Scrisoarea 55, 1895 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 55, 1895 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 55, 1895
19 septembrie 1895
Norfolk Villa,
Prospect St.,
Granville

CĂTRE O.A. OLSEN

 

Iubite frate,

Împreună cu scrisoarea aceasta îţi trimit şi alte manuscrise importante. Vei vedea că am scris pe larg, dar aşa cum o dovedesc datele, nu toate sunt scrise recent. Aceste scrieri au fost gata, apoi corespondenţa a mai plecat de trei ori şi ele tot nu au fost trimise. Sora Bolton nu a fost în stare să facă lucrarea aceasta. Iar şi iar m-am gândit să trimit aceste manuscrise fără să le fac copii, şi le-am pus în plic, dar am fost sfătuită să nu fac aceasta. M-am gândit că poate vor fi gata pentru următoarea poştă, însă nu s-a văzut nicio perspectivă să poată fi pregătite. Pentru această poştă sunt despărţită de Fannie; ea este la Cooranbong, iar eu sunt aici; dar Marian pregăteşte lucrurile pe cât este posibil în aceste circumstanţe, şi le citeşte dactilografei.

Nu am odihnă în spirit. Scenă după scenă îmi sunt prezentate în simboluri, şi nu pot avea odihnă până când nu încep să scriu despre aceste lucruri. De la ora două nu mai dorm. Mă gândesc să instituim măcar odată pe zi ocazii de rugăciune pentru ca Domnul să pună lucrurile în ordine la centrul lucrării, pentru că lucrurile sunt organizate în aşa fel încât toate instituţiile merg pe aceeaşi cale. Conferinţa Generală se strică din cauza sentimentelor şi a principiilor greşite. În realizarea planurilor, se manifestă aceleaşi principii [1425] care au controlat lucrurile la Battle Creek de o bună bucată de timp.

Mi s-a arătat că naţiunea iudaică nu a ajuns dintr-o dată în starea lor de gândire şi practică. Ei au acţionat din generaţie în generaţie pe baza unor teorii false, susţinând principii care erau opuse adevărului şi amestecându-le cu ideile şi planurile lor religioase care erau produsul minţilor omeneşti; invenţiile omeneşti erau mai presus de orice. Principiile cele sfinte pe care le-a dat Dumnezeu sunt reprezentate prin focul cel sacru, dar focul obişnuit a fost folosit în locul celui sacru. Sunt introduse în mod subtil planuri contrare adevărului şi neprihănirii, pe motiv că lucrul acesta trebuie să fie făcut, şi lucrul acela trebuie să fie făcut, căci este pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Dar acestea sunt născociri ale oamenilor, care conduc la opresiune, nedreptate şi răutate. Cauza lui Dumnezeu trebuie să fie eliberată de orice pată de nedreptate. Ea nu poate câştiga niciun avantaj prin jefuirea – membrilor familiei lui Dumnezeu – de individualitatea sau de drepturile lor. Astfel de practici, cu toate sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. El nu inspiră practici de felul celor care au pătruns în adunările voastre de sfătuire în ce priveşte publicarea cărţilor.

Mi-a fost prezentat cazul lui Frank Belden. Oficiul de publicaţii l-a tratat în mod nedrept, la fel cum a făcut şi cu Edson White. Motivul pe care unii sunt atât de gata să-l prezinte – cauza lui Dumnezeu, lucrarea pentru cauza lui Dumnezeu – pentru a se justifica pe ei înşişi când prezintă jaful [1426] ca ardere de tot, este o ofensă adusă lui Dumnezeu. El nu acceptă astfel de tranzacţii; aceste mişcări nu vor fi însoţite de prosperitate. Domnul cerurilor nu acceptă focul străin care este adus înaintea Lui. Bărbaţii aflaţi în legătură cu lucrarea Lui s-au purtat cu nedreptate, şi este vremea să se oprească. Oamenii să se poarte cu oamenii pe baza principiilor celor zece porunci, şi să nu ignore principiile acestea în tranzacţiile lor de afaceri. Propuneri false sunt luate drept adevăr şi neprihănire, apoi totul se face în aşa fel încât să fie duse la îndeplinire aceste propuneri, care nu sunt în acord cu voia lui Dumnezeu, ci sunt o reprezentare falsă a caracterului Său.

Dumnezeul cel mare, cel sfânt şi îndurător nu va intra niciodată în alianţă cu practicile necinstite; nu va aproba nicio singură tentă de nedreptate. Oamenii au obţinut avantaje necinstite după cei despre care au presupus că sunt sub jurisdicţia lor. Ei au fost hotărâţi să aducă indivizii în condiţiile prescrise de ei; au vrut fie să stăpânească, fie să ruineze. Nu se va produce nicio schimbare materială până când nu se face o mişcare decisivă pentru a fi introdusă o ordine diferită de lucruri.

Oare, bărbaţii care au în faţă istoria căderii şi felul în care lucrează duşmanul şiret din zilele lui Adam, nu pot să vadă cum aceleaşi principii sunt puse şi acum în mişcare, şi care va fi sfârşitul lor? Cel care i-a creat pe oameni şi le-a dat talent şi intelect, caută să aducă minţile lor în asociere cu cea divină; atunci bunătatea şi iubirea pentru semenii lor va fi instinctul lor natural. Înţelepciunea infinită este descoperită în Hristos, şi El a suferit în locul nostru, pentru ca oamenii să poată avea o a doua şansă de a fi supuşi la probă şi încercaţi [1427], ca să se dovedească dacă vor să fie supuşi ai împărăţiei Lui, în care să nu mai apară păcatul. Hristos a înviat dintre cei morţi şi S-a înălţat la cer pentru ca să mijlocească pentru omenirea căzută. Aceasta este acum lucrarea Lui înaintea tronului lui Dumnezeu. Ca oamenii să iubească pe Dumnezeu mai presus de orice, şi pe semenii lor cu imparţialitate. Este scopul Său ca să fim strâns lipiţi de Dumnezeu, şi uniţi cu duioşie unii de alţii.

Aceasta era starea de lucruri care exista în ceruri înainte ca Satana să-şi arate nemulţumirea. Curentul ceresc curgea prin tot universul lui Dumnezeu fără ca vreun nor al răului să-şi arunce umbra peste apele cele strălucitoare. Pretutindeni se reflecta ca într-o oglindă, puritatea fără pată. Dumnezeu era mai presus de tot. Dar Satana a căzut. A fost creată omenirea. Adam şi Eva au căzut. Iar acum Domnul Isus a făcut din El însuşi un pod peste abisul pe care l-a produs păcatul, şi întreg planul de mântuire a fost pus în acţiune pentru refacerea chipului moral al lui Dumnezeu în om.

