Scrisoarea 4, 1889 - Către frații Madison şi Howard Miller

Scrisoarea 4, 1889 - Către frații Madison şi Howard Miller

Scrisoarea 4, 1889
Battle Creek, Mich.,
23 iulie 1889

 

CĂTRE FRAȚII MADISON ŞI HOWARD MILLER

 

Fraţii mei,

Există lecţii esenţiale pe care trebuie să le învăţaţi. Voi aveţi o teorie a adevărului, fără să aveţi spiritul acestuia. Voi nu aveţi în inimă, puterea lui Dumnezeu care atrage sufletele la Isus. Fratele Madison Miller este pus într-o poziţie de responsabilitate, în care ar putea fi o mare binecuvântare pentru biserici, dacă ar avea o relaţie corectă cu Dumnezeu Însuşi, însă el se gândeşte că îndeplineşte toate condiţiile necesare pentru poziţia aceasta, pe când de fapt el nu posedă harul sfinţitor al lui Hristos. El nu are asigurarea binecuvântată a faptului că făgăduinţele lui Dumnezeu sunt pentru el. El nu ştie ce înseamnă să umbli prin credinţă. El nu reuşeşte să examineze cu atenţie punctele de doctrină noi pentru el, şi este gata să critice şi să lupte împotriva a ceea ce nu înţelege, iar necredinţa este primul lucru care se recomandă prin aceasta. El răspândeşte seminţele îndoielii, fără să caute cu seriozitate ca harul lui Hristos să fie în sufletul său. El nu este personal interesat de adevărul aşa cum este în Isus.  El nu dă slavă lui Dumnezeu pentru desfăşurarea minunată a iubirii Lui în faptul că a adus mântuirea la îndemâna lui. Este îmbibat de spiritul Fariseismului care îndepărtează sufletul de lumina cerului. Pentru că este mulţumit de sine, nu-şi vede propria lipsă spirituală.

Dacă vrea să fie un soldat al crucii de succes, trebuie să fie transformat prin puterea harului divin. Spiritul lui trebuie să fie înmuiat şi supus, înainte să poată lucra în armonie cu Hristos. [388]

Frate Miller, de ce aţi fost atât de nepăsători la întâlnirea din Weexford, tu şi fratele tău, Howard? Spiritul Domnului a lucrat în mod vizibil, însă voi nu aţi recunoscut această realitate. Voi nu aţi transmis nici o mărturie în armonie cu mărturia celor prin care lucra Dumnezeu. De ce aţi venit la întâlnire, cheltuielile fiindu-vă acoperite şi timpul vostru recompensat, dacă nu puteţi oferi nimic ce să aducă lumină în sufletele altora? Aţi socotit că indiferenţa voastră va fi considerată o virtute? Voi nu aţi făcut nimic pentru ca lucrare la acea întâlnire să înainteze.  Nu v-aţi împărtăşit din spirit şi, ar fi fost mai bine ca voi să fi rămas acasă cu îndoielile şi criticile voastre, decât să veniţi la întâlnire.

Domnul a fost în tabără, sufletele au fost hrănite, încurajate şi binecuvântate, însă voi aţi rămas în afara binefacerii vindecătoare a spiritului lui Dumnezeu. Un curent [389] de apă se poate ridica la înălţimea izvorului ei. Aşa este cu religia. Dacă vine de la Dumnezeu, va duce la Dumnezeu. Cine are legătură cu Hristos este un misionar viu. Imediat ce primeşte apa vieţii, o dă mai departe şi altora. Aţi băut voi din apele cele vii? Aţi dat din ele şi altora? Domnul ne-a încredinţat o  solie plină de importanţă, a cărei influenţă se întinde până în veşnicie. Noi avem de transmis oamenilor veşti care le vor aduce bucuria în suflete.

Voi aveţi un rol în lucrarea Şcolii de Sabat. În lucrarea aceasta este nevoie de oameni care să nu lucreze în mod mecanic, ci cu seriozitate, pentru că harul transformator al lui Hristos este peste inimile lor. În ramura aceasta a lucrării avem nevoie de oameni care se folosesc de privilegiul de a bea din izvorul vieţii, ale căror suflete sunt pline de recunoştinţă şi laudă, şi care pot conduce pe alţii la fântâna din care ţâşnesc apele cele vii.

Frate Howard, în eforturile pe care le depui în cadrul lucrării misionare şi a celei cu broşuri, ar trebui să ai spiritul lui Hristos în tot ce faci şi în tot ce spui. Tu ai nevoie de spiritul Marelui Învăţător. Tu ai nevoie de spiritul unui copilaş, să fi conştient de propria ta slăbiciune, dispus să fi instruit pe calea cea dreaptă. Dacă ai acest spirit, nu vei fi uscat şi formal, lipsit de viaţă, ci vei învăţa de la Marele Învăţător, lecţiile cele preţioase ale înţelepciunii. Aprecierea de sine, care este vrednică de urât înaintea lui Dumnezeu, este nutrită şi consolidată de mulţi dintre fraţii noştri, iar unii dintre ei au socotit că este o virtute în a critica ideile, planurile şi lucrarea altora. Fraţii Madison şi Howard Miller [390] au luat parte în mod evident la criticarea planurilor ce se făceau pentru înaintarea lucrării. Ei au simţit că trebuie să se ţină de tot ce li se pare demn de contestat, şi că trebuie să scoată în evidenţă fiecare problemă. Dacă opiniile lor ar fi fost primite, dacă s-ar fi urmat sfatul lor, s-ar fi făcut mult mai puţin decât s-a făcut pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. În timp ce ei sunt gata să sugereze planuri şi să critice eforturile altora, ei înşişi nu-şi pun tot sufletul în lucrare, nici măcar pentru a-şi realiza propriile lor planuri. Nu este plăcut pentru alţi să se unească cu ei, datorită obiceiului pe care îl au de a se da înapoi şi de a critica. Este greu pentru lucrători să se sfătuiască împreună cu ei, precum şi lor le este greu să primească sfat. Când bărbaţii aceştia sunt invitaţi în comitete pentru a se consulta cu privire la căile şi mijloacele pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, adeseori ei împovărează lucrarea cu critica, aşa încât este dificil ca această să fie dusă înainte. Cuvintele lor nu numai că nu aduc încurajare, ci de multe ori sunt chiar o piedică serioasă.

Fratele Fargo ar fi fost un sfetnic înţelept pentru fratele Van Horn dacă nu ar fi avut experienţa nefericită pe care a avut-o la Minneapolis. Înţelegerea lui a fost pervertită după această întâlnire. Fratele Howard Miller, în starea lui actuală va fi o piedică pentru orice şedinţă de consfătuire. El va rămâne tăcut, sau dacă va vorbi, de cele mai multe ori va vorbi ca să-i descurajeze pe cei ce îi prezintă planuri la care să se gândească. De multe ori, i-au fost prezentate planuri alcătuite cu înţelepciune şi, pentru că nu au fost alcătuite de el însuşi, le-a dezaprobat, făcând astfel să se renunţe la ele, deşi ar fi trebuit să fie realizate. [391]

El nu ar trebui să creadă că principala lui treabă în poziţia sa oficială, este aceea de a ridica obiecţii şi de a bloca roţile. Prezbiterul Van Horn nu are nevoie de asemenea piedici. El are nevoie de oameni care să ridice şi să împingă. Dacă aceşti fraţi Miller consideră că felul lor de acţiune este înţelept, atunci sunt tare înşelaţi. Caracterul lor trebuie să fie transformat, ca să poată fi de folos în cauza lui Dumnezeu, şi să poată primi în cele din urmă răsplata celui biruitor.

Este uşor să găseşti defecte în planuri, şi să vezi greutăţi în îndeplinirea lor. Cei necredincioşi care au cercetat ţara, nu s-au străduit ca să vadă şi să prezinte obstacole aparent insurmontabile în calea înaintării poporului lui Dumnezeu. Satana este gata oricând să sugereze necredinţa, să prezinte obiecţii asupra cărora să se discute ore în şir, să descopere dificultăţi care aparent nu pot fi învinse. Dar cei ce sunt de partea Domnului, de partea credinţei, care nu permit ca vocea oamenilor să-i întoarcă de la ascultarea de vocea lui Dumnezeu, trebuie să facă sforţări şi mai hotărâte pentru înaintare. Ei trebuie să insiste pentru înaintare pe calea Domnului cu atât mai multă seriozitate, cu cât îndoielnicii caută mai mult să-i împiedice. Cei care caută să găsească greşeli, nu ştiu ce spirit manifestă. Ei consideră că iubesc adevărul şi cauza lui Dumnezeu, dar ideile lor, propriile lor căi, le sunt mai dragi decât înaintarea lucrării Domnului. Să renunţe la calea sau la voinţa lor, şi să primească sfatul şi îndrumarea altora, acţionând conform cu ele, este asemănător cu scoaterea ochiului drept sau cu tăierea braţului drept.

