Scrisoarea 50, 1889 - Către J. Fargo

Scrisoarea 50, 1889 - Către J. Fargo

Scrisoarea 50, 1889
Canton, Penn., 2 mai 1889

 

CĂTRE J. FARGO

 

Iubite frate Fargo:

Am citit scrisoarea fratelui Butler, prin care mi-a răspuns la ceea ce i-am scris chiar înainte de săptămâna de rugăciune. În această scrisoare a declarat că poziţia pe care am luat-o la Conferinţa Generală, aproape că a zdrobit inima fraţilor noştri lucrători, şi că el crede că rana nu a fost vindecată şi nici nu va putea fi vindecată. Mi-a spus că fraţii Goodrich, Fargo, şi alţii dintre cei mai buni prieteni ai mei au făcut astfel de declaraţii faţă de el.

Frate Fargo, dacă ai plecat de la conferinţa aceea şi ai făcut astfel de declaraţii faţă de fratele Butler, nu ai avut nici o dovadă, ca să-ţi schimbi părerea? Cum ai putut să-i prezinţi astfel lucrurile fratelui Butler, care este slăbit la minte şi are trupul bolnav, şi este în acea stare în care exagerează orice declaraţie făcută? Cum priveşte Dumnezeu asupra lucrării bunilor mei fraţi conlucrători? Dacă ai luat parte la lucrarea aceasta datorită orbirii minţii, ca să-l ajuţi pe fratele Butler să rămână sub puterea amăgirii, făcând faţă de el declaraţii pe care el, cu imaginaţia lui bolnavă avea să construiască în cea mai proastă lumină posibilă, Dumnezeu nu priveşte cu nici o plăcere asupra acestei lucrări. Dacă lucrarea ta este de la Dumnezeu, atunci nu El m-a condus pe mine. Nu ai văzut destul la acea conferinţă,- în afară de cazul în care mintea ţi-a fost sub influenţa rea ce a început să lucreze dinainte de întâlnirea de la Minneapolis, - ca să-ţi dai seama că Dumnezeu nu a fost cu cei ce erau atât de agitaţi în ce priveşte Legea în Galateni? Nu ai avut dovada că spiritul care domina la acea adunare, nu era Spiritul lui Hristos? Ce dovadă ai primit tu sau altcineva la conferinţa aceea, că m-aş fi schimbat în ce priveşte relaţia cu lucrarea lui Dumnezeu, şi ce ai văzut în ceea ce am vorbit poporului, ca să spui că mărturiile pe care mi le-a dat Dumnezeu au avut un alt caracter şi o altă ordine ca până acum? Când am fost la Potterville, am rostit aceleaşi mărturii. Ai găsit în solia pe care am transmis-o, vreun sunet nesigur ce să te facă să presupui că „nu a fost vocea adevăratului Păstor rostită prin solul Său umil”?

Te îndemn să priveşti înapoi, de la adunarea de la Minneapolis încoace, [294] şi să te gândeşti dacă îţi faci datoria păstrând tăcerea şi păstrând aceeaşi poziţie pe care ai avut-o la conferinţă. Este slăvit Dumnezeu prin poziţia aceasta? Îţi aduce aceasta putere sau speranţă? Ai toate dovezile pe care le poţi avea, că Domnul mi-a dat povara soliei pentru poporul Său pe când erau adunaţi la Minneapolis. Tu ai dovada faptului că Dumnezeu a fost cu mine la Potterville, însă nu ţi-ai schimbat sentimentele şi nici atitudinea şi, dacă rămâi tot în poziţia în care ai fost la Minneapolis, nu ţi se va da nici o altă lumină. Vei fi socotit ca unul care nu vrea să-şi deschidă ochii ca nu cumva să vadă, şi nu-şi deschide urechile ca să nu audă. Dacă rămâi în poziţia în care ai fost la Minneapolis, va veni întunericul peste tine. Nu mi s-a dat nici o dovadă despre faptul că tu, fratele Howard Miller şi fr. Rupert, aţi fi recunoscut cât de puţin că aţi avut vederi şi sentimente greşite faţă de mine, de W.C.W., de A.T. Jones şi E.J. Waggoner. Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, vă spun cu hotărâre că aţi fost înşelaţi. Aţi venit înşelaţi la conferinţă. Aţi avut idei greşite despre fraţii voştri şi, tu şi fraţii noştri predicatori aţi lucrat conduşi de o impresie falsă. Aţi avut ocazia să verificaţi spiritele de la adunarea aceea. Dacă nu aţi fi fost orbiţi, aţi fi putut vedea şi înţelege că spiritul introdus în adunare nu era spiritul lui Hristos. Faptul că existau vederi diferite în ce priveşte Legea în Galateni nu ar fi trebuit să producă astfel de manifestări. Eu nu am nici cea mai mică povară în ce priveşte acest subiect. Nu Dumnezeu a inspirat toate acele sentimente intense în legătură cu subiectul. Eu nu am nici o povară legată de subiectul acesta. Singura mea durere este poziţia lucrătorilor prezenţi la conferinţă, care au manifestat atât de puţin din spiritul lui Hristos, şi au avut mult mai mult din spiritul care i-a stăpânit pe cărturarii şi Fariseii care, au pus la cale trădarea lui Hristos şi au jucat cel mai important rol în suferinţa produsă lui Hristos, prin declaraţii false, prin acuzarea lui Hristos şi prin faptul că l-au făcut să apară înaintea oamenilor în cea mai proastă lumină cu putinţă.

