Scrisoarea 63, 1896 - Către Harmoy Lindsay

Scrisoarea 63, 1896 - Către Harmoy Lindsay

Scrisoarea 63, 1896
20 aprilie 1896,
„Sunnyside”,
Cooranbong,
N.S.W.

CĂTRE HARMON LINDSAY

 

Iubite frate,

Sunt constrânsă să îţi spun, că judecata se va ţine în curând, cărţile vor fi deschise, şi fiecare om va fi judecat după faptele pe care le-a făcut în trup. Tu priveşti lucrurile care se văd ca şi cum ar fi de valoare, dar cel care este cetăţean al împărăţiei cerului va privi în mod constant la lucrurile care nu se văd. Puterea pământului asupra minţii şi caracterului este sfărâmată. El are prezenţa continuă a Musafirului ceresc, după făgăduinţa Mântuitorului, „Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Acesta umblă cu Dumnezeu, aşa cum a umblat Enoh, în comuniune continuă. Numai acela care umblă cu Isus în viaţa aceasta va fi luat la cer, sau va fi chemat din mormânt ca să fie schimbat de la starea muritoare la nemurire, ca să locuiască împreună cu Hristos în curţile cereşti de-a lungul veacurilor nesfârşite. Trebuie ca acum să se manifeste în noi lucrarea Duhului Sfânt, o putere care ne va face în stare să ne împotrivim ispitei.

Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape, dar pentru unii dintre noi sfârşitul punerii la probă poate fi chiar şi mai aproape. Când priveşti la salariul tău substanţial, convenabil, când te uiţi la lucrurile bune din viaţa aceasta cu care eşti înconjurat, îţi cer să te gândeşti că toate acestea trebuie să treacă. Chiar tu însuţi s-ar putea să ajungi în curând locuitorul unei încăperi foarte strâmte şi să rămâi acolo până când vei fi chemat afară de trâmbiţa lui Dumnezeu. Pentru că tu, soţia ta şi copiii tăi vă devotaţi gândurile lucrurilor de pe pământ [1502], caracterele voastre primesc o amprentă lumească. Aşa cum sunt în momentul morţii, aşa vor fi în dimineaţa învierii. Atunci nu se va produce nicio convertire, nicio transformare a caracterului. Cum vei apărea tu, soţia ta, copiii tăi, în faţa mulţimii sfinte a celor răscumpăraţi, cu gusturile, obiceiurile, hainele, gândurile şi cuvintele voastre din prezent? Fiecare membru din sărmana familie înşelată să-şi aducă aminte că vremea seceratului va veni, aşa cum a venit şi vremea semănatului. Nimeni nu poate semăna neghină, şi să secere grâu.

Cum poţi tu să apari în ultima mare zi, fără haina neprihănirii lui Hristos? Atunci se va spune, „De ce sunt aici aceştia fără haina de nuntă, haină pentru care Mi-am dat viaţa ca să o cumpăr pentru ei? Scoateţi-i din faţa Mea. Ei nu s-au educat să se simtă în cer ca acasă. Aici ei nu vor găsi bucurie. Nu se armonizează cu obiceiurile şi cu gusturile lor. Nimic de aici nu se poate armoniza cu caracterele pe care şi le-au format ei. Ei s-au iubit, s-au admirat şi s-au slăvit pe ei înşişi. Nu au ales să asculte invitaţia Mea de a ieşi din lume şi a fi despărţiţi de ea. Nu au învăţat de la Mine să ia jugul Meu, să poarte povara Mea; ei nu pot aprecia odihna pe care Eu am cumpărat-o pentru toţi cei ce sunt împreună lucrători cu Mine.