Separarea de lume se cere de la toţi copiii luminii; [392] dar separarea în sentimente şi în simpatie, de fraţii în credinţă, este o greşeală, şi vine prin intermediul lucrării lui Satana. Să ajute Domnul acestor fraţi să lucreze pe calea Sa. Ei sunt acum înfăşuraţi în întuneric şi nu-şi dau seama ce-i face să se împiedice.

Fraţii Miller umblă în necredinţă, fariseism şi întuneric, într-o măsură atât de mare încât nu înţeleg ce înseamnă să respiri atmosfera cerului, a credinţei, a iubirii, încrederii şi adevărului. Dacă ei ar fi stat în lumina cea limpede, nu ar fi văzut nimic ce să-i oprească de la o cooperare din inimă cu lucrarea altora. Dumnezeu nu are plăcere de spiritul care îi împinge să-i combată pe fraţii lor şi să li se opună. Însă ei nu-şi dau seama că spiritul de critică izvorăşte din trăsăturile lor de caracter, naturale şi cultivate. Ei nu au văzut niciodată că acestea ar fi rele, şi nu au văzut nici nevoie de a le birui. Domnul poate lucra fără ajutorul sau cooperarea acestor oameni, El nu are nevoie de recunoaştere din partea lor, şi nu este împiedicat cu adevărat datorită obiecţiilor şi împotrivirii lor, căci Dumnezeu va lucra la fel . Dar unii sunt influenţaţi datorită exemplului lor, şi chiar ei înşişi pierd mult pentru că nu au un spirit care poate fi educat.

„Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească (engl.: senzuală), drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi pacinică,[393] blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (iacov 3:13-18).

Dacă Hristos ar veni în contact cu aceşti certăreţi, le-ar spune aşa cum i-a spus lui Nicodim, „Dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. O predare completă a voinţei în faţa lui Dumnezeu, pocăinţa, credinţa şi primirea lui Hristos în spiritul unui copilaş, va aduce întotdeauna libertate, lumină, binecuvântare şi pace în suflet.

Când, în adunările pentru consfătuire, ar trebui să fiţi sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, ar trebui să fiţi în stare să înaintaţi pe acelaşi drum, ţinând pasul cu soldaţii lui Hristos. Este de făcut o mare lucrare. Nu vreţi să participaţi la această lucrare, cu inima şi cu sufletul, ca nişte santinele credincioase ale lui Dumnezeu? Vreţi să lăsaţi pe alţii să ducă povara, şi apoi să căutaţi din toate puterile să-i împiedicaţi? Sau vreţi să fiţi botezaţi cu Duhul lui Dumnezeu, şi să lăsaţi adevărul să aibă puterea sa de modelare, de transformare asupra vieţii voastre, asupra caracterului vostru, ca să puteţi fi în unire şi armonie  cu fraţii voştri?

La întâlnirile de la Minneapolis, Pottersville, şi Battle Creek, v-am prezentat principii generale, nădăjduind că veţi auzi, veţi fi impresionaţi şi veţi fi convertiţi, ca să nu fie necesară nevoia dureroasă de a mă adresa vouă personal. Dar pentru că aţi avut privilegiul de a asculta solia pe care Dumnezeu mi-o dă mie şi altora de dus, şi totuşi îndoielile şi necredinţa voastră [394] se consolidează în loc să se micşoreze, sunt alarmată.

Ştiu că voi, şi alţii la fel, nu sunteţi în lumină, ci sunteţi pe terenul vrăjmaşului. Amândoi vă aşezaţi singuri acolo unde Spiritul lui Dumnezeu nu poate găsi intrare în inimile voastre, mai mult decât a găsit intrare în inimile poporului iudeu atunci când s-au dat pradă necredinţei. Prin Hristos, lumina străluceşte peste oameni, cerul este în legătură cu pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcă şi coboară pe scara aceea tainică, transmiţând solii de avertizare, mustrare, învăţătură, încurajare şi iubire. Slava lui Dumnezeu este în capătul de sus al scării, şi o luminează pe toată lungimea ei. Dumnezeu nu va plănui vreo cale nouă pentru a ajunge la inimile celor ce se îndepărtează singuri de lumină. Ei refuză lumina, punându-şi în pericol propriile lor suflete.

Frate Howard Miller, tu te-ai încorsetat într-o armură de necredinţă şi mândrie spirituală. Tu nu-L recunoşti pe Cel ale cărui obârşii sunt din vremuri străvechi, din zilele veşniciei.

Împăratul slavei a fost găsit la înfăţişare în chip de rob, îmbrăcat cu veşmântul omenirii. Când Şi-a început lucrarea publică în Nazaret, s-a văzut o demonstraţie teribilă şi tristă a ceea ce poate fi natura umană când Satana lucrează în inimă. Isus a vestit faptul că El este Cel Uns. Până atunci nici un om nu s-a aventurat să se numească astfel, nici unul dintre cei învăţaţi sau dintre nobilii pământului, nici unul dintre profeţi sau regi. Isus s-a ridicat în sinagogă şi a citit din profetul Isaia cuvintele pline de har: „Duhul Domnului [395] este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.”

Ochii tuturor celor aflaţi în sinagogă s-au aţintit asupra lui, căci divinitatea strălucea prin omenesc, şi toţi într-un glas au lăudat cuvintele pline de har ce ieşeau de pe buzele Lui. Dumnezeu a vorbit inimilor lor, şi le-a dat o mărturie pe care au recunoscut-o ca fiind adevărul. Dar în curând, s-a trezit îndoiala şi necredinţa, „Cine este acesta,  care pretinde că este Mesia?” Ei nu se aşteptau ca Hristos să vină în felul acesta. Familia Sa era formată din oameni pioşi, umili, dar nu se distingeau prin bogăţie, educaţie, rang sau putere. Iudeii Îl aşteptau pe Mesia să vină cu pompă şi cu grandoare, ca un mare împărat. Îl aşteptau să vină ca un cuceritor, care să-l elibereze pe Israel de sub jugul roman. Ei gândeau că vor putea să strige „Acesta este împăratul care va domni pe tronul lui David”. Însă Omul acesta, care pretindea că este Unsul lui Dumnezeu, se trăgea dintr-o familie umilă, fiul lui Iosif şi al Mariei. Îl văzuseră urcând şi coborând dealurile, Îl văzuseră lucrând în atelierul de tâmplărie, cum putea să fie El Mesia? Despre umilinţa pe care a îndurat-o Hristos a fost scris mai dinainte în Scriptură ca o descriere a caracterului Său divin şi a misiunii Sale. Aceasta ar fi trebuit să-L recomande fiecărei case şi inimi din ţară, [396] dar pentru iudeii mândrii şi necredincioşi, umilinţa Lui era o ofensă.

Bărbaţii din Nazaret L-au respins pe Prinţul vieţii. Puterea lui Dumnezeu care le-a trezit inimile atunci când El le-a citit şi le-a explicat Scripturile, a fost nesocotită, iar atunci când El a rostit adevăruri care le descopereau adevărata stare, li s-au trezit pasiunile. Buzele care nu cu mult înainte L-au binecuvântat şi au recunoscut că spune adevărul,  acum rosteau blesteme, şi cu furia demonilor au pus mâinile pe El şi L-au târât afară din sinagogă, afară din cetate, şi s-au gândit să-L arunce de pe marginea prăpăstiei. Însă îngerii L-au protejat şi L-au ascuns din faţa ochilor mulţimii înfuriate, aşa că El S-a retras neobservat.

Bărbaţii din Nazaret au făcut lucrarea lui Satana; dar Hristos nu a putut renunţa la ei fără să le mai dea o şansă de mântuire. După ce faima I s-a răspândit în toată ţara, în fiecare regiune, după ce au avut timp să-şi domolească prejudecăţile şi controlul minţii lor să fie preluat de raţiune, Isus a venit să-i pună din nou la încercare, ca să aibă ocazia să repare greşeala de a-L fi respins în trecut.

Isus a dat celor din Nazaret dovada clară şi distinctă a faptului că misiunea Lui era exact ceea ce s-a afirmat că este. Vor da ei înapoi de pe calea pe care au păşit? Cu astfel de dovezi ale adevărului în faţa ochilor, oare aceşti bărbaţi orbi şi fanatici, să nu vadă în Isus nimic mai mult decât pe tâmplarul din Nazaret, fiul Mariei? La începutul lucrării Sale de slujire, ei au făcut primul pas pe calea respingerii lui Hristos, s-au încredinţat [397] lucrării şi voinţei lui Satana, iar mândria lor a fost atât de puternică, prejudecăţile atât de mari, încât la a doua Sa chemare, nu au vrut să-L recunoască drept Mesia, cu toate că aveau cele mai convingătoare dovezi ale divinităţii Sale. O, unde îi conduce pe oameni mândria, necredinţa şi prejudecata!