Repetând acele declaraţii, au acţionat asupra minţilor şi inimilor omeneşti, stârnind cele mai rele elemente ale caracterului inimii fireşti, care nu este sfinţită prin adevăr. Când am simţit la conferinţă care era starea de lucruri, am ştiut că Dumnezeu nu va lumina minţile aprinse în felul acesta, de către cine? De spiritul vrăjmaşului, căci nu a fost altceva. Adevărul lui Dumnezeu nu avea nevoie de un astfel de spirit [295] pentru a fi apărat. Am ştiut că erau acolo oameni nevrednici, care susţineau în gura mare adevărul, ale căror inimi erau vase de ocară.

Am avut solii de mustrare pentru unii, dar spiritul care a predominat, şi care nu a fost al lui Hristos ci al vrăjmaşului, a făcut fără efect cuvintele mele. Hristos a fost lovit şi rănit în casa prietenilor Lui. Nu prin mine a fost dezonorat Hristos! Ci prin fraţii mei, care nu au avut nici un motiv întemeiat ca să facă fără efect eforturile mele. Eram gata să plec de la conferinţă, spre Kansas, pentru că nu puteam să văd cum voi mai fi de folos dacă voi rămâne. Fratele Kilgore m-a solicitat să vorbesc în Sabat. Am spus „Nu, pentru că nu vreau să fiu vinovată de a-mi fi risipit timpul şi energia pentru nişte oameni plini de prejudecată şi bănuieli rele, care se împotrivesc eforturilor mele şi pe care nu-i pot convinge de adevăr. După amiază voi vorbi scandinavilor, pentru că ei doresc atât de mult să o fac.”

În noaptea aceea îngerul Domnului a stat lângă patul meu şi mi-a spus multe lucruri pe care nu voi încerca să le scriu aici, însă mi s-a poruncit să stau la postul datoriei mele; mi-a spus că exista un spirit care lua bisericile în stăpânire, şi care, dacă va fi îngăduit, le va separa de Dumnezeu tot aşa cum au fost despărţite de Dumnezeu bisericile cărora Dumnezeu le-a trimis solii de avertizare şi de lumină ca să poată înainta, în ce priveşte a doua Sa venire pe pământ.

Mi-a fost arătat că poporul lui Dumnezeu nu este pe deplin luminat în ce priveşte nenumăratele înşelăciuni ale duşmanului necruţător cu care au de luptat. Cei care ar fi trebuit să aibă o experienţă mai mare, în mare măsură sunt ignoranţi în ce priveşte lucrările lui Satana, aşa că vor fi luaţi prin surprindere. Trebuie să aibă loc un mare atac, de pe un front unit, împotriva duşmanului. Satana obţine mari victorii deoarece există diferenţe de păreri în rândurile noastre în ce priveşte subiecte din Scriptură care nu sunt de importanţă vitală. Mi-a fost arătat că bărbaţi ce pretind a crede adevărul îşi vor da pe faţă adevărata lor stare înaintea lui Dumnezeu. Călăuza mea mi-a spus: „urmează-mă”. Apoi am fost dusă în diferitele case unde erau cazaţi cei din poporul nostru. Am auzit conversaţiile, remarcile făcute în legătură cu mine. Se comenta despre mărturiile rostite în cadrul adunărilor. Se vorbea despre W.C.W., fiind prezentat în cea mai ridicolă lumină. Am putut recunoaşte vorbitorii după vocile lor. [296] Se vorbea despre A.T. Jones în aceeaşi manieră; la fel despre E.J. Waggoner. Călăuza mea mi-a spus: „Unde este rugăciunea serioasă şi căutarea lui Dumnezeu cu o inimă smerită, pentru a primi lumină?” În diferite încăperi, am ascultat remarcile sarcastice, comentariile necreştineşti, declaraţiile excitate, exagerate, făcute toate pentru că exista o diferenţă de vederi în ce priveşte Legea în Galateni. O, consecvenţă, te-ai îndepărtat din mijlocul adventiştilor de ziua a şaptea? După ce am ascultat o vreme cuvintele necreştineşti , nestingherite, mi-a fost arătată lucrarea mea.