Dacă Harmon Lindsay ar fi fost credincios cuvântului lui Dumnezeu, ar fi fost credincios  familiei sale, bisericii, vecinilor şi semenilor săi. Şi-ar fi făcut chemarea şi alegerea, sigure. Dar el a socotit propria lui înţelepciune ca fiind îndestulătoare. Am trimis Duhul Meu cel Sfânt [1503] ca să-i facă cunoscut adevărul, şi ca să-i impresioneze sufletul; căci în adâncimile lui erau ascunse lucruri care aveau nevoie să fie aduse la suprafaţă. A fost trimis mesager după mesager care să-i atragă atenţia. De multe ori l-am chemat. Adeseori Mi-am prezentat harul înaintea lui. Adeseori a fost impresionat de povestea Mântuitorului jertfitor de sine. Şi-a simţit inima atinsă de solia păcii, şi sensibilitatea şi iubirea au fost trezite ca să răspundă chemării. Deseori s-a întors ca să asculte vocea pe care o auzea. Dar în cămin a existat vanitate, îngăduinţă de sine, o influenţă religioasă foarte ieftină; soţia era uşuratică, pusă pe glume, deşartă şi superficială. El ar fi putut să o conducă să primească un tipar cu totul diferit dacă şi-ar fi ţinut cu înverşunare inima deasupra lumii, şi s-ar fi întors spre Mine ca să primească ajutor şi tărie. Dar el nu a făcut aceasta, şi cerul a fost eclipsat de cele pământeşti.

I-au fost date binecuvântări pământeşti, dar vanitatea şi iubirea de a fi văzut, au absorbit ceea ce ar fi putut fi folosit pentru strângerea unei comori în cer. Egoismul întotdeauna se întăreşte prin exercitare, şi în cele din urmă el a încetat să aprecieze darul harului lui Hristos. Eforturile lui de a satisface minţile frivole din jurul lui, au absorbit talanţii încredinţaţi, şi el a alunecat înapoi în elementul lui natural. S-a despărţit de Dumnezeu şi, când vocea Duhului Sfânt a fost auzită chemându-l la pocăinţă, nu a apreciat vocea; a tratat-o cu neglijenţă, apoi cu împotrivire, apoi cu dispreţ, şi în cele din urmă a refuzat să mai aibă ceva de-a face cu solia de avertizare. El a primit încurajare din partea altora care se aflau în poziţii de încredere sfântă, bărbaţi pe care Dumnezeu i-a folosit ca să fie străjeri credincioşi, dar care [1504] au ajuns să fie necredincioşi încrederii ce le-a fost acordată. El a refuzat fiecare favoare pe care Dumnezeu a revărsat-o peste el ca să-l întoarcă de pe calea lui. Manifestările darurilor lui Dumnezeu l-au făcut să fie mai sfidător, până când a fost scris în cărţile cerului „slujitor necredincios în ce priveşte talantul mijloacelor, slujitor necredincios în ce priveşte talantul influenţei, slujitor necredincios din cauză că spune în inima lui, Domnul meu  întârzie să vină.”

El nu putea să fie fericit; totuşi a încercat să-şi găsească liniştea în mulţumire de sine, să fie în pace cu inima lui apostaziată, şi să creadă că era drept, că Dumnezeu nu îi cere să fie credincios principiului. Astfel a continuat să semene acelaşi fel de sămânţă cu aceea care i-a umplut viaţa de rău. Adevărul nu a mai fost adevăr pentru el. A te îndepărta de Dumnezeu înseamnă a deschide inima infidelităţii. Forţe interioare, inspirate de diavolul, au ţesut peste sufletul lui fir după fir înşelăciune şi iluzie, iar influenţa lui a lucrat împotriva soliei celui de al treilea înger. El nu poate să se vadă cum este. El nu poate să vadă că strânge falsuri din construcţia lui Satana. El nu poate să vadă acum lumina Spiritului Sfânt, pe care a stins-o în sufletul său. El este lăsat la fel de orb cum au fost lăsaţi evreii, care şi-au închis ochii ca să nu vadă, şi-au închis inimile ca să nu simtă. El a numit manifestările Spiritului Sfânt, fanatism. Buzele lui muritoare au exprimat sentimente care dezvăluie lucrarea puterii dinăuntrul lui. Percepţia lui este pervertită, aşa încât numeşte lumina întuneric, şi întunericul lumină. El este în pericol mare de a nu mai fi capabil niciodată să facă deosebire între lumină şi întuneric, între adevăr şi eroare; căci el s-a educat în [1505] scepticism, înşelând şi fiind înşelat. În lucrarea care ar fi trebuit să fie sacră în ochii lui, el a amestecat focul obişnuit cu cel sfânt. El avea nevoie să-şi umilească inima înaintea lui Dumnezeu, şi să-şi schimbe tot cursul acţiunii sale.”