Domnul Isus mi-a arătat că noi suntem în tot aşa de mare pericol în zilele noastre, cum au fost iudeii în zilele lui Hristos. Domnul vorbeşte prin solii Săi aleşi, însă aceeaşi necredinţă se dă pe faţă. Oamenii îşi unesc inimile împotriva lui Isus şi se menţin în cea mai mare robie faţă de Satana, crezând că îşi păstrează demnitatea de oameni liberi; că îşi păstrează dreptul de a acţiona şi de a gândi singuri, de a crede sau a se îndoi. La fel ca dispreţuitorii evangheliei în vremurile apostolice, ei stau în nedumerire şi pier.

Aceia care în ocazii speciale de controversă au o purtare similară cu cea a bărbaţilor din Nazaret, ar trebui să ia seama să nu facă la fel ca ei atunci când li se dă o a doua şansă de a accepta lumina adevărului plin de har. După prima respingere, după ce excitarea şi confuzia se sfârşesc, s-ar putea să fiţi chemaţi din nou de mesagerul divin şi, ar trebui să fiţi atenţi ca nu cumva să vă împietriţi inimile datorită prejudecăţii şi mândriei, respingând pentru totdeauna solia care ar fi lucrat pentru mântuirea voastră.

S-ar putea ca voi să vă închideţi în mândrie şi să continuaţi să-L respingeţi pe Hristos în persoana sfinţilor Săi. Dacă faceţi aşa, cuvintele apostolului vor fi valabile în dreptul vostru, ca în timpul iudeilor: „ a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit.[398] Dar tuturor celor ce  L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu”. Hristos a spus: „am venit în Numele Tatălui Meu şi nu mă primiţi. Dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”.

Noi suntem mai puţin scuzabili decât iudeii, căci noi avem înaintea noastră exemplul lor de respingere a lui Hristos şi a apostolilor Săi, şi suntem avertizaţi să nu cădem în aceeaşi pildă de necredinţă. De-a lungul istoriei bisericii din toate veacurile, şi îndeosebi în istoria adventiştilor de ziua a şaptea, avem exemplele celor ce au refuzat lumina pe care le-a trimis-o Dumnezeu prin solii Săi aleşi. Ei au ocazii şi privilegii ce ar trebui să le facă credinţa în stare să se odihnească în Dumnezeu. Cu toate acestea ei dau pe faţă inima rea plină de necredinţă. Purtarea lor este similară cu cea a lui Faraon. Lumina pe care Domnul a trimis-o împăratului Egiptului, a fost respinsă de către acesta. Inima lui încăpăţânată l-a făcut să-şi adune toate puterile împotriva luminii.

Fraţii mei, Domnul nu are plăcere dacă ne cramponăm în necredinţă, dacă ridicăm tot felul de întrebări şi despicăm firul în patru în ce priveşte anumite chestiuni minore, aşa cum faceţi voi. Într-adevăr este omeneşte să greşeşti, chiar cel mai înţelept greşeşte adeseori, dar este o nobleţe să mărturiseşti greşeala, nu să-ţi închistezi inima în prejudecată, ca să te faci pe tine însuţi şi pe alţii să creadă că ai urmat o cale corectă. Voi Îl respingeţi pe Hristos, respingând solia pe care o trimite. Făcând aşa, vă puneţi sub stăpânirea prinţului întunericului. [399] Discernământul vostru spiritual este tocit. Dumnezeu trimite solii de har poporului Său care, dacă ar fi fost primite, ar fi fost un balsam vindecător. Dar voi şi alţii, nu le-aţi primit, întocmai ca bărbaţii din Nazaret, v-aţi hotărât să refuzaţi lumina, v-aţi înălţat părerile şi judecata voastră ca fiind de o mai mare valoare decât judecata celor pe care Dumnezeu i-a făcut canale de lumină. Purtarea aceasta a făcut ca credinţa voastră să devină confuză. Eforturile voastre nu sunt caracterizate de iubirea cea dulce a lui Dumnezeu, care supune. Voi aţi prezentat ca învăţătură teorii uscate, ce nu produc roadă.

Când veţi primi cuvintele lui Hristos ca şi cum v-ar fi adresate vouă personal, când fiecare va aplica adevărul în dreptul lui ca şi cum el ar fi singurul păcătos de pe faţa pământului pentru care a murit Hristos, atunci veţi învăţa să cereţi prin credinţă meritele sângelui unui Mântuitor răstignit şi înviat. Experienţa voastră religioasă va avea un caracter diferit de cel ce îl are acum. Veţi socoti atunci că este cea mai mare onoare aceea de a-L înălţa pe Isus înaintea oamenilor, spunându-le: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Manierele voastre, atitudinea voastră, vocea, limbajul, gândurile voastre, Îl vor reprezenta pe Isus, şi atunci se va produce o mare schimbare în felul vostru de a prezenta adevărul. Solia pe care o purtaţi, eforturile pe care le faceţi în lucrare, acum nu Îl prezintă pe Isus în mod corect. În prezent, Isus nu este înălţat de către voi ca suprema preocupare a gândurilor, ca Unul care poate să atragă la Sine pe toţi oamenii. Noi trebuie să-i învăţăm pe cei pentru care lucrăm, că ei trebuie să asculte, să se supună şi să-L urmeze pe Hristos. [400] Nu trebuie să aşteptaţi vreo ocazie mai prielnică pentru a face lucrarea aceasta. Nu este nevoie să cereţi o mai mare abilitate; tot ce aveţi nevoie este să fiţi ascunşi în Isus, pentru ca faptele voastre să fie făcute în Dumnezeu. Dacă faceţi aceasta, lucrarea voastră nu va mai fi doar o lucrare mecanică, ci va fi plină de viaţă şi putere; vă va trezi şi vă va înviora. Veţi povesti istoria lui Isus dintr-o inimă sensibilizată datorită iubirii Lui. Cu credinţă simplă, aşa cum copilaşul îşi povesteşte necazurile şi supărările, mamei sale, în acelaşi fel copilul lui Dumnezeu se va duce la Tatăl lui ceresc, fără să se îndoiască de realitatea iubirii sale, ca să-i spună toate mâhnirile şi bucuriile.

„Învăţaţi de la Mine”, spune Învăţătorul divin, „căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”, iar făgăduinţa este sigură: „veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. O, dacă toţi cei ce sunt în vreun fel în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu, ar fi înzestraţi cu înţelepciune cerească, ca să poată da pe faţă faptul că învaţă în şcoala lui Hristos. Dacă fiecare bărbat care a intrat în lucrarea de slujire, ar depinde de Domnul şi nu de sine însuşi, puterea lui Dumnezeu ar însoţi eforturile slujitorilor Săi, şi s-ar realiza mult bine. Cei ce lucrează cu cuvântul şi cu învăţătura, trebuie să fie bărbaţi care cercetează zilnic Scripturile, care se roagă serios şi încontinuu pentru iluminare divină, şi care o primesc atunci când vine, pentru că au călăuzire de sus. Dacă slujitorii evangheliei şi-ar agăţa fiecare personal sufletele neajutorate, de Hristos, s-ar simţi mai multă umezeală în discursurile lor. Cei care, în mare măsură, dovedesc faptul că sunt uscaţi şi neroditori, ar trebui să-şi dea seamă că motivul este acela că nu sunt legaţi de Hristos. Ei nu-şi trag seva [401] şi hrana din viţa cea vie. Hristos spune, „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Eu-l este ţesut în lucrarea multora, dar adevăratul copil al lui Dumnezeu va simţi, aşa cum a simţit Ioan Botezătorul când, vorbind despre Hristos, a spus: „El trebuie să crească iar eu trebuie să mă micşorez”.

Mulţi simt că defectele lor de caracter fac imposibil ca ei să atingă standardul pe care l-a ridicat Isus; dar tot ceea ce aceştia trebuie să facă, este să se supună sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Hristos nu apreciază omul după volumul de lucru pe care îl face, ci după spiritul în care este făcută lucrarea. Când vede bărbaţi ridicând poverile, încercând să le poarte cu umilinţă a minţii, fără încredere de sine, sprijinindu-se pe El, atunci adaugă lucrării lor desăvârşire şi suficienţă, făcând-o să fie primită înaintea Tatălui. Noi suntem primiţi în Preaiubitul Său. Defectele păcătosului sunt acoperite cu desăvârşirea şi plinătatea Domnului, neprihănirea noastră. Cei care cu o dorinţă sinceră, cu o inimă pocăită, depun eforturi în umilinţă pentru a trăi după cerinţele lui Dumnezeu, sunt priviţi de Tatăl cu iubire gingaşă, compătimitoare; El îi priveşte pe aceştia ca pe nişte copii ascultători, şi neprihănirea lui Hristos le este atribuită.

