Scrisoarea 57, 1889 - Către fraţi şi surori

Scrisoarea 57, 1889 - Către fraţi şi surori

Scrisoarea 57, 1889
Battle Creek, Michigan, 20 noiembrie 1889

 

CĂTRE FRAŢI ŞI SURORI

 

Dragi fraţi şi surori,

„Lumina este semănată pentru cei neprihăniţi, şi bucuria pentru cei drepţi cu inima.” (Ps. 97:11). Anul 1889 este spre sfârşit. Lupte, înfrângeri şi încercări marchează istoria experienţei noastre, dar mai avem ceva pe lângă aceasta. Am avut pace, bucurie şi victorii în mijlocul slăbiciunii. Am fost făcuţi puternici. Având avantajul experienţelor din anul care aproape se încheie, nu suntem mai bine pregătiţi să intrăm în noul an? Am trecut prin descurajări dar, nu am învăţat să ne încredem mai bine în Dumnezeu în locurile grele?

Să ne gândim la oportunităţile şi privilegiile anului care în curând va fi trecut, şi să ne întrebăm, „Sunt eu mai calificat ca să ştiu cum să lucrez mai bine decât până acum, ca împreună lucrător cu Dumnezeu?”

Priviţi peste experienţa voastră din trecut şi vedeţi ce lucruri bune aţi învăţat din lecţiile lui Dumnezeu, prin experienţa voastră. O lumină mai mare s-a arătat peste noi. Adevăruri vechi şi preţioase ne-au fost prezentate în forme noi care, dacă le vom aprecia din plin, ne vor pregăti să intrăm cu piciorul drept în anul care se apropie, 1890. Multele descurajări şi multele concluzii pripite nu vor fi evitate oare, dacă am învăţa lecţiile zilnice din şcoala lui Hristos, pentru ca Dumnezeu să aibă conducerea evenimentelor în viaţa umană? Dacă nu-I vom sta în cale, va răspunde rugăciunilor noastre când va şti El că e nevoie şi prin căi care ne vor surprinde, şi Îşi va aduce scopul la îndeplinire după înţelepciunea Sa în căi şi mijloace. Să nu fim oare plini de mulţumire pentru că Dumnezeu cunoaşte fragilitatea noastră şi pentru că noi o putem cunoaşte mai bine, după cunoştinţa lui Dumnezeu? Lupta cu ispita şi împotrivirea faţă de păcat nu este cunoscută şi înţeleasă decât de către fiii şi fiicele lui Dumnezeu, şi aceştia nu vor cunoaşte niciodată puterea păcatului până când încep să i se împotrivească.

Este bine să cădem în mâinile viului Dumnezeu şi nu în mâinile oamenilor. Ar trebui să-I fim recunoscători lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Cel atotînţelept şi milostiv, este Cel care ţine balanţa de aur ce cântăreşte caracterul. Atâta timp cât Satana [498] trăieşte, nu va fi un triumf vizibil pentru creştini, ci un conflict continuu. Dar cu toate acestea noi nu trebuie să şovăim în slujirea lui Hristos. Feţele noastre sunt îndreptate spre duşman, luptând „nu împotriva cărnii şi sângelui ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efes. 6:12)

Niciun om nu trebuie judecat în grabă, nici lucrarea sau scopurile lui. Este nevoie de inimi umile şi de pocăinţa sufletului. Solia pe care o purtăm în acest timp este de sus. Influenţa ei asupra inimilor umane a tuturor celor ce au  primit-o, este bună şi roadele sunt bune, în timp ce unii critică şi rostesc judecăţi atât asupra soliei cât şi asupra solilor trimişi de Dumnezeu. Cei ce judecă sunt mulţumiţi de sine. Ei spun în inima lor, „fac aşa cum îmi place şi lucrez cum îmi place, după propria mea judecată. Voi face aşa cum am mai făcut – voi vorbi despre adevărurile vechi, dar nu vreau să am nimic de-a face cu problema adusă acum în faţa noastră – îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea lui Hristos. Eu vreau să fiu religios”, de fapt ei continuă să văruiască mormântul fără să-l cureţe. Din inimă ies gândurile rele, vorbirea de rău, gelozia, invidia, bănuielile rele. Templul sufletului are nevoie să fie curăţit. Cei care nu vor să accepte solia pe care o trimite Domnul, în curând vor începe tirada împotriva ei. Ei au destule dovezi ca să le încline mintea în direcţia cea bună, dar sunt prea mândri ca să se se supună. Ei nu sunt dispuşi să spună că ceea ce au decis că e rău, de fapt este drept, şi atunci mintea începe să caute scuze, subterfugii ca să fugă de adevărata problemă. Ei sunt hotărâţi să nu asculte de Dumnezeu care îi cheamă de urgenţă să îşi supună voinţa. Ei vor face un munte din chestiuni mărunte şi vor căuta să stârnească controverse asupra unor puncte minore. Cu cât rămân mai mult în poziţia în care sunt, cu atât vor fi mai încurcaţi şi în mai mare confuzie. Vor fi prezentate îndoieli împotriva mărturiilor, întrucât Satana doreşte să aducă pe acest teren pe orice îndoielnic şi pe orice necredincios. Lucrarea ce le stă în faţă este să se dea pe ei înşişi lui Dumnezeu; voinţa lor să nu mai stea împotriva voinţei lui Dumnezeu.

Există proteste împotriva guvernării bisericii, obiecţii şi probleme cu privire la multe lucruri. Satana seamănă sămânţa îndoielii şi a stârnirii de dispute, a murmurării şi găsirii de greşeli. Ei aleg întunericul. Propria lor mână închide uşa cunoştinţei. Ei refuză să se conformeze voinţei lui Dumnezeu. Dacă resping procesul [499] prin care Dumnezeu lucrează, nu vor vedea nicio lumină. Îndoielile şi cârcotelile pun tot timpul sufletul lor în respingere încăpăţânată. Dumnezeu spune, „Eu sunt lumina lumii: cel ce Mă urmează nu va umbla în întuneric.” (Ioan 8:12). Dar cei plini de sine spun, „nu voi face niciun pas până nu văd lucrurile clar.”  În timp ce îşi închid înţelegerea ca să nu vadă, ei spun, „Explică.” Aceasta îi face să pună întrebări fără spiritul de a primi dacă li se răspunde satisfăcător, iar când văd că nu pot întoarce lucrurile cu o întrebare, pun alta, şi alta, neadmiţând ca razele luminoase să lumineze peste ei. Va învăţa Dumnezeu pe unii ca aceştia? Nu. Ei au avut lumină destulă ca să facă primul pas şi dacă ar fi dat la o parte mândria voinţei, care îi face cruzi cu ei înşişi, făcând primul pas    l-ar fi făcut şi pe cel de-al doilea; dar când omul respinge lumina, Domnul nu va face o minune ca să-l facă pe acel om să creadă. Dacă el vrea să umble prin credinţă, are lumină destulă pentru a se mişca la îndemnul lui Dumnezeu, ca să vadă unde lucrează Dumnezeu  şi să lucreze cu El. [500]