Scrisoarea 69, 1893 - Către Leroy Nicola

Scrisoarea 69, 1893 - Către Leroy Nicola

Scrisoarea 69, 1893

CĂTRE LEROY NICOLA

 

Dragă frate,

Iartă-mă te rog că nu am răspuns scrisorii tale binevenite. Am primit-o într-un timp când nu am putut răspunde, aşa cum am vrut, şi au fost scrise doar acele scrisori care simţeam că este urgent să fie scrise. M-am gândit că voi fi cu siguranţă în stare să-ţi trimit un răspuns cu poşta care s-a dus joia trecută, dar nu am putut. Îmi cer scuze pentru această întârziere.

În urmă cu două săptămâni, au fost extraşi ultimii mei dinţi. Sr. Caro, un medic dentist, a venit din Napier şi a efectuat operaţia. Am simţit că nu trebuie să adun sângele la creier, şi a trebuit să fiu extrem de atentă ca nu cumva să răcesc la gingii. Gingiile mele s-au vindecat lent. Sunt fericită să spun că am o sănătate neobişnuit de bună; pentru aceasta, datorez mulţumiri Tatălui meu ceresc. De curând, am dormit mult mai bine, dar nu pentru că aş fi luat vreun medicament. N-am luat nimic, nici atunci când dinţii mi-au fost extraşi. Operaţia a fost realizată în mai puţin de cinci minute. Nu mă aştept să fiu în stare să ţin vreun discurs până când mă voi pune pe picioare, ceea ce se va întâmpla în aproximativ opt săptămâni. Mă simt într-adevăr recunoscătoare Domnului pentru bunătatea Lui. Nu am ieşit afară în ultimele cinci săptămâni. Vremea a fost foarte variabilă, cu excepţia faptului că a  plouat cea mai mare parte a timpului. Nu sunt în măsură să fac vreo plimbare decât doar pe o distanţă foarte scurtă; şoldul drept îmi interzice asta. Mă pot mişca destul de bine în casă. Camera mea este la etaj şi urc şi cobor destul de des, dar un pic de exerciţiu la un moment dat este tot ce pot suporta. De cele mai multe ori stau într-un fotoliu, pentru că cea mai uşoară poziţie pentru mine este aceea de a-mi întinde picioarele şi chiar corpul. Nu sufăr de nicio durere cu excepţia şoldului şi dacă nu stau într-o astfel de poziţie, devin aproape neputincioasă. Am suferit timp de aproximativ patru săptămâni de o durere severă la nivelul şoldului, cauzată de mersul la sala unde am ţinut adunările.

A trebuit să merg la adunare la Patone, la şapte mile de Wellington şi m-am temut foarte mult de călătorie. Am mers la trap uşor şi am suportat bine călătoria. M-am ridicat să vorbesc, dar nu am putut vorbi despre subiectul pe care mi l-am propus, pentru că mi-a fost dat un alt subiect. Am luat ca subiect versetul, „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.” Discursul a fost un avertisment în ceea ce priveşte scenele de la încheierea istoriei acestui pământ. Puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea; am simţit-o înfiorând fiecare nerv din trupul meu, iar oamenii au ştiut că cuvintele au fost spuse în demonstrarea Duhului şi puterii lui Dumnezeu. Din acel moment, sănătatea mi-a fost foarte mult îmbunătăţită. Domnul a onorat credinţa mea şi a avut milă de mine.

Dragul meu frate, eu te iert din toată inima, aşa cum ai cerut şi sunt atât de recunoscătoare că vezi şi înţelegi eroarea din trecut. Nicio eroare nu aparţine adevărului şi nicio eroare nu va putea sfinţi sufletul, iar eu sunt atât de recunoscătoare că nu este prea târziu ca greşelile să fie îndreptate. Avem un Mântuitor care iartă păcatele, şi care va fi întotdeauna atins de simţământul neputinţelor noastre. Sunt constrânsă profund, zi şi noapte, pentru oile care s-au [1192] rătăcit de turmă. Pe măsură ce citesc parabola Domnului nostru, sunt uimită că aceasta nu are mai multă greutate pentru orice suflet care încearcă cu interes să facă voia Tatălui nostru ceresc. Ştiu după lumina care mi-a fost dată, că mulţi dintre cei care acum sunt indiferenţi, nepăsători şi nechibzuiţi, care s-au rătăcit de turmă, şi unii care au fost în mod neglijent şi fără inimă scoşi afară din staul, vor pieri în pustie. Oh, cum mă doare inima să văd că atât de puţini merg în căutarea oilor pierdute. Este treaba fiecărui lucrător să facă din aceasta o lucrare specială, să depună un efort deosebit pentru a căuta şi a găsi oaia pierdută. Tot cerul priveşte această etapă a lucrării, gata să coopereze cu agentul omenesc care se gândeşte care sunt şi unde de află oile pierdute, cei care au iubit odată adevărul, dar care s-au rătăcit de turmă.