Eu-l trebuie să rămână ascuns în Isus. Oh, dacă aş putea să-L ţin în faţa ochilor voştri! Oh, dacă fraţii noştri ar putea fi făcuţi să vadă necesitatea răstignirii eu-lui, atunci aş avea speranţa că vor fi nu doar folositori în viaţa aceasta, ci vor ajunge să dobândească, în viitor, [402] viaţa veşnică. Oh, dacă aş putea să prezint atracţiile lui Hristos aşa încât acestea să captiveze toată atenţia! Oh, dacă fraţii mei ar putea să aprecieze făgăduinţele lui Dumnezeu în toată profunzimea şi plinătatea lor! Atunci ar putea fi scăpaţi de ei înşişi, de încrederea în sine, de spiritul de critică, de necredinţă şi de fariseism. Atunci, înălţarea de sine în loc să crească, se va micşora. Mulţi dintre cei ce îşi afirmă credinţa în Hristos, nu au căzut pe Stâncă şi nu au fost zdrobiţi. Eu-l lor trăieşte şi este înălţat. Aceştia nu-L văd pe Hristos drept ceea ce este, sau ce va fi pentru toţi cei ce cred în El.

Ar trebui ca noi să ştim personal ce este creştinismul, ce este adevărul, ce înseamnă credinţa pe care o primim, care sunt regulile Bibliei, - reguli ce ne-au fost date de către cea mai înaltă autoritate. Există mulţi care cred fără să aibă o raţiune pe care să-şi bazeze credinţa, fără suficiente dovezi care să susţină adevărul în anumite puncte. Dacă este prezentată vreo idee ce se armonizează cu ideile lor preconcepute, sunt gata să o accepte. Ei nu gândesc de la cauză la efect. Credinţa lor nu are o temelie veritabilă, iar în timpul de încercare îşi vor da seama că au clădit pe nisip.

Cel ce este mulţumit cu starea sa prezentă de cunoaştere imperfectă a Scripturilor, socotind că atât îi este suficient pentru mântuire, se află sub o înşelăciune fatală. Există mulţi care nu au învăţat în mod serios argumentele Scripturii, ca să poată fi în stare să deosebească greşelile şi să condamne toate tradiţiile şi superstiţiile ce sunt prezentate în mod înşelător ca fiind adevăr. Satana îşi introduce [403] propriile idei în închinarea faţă de Dumnezeu, ca să poată corupe simplitatea evangheliei lui Hristos. Un mare număr dintre cei ce pretind a crede adevărul prezent, nu ştiu care este credinţa ce a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Aceştia sunt căldicei şi indiferenţi, nu ştiu ce înseamnă să ai adevărata virtute a iubirii şi credinţei. Ei nu studiază Biblia în amănunţime, ci sunt leneşi şi neatenţi. Când apar diferenţe de opinie asupra anumitor pasaje din Scriptură, cei ce nu au studiat cu un scop şi nu sunt hotărâţi cu privire la ce cred, decad de la adevăr. Noi ar trebui să-i impresionăm pe toţi în ce priveşte necesitatea de a se interesa cu sârguinţă de adevărul divin, ca să poată fi siguri că ştiu care este adevărul. Unii pretind că au multă cunoştinţă şi se simt mulţumiţi cu starea în care se află, cu toate că nu au zel pentru lucrare, nu au dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru sufletele pentru care a murit Hristos, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Aceştia nu citesc Biblia, ei nu-şi dau seama că aceasta este vocea lui Dumnezeu, care le vorbeşte. Dar dacă vrem să înţelegem calea mântuirii, dacă vrem să vedem razele  soarelui neprihănirii, trebuie să studiem Scripturile, întrucât făgăduinţele şi profeţiile Bibliei revarsă raze limpezi de slavă peste planul dumnezeiesc de răscumpărare.

Domnul nu este glorificat prin lipsa voastră de spiritualitate, prin formalismul vostru uscat. În timp ce eforturile voastre nu sunt lipsite de valoare, ele sunt foarte deficitare. Oh, dacă viaţa voastră creştină din trecut ar putea să apară deschis în faţa ochilor voştri, exact aşa cum este, [404] şi dacă aţi putea vedea cum privesc îngerii lucrarea ce iese din mâinile voastre, cu toate rezultatele ei.

Dumnezeu vă trimite o solie pe care vrea să o primiţi – o solie de lumină şi speranţă, de mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu. Nu este de datoria voastră să alegeţi canalul prin care să vină lumina. Domnul vrea să vindece rănile oilor şi mieilor turmei Sale, cu balsamul ceresc al adevărului că Hristos este Neprihănirea noastră. Să ferească Dumnezeu, ca nu cumva să se spună despre voi, „Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută”.

Oile care au nevoie să fie hrănite, sunt împrăştiate pe munţii lui Israel; ele sunt gata să moară de foame, hrănindu-se cu teorii uscate. Fraţii mei, voi nu hrăniţi turma, voi nu aveţi credinţă, umilinţă şi iubire. Cea mai sacră responsabilitate se află în dreptul celor ce acceptă să fie păstori ai turmei lui Dumnezeu. Dar dacă aşa zişii slujitori ai lui Hristos nu sunt îmbrăcaţi cu putere de sus, nu sunt calificaţi pentru lucrarea din acest timp. Lucrarea are nevoie de bărbaţi cu energie spirituală şi discernământ pătrunzător. Dumnezeu trimite lumină poporului Său, ca să poată trăi în lumina Sa, acesta fiind privilegiul lor. Mulţi se mulţumesc cu cunoştinţele lor sărăcăcioase, şi refuză lumina pe care le-o trimite Dumnezeu. Făcând aşa, nu doar că îşi jefuiesc [405] propriile lor suflete de cunoştinţa spirituală, ci jefuiesc şi sufletele altora. Cei cărora vor să le ajute, au de suferit pierderi pentru că învăţătorii lor nu îşi folosesc talentele pe calea dorită de Dumnezeu, ci aleg să expună înaintea oamenilor experienţa lor limitată, îngustă, în locul evangheliei pline de slavă a lui Hristos. Ei sunt ca nişte indicatoare ce arată spre o direcţie greşită. Ei vor pierde favoarea lui Dumnezeu şi Îi vor provoca neplăcere dacă nu îşi schimbă felul de acţiune în mod hotărât, umilindu-şi inimile înaintea lui Dumnezeu.

Ca oamenii să se aşeze între popor şi solia rânduită de Dumnezeu să ajungă la ei, este un păcat teribil în ochii lui Dumnezeu. Unii dintre fraţii noştri, la fel ca iudeii, fac tot ce le stă în putere pentru a face fără efect solia lui Dumnezeu. Fie ca aceşti chiţibuşari să primească lumina adevărului pentru timpul de faţă, sau dacă nu, să se dea la o parte din drum pentru ca alţii să poată avea ocazia de a primi adevărul, şi ca să nu vină peste ei mânia lui Dumnezeu din cauză că sunt trupuri ale întunericului, deşi El ar fi dorit să fie purtători de lumină.

Cei ce trăiesc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos, se pot aştepta la o mare măsură din Duhul Său cel Sfânt. Însă, dacă nu veghează şi nu se roagă, - dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine – unii dintre bărbaţii noştri conducători păşesc pe acelaşi teren de respingere a soliei îndurării, aşa cum au făcut Iudeii în timpul lui Hristos. Dacă se întorc din faţa luminii, nu vor reuşi să îndeplinească cerinţele înalte şi sfinte ale lui Dumnezeu, nu vor reuşi să-şi îndeplinească responsabilităţile sacre ce le-au fost încredinţate.

Caracterul şi perspectivele poporului lui Dumnezeu sunt asemănătoare [406] cu cele ale iudeilor, care nu au putut intra din cauza necredinţei, a mulţumirii de sine, a importanţei acordate eu-lui. Mândria spirituală i-a despărţit de Dumnezeu, iar El şi-a ascuns faţa de ei. Apostolul ne avertizează, „dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine.” „Au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa, deci, ci teme-te!”