Mi-a fost spus că spiritul acesta s-a întărit tot mai mult de ani de zile, iar influenţa lui stricăcioasă era la lucru făcând ca viaţa spirituală să se stingă din biserici. În pregătirea lor pentru conferinţă s-a dat pe faţă uşurătate, superficialitate, glume, ironii, un spirit care displace lui Dumnezeu. Mi-a fost promis că dacă voi sta credincioasă la postul datoriei mele, Domnul mă va susţine pentru a face lucrarea dată mie de Dumnezeu. Braţele Lui veşnice mă vor susţine, însă eu trebuie să rostesc solia pe care mi-o dă Domnul, fie că oamenii ascultă, fie că nu ascultă. Am încercat să fac aşa. Am anunţat că voi vorbi după amiază, şi am vorbit, şi nu am plecat de la conferinţă până când nu mi-am sfârşit lucrarea. Mi-am dat mărturia la Battle Creek, însă acolo nici unul dintre fraţii mei nu a avut curajul moral de a sta alături de mine, de a-şi retrage cuvintele, sau de a mărturisi că au procedat greşit şi că i-au judecat greşit pe fraţii lor şi pe mine.

Mi-am dat mărturia în Pottersville. Spiritul Domnului m-a însoţit, dar nici unul dintre cei ce au băut din spiritul îndoielii şi al chestionării, care nu mai au încredere în mine şi în lucrarea pe care mi-a încredinţat-o Dumnezeu, nu şi-au mărturisit greşelile şi amăgirea de care au fost cuprinşi. Domnul a lucrat pentru poporul Său din Battle Creek dar, fără să ţină seama de dovezile lucrării lui Dumnezeu, nici unul dintre cei ce au fost pătrunşi de spiritul îndoielii, al suspiciunii şi al bănuielilor rele, nu au avut nici un cuvânt de mărturisire, după ce au văzut că viaţa, libertatea şi binecuvântarea lui Dumnezeu au fost aduse în biserici prin solia rostită tocmai de cei pe care i-au judecat greşit, i-au prezentat cu defecte şi le-au citat declaraţiile în mod greşit şi fals. Ei nu şi-au recunoscut greşelile, nu şi-au mărturisit erorile, şi nu au luat poziţie hotărâtă de partea dreptăţii. Au fost prea mândrii ca să o facă? Ce a venit peste poporul nostru? Eu am [297] de transmis aceleaşi mărturii pe care le-am transmis tot timpul în ultimii patruzeci şi cinci de ani. Am insistat ca fraţii noştri să acţioneze la Minneapolis ca creştini, ceea ce majoritatea nu au făcut. Voi sunteţi foarte conştienţi că puterea lui Dumnezeu a însoţit soliile pe care le-am transmis poporului, dar toate acestea sunt neutralizate de vorbirile din auzite, de sentimentele puternice pe baza cărora se lucrează, şi de sugestiile făcute de către fratele Butler, sugestii pe care mi le prezintă fără nici o delicateţe în scrisorile lui. Îţi spun, de dragul lui Hristos, aşa cum le-am spus şi altora – renunţă la ideile tale false şi nu fii amăgit.