Eternitatea, eternitatea, - fratele meu, cum vrei să o întâmpini? Care ar fi poziţia ta dacă moartea ar pune capăt  acum carierei tale? Îţi cer să te gândeşti că nu poţi duce lumea cu tine în cer. Ai crezut că Dumnezeu a acceptat viaţa ta de înşelăciune, că a fost slăvit prin cursul acţiunii tale? Toţi cei ce intră în cetatea lui Dumnezeu, intră acolo prin poarta cea strâmtă, printr-un efort agonizant. Tu şi alţii, de care s-a depins ca de nişte bărbaţi vrednici de încredere, pentru a face lucrarea lui Dumnezeu, aţi fost înconjuraţi de o atmosferă care nu este divină, ci este vătămătoare pentru suflet ca o malarie otrăvitoare. Dacă s-ar putea deschide în faţa vederii tale ultimii ani ai experienţei tale religioase, nu ai mai avea pacea falsă, nici mulţumirea de sine. Fiecare fibră a fiinţei tale ar fi în agonie. Dacă continui să faci aşa cum ai făcut, ţine minte că atunci când se va ţine judecata, când se vor deschide cărţile, lucruri care au fost ascunse de ochii oamenilor se vor vedea exact aşa cum sunt. Atunci, forţele care au fost la lucru sub pretextul înaintării cauzei lui Dumnezeu, vor fi dezvăluite într-o cu totul altă lumină decât cea în care sunt văzute acum.

Doar datorită concepţiilor greşite ale fraţilor tăi ai ajuns să deţii o poziţie care îţi dă atât de multă influenţă. Care va fi [1506] rezultatul, numai Dumnezeu poate discerne. El te va judeca după faptele tale. O, cât de tristă, cât de tristă va fi descoperirea viitoare! Toate seminţele rele pe care le-ai semănat, îşi vor aduce recoltele. După cum a stabilit Dumnezeu, va trebui să seceri rezultatul sigur al felului tău de acţiune. Egoismul şi nedreptatea faţă de fraţi, în gând, cuvânt şi faptă, se va întoarce asupra ta. Poate că te străduieşti să-ţi justifici umblarea, faţă de tine şi faţă de alţii, dar Dumnezeu respinge apărarea ta. Unicul motiv pentru care ai făcut ceea ce ai făcut, este acela izvorât dintr-o inimă şi o voinţă stricată. Poate că vei spune, „nu eu am dat naştere la cutare sau cutare plan”; dar din moment ce le-ai aprobat, eşti responsabil, şi răul se va întoarce peste tine. În felul în care ai tratat pe fraţii tăi ai acţionat ca un om orb, şi ai oprimat suflete. Alţii au avut acelaşi spirit ca tine, ba chiar au fost mai puternici în răul acela decât tine, dar nu voi vorbi despre ei; mă ocup doar de cazul tău personal.

Multe lucruri care s-au întâmplat după întâlnirea de la Minneapolis, dau dovadă despre acţiunea unor lucruri care sunt mai adânci decât poate măsura raţiunea umană. Tu şi alţii aţi făcut planuri după voinţa voastră, şi aţi fost hotărâţi să duceţi aceste planuri la realizare; dar Dumnezeu nu a planificat împreună cu voi. Mult din ceea ce s-a văzut la suprafaţă ca fiind doar proiectul oamenilor, îşi are originea în uneltirile marelui Maestru al răului. Oricând încerci să duci la îndeplinire ceva contrar cu ceea ce a specificat Dumnezeu, în cele din urmă vei fi constrâns să recunoşti că, orice ai face tu sau cei conectaţi cu tine, este la lucru o putere care nu este [1507] sub controlul oamenilor, şi că, odată pusă în mişcare va continua să acţioneze şi să reacţioneze.