Noi, cu toţii suntem supuşi la probă atâta vreme cât ţine timpul de verificare, iar cei care consimt să primească imaginea morală a lui Dumnezeu, devin ca El în caracter. Dar dacă refuză caracterul lui Hristos, cerul pentru ei este pierdut. Dacă avem ocazii atât de îndurătoare de a ne duce biruinţa până la capăt prin alegerea caracterului pe care ni-l formăm, de ce nu ne prindem de Mântuitorul, de ce nu primim prin credinţă meritele Lui, desăvârşind un caracter ca şi al Lui? Satana joacă jocul vieţii pentru fiecare suflet; Hristos lucrează pentru fiecare suflet. „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi [1428] nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”

„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Cuvintele acestea sunt scrise despre Hristos. El este Reprezentantul nostru înaintea Tatălui. Tot ceea ce a fost dat lui Hristos – acele „toate lucrurile” pentru a suplini orice nevoie a omului căzut – au fost date Lui, care este Capul şi Reprezentantul omenirii. Cine sunt cei care vor primi viaţa veşnică? Cei care înaintea universului cerului sunt declaraţi că în Hristos au suferit pedeapsa legii, şi că în El au împlinit neprihănirea ei. E nevoie să fim una în caracter cu Hristos. El a spus, „Eu le-am dat slava (caracterul) pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” Ţineţi minte cuvintele acestea.

Există un cer de slavă, unde nu este disensiune, nu este egoism, nu este sărăcie, boală, oprimare. Aşa că vă implor pe voi, cei care aveţi un cer de câştigat şi un iad de evitat, nu vă încumetaţi. Legaţi-vă de Hristos cu cele mai strânse legături şi îndepărtaţi-vă de orice fel de nelegiuire. Caracterul care exprimă slava, caracterul lui Hristos, acela va găsi intrare în paradisul lui Dumnezeu. O omenire refăcută va umbla cu Hristos îmbrăcată în haine albe, căci sunt vrednici. Asemănarea caracterului lui Hristos este descoperită în fiecare suflet. Este un cer nou şi un pământ nou, în care locuieşte neprihănirea. [1429] Să nu ne formăm caractere după asemănarea divină? Să nu fim transformaţi după asemănarea lui Dumnezeu? Dacă Hristos a murit pentru a distruge lucrările diavolului, este esenţial ca noi să înţelegem care sunt aceste lucrări.

Hotărârile divine trebuie să fie justificate; va fi demonstrat faptul că ele nu sunt accesorii ale păcatului. Nu a fost vorba de o retragere a influenţelor divine de la Lucifer. Nici în cel mai mic aspect, nu a fost vorba de vreo deficienţă în guvernarea lui Dumnezeu care să fi dat vreun motiv pentru nemulţumire în cer. Tot aşa, în administrarea afacerilor care sunt legate de lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ, El cere ca aceia care poartă răspunderea lucrării să nu ofere niciun motiv de nemulţumire. Principiile care sunt în acord cu ordinea cerului, acelea trebuie să fie menţinute.

Este un lucru extraordinar acela că Dumnezeu a creat omul, că l-a înzestrat cu gândire. Slava lui Dumnezeu va fi descoperită în crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi în refacerea lui. Un singur suflet este mai valoros decât o lume. Dumnezeu a creat omul aşa încât fiecare facultate a lui să poată fi facultatea minţii divine. Domnul Isus Hristos este Cel care a făcut fiinţa noastră, şi tot El este Cel ce realizează refacerea noastră, şi oricine vrea să intre în împărăţia lui Dumnezeu va dezvolta un caracter care este o copie a caracterului lui Dumnezeu. Nimeni nu poate locui împreună cu Dumnezeu în cer, în afară de cei care seamănă cu El. Cei ce vor fi mântuiţi trebuie să fie biruitori; ei vor fi elevaţi, curăţaţi, făcuţi una cu Hristos.

Sângele lui Hristos a fost preţul pentru răscumpărarea noastră, moartea Lui aduce viaţa şi nemurirea la lumină. În şi prin Hristos, noi suntem desăvârşiţi în orice har [1430]. Avem părtăşie cu tronul Lui. O, dacă Dumnezeu ne-ar da percepţia divină, ca să înţelegem lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi ca să cunoaştem dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă, ca să putem fi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu! Atunci omul ar privi pe aproapele său ca pe cel care aparţine lui Dumnezeu prin răscumpărare.

Hristos a spus despre iudei, „Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii.” Aşa se întâmplă şi cu unii dintre cei care sunt în legătură cu interesele mari şi importante din instituţiile noastre.

Să ţină minte cu toţii că ochii Domnului sunt peste toate faptele lor, şi că El aşteaptă credincioşie din partea slujitorilor Săi. Când cei patru tineri evrei au primit o educaţie pentru curtea împăratului din Babilon, ei nu au simţit că binecuvântarea Domnului era un substitut pentru efortul solicitant care li se cerea. Ei erau sârguincioşi în studiu, căci îşi dădeau seama că prin harul lui Dumnezeu, destinul lor depindea de voinţa şi acţiunea lor. Ei trebuiau să-şi pună la treabă toată abilitatea lor; şi printr-o solicitare severă şi strânsă a puterilor lor, au folosit cât au putut mai bine ocaziile de a studia şi munci.

24 septembrie. Totul în lumea noastră este în stare de agitaţie. „Evenimentele ce vor veni îşi aruncă umbrele înainte.” Semnele timpului sunt cu adevărat [1431] prevestitoare de rău. Nu este siguranţă în nimic din ceea ce este omenesc sau pământesc. Vânturile sunt ţinute în frâu de cei patru îngeri, un moment de răgaz ne-a fost dat din îndurare de la Dumnezeu. Orice putere ce ne-a fost împrumutată de Dumnezeu, fie că este fizică, mentală sau morală, trebuie să fie preţuită cu sfinţenie pentru a face lucrarea rânduită nouă pentru semenii noştri ce pier în lipsa lor de cunoştinţă. Avertizarea trebuie să fie dusă în toate părţile lumii. Nu trebuie să aibă loc nicio întârziere. Cu rapiditate, oamenii se înrolează sub steagul pe care l-au ales, aşteptând şi privind cu nerăbdare mişcările conducătorilor lor. Sunt unii care veghează, aşteaptă şi lucrează în vederea venirii Domnului nostru, în timp ce altă clasă cade rapid în rândurile celor aflaţi sub conducerea de general a primului mare apostat. Aceştia caută un dumnezeu printre oameni, iar Satana îl personifică pe acela pe care îl caută. Mulţimile vor fi atât de înşelate, în urma faptului că au respins adevărul, încât vor accepta o contrafacere. Omenescul este aclamat ca şi cum ar fi Dumnezeu.