În legătură cu tabăra din Kansas, nu aveam mai mult de o noapte de când eram acolo, când mi-a fost deschisă în faţa ochilor adevărata stare de lucruri. Drojdia de la Minneapolis a fost adusă din Iowa şi a început să lucreze pentru a face fără efect eforturile fratelui A.T. Jones şi lucrarea mea. În dimineaţa următoare am vorbit hotărât despre această problemă şi am arătat clar, în esenţă ceea ce am prezentat în scrisoarea aceasta cu stilou şi cu cerneală. Fratele Hall, preşedintele conferinţei Kansas s-a ridicat în picioare şi a spus: „încrederea mea în mărturiile pe care le dă Domnul sorei White este confirmată. Eu am fost într-una dintre încăperile pe care ea le menţionează. Declaraţiile făcute sunt foarte clar descrise, mai clar decât aş fi putut eu însumi să le descriu. Minneapolis a fost prima conferinţă generală la care am participat. Eram doar un copil în adevăr, aveam doar trei ani. În mod implicit, aveam încredere în fraţii noştri lucrători. Credeam că ei îşi fac lucrarea cu conştiinciozitate. Priveam la ei, mă încredeam în ei, îi respectam, dar remarcile pe care le ascultam zi după zi au lăsat o impresie asupra minţii mele. Am suportat acest fel de vorbire, gândind că aşa trebuie să fie, dar a ajuns să fie prea greu pentru mine, şi într-o ocazie am explodat. Le-am spus exact ceea ce credeam despre o astfel de vorbire şi despre manifestarea unui astfel de spirit. Pentru scurt timp a fost mai bine, dar ori de câte ori apărea ceva nou, totul se repeta din nou şi mai intens. Mi-am spus că dacă acesta este spiritul care se dă pe faţă la Conferinţa Generală, nu vreau să mai particip la nici o altă Conferinţă Generală.” A mărturisit plin de umilinţă faptul că a fost tras de curent, şi s-a pocăit din inimă pentru aceasta. Fr. McReynolds a mărturisit că descrierea redată de sora White este reală în cel mai mic amănunt. El a avut nefericirea să fie în cameră cu fraţii din Iowa şi [298] timp de două săptămâni s-a simţit nenorocit. El nu s-a implicat, dar curentul a devenit prea puternic încât şi-a pierdut controlul şi, mărturiseşte el, în oarecare măsură s-a unit cu ei în spirit. El afirmă că, aşa cum a spus sora White, timp de două săptămâni nu a fost înălţată nici o rugăciune cu voce tare în acea încăpere. Înainte de aceasta a făcut mărturisiri cu umilinţă, faţă de mine, mărturisiri pe care le-a repetat în adunare. Adunarea noastră s-a terminat înainte să putem merge mai departe. Tânărul frate Washburn împreună cu soţia lui au venit la cortul nostru unde am vorbit nestingheriţi, şi le-am spus că dacă au venit la mine le voi explica totul, spre satisfacţia lor. A venit şi fratele Porter. Am vorbit cu el în mod liber, şi nu le-am spus nici pe jumătate din tot ce ţi-am spus ţie când ai fost la Battle Creek, şi aceasta a ajuta minţii lor. Vineri, Domnul mi-a dat din nou să transmit o mărturie hotărâtă, care a făcut o impresie hotărâtoare asupra minţilor.

În ziua de Sabat, fratele Porter a fost teribil de neliniştit. Era în adunare. El spune următoarele: „credeam că voi leşina. Simţeam ca şi cum aş fi pe moarte. Mi-am aplecat capul pe scaunul din faţa mea şi, când mi-am ridicat capul, s-a schimbat totul. Fiecare punct care mai înainte fusese învăluit în întuneric, devenea foarte clar în timp ce fratele A.T. Jones îl prezenta. Mi-am luat notiţe pe măsură ce Domnul îmi prezenta în trăsături limpezi, de la Adam încoace, neprihănirea lui Hristos în lege.”