Cele două mari puteri aflate în controversă sunt la lucru, una din adânc şi cealaltă de sus. Fiecare om se află sub influenţa tainică fie a uneia, fie a celeilalte, şi acţiunile lui vor descoperi caracterul inspiraţiei din care ies. Aceia care sunt uniţi cu Hristos, vor lucra întotdeauna pe căile lui Hristos. Aceia care sunt în unire cu Satana, vor lucra sub inspiraţia liderului lor, în opoziţie faţă de puterea şi acţiunea Duhului Sfânt. Voinţa omului este lăsată liberă să acţioneze, şi prin acţiune este descoperit ce fel de spirit este cel care impresionează inima. „După roadele lor îi veţi cunoaşte.”

Omul poate ajunge să fie un împreună lucrător cu Dumnezeu, ducând la îndeplinire marea lucrare de răscumpărare. Dumnezeu permite ca fiecare om să aibă sfera lui de acţiune. În timp ce El a dat cuvântul Lui ca îndrumător al vieţii, a dat şi Duhul Sfânt ca să fie o putere suficientă pentru a învinge toate tendinţele spre rău, ereditare sau cultivate, şi pentru a imprima propriul Lui caracter în agentul uman şi, prin el, în toţi cei ce vin în sfera lui de influenţă. Agentului uman i se cere să coopereze cu Dumnezeu, să facă să se vadă îndurarea Lui, bunătatea şi iubirea Lui, impresionând în felul acesta alte minţi. Orice om este chemat să devină un instrument prin care poate lucra Duhul Sfânt. El poate deveni aşa doar dacă îşi cedează toate capacităţile controlului exercitat de Duhul. Dumnezeu a dat Duhul Său în ziua Cincizecimii, şi prin lucrarea acestuia asupra inimii receptive, El poate impresiona pe toţi cei cu care credincioşii vin în contact. [1508]

Prin relaţiile noastre de prietenie şi prin cunoaşterea îndeaproape a fiinţelor omeneşti ca noi, putem exercita o influenţă spre ridicare. Aceia care sunt uniţi într-o nădejde comună şi credinţă în Hristos Isus, pot fi o binecuvântare unii pentru alţii. Isus spune, „Iubiţi-vă unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu.” Iubirea nu este pur şi simplu un impuls, o emoţie trecătoare care depinde de circumstanţe; ea este un principiu viu, o putere permanentă. Sufletul este hrănit de torentele iubirii curate ce curg din inima lui Hristos, ca dintr-un izvor ce nu seacă niciodată. O, cum este inima înviorată, cum sunt motivele ei înnobilate, afecţiunile ei adâncite prin comuniunea aceasta! Sub educaţia şi disciplina Duhului Sfânt, copiii lui Dumnezeu se iubesc unii pe alţii cu adevărat, în mod sincer şi natural – fără parţialitate şi fără ipocrizie. Şi aceasta se întâmplă din cauză că inima este îndrăgostită de Isus. Afecţiunile noastre, ale unora faţă de ceilalţi, izvorăsc din relaţia noastră comună cu Dumnezeu. Noi suntem o familie, ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El pe noi. Când este comparată cu această afecţiune adevărată, sfinţită, disciplinată, curtoazia de suprafaţă a lumii, expresiile lipsite de sens ale prieteniei exuberante, sunt ca pleava pe lângă grâu.

Fiecare bărbat, femeie şi tânăr, au o influenţă asupra altora. Influenţa aceasta o avem de la Dumnezeu. Ea curge de la Dumnezeu către agentul uman, şi noi suntem răspunzători pentru felul în care o folosim. „Astfel, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea,  îmbrăcaţi-vă cu dragostea [1509], care este legătura desăvârşirii.” Vrem să luăm în seamă faptul că iubirea aceasta curată, a unora faţă de alţii, este legătura desăvârşirii în caracter? „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscăto-ri. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.”

„Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Acestea sunt instrucţiunile cuvântului. Cum au fost ascultate? O, dacă acestea ar fi fost introduse în caracterul tuturor lucrătorilor, ce schimbare s-ar fi produs în instituţiile noastre! Cât de diferit ar fi fost tiparul pus asupra lucrării lui Dumnezeu din Battle Creek! Elementele stranii care s-au dat pe faţă în deciziile pe care le-aţi luat în conciliile voastre, nu ar fi văzut lumina zilei. Geloziile amare nu ar fi prosperat în inimile celor ce mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos. Aţi fi fugit de sfaturi şi decizii care provoacă unui frate necaz şi [1510] strâmtorare, sau îl leagă în sărăcie, aşa cum aţi fugi de lepră. Este un lucru teribil ca omul să-şi piardă sufletul, totuşi, în fiecare zi oamenii fac paşi care vor duce la pierderea sufletelor lor. De pe buzele lui Hristos a ieşit întrebarea, „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” O întrebare solemnă, îngrozitor de solemnă! Totuşi, cât de mulţi sunt cei care, ca Esau, îşi vând sufletele pentru o mâncare. Ca un om să-şi piardă sufletul, aceasta înseamnă mult mai mult decât atât. Cuvintele lui, exemplul lui, teoriile lui ţesute împreună cu răul, conduc pe alţii în nedumerire şi dificultate. El cheamă oamenii de la Hristos, ca să se înroleze sub steagul negru al prinţului întunericului. Pe scurt, este un ucigaş de suflete; el face cel mai mult pentru a distruge principiile pe care Dumnezeu le-a adus la viaţă. Cât de teribil este gândul de a distruge sufletele oamenilor pentru care Hristos a venit în lume ca să-i salveze. Rezultatul vieţii noastre zi de zi ar trebui să fie acela de a vindeca, nu de a răni; de a salva, nu de a distruge.

Nu poţi vedea că în viaţa ta practică sunt implicate interese veşnice? Fiecare îşi decide propriul destin. Cel care domneşte în cer permite fiecărui om să ia poziţie pentru a grăbi sau pentru a întârzia venirea Domnului. Toţi aceia care consimt să fie eliberaţi de egoismul lor natural, şi să fie însărcinaţi cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, au parte cu Dumnezeu; ca un canal uman, ei revarsă torentele influenţei divine. Lucrarea lor are în ea binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei zidesc pe temelie aur, argint, pietre scumpe. Când [1511] ziua judecăţii va supune la încercare lucrarea fiecărui om, ca să se vadă ce fel de lucrare este, aurul, argintul, pietrele scumpe, nu vor pieri; lemnul, fânul, trestia, vor arde, iar lucrarea acelui constructor va fi pierdută. Înaintarea omului în viaţa viitoare va fi proporţională cu consacrarea lui faţă de Dumnezeu în viaţa aceasta. Lucrare lui va fi răsplătită după caracterul pe care îl are, şi aceasta determină locul pe care îl va avea în Templul lui Dumnezeu.

Fiecare fiinţă omenească este răspunzătoare pentru salvarea propriului său suflet, şi are cea mai solemnă responsabilitate pentru salvarea sufletelor altora. El trebuie să exercite o influenţă salvatoare, trebuie să vegheze asupra sufletelor, ca unii care au să dea socoteală. Fiecare bărbat, femeie, şi tânăr, îşi petrece timpul aici ca unul care este supus la probă. În marea zi, când rapoartele tuturor vor fi deschise, se va cunoaşte cine a clădit nebuneşte pe nisip, şi cine pe Stânca cea veşnică. Atunci se va cunoaşte cine a dezonorat lucrarea sacră a lui Dumnezeu prin faptul că a introdus în ea propriile principii şi practici. Se va vedea cine a ţesut propriul spirit în metode şi planuri, ca să fie adoptate în dreptul bisericilor pentru a-şi pune amprenta pe lucrarea lor. Orice iritare, orice invidie, gelozie, lipsă de jertfire de sine, împotrivirea cu încăpăţânare faţă de lucrarea Duhului Sfânt – toate acestea vor fi arătate în ziua aceea. Orice lucrare va fi judecată după caracterul pe care îl are.

Fratele meu, te las cu aceste cuvinte, şi zic, „Întoarce-te, întoarce-te; pentru ce vrei să mori?” [1512]