Iudeii au dispreţuit binele care le-a fost oferit în timpul lui Hristos şi, după o purtare îndelung răbdătoare a lui Dumnezeu faţă de ei, lucrurile care ar fi trebuit să le dea pacea, au fost ascunse de ochii lor. Ceea ce, dacă ar fi fost primit, ar fi fost o mare binecuvântare pentru ei, a devenit o piatră de poticnire. Ei au crezut că învăţătura lui Hristos era împotriva influenţei religiei celei vechi, a singurei religii care a existat de la început. După ce au respins o dată lumina, minţile li s-au întunecat, şi au crezut că învăţătura lui Hristos era o înşelăciune a vrăjmaşului. Hristos făcea să strălucească religia din vechime în adevărata ei lumină, însă ei nu mai umblau pe cărările cele vechi, nu mai cunoşteau adevărurile cele vechi, permiţând tradiţiilor şi obiceiurilor omeneşti să ia locul singurei credinţe vitale. [407]

Poporului iudeu i-a fost dată suficientă lumină, ca să-şi poată recunoaşte „vremea cercetării”. Dumnezeu le-a făcut de cunoscut „Calea, Adevărul şi Viaţa” în darul Fiului Său. Hristos a venit ca mesager al lui Iehova, şi cărarea Lui a fost presărată cu binecuvântări. El a fost trimis ca să-L facă cunoscut pe Tatăl. Întreaga Lui viaţă, până la sacrificiul final, a fost o descoperire a lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Calvarul însuşi L-a descoperit pe „Domnul Dumnezeu,” „un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie. … iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat”. De la Hristos, Lumina lumii, se revarsă razele limpezi şi strălucitoare ale slavei Tatălui. Cu toate acestea, iudeii nu au înţeles-o.

În acelaşi fel se întâmplă şi în zilele noastre. Lumina adevărului străluceşte peste noi tot aşa de limpede cum a fost peste poporul iudeu, dar inimile oamenilor sunt tot aşa de împietrite şi insensibile, ca în zilele lui Hristos. Mulţi dintre cei ce pretind că stau în lumină, sunt în întuneric şi nu ştiu. Ei s-au înfăşurat atât de mult în necredinţă, încât îi spun la întuneric lumină, şi la lumină întuneric. Ei nu ştiu ce condamnă şi cui se împotrivesc. Însă ignoranţa lor nu va fi trecută cu vederea de către Dumnezeu, deoarece le-a fost dată lumina şi ei au   respins-o. Ei au în faţa ochilor exemplul trecutului, însă nu vor fi avertizaţi, căci necredinţa îi închide într-o întunecime de nepătruns. [408]

Starea de lucruri din bisericile noastre, este alarmantă. Dumnezeu spune, „Din pricina nelegiuirilor voastre n-au loc aceste orânduiri, păcatele voastre vă lipsesc de aceste bunătăţi.  Căci în poporul Meu sunt oameni răi; ei pândesc ca păsărarul care întinde laţuri, întind curse, şi prind oameni. … Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?” „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, vestind „pace, pace”, când nu este pace”. „Şi acum, fiindcă aţi făcut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindcă v-am vorbit dis-de-dimineaţă, şi n-aţi ascultat, fiindcă v-am chemat şi n-aţi răspuns, voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea, şi locului pe care vi l-am dat vouă şi părinţilor voştri, le voi face întocmai cum am făcut lui Silo. Şi vă voi lepăda de la Faţa Mea, cum am lepădat pe toţi fraţii voştri”. Dumnezeu îşi va împlini cuvântul cu siguranţă faţă de cei ce nu vor să audă şi nu vor să vadă lumina pe care le-o trimite.

Tocmai bărbaţii care ar trebui să fie în stare de alertă, pentru a vedea care este nevoia poporului, pentru a fi pregătită calea Domnului, tocmai aceştia interceptează lumina pe care Dumnezeu o trimite poporului Său, şi resping solia harului vindecător. Fraţilor, vă rog fierbinte să vă puneţi în armonie cu lucrarea prezentă a lui Dumnezeu. Oh, dacă aţi avea mai puţină încredere în părerile voastre! Oh, dacă aţi putea vedea că încăpăţânarea cea moştenită şi cea cultivată a inimii vă ţine [409] departe de lumina adevărului! Stima voastră faţă de sine, persistenţa în a avea propria voinţă, nu sunt după ordinea lui Dumnezeu. Aveţi nevoie să cultivaţi umilinţa şi blândeţea, astfel încât Domnul să poată lucra pentru voi. Cu toţii avem nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu în fiecare zi, iar voi trebuie să vă daţi seama când Spiritul vă rămâne în inimă. Voinţa voastră nu este prea puternică, dacă o puneţi în întregime de partea Domnului, ca să fie educată şi instruită de Hristos.

Succesul oricărei lucrări depinde de binecuvântare lui Dumnezeu. Dacă Domnul lucrează cu voi, veţi fi capabili să faceţi lucrarea pe care v-a rânduit-o să o faceţi. Împreună cu Dumnezeu, unul poate alunga o mie, şi doi fac să fugă zece mii. Dar atât timp cât menţineţi spiritul acesta de fariseism, Spiritul lui Dumnezeu nu va lucra, nu poate lucra cu voi, din cauza faptului că nu vă simţiţi total dependenţi de El. Dacă începeţi să învăţaţi în şcoala lui Hristos, veţi avea simplitatea şi blândeţea unui copilaş, veţi fi dispuşi să vă sfătuiţi cu fraţii şi surorile voastre, şi vă veţi ruga serios pentru ajutor din partea lui Dumnezeu. Atunci urechile vi se vor deschide, şi veţi putea spune din inimă, „vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă”.

Domnul vrea să pună acest spirit peste voi, dar nu o poate face atât timp cât sunteţi plini de sine. Când eu-l moare, veţi simţi influenţa înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu. Poporului lui Dumnezeu i se porunceşte să caute unitatea, ca să poată fi zidiţi împreună ca un templu sfânt pentru Domnul. [410] Nu avem timp pentru înstrăinare şi discordie, pentru îngăduinţă faţă de spiritul egoist şi pervers. Vreţi să fiţi deschişi, sau vreţi să priviţi încăpăţânarea voastră şi dispoziţia de a nu ceda, ca o dovadă a integrităţii voastre credincioase? Să vă ferească Dumnezeu ca nu cumva să fiţi orbiţi, cum au fost fariseii, şi să socotiţi binele rău, şi răul bine. Nu veţi avea nici o altă dovadă mai mare, care să vă arate unde lucrează Spiritul lui Dumnezeu. Domnul nu va înlătura niciodată toate posibilităţile de punere la îndoială. El va da dovezi suficiente care să conducă mintea sinceră la decizii corecte. Dar dacă voi sunteţi hotărâţi să mergeţi pe propria voastră cale, dacă sunteţi ca Saul, nedoritori să vă schimbaţi felul de acţiune, din cauza mândriei şi încăpăţânării inimii, din cauză că nu vă cunoaşteţi lipsa de spiritualitate, nu veţi recunoaşte lumina.

Limbajul sufletului vostru este, „sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”. Voi nu ştiţi că sunteţi săraci, nenorociţi, orbi şi goi. Aveţi nevoie să auziţi cuvintele Celui ce este Începutul şi Sfârşitul: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi.”

Mândria egoistă vă ţine departe de bine, şi singura voastră speranţă este să cădeţi pe Stâncă şi să fiţi zdrobiţi. Când cuvintele acestea [411] vor ajunge la voi, veţi spune, „nu mai sunt şi alţii care au nevoie de aceeaşi mustrare?” Sunt mulţi cei care au nevoie să vadă că solia către Laodicea li se aplică lor. Am descris în mod categoric cazul vostru, pentru ca şi alţii să poată să vadă că se află în aceeaşi stare şi ca, atât ei cât şi voi să faceţi schimbări hotărâte în atitudine, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea poporului Său.

Trebuie să încetaţi să vă mai preocupe datoria altora, şi să începeţi să lucraţi pentru sufletul vostru. Prin credinţă în Hristos, puteţi să veniţi la lumină. Când Îl veţi vedea pe Hristos aşa cum este, vă veţi micşora în ochii voştri proprii, iar El va creşte. Cuvintele rostite de Dumnezeu prin Samuel către Saul, merită să le acordaţi atenţie, căci sunt valabile în dreptul vostru, „Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli”. Voi v-aţi hotărât să rezistaţi puternic în faţa luminii, iar Domnul nu vă obligă să aveţi credinţă în Hristos; însă, fără credinţă este cu neputinţă să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa care lucrează prin dragoste şi curăţeşte sufletul, produce roadele umilinţei, răbdării, stăpânirii de sine, a îngăduinţei, a păcii, bucuriei şi ascultării de bună voie. Scriptura spune că „tot ce nu vine din credinţă, este păcat”. „Cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”

Făgăduinţele lui Dumnezeu cuprind toate binecuvântările spirituale de care au nevoie muritorii păcătoşi, slăbiţi, care nu se pot salva singuri.  Ceea ce ar trebui să ne provoace cea mai profundă bucurie, [412] este faptul că Dumnezeu iartă păcatul. Dacă Îl credem pe cuvânt, iar El ne iartă păcatele, atunci este dispus şi pregătit să ne cureţe de tot ce este rău, să ne dea o inimă curată, precum şi prezenţa continuă a Spiritului Său, deoarece Isus trăieşte ca să mijlocească pentru noi. Însă nu uitaţi, fraţilor, că lucrurile spirituale se pot deosebi doar spiritual. Doar credinţa cea vie, activă, continuă, este cea care deosebeşte voia lui Dumnezeu, care îşi însuşeşte făgăduinţele şi are folos din adevărurile cuvântului Său. Nu din cauză că noi suntem drepţi, ci pentru că suntem dependenţi, supuşi greşelii, şi incapabili să ne ajutăm singuri, de aceea trebuie să ne sprijinim pe neprihănirea lui Hristos, şi nu pe neprihănirea noastră. Cel care este bogat, onorabil şi drept în proprii săi ochi, nu poate să-şi simtă lipsa, de aceea nu poate cere şi nu poate primi. El nu simte nici o nevoie, de aceea rămâne gol, pe alături.