Cineva a venit din curţile cereşti ca să-L reprezinte pe Dumnezeu în formă umană. Fiul lui Dumnezeu a fost făcut om şi a locuit printre noi. „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, dar întunericul nu a biruit-o (nu a înţeles-o – KJV). … Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”

Nu sunt decât două grupe. Satana lucrează cu puterea lui înşelătoare, necinstită, şi prin iluzii puternice îi prinde pe toţi cei ce nu rămân în adevăr [1432], care şi-au întors urechile ca să nu audă adevărul, şi s-au îndreptat spre poveşti. Satana însuşi nu este din adevăr, el este taina nelegiuirii. Prin subtilitatea lui, el dă erorilor lui distrugătoare de suflete, aparenţa adevărului. În aceasta constă puterea lor de a înşela. Spiritismul, teozofia, şi alte înşelăciuni asemănătoare câştigă o astfel de putere asupra minţilor oamenilor din cauza faptului că sunt o contrafacere a adevărului. Aici este măiestria lucrării lui Satana. El pretinde că este mântuitorul omului, binefăcătorul omenirii, şi astfel îşi ademeneşte mai uşor victimele spre distrugerea lor.

În cuvântul lui Dumnezeu suntem avertizaţi că preţul siguranţei este o vigilenţă neobosită. Numai pe cărarea cea strâmtă a adevărului şi neprihănirii putem scăpa de puterea ispititorului. Însă lumea este prinsă în laţ. Iscusinţa lui Satana este exercitată prin punerea la cale a nenumărate planuri şi metode pentru atingerea scopurilor lui. Camuflarea a devenit pentru el o artă fină, şi el lucrează  sub masca unui înger de lumină. Doar ochiul lui Dumnezeu discerne planurile lui de a contamina lumea cu principii false şi ruinătoare care au pe faţă aparenţa de bunătate veritabilă. El lucrează pentru a restrânge libertatea religioasă, şi pentru a introduce în lumea religioasă un fel de sclavie. Organizaţii, instituţii, în afară doar de cazul în care vor fi ţinute prin puterea lui Dumnezeu, vor lucra sub dictatura lui Satana pentru a aduce pe oameni sub controlul oamenilor: frauda şi viclenia se vor asemăna cu zelul pentru adevăr şi pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu. Tot ceea ce în practica noastră nu este limpede ca lumina zilei, aparţine metodelor prinţului răului. Metodele lui sunt practicate chiar şi printre adventiştii de ziua a şaptea, care pretind că au mult adevăr. [1433]

Dacă oamenii rezistă în împotrivire avertizărilor pe care li le trimite Domnul, ajung chiar să fie lideri în practici rele; astfel de oameni îndrăznesc să exercite prerogativele lui Dumnezeu – ei îndrăznesc să facă ceea ce nici Dumnezeu însuşi nu face, căutând să controleze minţile oamenilor. Ei introduc propriile lor metode şi planuri, şi prin concepţiile lor greşite despre Dumnezeu, slăbesc credinţa altora în adevăr, şi introduc principii false ce vor lucra ca drojdia pentru a păta şi corupe instituţiile şi bisericile noastre. Tot ceea ce micşorează concepţia oamenilor despre neprihănire, nepărtinire şi judecată imparţială, orice strategie sau învăţătură care aduce agenţii omeneşti ai lui Dumnezeu sub controlul minţii omeneşti, ruinează credinţa lor în Dumnezeu; separă sufletul de Dumnezeu, deoarece conduce departe de cărarea integrităţii şi neprihănirii stricte.

Dumnezeu nu va justifica nicio invenţie prin care omul să stăpânească în cea mai mică măsură, sau să oprime pe semenul lui. Unica speranţă pentru omul căzut este să privească la Isus, şi să-L primească pe El ca unicul Mântuitor. De îndată ce omul începe să facă reguli de fier pentru alţi oameni, de îndată ce începe să pună hamul pe oameni şi să-i conducă după mintea sa, Îl dezonorează pe Dumnezeu şi îşi primejduieşte propriul suflet, precum şi sufletele fraţilor săi. Omul păcătos poate găsi speranţă şi neprihănire numai în Dumnezeu; şi nicio fiinţă umană nu este neprihănită decât atât timp cât are credinţă în Dumnezeu şi menţine legătura vitală cu El. Floarea de pe câmp trebuie să-şi aibă rădăcina în sol; trebuie să aibă aer, rouă, ploaie şi lumina soarelui. Ea va prospera numai dacă primeşte aceste avantaje, şi toate vin de la Dumnezeu. Aşa este şi cu oamenii. Noi primim de la Dumnezeu ceea ce slujeşte pentru viaţa [1434] sufletului. Suntem avertizaţi să nu ne încredem în om, să nu ne sprijinim pe braţ de carne. Blestemul este pronunţat peste toţi cei ce fac asta.

Să nu fie introduse în niciuna din instituţiile noastre planuri sau metode care vor lega minţile sau talentele sub controlul judecăţii omeneşti, deoarece aceasta nu este după orânduiala lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat oamenilor talente de influenţă care aparţin numai Lui, şi nicio dezonoare mai mare nu poate fi adusă lui Dumnezeu decât aceea ca agentul mărginit să cumpere de la oameni talentul dat lor de Dumnezeu, sau produsul unui astfel de talent, ca să fie în mod absolut sub controlul lui, chiar dacă beneficiile acestuia sunt folosite în avantajul cauzei. În astfel de aranjamente, mintea unui om este condusă de mintea altui om, şi agentul uman este despărţit de Dumnezeu şi expus ispitei. Metodele lui Satana tind spre un singur scop: să facă din oameni sclavi ai oamenilor. Şi când se atinge acest scop, rezultatul este confuzia, lipsa de încredere, gelozia şi bănuiala rea. O astfel de cale distruge credinţa omului în Dumnezeu şi în principiile care au rostul de a stăpâni, de a curăţa de viclenie şi de orice fel de egoism şi ipocrizie.

