Scrisoarea 49, 1889 - Către J.H. Morrison

Scrisoarea 49, 1889 - Către J.H. Morrison

Scrisoarea 49, 1889
Chicago, Illinois
4 aprilie 1889

 

CĂTRE J.H. MORRISON

 

Iubite frate Morrison,

Întrucât se apropie timpul când trebuie să ne hotărâm la care dintre tabere să participăm şi la care să nu participăm, invitaţia ce mi-a fost adresată pe când luam parte la adunările din Des Moines, face necesar să-ţi transmit câteva cuvinte, prin scrisoare.

Am simţit o durere în inimă să citesc din partea ta, scrisori ce dovedesc că încă eşti plin de îndoială şi necredinţă, în ce priveşte solia despre care ştiu că este adevăr prezent în timpul de faţă, pentru poporul lui Dumnezeu. Am crezut că lumina şi binecuvântarea lui Dumnezeu care au însoţit adunarea la care am fost împreună, te vor ajuta să dai la o parte îndoiala şi necredinţa atât de naturală pentru tine, şi că vei renunţa la prejudecată, vei veni în lumină, vei umbla în lumină, şi vei fi în armonie cu lucrarea din timpul de faţă. Însă nu am dovada că ar trebui să iau parte la tabăra voastră, întrucât nu cred că veţi lucra în armonie.

Eu voi lucra după solia ce mi-a dat Dumnezeu  pentru poporul Său, iar tu mă vei trata aşa cum m-ai tratat, pe mine şi lucrarea mea, la Minneapolis. Ştiu că Domnul nu vrea să colaborez cu tine la adunări de tabără în care eu să transmit o solie, care ştiu că este solia actuală, iar tu, fratele Nicola şi alţii, să lucraţi [274] pentru a face solia mea fără efect. Este greu destul să fac faţă scepticismului, necredinţei, prejudecăţii şi bănuielilor rele din partea celor care nu au credinţa noastră. În plus faţă de aceasta, ca tocmai cei din conducerea conferinţelor noastre să stea gata să blocheze roţile, ori de câte ori li se oferă ocazia să lucreze cu cei ce au îndoieli şi care urmează aceeaşi cale ce a fost urmată la Minneapolis, este prea mult pentru puterile mele. Nu aş avea nici o încredere că lucrarea pe care aş putea să o fac, va fi acceptată.

Dacă aţi fi umblat în lumină, aşa cum ar fi vrut Domnul, aţi fi văzut şi aţi fi înţeles ce fel de spirit aţi avut la Conferinţa Generală; dar pentru că nu aveţi nimic de spus în legătură cu felul în care v-aţi purtat la conferinţă, nu îndrăznesc să mă unesc cu voi până când nu voi avea vreo dovadă că în voi s-a produs o schimbare decisivă de la întâlnirea de la Minneapolis încoace.

Mi-ar face plăcere să-mi dau mărturia în faţa celor din Iowa, dar atât timp cât voi staţi în drum ca să stricaţi ceea ce mă îndeamnă Domnul să fac, lucrurile vor ajunge să fie mai rele decât înainte. Căci eu am de dus o solie specială. Trâmbiţa nu trebuie să dea nici un sunet nesigur. Îmi voi ridica glasul şi voi căuta să trezesc poporul ca să facă lucrarea pe care încerc eu să o fac. Nu am altă poziţie în ce priveşte problema contestată din Galateni. Nu am nici o nelinişte în privinţa subiectului, căci ştiu că lumina nu va veni până când noi, ca popor, nu vom fi într-o cu totul altă stare spirituală. Singura mare povară pe care o am acum, este ca predicatorii noştri,[275] îndeosebi preşedinţii conferinţelor noastre, să fie bărbaţi convertiţi şi să aibă blândeţea şi umilinţa lui Hristos, să fie în starea în care să-l poată predica pe Hristos şi pe El răstignit, şi neprihănirea lui Hristos.

Se rostesc atât de multe predici fără Hristos, şi atât de multe teorii, încât sărmana turmă suferă de foame, flămânzind după hrana la vremea potrivită. Aceasta este povara mea şi ştiu că atunci când vom face voia lui Dumnezeu, vom ajunge să cunoaştem învăţătura. Dar este nevoie de multă rugăciune şi de mult mai multă umilinţă şi blândeţe, înainte să putem vedea mântuirea lui Dumnezeu printre noi ca popor. Atunci vom avea de dat o mărturie vie, care va atinge inimile. Inimile vor fi zdrobite. Toată necredinţa şi prejudecata aceasta crudă, care sunt atât de ofensatoare înaintea lui Dumnezeu, vor fi măturate, şi tot spiritul acesta de piatră va fi îndepărtat de la noi.

Nu scriu mai multe de data aceasta. Vă iubesc pe toţi cu duioşie, dar dacă nu are loc nici o schimbare în spiritul şi în credinţa voastră, faţă de ce a fost la Minneapolis, ştiu că Domnul nu va pune peste mine povara de a mă uni cu voi, decât dacă îmi dă o dovadă tot aşa de clară ca cea pe care mi-a dat-o la Minneapolis. Am de făcut o lucrare hotărâtă şi, oriunde voi merge, voi lucra în acelaşi spirit, vestind aceeaşi solie, cum am făcut la Minneapolis, la Des Moines.

Domnul să vă ajute să vedeţi că El are mare lumină pentru noi, în timpul de faţă, aceasta este rugăciunea mea.

 

                                               Ellen G. White [276]