Hristos a spus, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Dacă faptele voastre bune ar fi calea, atunci Hristos nu ar fi spus, „Eu sunt Calea”. Nu faptele noastre şi meritele noastre sunt cele care ne vor salva. Dacă omul ar fi putut câştiga cerul prin propriile eforturi, Hristos nu ar fi trebuit să moară ca să facă ispăşire pentru păcatele noastre. Totuşi, toţi cei ce păşesc pe calea îngustă ce duce la cer, vor purta roadele evlaviei, şi vor dovedi faptul că ei sunt lumina lumii.

Ferice de omul care nu dă înapoi, ci crede orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. De aceea, nimeni să nu rămână nepăsător, sau să dea înapoi spre pierzare. Domnul porunceşte poporului Său să meargă înainte, de la lumină, [413] spre o lumină mai mare. Unii au avut mare lumină, au fost binecuvântaţi, au crezut că datorită lui Hristos, Dumnezeu le-a iertat păcatele, însă s-au oprit, fără să meargă mai departe. Ei nu au reuşit să ajungă la o credinţă mai mare şi nici la o experienţă mai vastă, pentru că nu au primit lumina adevărului, care se descoperă încontinuu celui ce urmează Lumina lumii. Sângele lui Hristos ne curăţă de orice întinăciune, însă imediat ce un suflet încetează să umble prin credinţă, este înfăşurat de întuneric.  Unica siguranţă pentru oricine, este înaintarea, creşterea în cunoştinţa adevărului, pentru a fi sfinţit prin acesta. Cei ce se mulţumesc cu predicarea vechilor discursuri, cu înălţarea de rugăciuni şablon, nu reuşesc să-şi dezvolte talanţii daţi lor de Dumnezeu, de aceea aceşti talanţi le vor fi luaţi. Fraţii mei, dacă sunteţi atât de pătrunzători cum credeţi că sunteţi, aţi înţelege lucrurile spirituale. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Frate Howard Miller, ai auzit mărturia pe care mi-a dat-o Domnul să o rostesc, dar în timp ce afirmai că o crezi, prin spiritul tău ai respins solia. Este datoria mea să îţi spun că ai toate dovezile pe care ţi le va da Dumnezeu în ce priveşte lucrarea aceasta specială pe care o face în timpul de faţă pentru a trezi o biserică încropită şi somnolentă. Cei ce acceptă solia dată, vor lua în seamă sfatul Martorului Credincios către Laodicea, şi vor cumpăra aurul curăţit prin foc al credinţei, hainele albe ale [414] neprihănirii lui Hristos, şi alifia pentru ochi, care este discernământul spiritual. Hristos spune: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”

Dacă biserica refuză să asculte vocea negustorului ceresc, dacă refuză să deschidă uşa, atunci Hristos va trece pe lângă ea, lăsându-o lipsită de prezenţa Sa, lipsită de adevăratele bogăţii, şi totuşi afirmând cu îndreptăţire de sine: „sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”.

Mulţi dintre cei ce refuză solia pe care le-o trimite Domnul, caută să găsească cuie în care să-şi atârne îndoielile, să găsească scuze pentru respingerea luminii din cer. În faţa dovezilor clare, ei spun aşa cum au spus iudeii: „arătaţi-ne o minune şi vom crede. Dacă aceşti soli au adevărul, de ce nu-i vindecă pe bolnavi?” Obiecţiile acestea ne aduc aminte ceea ce s-a spus despre Hristos. „Fraţii Lui I-au zis: „Pleacă de aici, şi du-Te în Iudea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.” „Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap, şi ziceau: „Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul [415] lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!” Preoţii cei mai de seamă, împreună cu cărturarii şi bătrânii, îşi băteau şi ei joc de El, şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: „Eu Sunt Fiul lui Dumnezeu!”

Cum se poate ca fraţii noştri, care au în faţă istoria Domnului vieţii şi la slavei, să-şi deschidă buzele pentru a rosti cuvinte similare cu cuvintele batjocoritoare ale ucigaşilor Domnului nostru? Domnul îi conduce pe fraţii noştri să spună aceste lucruri? Vă spun că nu. Ei nu ştiu ce spirit îi conduce. Dacă ochii lor ar putea fi deschişi, ar vedea îngerii cei răi tresăltând de bucurie în jurul lor, triumfători datorită puterii lor de a-i amăgi. Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, prezentându-le numeroase miracole, pentru a întări credinţa tuturor celor ce caută acest fel de dovezi. Cât de teribilă va fi situaţia celor ce îşi închid ochii înaintea luminii adevărului, şi cer minuni care să-i întărească în amăgirea lor.

Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care le-o trimite Dumnezeu, vor respinge adevărul cel mai evident, şi vor crede cele mai nebuneşti minciuni. Satana este cel ce îi conduce pe oameni să adopte poziţii greşite. Am putea să punem aceeaşi întrebare pe care a adresat-o Pavel în zilele sale fraţilor care se întorceau de la învăţătura sănătoasă: „Cine v-a fermecat, ca să nu ascultaţi de adevăr?” [416] Cei ce pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu, în ignoranţa lor, lucrează împotriva Lui, răzvrătindu-se împotriva providenţei Sale, împotrivindu-se planurilor Sale şi refuzând să facă lucrarea la care i-a chemat. În loc să-şi facă datoria, ei se luptă să aducă totul în armonie cu vederile lor înguste. În loc să-şi supună voinţa în faţa lui Dumnezeu, pentru ca scopul Lui să fie împlinit, ei aleg căile lor răzvrătite şi nu vor să se supună călăuzirii Sale.

Domnul îşi cheamă poporul prin avertizări, mustrări şi sfaturi. Dar urechile lor sunt surde faţă de cuvintele lui Isus. Cineva a spus: „dacă solia aceasta pe care fratele A.T. Jones o prezintă bisericii este adevăr, de ce fratele Smith şi fratele Butler nu au primit-o, unindu-se cu el pentru vestirea ei? Fraţii aceştia buni şi inteligenţi ar şti cu siguranţă dacă aceasta este solia adevărului.”

Sentimente similare au fost exprimate în zilele lui Hristos, când a venit să vestească pe pământ solia mântuirii. Poporul a privit la conducătorii săi şi s-a întrebat, „dacă acesta ar fi adevărul, nu ar fi crezut preoţii şi mai marii noştri?” Scriptura spune: „Aprozii s-au întors, deci, la preoţii cei mai de seamă şi la Farisei. Şi aceştia le-au zis: „De ce nu L-aţi adus?” Aprozii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Fariseii le-au răspuns: „Doar n-aţi fi fost duşi şi voi în rătăcire? A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din Farisei? [417] Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!”

În zilele lui Hristos mulţi şi-au atras o mare vinovăţie din cauza faptului că au denunţat învăţătura Lui fără să o cerceteze cu atenţie. Ne pare rău să spunem că o vină similară este strânsă astăzi, datorită aceleaşi cauze. Mulţi dintre cei ce aud cuvintele lui Hristos, nu se îndreaptă spre cuvântul lui Dumnezeu ca să cerceteze Scripturile cu independenţă morală, pentru a vedea dacă lucrurile sunt adevărate sau nu. Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu putere de raţiune ca să compare verset cu verset şi să cunoască adevărul în mod personal, ca să poată fi în stare să dea socoteală de nădejdea care este în ei, cu blândeţe şi teamă. Când Dumnezeu, în îndurarea Lui ne trimite mijloacele prin care putem cunoaşte adevărul, şi noi întoarcem spatele acestui privilegiu preţios, fiind indiferenţi faţă de solia Sa, atunci insultăm Spiritul lui Dumnezeu, iar ca rezultat vom umbla în întuneric şi ne vom împiedica în necredinţă.