Bunătatea, îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu au fost vestite, prin Hristos, lui Moise. Acesta este caracterul lui Dumnezeu. Când oamenii care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu ignoră caracterul Lui părintesc, şi se depărtează de onoare şi neprihănire atunci când au de-a face cu semenii lor, Satana exultă, căci el i-a inspirat cu atributele lui. Ei calcă pe urmele Romei. Cei cărora le este poruncit să reprezinte atributele caracterului Domnului, păşesc de pe platforma cea simplă, şi după judecata lor omenească născocesc reguli şi rezoluţii prin care forţează voinţa altora. Plănuirea pentru a forţa oamenii să urmeze prescripţiile altor oameni [1435] instituie o ordine de lucruri care nu mai ţine cont de simpatie sau de compasiune duioasă, care orbeşte ochii faţă de mila, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu. Influenţa morală şi responsabilitatea personală sunt călcate în picioare.

Neprihănirea lui Hristos care se obţine prin credinţă, a fost ignorată de unii, pentru că este contrară spiritului lor şi experienţei lor de o viaţă. Reguli, reguli, acesta a fost felul lor de acţiune. Satana a avut ocazia de a se reprezenta pe sine. Când unul care mărturiseşte a fi reprezentantul lui Hristos se angajează în tranzacţii necinstite, şi pune pe oameni în situaţii grele, cei care sunt astfel oprimaţi fie vor rupe orice fel de restricţie, fie vor fi conduşi să-L vadă pe Dumnezeu ca pe un stăpân aspru. Ei nutresc sentimente grele împotriva lui Dumnezeu, şi sufletul se îndepărtează de El, exact aşa cum a plănuit Satana să fie. Această împietrire a inimii din partea oamenilor care pretind a crede adevărul, Satana o pune pe seama adevărului însuşi, şi astfel oamenii ajung să se dezguste şi întorc spatele adevărului. Din acest motiv, niciun om care crede că nu este important dacă cineva are o inimă de carne sau una de oţel, nu trebuie să aibă vreo legătură responsabilă cu instituţiile noastre. Oamenii cred că ei reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, şi de aceea nu reprezintă duioşia şi marea iubire cu care El ne-a iubit. Invenţiile lor omeneşti, care îşi au originea în născocirile înşelătoare ale lui Satana, par să fie destul de cinstite încât să orbească ochii oamenilor, pentru că aceasta ţine de natura lor. O minciună crezută, practicată, ajunge pentru ei ca un adevăr. Astfel, scopul agenţilor satanici este îndeplinit, ca oamenii să ajungă la aceste concluzii prin lucrarea propriilor minţi inventive. Dar cum cad oamenii [1436] în astfel de erori? Pornind de la premize false şi apoi prezentând totul în aşa fel încât să dovedească faptul că eroarea este adevăr. În unele cazuri, primele principii au o măsură de adevăr întreţesut cu eroarea, deşi nu conduc la nicio acţiune justă, şi acesta este motivul pentru care oamenii sunt conduşi greşit. Pentru a stăpâni şi a deveni o putere, ei folosesc metodele lui Satana pentru a-şi justifica propriile lor principii. Se înalţă pe ei înşişi ca oameni cu judecată superioară, şi sunt priviţi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt dumnezei falşi.

„Aşa vorbeşte Domnul: blestemat este omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat şi fără locuitori. Binecuvântat este omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă.” „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” „Eu, Domnul, cercetez inima, şi cerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtare lui, după rodul faptelor lui.” „Doamne, nădejdea lui Israel! Toţi cei ce Te părăsesc vor fi acoperiţi de ruşine.” „Cei ce se abat de la Mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie.” [1437]

Frate Olsen, starea actuală de lucruri a durat destul. Vederea ta spirituală a ajuns imperfectă. Tu te uneşti cu oameni pe care nu Dumnezeu îi conduce. Tu accepţi ca sănătoase propunerile oamenilor, care în anumite privinţe te pornesc pe un traseu greşit; căci tu aprobi aceste propuneri şi le dai autoritate şi putere. Nu îmi pare rău că aceste lucruri, care de atâta timp se urzesc în minţi nesfinţite, au devenit mai pronunţate, ca să poţi discerne mai bine adevăratul lor caracter înainte ca altcineva să vină la conducerea Conferinţei în locul tău. Te rog acum să te ridici, în Numele Domnului, şi El te va ajuta să repari erorile din trecut, care duc la rezultate serioase.

Lipsa de consacrare şi tăgăduire de sine din partea bărbaţilor conducători, devoţiunea lor falsă, s-a dat pe faţă în faptul că au strâns salarii mari, şi în împotrivirea lor faţă de soliile pe care le-a trimis Dumnezeu. În mod continuu şi persistent au întors spatele acestor avertizări, şi totuşi tu le-ai acordat influenţă, te-ai unit cu ei şi i-ai trimis în diferite localităţi pentru a tranzacţiona afacerile, dând impresia că ei ar fi oamenii de bază pe care te sprijini. Cum ai putut face aceasta, când este foarte vizibil că ei au nevoie să se nască din nou ca să poată vedea împărăţia lui Dumnezeu? Ei au nevoie de lucrarea adevărului asupra inimii, care să-i facă oameni ai ocaziei.

În timp ce au fost foarte dispuşi să accepte beneficiu pentru ei înşişi [1438], ei caută să stoarcă orice avantaj de la fraţii lor, spunând că este pentru cauză. Pentru care cauză? Dumnezeu cere cu totul altceva. El aşteaptă ca lucrătorii lui să aibă inima sensibilă. Cât de îndurătoare sunt căile lui Dumnezeu. (vezi Deut. 10:17-20; 2Cron. 20:5-7, 9; 1Pet. 1:17). Regulile pe care le-a dat Dumnezeu au fost nesocotite, şi un foc străin a fost adus înaintea Domnului.

Am dat mărturii din belşug, arătând faptul că abilitatea de a scrie o carte este ca orice talent, un dar de la Domnul, pentru care posesorul trebuie să dea socoteală înaintea Lui. Acest talent nu poate fi cumpărat sau vândut de niciun om, fără a-şi asuma o responsabilitate mare şi periculoasă. Cei ce se străduiesc să aducă schimbări în publicarea de cărţi, ca să pună cărţile cu totul sub controlul casei de editură sau al Conferinţei, nu ştiu ce vorbesc. Ochii lor sunt orbi, şi ei lucrează dintr-un punct de vedere greşit. Egoismul este rădăcina de amărăciune prin care mulţi sunt mânjiţi.

