească peste ei. Aceia care îşi asumă controlul asupra semenilor lor, iau în mâinile lor mărginite o lucrare ce îi revine numai lui Dumnezeu.

Ca bărbaţii să menţină viu spiritul care s-a dezlănţuit la Minneapolis, este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Tot cerul este indignat de spiritul care de ani de zile se dă pe faţă în casa noastră de editură de la Battle Creek. Se practică o nedreptate pe care Dumnezeu nu o va tolera. El îi va cerceta pentru aceste lucruri. S-a auzit o voce arătând greşelile, şi pledând în numele Domnului pentru o schimbare decisivă. Dar cine a urmat instrucţiunea dată? Cine [1553] şi-a umilit inima ca să îndepărteze de la el orice urmă din spiritul lor nenorocit şi asupritor? Am fost foarte împovărată pentru a prezenta aceste lucruri în faţa poporului aşa cum sunt. Ştiu că ei le vor înţelege. Ştiu că cei ce vor citi aceste lucruri vor fi convinşi.

Biserica lui Hristos, cu slăbiciuni şi defecte, aşa cum se poate vedea, este singurul obiect de pe pământ asupra căruia El îşi revarsă într-un sens deosebit iubirea şi atenţia. Biserica este scena harului Său, în care El se desfată experimentând lucrarea îndurării asupra inimilor omeneşti. Duhul Sfânt este reprezentantul Său, şi lucrează pentru a efectua transformări atât de minunate încât îngerii le privesc cu uimire şi bucurie. Cerul este plin de bucurie când membrii familiei omeneşti sunt văzuţi a fi plini de compasiune unii faţă de alţii, iubindu-se unii pe alţii aşa cum i-a iubit Hristos. Biserica este fortăreaţa lui Dumnezeu, cetatea Lui de scăpare, pe care El o susţine în mijlocul unei lumi revoltate. Orice trădare faţă de îndatoririle ei sacre, este trădare faţă de Cel ce a cumpărat-o cu sângele preţios al singurului Său Fiu, născut din El.

Hristos vorbeşte despre biserica peste care prezidează Satana, ca fiind sinagoga Satanei. Membrii ei sunt copiii neascultării. Aceştia sunt cei cărora le place să păcătuiască şi aleg să păcătuiască, lucrând tot timpul ca să distrugă legea lui Dumnezeu, care este sfântă, dreaptă şi bună. Lucrarea Satanei este aceea de a amesteca răul cu binele, şi de a face confuză distincţia dintre bine şi rău. Hristos vrea să aibă o biserică ce lucrează pentru a separa răul de bine, ai cărei membrii nu vor tolera în mod conştient înfăptuirea răului [1554], ci o vor expulza din inimile şi vieţile lor. Cât de atenţi ar trebui să fim când rostim judecăţi asupra lucrării altora, cât de atenţi ca să nu ne facem vinovaţi de atribuirea manifestării Duhului Sfânt, agenţiilor răului. [1555]