Când Hristos i-a spus lui Petru ce i se va întâmpla din cauza credinţei pe care o are, Petru s-a întors spre Ioan şi a întrebat, „Doamne, dar cu acesta ce va fi? Isus i-a răspuns: „ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!” Dacă fratele Smith sau fratele Butler  vor respinge solia adevărului, pe care Domnul o trimite poporului Său din zilele noastre, oare necredinţa lor va transforma adevărul în minciună? Nu. Noi nu trebuie să urmăm pe altcineva decât pe Hristos. Dacă bărbaţii ce ocupă poziţii de conducere se simt liberi [418] să dispreţuiască solia şi solii, necredinţa lor nu este un motiv ca şi alţii să facă la fel. Mântuirea noastră este o lucrare individuală. Nici fratele Smith, nici fratele Butler, nici un alt om muritor, nu poate să răscumpere sufletul meu sau sufletul vostru în ziua judecăţii. În ziua aceea nu se va putea prezenta nici o scuză pentru că aţi neglijat să primiţi solia pe care v-a trimis-o Domnul.

Păcate de cel mai revoltător caracter există în biserică în zilele noastre. Situaţia alarmantă a poporului lui Dumnezeu cere mai mult decât rostirea de predici slabe, lipsite de spiritualitate şi fără Hristos. Este nevoie de predici care să taie în tablele fireşti ale inimii şi să trezească sensibilitatea morală. Satana se foloseşte de cele mai josnice înclinaţii ale naturii umane. Dar aceste nu trebuie să fie cultivate. Ca spinii şi ca mărăcinii, egoismul, iubirea de sine, invidia, gelozia, bănuiala rea, lauda de sine, vor creşte din belşug dacă le lăsăm în voia lor. Însă, cele mai înalte, cele mai nobile facultăţi trebuie să fie exercitate pentru a se dezvolta. Creştinii ce biruiesc zi după zi, ce caută aprobare din partea lui Dumnezeu şi slava Lui, vor fi atenţi nu numai ca să evite răul, ci să şi facă încontinuu ceea ce este drept.

Noi trebuie să luăm nici un om ca model, întrucât trebuie să vedem şi să cunoaştem adevărul în mod personal. Este vital pentru noi să nu permitem nimănui să intervină între noi şi Dumnezeul nostru. Noi nu ar trebui să acceptăm părerile şi ideile nici unui om decât dacă, după ce le cercetăm cu atenţie în mod personal, [419] găsim că poartă acreditarea cerului. Este de cea mai mare importanţă ca în mod personal să ne deschidem inimile în faţa puterii de convingere a Duhului Sfânt. Lăsaţi pe Dumnezeu să ne vorbească prin Cuvântul Său; lăsaţi pe Dumnezeu să impresioneze sufletul.

Este de datoria noastră să strângem fiecare rază de lumină. Sunteţi datori să faceţi aceasta, pentru voi înşivă, pentru familiile voastre şi pentru Dumnezeu, ca să biruiţi trăsăturile voastre neplăcute de caracter. Dacă vă cercetaţi pentru a descoperi aceste trăsături şi dacă nu le biruiţi, ele se vor dezvolta şi vor conduce nu doar la ruina voastră ci şi la ruina altora. O tărie de caracter sfinţită, stăpânirea de sine, iubirea supremă faţă de Hristos, vă vor conduce la o relaţie corectă cu Dumnezeu şi cu omenirea. Dumnezeu a trimis poporului Său solie după solie şi, mi se rupe inima când văd că aceia despre care am crezut că sunt învăţaţi şi conduşi de Dumnezeu, cad sub puterea vrăjii inamicului, care îi conduce să respingă adevărul pentru timpul de faţă.

Nu ştiu bărbaţii aceştia din cuvântul lui Dumnezeu, că tocmai această solie ce a fost dată în ultima vreme pentru biserici trebuie să fie vestită, pentru ca lucrarea ce se desfăşoară printre noi să ajungă la desăvârşire? Cei ce ar fi trebuit să fie cei dintâi în recunoaşterea inspiraţiei cereşti a adevărului, se împotrivesc cu hotărâre soliei de la Dumnezeu. Ei fac tot ce le stă în putere ca să arate dispreţ atât faţă de solie cât şi faţă de soli, iar Isus nu a putut să facă minuni din cauza necredinţei lor. Oricum, adevărul va merge înainte, şi va trece pe lângă cei ce îl dispreţuiesc şi îl resping. Cu toate că în aparenţă întârzie,[420] nu poate fi nimicit. Când solia lui Dumnezeu găseşte împotrivire, El îi dă mai multă putere ca să poată exercita o influenţă şi mai mare. Înzestrată cu energie cerească, vitală, ea îşi va croi drum prin barierele cele mai solide, va împrăştia întunericul, va dezminţi orice minciună, va câştiga în controverse şi va învinge orice obstacol. Vorbesc despre lucruri pe care le cunosc, mărturisesc ceea ce am văzut. Cei ce vor să triumfe împreună cu adevărul, au de jucat un rol înaintea universului, ceea ce le va aduce răsplata unui „bine rob bun şi credincios”. Ei vor fi cunoscuţi ca împreună lucrători cu Dumnezeu.

Înţelegerea şi aplicarea greşită a adevărului va înstrăina inimile fraţilor. Însă aceasta nu    s-ar întâmpla dacă eu-l şi mulţumirea de sine, obiceiurile şi tradiţiile nu ar fi deranjate de către solia adevărului. Răbdarea, cumpătarea, stăpânirea de sine şi atenţia în vorbire ar trebui să fie întotdeauna cultivate şi manifestate. Însă, în timp ce dăm pe faţă trăsături de caracter lăudabile, Hristos ne îndeamnă să ne înălţăm glasul şi să nu tăcem. Cuvântul Domnului spune: „Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă. Arată poporului Meu fărădelegile lui, şi casei lui Iacov păcatele ei”. (Isaia 58:1).

Veghetorii de pe zidurile Sionului dorm. Mulţi nu simt nici o povară a lucrării, nu au de rostit nici o avertizare. Sunt mulţi cei care au auzit solia pentru timpul de faţă, au văzut rezultatele ei, şi nu pot decât să recunoască faptul că lucrarea este bună. Însă de teamă că unii vor lua [421] poziţii extreme şi s-ar putea să apară fanatismul printre noi, permit imaginaţiei să creeze multe obstacole în calea înaintării lucrării, apoi prezintă aceste dificultăţi şi altora, insistând asupra pericolelor acceptării învăţăturii. Ei caută să contracareze influenţa soliei adevărului. Să zicem că ar avea succes în eforturile lor. Ce s-ar întâmpla atunci? Solia destinată să trezească o biserică încropită ar înceta, iar mărturia care înalţă neprihănirea lui Hristos ar fi adusă la tăcere. Să presupunem că prejudecata şi-ar face lucrarea ei otrăvitoare, să presupunem că lucrarea ar fi lăsată în mâinile acestor oponenţi şi căutători de greşeli, şi că le-ar fi permis să dea bisericii învăţătura şi direcţia pe care vor ei să i-o dea. Ar prezenta ei ceva mai bun decât ceea ce a trimis Domnul poporului Său, în acest timp, prin solii Săi aleşi? Ar trezi solia acestor îndoielnici bisericile din starea lor încropită? Va furniza influenţa ei, energie şi zel pentru a înălţa sufletele poporului lui Dumnezeu? Oare cei ce se împotrivesc luminii pe faţă, sau în ascuns, hrănesc poporul cu hrana care poate să le sature sufletele? Prezintă ei solia pe care o cere timpul, pentru ca tabăra să fie curăţită de orice întinăciune morală? Au ei altceva de oferit în locul adevărului care este transmis cu fervoare şi cu zel pentru a pregăti calea pentru venirea Domnului? [422]

Caracterul, motivele, scopurile lucrătorilor pe care îi trimite Dumnezeu sunt, şi vor continua să fie reprezentate greşit. Oamenii prind cuvinte şi declaraţii pe care le consideră greşite, exagerând şi falsificând exprimările lor. Însă, ce fel de lucrare fac aceşti spectatori? I-a pus Dumnezeu pe scaunul de judecători ca să condamne solia şi solii Săi? De nu se îngrijesc aceşti opozanţi de lucrare, dacă au atâta lumină? Dacă văd defecte în prezentarea soliei, de ce nu o prezintă ei mai bine? Dacă au discernământ atât de pătrunzător, atâta prevedere, atâta inteligenţă, de ce nu încep ei să lucreze şi să facă ceva?