Domnul, Dumnezeul cerului, Cel care a făcut lumea noastră, Cel care a creat pe om, păzeşte interesul fiecărui suflet. Fiecărui om i-a dat lucrarea lui. Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Sunt diferite daruri, şi fiecare om ar trebui să aprecieze capitalul moral şi spiritual pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. Nimeni nu ar trebui să trateze cu indiferenţă talentele ce i-au fost încredinţate. Nimeni nu va da socoteală pentru talente pe care nu le-a avut niciodată: nimeni să nu se plângă de micimea darurilor lor. Fiecare are de pus la schimbător ceea ce Dumnezeu i-a dat lui, lucrând acolo unde poate, aducând Stăpânului cea mai bună slujire posibilă. Un talent [1439] folosit bine, va câştiga alte talente, şi apoi altele. Omul ce are doar câţiva bănuţi poate sluji pe Dumnezeu cu bănuţii lui; dacă face aceasta, în ochii lui Dumnezeu este judecat la fel de credincios ca şi cel ce a folosit cinci talanţi.

Dar toţi trebuie să-şi înţeleagă responsabilitatea personală de a folosi talanţii lor spre slava lui Dumnezeu, după capacitatea pe care o au. Niciun om sau comitet să nu-şi asume răspunderea de a folosi cât de puţin aceşti talanţi după aprecierea lor omenească în dreptul calificărilor oferite de Dumnezeu. Niciun om să nu cântărească în balanţa judecăţii omeneşti talanţii pe care Dumnezeu i-a dat altor oameni. Fiecare om să aprecieze darurile lui Dumnezeu pentru el însuşi, şi să le folosească cu credincioşie. Niciun om să nu-şi contopească individualitatea în cea a altui om. Sunt diferite daruri, şi o lucrare mare de făcut în lumea noastră prin folosirea bunurilor încredinţate de Dumnezeu, şi eforturile ce s-au făcut pentru a deturna tot profitul obţinut de talanţii scriitorilor către mâinile Conferinţei sau ale casei de editură, nu se vor dovedi un succes, căci planul nu este drept şi echitabil.

După lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu, eforturile făcute în direcţia aceasta de către cei de la inima lucrării, nu sunt inspirate de cer. Este un aranjament foarte îngust, plin de sine, pus la cale de minţile omeneşti, şi nu poartă însemnele lui Dumnezeu. Orice lucrare specială a omului este dată lui de Dumnezeu, şi el este în mod individual responsabil în faţa lui Dumnezeu. Când bărbaţii aflaţi în legătură cu afacerile editurii, iau decizii şi tranzacţionează [1440] afacerile aşa cum au făcut şi au intenţionat să facă la Battle Creek, ei dau dovadă că trebuie să se facă schimbări cât de curând posibil, căci Dumnezeu nu este în astfel de planuri.

Lăsaţi ca în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu să fie puşi bărbaţi care vor reprezenta caracterul Lui. Se poate ca ei să aibă mult de învăţat în ce priveşte administrarea afacerilor, dar dacă ei se roagă lui Dumnezeu aşa cum a făcut Daniel, dacă cu o adevărată umilinţă a minţii caută înţelepciunea care vine de sus, Domnul le va da o inimă deschisă înţelegerii. Citeşte cu atenţie şi cu rugăciune capitolul al treilea din Iacov, îndeosebi versetele 13-18. Întregul capitol poate să deschidă ochii, dacă oameni vor să li se deschidă ochii.

Cei care scriu cărţi nu trebuie să fie lăsaţi sub controlul oamenilor care nu cunosc din experienţă ce înseamnă să fii autor. Oamenii aceştia au o apreciere înaltă despre propria lor abilitate, dar dovedesc cât de puţin apreciază agentul omenesc căruia Dumnezeu i-a dat o lucrare clară de făcut. Ei socotesc ca neimportanţi bărbaţii cărora Dumnezeu le-a dat talente pe care să le folosească spre slava Lui. El nu a plănuit niciodată ca vreun om să-şi vândă isprăvnicia, ca şi cum nu ar fi capabil să administreze talanţii daţi lui de Dumnezeu. Ideea care domneşte, cum că pentru a susţine cauza lui Dumnezeu, un scriitor trebuie să pună tot profitul obţinut din lucrarea lui, mai puţin un câştig derizoriu, în mâinile altor oameni care să îl controleze în locul lui, sau să-l investească după ideile lor, este o eroare.

De mult timp, de când astfel de idei au fost avansate, ar fi trebuit tratate aşa cum merită. Oamenii au început să ia în mâinile lor responsabilităţi pe care nu sunt capabili să le trateze drept sau să le administreze cu succes. Ei au dovedit aceasta în trecut [1441] prin faptul că au recurs la mijloace necinstite pentru a stoarce de la oameni talanţii încredinţaţi lor de Dumnezeu, ca să şi-i însuşească ei. Dar persoanele cărora Dumnezeu le-a încredinţat bunurile, acelea sunt răspunzătoare pentru folosirea lor, dezvoltându-li-se astfel caracterul. Poate fi necesară o demonstraţie şi mai izbitoare pentru a deschide ochii oamenilor şi a comitetelor în această privinţă, decât istoria ultimilor câţiva ani?

Orice om, care prin harul lui Hristos a ajuns slujitor al lui Dumnezeu, are sfera lui proprie de lucru. El nu trebuie să fie cumpărat sau vândut, ci să înţeleagă că „nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi, cari, prin El, sunteţi credincioşi în Dumnezeu, care L-a înviat din morţi, şi I-a dat slavă, pentru ca, credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu. Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima.” Cine are o nevoie mai mare de a fi împlinitor al acestei porunci inspirate, decât aceia care trăiesc chiar la încheierea istoriei acestui pământ?

Nu sunt ale noastre proprii bunurile ce ne-au fost încredinţate pentru a fi investite. Dacă ar fi fost ale noastre, am fi putut cere putere de a dispune după bunul plac; am fi putut trece responsabilitatea asupra altora şi să lăsăm administrarea lor pe seama [1442] altora, dar aceasta nu se poate face, deoarece Domnul ne testează în mod individual. Dacă acţionăm cu înţelepciune în folosirea bunurilor Domnului şi pentru înmulţirea talanţilor, vom investi câştigul pentru Stăpân, rugându-ne pentru înţelepciune de la Dumnezeu ca să putem fi dezbăraţi de orice egoism, şi să muncim şi în modul cel mai serios pentru înaintarea adevărului preţios în lumea noastră. Unii oameni sau comitete pot să spună că, „exact asta vrem şi noi să facem. Comitetul Conferinţei va prelua capitalul tău şi şi-l va însuşi tocmai pentru acest scop”. Dar Domnul ne-a făcut ispravnicii Lui în mod individual. Fiecare avem responsabilitatea solemnă de a ne investi  mijloacele în mod personal. Este drept ca o parte să meargă în tezaur, pentru a înainta interesele generale ale lucrării; dar deţinătorii mijloacelor nu vor fi fără vină în faţa lui Dumnezeu, decât dacă, în măsura în care sunt capabili să o facă, vor folosi acele mijloace după cum circumstanţele descoperă nevoia. Ar trebui să fim gata să ajutăm pe cei suferinzi, şi să punem în mişcare planuri pentru înaintarea adevărului pe diferite căi. Nu este de competenţa Conferinţei sau a altei organizaţii să ne elibereze de isprăvnicia aceasta. Dacă vă lipseşte înţelepciunea, mergeţi la Dumnezeu, cereţi pentru voi personal, şi apoi lucraţi cu ochii numai la slava Lui.