Duminică, în adunarea de dimineaţă, am rostit o mărturie legată de acelaşi subiect, în ce priveşte bănuielile rele şi interpretările greşite, necreştineşti, care au fost manifestate la Minneapolis de către fraţii noştri lucrători. Schimbarea s-a produs, slavă lui Dumnezeu! Cuvintele mele nu li s-au părut ca nişte poveşti inutile. Fratele Porter, slujbaş în Iowa, s-a ridicat şi a spus: „am venit aici fiind în întuneric total. Satana a lucrat asupra mea ca să-mi stârnească spiritul combativ, şi am ajuns să fiu din ce în ce mai întunecat, dar acum sunt convertit. Acum văd lumina. Eu nu am fost la Minneapolis. Dacă aş fi fost, mă tem că aş fi fost printre cei mai răi dintre fraţii mei, dar acum mă bucur în Domnul. Acum pot să văd limpede. Acum sunt hotărât să lucrez în direcţia opusă celei în care am lucrat până acum. Aş dori, fraţilor, să mă iertaţi pentru orbirea şi încăpăţânarea mea”. Fratele Washburn, tânărul, s-a ridicat şi a vorbit destul de mult. A spus că pe când era la Minneapolis, a fost printre cei ce gândeau că sora White nu spune adevărul când a mărturisit că nu a avut [299] nici o conversaţie cu A.T. Jones şi cu E.J. Waggoner în California. El nu a spus că sora White minte, deşi ar fi putut-o spune, dacă a spus altora că nu poate fi aşa cum spune sora White; şi dacă nu credea că sora White a spus adevărul. Însă el a mărturisit: „Mărturisesc toate acestea spre ruşinea mea. Le-am mărturisit sorei White, şi le mărturisesc înaintea lui Dumnezeu. Mă căiesc de toate acestea cu părere de rău infinită”. El a fost făcut liber în Domnul. Fratele Wakeham a mărturisit de asemenea în mod liber, că el şi cu fr. Conradi erau într-una din camerele unde erau găzduiţi mulţi dintre predicatori, şi că a luat parte la discuţii. El s-a bucurat de binecuvântarea lui Dumnezeu în ultimele douăzeci şi patru de ore, mai mult decât se bucurase în toată viaţa lui. După aceea în adunare a intervenit tot mai multă libertate, şi binecuvântarea lui Dumnezeu a venit peste oameni. Ţi-am scris toate aceste detalii ca să-ţi dai seama dacă ai făcut tot ce trebuia să faci, pentru a îndepărta impresia pe care tu şi alţii aţi lăsat-o asupra minţii fratelui Butler, impresie care l-a condus pe o cale greşită. El era, sărmanul om, bolnav atât la trup cât şi la minte, cu nervii slăbiţi, şi totuşi a fost tratat ca unul care ar fi sănătos, iar închipuirile lui ca şi cum ar fi gândurile lui Dumnezeu.

Apoi, bietul frate Ostrander, când a venit la conferinţă era atât de dezechilibrat mintal, încât era aproape de demenţă. Fraţii săi au fost atât de orbi, erau atât de ambalaţi în privinţa subiectului legii în Galateni, încât nu au putut discerne adevărata lui stare, şi comitetul, care m-a vizitat, m-au întrebat foarte solemn în privinţa fratelui Ostrander: nu ar trebui ca numele lui să fie pus pe lista celor ce candidează la preşedenţia Conferinţei Generale? Omul acesta era periculos şi la casa lui, datorită demenţei sale, aşa mi-a spus soţia lui despre el. Totuşi, fratele Butler, în starea lui slăbită, a avut deplină încredere în el şi omul acesta a lăsat impresii puternice asupra minţii sale. După cum a declarat fratele Butler, cei mai buni şi cei mai experimentaţi dintre fraţii lucrători i-au spus că inimile le-au fost aproape zdrobite din cauza poziţiei pe care a luat-o sora White la Conferinţa Generală. Aş fi vrut, de dragul acestor lucrători, ca inima lor să fi fost mult mai zdrobită, căci atunci s-ar fi produs o reformă şi, asupra lor ar fi fost pusă amprenta lui Dumnezeu în loc de amprenta oamenilor. Aş fi vrut ca oamenii aceştia să fie iluminaţi de spiritul lui Dumnezeu, în loc să continue [300] să umble în lumina scânteilor tăciunilor lor. Ei vorbesc în ceaţă, în mijlocul îndoielilor, în întuneric, dar nu-şi deschid inimile pentru ca lumina pe care le-o trimite Dumnezeu să împrăştie întunecimea. Ei îşi închid inimile în faţa cunoştinţei pe care Dumnezeu vrea să le-o dea, dar şi le deschid în faţa îndoielilor care circulă de la unul la altul.

Lucrarea pe care ar trebui să o facă, ei nu o fac, şi Dumnezeu nu le va da o lumină mai mare decât cea pe care o au, până când nu recunosc lumina pe care deja le-a dat-o. Ei l-au făcut pe fratele Butler să se poticnească. Ei trebuie să îndepărteze pietrele de poticnire din calea lui şi să netezească drumul înaintea lui, pentru ca ologul să nu se rătăcească. Domnul nu acceptă scuze pentru respingerea luminii din partea nimănui care pretinde a crede în adevăr în zilele noastre, mai mult decât a scuzat pe evrei pentru respingerea luminii care a venit la ei prin agenţiile rânduite de Domnul. În zilele noastre, refuzul de a umbla în lumină îl lasă pe om cu totul în întuneric. [301]