Lumea este o a doua Sodomă, sfârşitul este chiar la uşă. Este raţional să credem că nu există nici o solie ca re să pregătească un popor pentru a sta în picioare în ziua venirii Domnului? De ce avem vederi atât de înguste? Atât de puţină lucrare serioasă, profundă şi din toată inima? De ce se trage atât de mult înapoi? De ce se strigă în continuu „pace şi linişte”, şi nu se înaintează în ascultare faţă de porunca Domnului? Se va stinge solia îngerului al treilea în întuneric, sau va lumina tot pământul cu slava lui? Se va stinge lumina Spiritului lui Dumnezeu, lăsând biserica atât de lipsită de harul lui Hristos, aşa cum dealurile Ghilboa au fost lipsite de rouă şi de ploaie? Cu siguranţă, toţi trebuie să admită că este timpul ca o influenţă cerească, înviorătoare să fie adusă bisericilor noastre. [423] Este timpul ca necredinţa, mândria, iubirea de supremaţie, bănuiala rea, desconsiderarea faţă de lucrarea altora, trivialitatea şi făţărnicia să dispară dintre noi.

Ce este bun va avea tendinţa să acţioneze împreună, iar toţi îndoielnicii şi necredincioşii se vor sprijini unii pe alţii, întărindu-şi tocmai elementele de caracter pe care le mustră mărturiile Spiritului lui Dumnezeu îndemnându-i pe oameni să le învingă. Fiecare bărbat şi femeie să se întrebe de ce parte lucrează influenţa lor. Lucrează de partea lui Dumnezeu, sau a inamicului? Hristos spune „Cine nu este cu mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.”

Mulţi sunt de părere că omul poate să facă tot ceea ce îi spune conştiinţa că este drept. Dar se pune întrebarea: are acel om o conştiinţă bună, educată în mod corect, sau aceasta este direcţionată şi deformată de propriile păreri preconcepute? Conştiinţa nu trebuie să ia locul unui „aşa zice Domnul”. Conştiinţele nu se armonizează toate, şi nu toate sunt inspirate în acelaşi fel. Unele conştiinţe sunt moarte, însemnate cu fierul roşu. Oamenii pot să fie greşiţi, conduşi de conştiinţă, la fel cum pot să fie corecţi, conduşi de conştiinţă. Pavel nu credea în Isus din Nazaret, şi îi vâna pe creştini din cetate în cetate crezând cu adevărat că îi slujeşte lui Dumnezeu.

Având în vedere aceste lucruri, ne putem da seama că este mare nevoie să căutăm sfatul lui Dumnezeu, să cercetăm Scripturile [424] cu rugăciune şi umilinţă, ca Domnul să ne poată lumina înţelegerea, aşa încât să putem cântări cu atenţie fiecare punct al adevărului ce este prezentat. Ar trebui să privim tendinţa pe care o are, văzând dacă roadele mărturisesc că este de la Dumnezeu.

Scriptura spune: „Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul”. Nici o biserică nu poate trăi în scânteile propriilor săi cărbuni, şi nici creştinii nu pot să fie lumina lumii dacă nu reflectă slava provenită dintr-o sursă cerească. Mântuitorul spune „dacă lumina care este în tine, este întuneric, cât de mare este întunericul acela?”

Solia lui Dumnezeu este prezentată poporului cu claritate şi cu forţă. Este tocmai solia rânduită de Dumnezeu pentru biserică în timpul de faţă. Refuzul vostru de a o asculta, faptul că o respingeţi, nu va opri lucrarea ei, însă va duce la o mare pierdere pentru sufletele voastre. Fiecare rază de lumină pe care o dă Dumnezeu poporului Său este necesară, având în vedere situaţia de urgenţă ce va veni. Însă, dacă razele de lumină cerească nu sunt observate, dacă nu sunt apreciate, acceptate, şi nu se acţionează conform cu ele, veţi pierde voi înşivă binefacerea cerească, şi veţi ţine lumina departe de alţii care ar trebui să o primească prin voi.

Este puţin ca doar cei mai educaţi şi mai disciplinaţi dintre ucenicii lui Hristos să facă tot ce pot pentru a reflecta lumina lumii şi a-i atrage pe alţii la izvorul luminii. Ci fiecare [425] trebuie să facă ceva. Fiecare zi aduce privilegiile şi ocaziile de a face eforturi lipsite de egoism pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea oamenilor. Trebuie să ne gândim la datoria de a prezenta un exemplu bun. Trebuie să cântărim cu credincioşie rezultatul acţiunilor noastre. Dacă gândim că un anumit fel de a acţiona nu ne va produce nici o vătămare, ar trebui să privim şi din punctul de vedere al altora şi să ne punem întrebarea, cum îi va afecta pe ei purtarea mea. Există păcate produse prin omitere, la fel cum există păcate prin comitere, şi cu toţii influenţăm purtarea altora. Neglijarea lucrării ce ne este pusă înainte este tot atât de rea ca şi înfăptuirea unor acţiuni păcătoase, pentru că, neglijându-vă lucrarea, întrerupeţi în dreptul vostru lanţul marii lucrări a lui Dumnezeu. Influenţa voastră nu Îi susţine cauza.

Mulţi dintre cei ce ar trebui să acţioneze conform cu ordinele Căpitanului lor în acest timp de urgenţă, sunt necredincioşi. În ziua primejdiei nu se poate depinde de ei. Ei încep să interogheze, să ridice semne de întrebare şi să facă propuneri, în timp ce duşmanul câştigă toate avantajele. Singurul lucru bun de făcut este să acţionăm conform cu ordinele Căpitanului fără să le punem sub semnul întrebării, fără să ne oprim ca să întoarcem problema pe o parte şi pe cealaltă, fără sugestii de tot felul şi analiza din fir în păr a tuturor chestiunilor minore. Mii de suflete se află în pragul ruinei, iar ceea ce poate prilejui salvare multor suflete este acţionarea cu promptitudine, şi doar aceasta.

În timpul acesta de primejdie, dacă Satana poate lucra asupra elementelor neconsacrate din caracterul oamenilor, ca să-i facă pe aceştia [426] să pună la îndoială şi să despice firul în patru până când va fi prea târziu pentru a mai salva sufletele ce trec cu repeziciune dincolo de posibilitatea de a mai ajunge la ele, o va face. Mi s-a arătat că exact aceasta face. Îi ţine pe oameni departe de lucrarea pe care ar trebui să o facă, ţinându-i departe de ascultare faţă de ordinele Căpitanului lor, conduşi de judecata lor proprie, presupus înţeleaptă, criticând planurile ce se fac pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Mulţi rostesc predici în care se lamentează despre depravarea deplorabilă şi crescândă ce există în lume, fără să-şi facă partea de a revărsa lumina cerului în întunecimea morală a lumii.

Oh, dacă am avea învăţători care să arate oamenilor, prin învăţătură şi prin exemplu, ce înseamnă să crezi şi să trăieşti adevărul! De ce învăţătorii noştri trăiesc şi acţionează ca şi cei ce sunt orbi spiritual? Ca în zilele lui Hristos, aceştia au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud, ca să nu fie convertiţi şi să nu fie vindecaţi. Este nevoie ca puterea de convertire a lui Dumnezeu să vină peste fraţii noştri slujitori, deoarece mulţi din popor sunt mult mai înaintaţi decât ei în experimentarea lucrurilor lui Dumnezeu. Cele mai înalte interese ale sufletelor, atât pentru prezent cât şi pentru veşnicie, depind de o înţelegere corectă a lucrării pentru timpul de faţă.

Deplângem faptul că oamenii îşi idolatrizează propriile opinii, că sunt dispuşi să fie guvernaţi de ideile lor preconcepute mai degrabă decât de un limpede „aşa zice Domnul”. Este [427] cel mai dificil lucru din lume să convingi oameni care nu vor să fie convinşi. Satana întunecă percepţiile şi împietreşte inimile pentru ca oamenii să nu renunţe la căile lor şi să nu poată lucra pentru o biserică apostaziată şi să nu poată îndrepta păcătoşii spre „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. În loc să se angajeze cu toată inima în lucrarea aceasta, ei se trag înapoi, şi aproape că speră şi se roagă ca cei asupra cărora a pus Dumnezeu povara, să nu aibă succes, deoarece, dacă succesul încununează eforturile purtătorilor de poveri, aceasta va dovedi că aceşti îndoielnici sunt pe o poziţie greşită.

Când oamenii îşi deschid inima necredinţei, o deschid în faţa marelui înşelător, acuzatorul fraţilor. Având lumina glorioasă a adevărului ieşită de la Dumnezeu, având dovezi abundente ale faptului că lucrarea de faţă este rânduită de cer, băgaţi de seamă să nu vă împietriţi inimile şi să cereţi mai multe dovezi, zicând „arată-ne o minune”. Bogatul din parabolă s-a rugat să fie trimis cineva dintre cei morţi ca să-i avertizeze pe fraţii lui, ca să nu ajungă şi ei în locul acela de chin. El a zis: „dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Dar răspunsul ce i s-a dat, şi ne este adresat şi nouă, este: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” [428]