Prin exercitarea judecăţii voastre, donând acolo unde vedeţi că e nevoie, în orice departament al lucrării, vă puneţi banii la schimbători. Dacă vedeţi în vreo localitate că adevărul câştigă teren, şi că acolo nu este locaş de închinare, atunci faceţi ceva pentru a suplini nevoia. Prin acţiunea voastră încurajaţi şi pe alţii să acţioneze pentru [1443] clădirea unei case modeste destinate închinării lui Dumnezeu. Să aveţi interes pentru lucrarea din toate părţile câmpului.

Cu toate că nu sunt ale voastre bunurile pe care le manevraţi, totuşi sunteţi răspunzători pentru investirea lor cu înţelepciune, pentru uzul sau abuzul pe care îl faceţi de ele. Dumnezeu nu pune peste voi povara de a întreba Conferinţa sau vreun comitet dacă să folosiţi mijloacele pe care vi le-a încredinţat Dumnezeu, aşa cum vi se pare potrivit, pentru înaintarea lucrării în oraşele şi satele lipsite, în localităţile sărăcite. Dacă planul cel drept ar fi fost urmat, nu s-ar fi folosit atât de multe mijloace în unele localităţi, iar aşa de puţine în alte locuri unde steagul adevărului încă nu a fost înălţat. Noi nu trebuie să ne contopim individualitatea în nicio instituţie din lumea noastră. Puterea arogantă care s-a dezvoltat, ca şi cum poziţia ar face din oameni dumnezei, mă înfricoşează, şi ar trebui să producă teamă. Această putere este un blestem oriunde, şi de către oricine ar fi exercitată. Stăpânirea aceasta asupra moştenirii lui Dumnezeu va crea un asemenea dezgust faţă de jurisdicţia omului, încât va rezulta o stare de insubordonare. Oamenii învaţă că nu se poate pune încrederea în bărbaţii aflaţi în poziţii înalte de responsabilitate, ca să modeleze şi să formeze minţile şi caracterele altor oameni. Rezultatul va fi pierderea încrederii chiar şi în conducerea bărbaţilor credincioşi. Dar Domnul va ridica lucrători care îşi dau seama că fără să aibă ajutor special din partea lui Dumnezeu, nu sunt capabili de nimic.

Generaţie după generaţie, Isus a dat bisericii bunurile Lui. În vremea primei veniri a lui Hristos în lumea noastră, bărbaţii care alcătuiau Sinedriul şi-au exercitat autoritatea, stăpânind [1444] oamenii după voia lor. Astfel, sufletele pentru care Hristos Şi-a dat viaţa ca să le elibereze din robia lui Satana, au fost aduse în robia lui într-o altă formă.

Ne înţelegem în mod individual adevărata noastră poziţie, cum că fiind slujitori angajaţi ai lui Dumnezeu, nu trebuie să ne vindem isprăvnicia? Avem răspunderea individuală în faţa universului ceresc de a administra ceea ce ne-a încredinţat Dumnezeu. Inimile noastre trebuie să fie mişcate, mâinile să aibă ceva de împărtăşit din venitul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat. Cel mai umil dintre noi poate să fie un agent pentru Dumnezeu, folosind darurile noastre pentru slava Numelui Său. Cel care foloseşte talentul său cum poate mai bine, poate prezenta lui Dumnezeu jertfa lui ca pe un dar consacrat, ce va fi ca tămâia mirositoare înaintea Lui. Este datoria fiecăruia să vadă că talentele sale sunt preschimbate în avantaje, şi sunt ca un dar pe care trebuie să-l dea înapoi, după ce a făcut tot ce a putut pentru a-l înmulţi.

Spiritul de dominaţie se extinde la preşedinţii conferinţelor noastre. Dacă cineva este încrezător în puterile sale şi caută să exercite stăpânire peste fraţii săi, având sentimentul că este investit cu autoritatea de a face din voinţa lui puterea conducătoare, cea mai bună şi cea mai sigură cale de urmat este aceea de a-l îndepărta, ca să nu se producă un mare rău, iar el   să-şi piardă sufletul şi să pună în pericol sufletele altora. Voi toţi sunteţi fraţi. Dispoziţia de a stăpâni peste moştenirea Domnului, va produce o reacţiune, în afară de cazul că bărbaţii aceştia îşi schimbă purtarea. Cei cu autoritate ar trebui să manifeste spiritul lui Hristos. Să se poarte aşa cum s-ar purta El, cu fiecare caz care cere atenţie. Ar trebui să umble conduşi de [1445] Spiritul Sfânt. Poziţia pe care o are omul nu-l face nici cu o iotă mai mare în ochii lui Dumnezeu; numai caracterul este cel pe care Dumnezeu îl socoteşte ca valoare.

Nicodim a căutat o întrevedere cu Isus în timpul nopţii, şi a spus, „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Toate acestea erau adevărate, dar ce a zis Isus? „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim era un om aflat într-o poziţie înaltă de încredere, un om care era privit ca o persoană cu educaţie înaltă în tradiţia evreiască, o persoană a cărei minte adunase multă înţelepciune. Cu adevărat el era în posesia unor talente mai mari decât cele obişnuite. El nu a vrut să meargă la Isus în timpul zilei, căci aceasta l-ar fi făcut subiect de discuţii: ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să recunoască faptul că are legături de simpatie cu Nazarineanul dispreţuit. Nicodim se gândea, „vreau să mă asigur în mod personal în ce priveşte misiunea şi pretenţiile acestui învăţător, să aflu dacă este cu adevărat lumina care va lumina pe Neamuri, şi slava lui Israel”. În mod virtual Isus spunea lui Nicodim, „controversa nu te va ajuta cu nimic, nu argumentele sunt cele care vor aduce lumină în sufletul tău. Tu trebuie să ai o inimă nouă, căci dacă nu, nu poţi discerne împărăţia lui Dumnezeu. Nu o dovadă mai mare este cea care te va aduce într-o poziţie dreaptă, ci scopuri noi, motive noi pentru acţiune; trebuie să te naşti din nou. Până când schimbarea aceasta nu are loc, făcând ca toate lucrurile să fie noi, cele mai puternice dovezi ce ar putea fi prezentate, ar fi nefolositoare. Lipsa este în inima ta; totul trebuie să fie schimbat, altfel nu poţi să vezi împărăţia lui Dumnezeu”.

Pentru Nicodim aceasta era o declaraţie foarte umilitoare, şi cu [1446] un sentiment de iritare el preia cuvintele lui Isus şi zice, „Cum se poate naşte un om bătrân?” El nu avea o gândire destul de spirituală ca să discearnă înţelesul cuvintelor lui Hristos. Dar Mântuitorul nu a întâmpinat argumentul cu argument. Ridicându-Şi mâna în demnitate solemnă şi liniştită, accentuează adevărul cu mai mare asigurare, „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?”

Licăriri ale adevărului începeau să pătrundă în mintea conducătorului. Cuvintele lui Hristos l-au umplut de uimire şi l-au făcut să întrebe, „Cum se poate face aşa ceva?” Cu profundă seriozitate, Isus I-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri?” Cuvintele Lui au transmis lui Nicodim lecţia că în loc să se simtă iritat din cauza cuvintelor clare ale adevărului, şi să se dedea la ironie, ar trebui să aibă o părere mult mai umilă despre el însuşi, din cauza ignoranţei lui spirituale. Totuşi cuvintele lui Hristos au fost rostite cu aşa o demnitate solemnă, iar atât privirea cât şi tonul Lui exprimau aşa o iubire serioasă faţă de el, încât nu s-a simţit ofensat când şi-a dat seama de poziţia umilitoare în care se afla. Sigur că cel ce avea în încredinţare interesele religioase ale poporului nu trebuia să fie ignorant în ce priveşte adevărul atât de important de înţeles pentru ei, şi anume condiţia intrării în [1447] împărăţia cerului. „Adevărat, adevărat îţi spun”, a continuat Isus, „că noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?”

Lecţia aceasta dată lui Nicodim o prezint ca extrem de aplicabilă celor ce se află în zilele noastre în poziţii responsabile, ca şi conducători ai lui Israel, şi ale căror glasuri se aud adesea în şedinţe, dând dovadă de acelaşi spirit pe care l-a posedat Nicodim. Lecţia dată acelui conducător va avea aceeaşi influenţă asupra inimii şi vieţii lor? Nicodim a fost convertit ca urmare a acestei întrevederi. Cuvintele lui Hristos sunt rostite tot aşa de real către preşedinţii conferinţelor, către prezbiterii bisericilor, şi către cei care ocupă poziţii oficiale în instituţiile noastre, „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” „Vă voi da o inimă nouă.”

Dacă Duhul Sfânt vă modelează şi vă formează zilnic inima, atunci veţi avea înţelegere divină ca să percepeţi caracterul împărăţiei lui Dumnezeu. Nicodim a primit lecţia lui Hristos şi a devenit un credincios adevărat. Glasul lui a fost auzit în consfătuirea Sinedriului, în opoziţie faţă de măsurile ce puneau la cale moartea lui Hristos.  „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?” Răspunsul batjocoritor nu a întârziat. Drept răspuns, ei i-au zis: „Şi tu eşti din Galilea? Cercetează bine, şi vei vedea că din Galilea nu s-a ridicat nici un prooroc.”

Isus a găsit un ucenic în Nicodim. În timpul discuţiei aceleia cu Isus, din timpul nopţii, omul osândit a stat în faţa Mântuitorului sub influenţa [1448] îmblânzitoare, cuceritoare a adevărului care lumina cămările minţii lui şi îi impresiona inima. Isus a spus: „V-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer.” Isus nu i-a spus lui Nicodim doar că trebuie să aibă o inimă nouă ca să poată să vadă împărăţia cerului, ci i-a spus şi cum se obţine inima nouă. A văzut mintea întrebătoare a adevăratului căutător după adevăr, şi a pus înaintea lui o reprezentare a Lui Însuşi: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Veşti bune, veşti bune, să răsune în toată lumea: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Lecţia aceasta este de cea mai mare importanţă pentru orice suflet care trăieşte, căci termenii mântuirii sunt arătaţi aici în trăsături clare; dacă cineva nu ar avea alt text din Biblie, acesta ar fi o călăuză pentru suflet.

În mod special pentru orice om ce acceptă responsabilitatea de a fi sfătuitor, pentru oricine lucrează cu sufletele omeneşti, acest adevăr mare şi frumos trebuie să fie o lumină puternică şi strălucitoare. Nu este o cinste pentru cineva care are în posesie cuvântul lui Dumnezeu să spună, eu nu am experienţă. Eu nu înţeleg aceste lucruri. El nu va fi niciodată mai înţelept, până când nu ajunge să aibă mult mai puţină importanţă în ochii lui proprii. [1449]

Noi trebuie să învăţăm lecţia aceasta aşa cum o învaţă un copilaş. Omul trebuie să facă prima sa datorie aceea de a înţelege lucrarea lui Dumnezeu de regenerare a sufletului. Schimbarea aceasta ar trebui să aibă loc în fiecare om care acceptă o poziţie de conducător sau călăuzitor în legătură cu lucrarea cea sacră a lui Dumnezeu. Dacă cineva nu are în aceasta o legătură vitală cu Dumnezeu, atunci vor predomina propriul său spirit şi propriile sentimente. Acestea pot să fie reprezentate foarte bine printr-un foc străin adus în locul celui sacru. Omul a ţesut în lucrarea lui Dumnezeu defectele lui de caracter, invenţii omeneşti şi pământeşti, iluzii care sunt o capcană pentru el însuşi şi pentru toţi cei ce le acceptă.

Să ne gândim la incidentul pe care îl prezintă Isus lui Nicodim, când se referă la şarpele înălţat. Domnul Isus îi protejase pe copiii lui Israel de şerpii veninoşi ce se găseau în pustie, dar partea aceasta a istoriei ei nu o cunoşteau. Îngeri din ceruri îi însoţiseră, iar în stâlpul de nor în timpul zilei şi în stâlpul de foc în timpul nopţii, Hristos a fost protecţia lor de-a lungul călătoriilor lor. Însă ei au devenit egoişti şi nemulţumiţi şi, pentru a nu uita de marea grijă pe care El le-o purta, Domnul le-a dat o lecţie amară. El a îngăduit să fie muşcaţi de şerpii cei înfocaţi, totuşi, în marea Sa îndurare nu i-a lăsat să piară. I s-a poruncit lui Moise să înalţe pe o prăjină un şarpe de aramă, şi să proclame că oricine va privi la acesta, va trăi. Şi toţi cei ce au privit, au trăit. Şi-au redobândit sănătatea imediat. Credeţi că solia aceasta dătătoare de viaţă, invitaţia de a privi spre reprezentarea lui [1450] Hristos, a fost vestită în şoaptă? Credeţi că s-au ţinut adunări pentru discuţii, ca să înţeleagă cum poate avea vreo eficienţă simbolul acela al şarpelui de aramă? Unii au ezitat, dorind o explicaţie ştiinţifică a reprezentării, dar nu a fost dată nicio lumină. Ei trebuiau să accepte cuvântul dat de Hristos lui Moise. Acesta a fost vestit cu sunet de trâmbiţă, prin glasul bărbaţilor conducători ai fiecărei seminţii, în toată tabăra. Cuvântul ascultat, avea să aducă viaţă şi vindecare.

Nicodim a prins înţelesul cuvintelor lui Hristos. El a primit lecţia Lui, şi a purtat-o cu el. Apoi a cercetat Scripturile într-un fel nou. Acum el putea să spună: „Lucrurile cele vechi au trecut, iată că toate s-au făcut noi.” El a început să vadă împărăţia lui Dumnezeu, pentru că s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt.

Ce ciudat simbol al lui Hristos a fost acela al asemănării cu şerpii care îi muşcau. Simbolul acesta a fost înălţat pe o prăjină, iar ei trebuiau să privească la el şi să trăiască. În acelaşi fel, Isus a fost făcut o asemănare a cărnii păcătoase. El a venit ca purtător al păcatului. Sub simbolul şarpelui înălţat, El a fost prezentat înaintea vastei adunări a celor cărora li se încredinţase adevărul sacru. A fost scopul lui Dumnezeu ca atunci când Hristos avea să apară în persoană, oamenii să poată recunoaşte misiunea Lui şi să coopereze cu El pentru salvarea omenirii. Hristos trebuia să fie înălţat pe cruce, şi crucea aceasta să atragă atenţia tuturor oamenilor. El a fost crucificat la una dintre sărbătorile anuale ale iudeilor, când erau prezenţi la Ierusalim reprezentanţi dintre toate popoarele. Cunoştinţa despre cruzimea cu care a fost tratat Isus avea să fie dusă în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii locuite. Solia, „Priviţi şi veţi trăi”, a fost vestită [1451] în modul cel mai hotărât, şi a însemnat speranţă, curaj, credinţă, iertare şi viaţă.

Aceeaşi solie vindecătoare, dătătoare de viaţă, răsună acum. Ea îndreaptă atenţia spre Mântuitorul înălţat pe lemnul ruşinii. Celor ce au fost muşcaţi de şarpele cel vechi, de diavolul, li se porunceşte să privească şi să trăiască.

Prin lecţia Mântuitorului, Nicodim a fost făcut în stare să vadă că cei necunoscători şi necredincioşi nu pot să fie luminaţi prin controverse şi discuţii. Ei trebuie să privească şi să trăiască. Nicodim a sperat că poporul lui Îl va lăsa pe Hristos să le vorbească aşa cum îi vorbise lui; atunci ei nu ar mai fi rămas în necredinţă. O, dacă astăzi ar auzi oamenii vocea lui Isus, „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Explicarea planului de mântuire poate fi prezentată astăzi bărbaţilor care acţionează ca şi conducători şi sfătuitori, şi totuşi, măcar că au ochi, nu văd, măcar că au urechi, nu aud; ei nu cunosc din experienţă ce înseamnă să creadă în Hristos ca Mântuitor al lor personal. Nicodim a fost convertit. Vor aceşti oameni să înveţe ce înseamnă să ai o inimă nouă? Ce înseamnă să încetezi cu păcatul? Ce înseamnă să ai neprihănirea lui Hristos, să porţi asemănarea divină?

Priviţi numai la Isus ca neprihănire a voastră şi Cel jertfit pentru voi. Şi fiind îndreptăţiţi prin credinţă, muşcătura mortală făcută de şarpe va fi vindecată. Atunci nu va mai fi „eu”, veţi avea pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Deschideţi uşa inimii voastre, şi [1452] lăsaţi pe Isus să intre. Unii dintre voi au devenit împietriţi; v-aţi împotrivit dovezii şi aţi dispreţuit solia de avertizare, de lumină şi adevăr, pe care Domnul v-a trimis-o prin Spiritul Sfânt pentru că vă iubeşte şi nu are nicio plăcere să renunţe la voi. Aşa cum o privire spre şarpele de aramă a adus viaţă celui muribund, la fel privirea credinţei spre Mielul lui Dumnezeu va aduce viaţă sufletului. Bărbaţii aflaţi în poziţii de răspundere au nevoie zilnică de puterea de convertire a lui Dumnezeu. Dacă ar vrea să coopereze cu Dumnezeu, privind la Hristos în fiecare moment, crezând în El după cum este privilegiul lor să o facă, li s-ar deschide ochii şi inimile lor ar fi făcute noi.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Cine poate măsura o aşa iubire? Dumnezeu nu ne-a iubit din cauză că Hristos a murit pentru noi, ci pe când noi eram încă păcătoşi, rebeli faţă de legea Lui, L-a dat pe Isus ca să ne poarte păcatele, pentru ca iertarea să poată veni peste toţi cei ce cred în El. Unica speranţă a lumii a fost aceea ca, Unul care nu a cunoscut păcatul, Unul egal cu Dumnezeu, să vină pe pământul nostru, să trăiască Legea, aducând mărturie despre faptul că în omenescul Lui a putut păzi Legea, şi că păcătoşii pot deveni părtaşi naturii divine şi astfel să fie copii ascultători ai lui Dumnezeu. Aceasta este marea lucrare pe care Dumnezeu a săvârşit-o pentru omenirea căzută. El nu a voit ca vreunul să piară, ci ca oricine vrea, să vină la El prin Hristos şi să trăiască.

Să nu uităm niciodată că suntem aici cu scopul de a fi formaţi de mâna lui Dumnezeu, să fim pregătiţi pentru lucrarea pe care ne-a dat-o de făcut. Lucrarea aceasta este a noastră, răspunderea este a noastră, şi nu poate fi transferată [1453] altuia. Niciun agent omenesc să nu intervină pentru a lua lucrarea altuia din mâinile lui Dumnezeu, în mâinile lui mărginite. [1454]