Isus vorbeşte despre păstorul care caută în pustie oaia rătăcită şi despre bucuria divină din curţile cereşti când oile sunt găsite. Nouăzeci şi nouă sunt lăsate, iar căutarea este realizată în mod conştient, hotărât şi perseverent, prin greutăţi şi dificultăţi până când cea pierdută este găsită, apoi, niciun cuvânt de ocară nu este rostit, nimic nu este exprimat decât bucuria, iar oaia este adusă înapoi întreagă, cu cântece de bucurie, în siguranţă şi cu dragoste. Fiecare dintre vecini vine să-şi exprime bucuria, „Mi-am găsit oaia care a fost pierdută.” Vor, cei care pretind că iubesc pe Isus să fie ca Dumnezeu, făcând lucrarea Sa de a aduce înapoi oile rătăcite? Vom fi noi părtaşi la bucuria oştirii cereşti şi a lui Dumnezeu însuşi? Atunci, să îmbrăţişăm individual această ocazie şi să ieşim să căutăm şi să mântuim ce este pierdut. Nu ţineţi cont de probleme, nu lăsaţi ca Satana să prezinte exagerat dificultăţile. Va fi într-adevăr neplăcut şi va cere jertfire de sine. Dar nu va merita? Citiţi parabola. Fiul Dumnezeului infinit a lăsat îngerii de sub comanda Sa în curţile cereşti, şi a venit în această lume pustiită, pârjolită şi stricată de blestem, pentru a salva oaia rătăcită de turmă, lumea căzută. Şi cum a fost El tratat? Ruşinos! Oh, ce mârşăvie, ce abuz a fost săvârşit asupra Păstorului care căuta să-Şi găsească oile şi să îi aducă înapoi la turmă, la loialitate faţă de Dumnezeu, cu bucurie. Aşa că, toţi cei care apreciază mântuirea să meargă cu ardoare să lucreze în interesul lui Hristos şi îngerii lui Dumnezeu vor merge cu voi, puterea divină va însoţi efortul omenesc şi rezultatul va fi un mare succes.

Oh, noi putem găsi sufletele pierdute, care pier, şi putem să le aducem la Cel care a murit pentru salvarea lor. Suntem noi ucenicii lui Hristos? Nu ne-a dat El pilda aceasta pentru a o înţelege, pentru a o practica? Nu trebuie ca noi, dacă suntem credincioşi poziţiei noastre, să mergem să căutăm şi să salvăm oile pierdute, cu efort personal serios? De ce s-a făcut atât de puţin în acest domeniu, în lumina acestei parabole? De ce nu se meditează şi nu se ia în considerare acest subiect? [1193]

Cine sunt cei rătăcitori, care au decăzut, care s-au dus departe de staul, în cursa lui Satana? Nu mustră această parabolă indiferenţa rece, neglijentă, arătată faţă de aceia care sunt gata să moară? Avertizarea vine de-a lungul timpului până la noi. „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: ‚Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci     n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.’”

Domnul să ne ajute să nu trecem pe partea cealaltă, şi să lăsăm sufletul rănit, lovit şi jefuit, şi să nu facem nimic pentru a-l ajuta. Vreau ca tu, fratele meu, să ai un rol în această lucrare, indiferent unde te găseşti şi oricare ar fi poziţia de răspundere care ţi-ar fi acordată. Consultă-te cu alţii şi vezi dacă nu poate fi trezit interesul pentru a căuta şi pentru a face eforturi personale în vederea refacerii sufletelor care din punct de vedere spiritual, sunt gata să piară, şi a sufletelor care sunt deja moarte spiritual. E nevoie de inimi blânde, inimi frânte. E nevoie de simpatie omenească sfinţită prin cooperare cu divinul. Citeşte parabola. Roagă-te asupra ei. Vezi reprezentarea şi cercetează simbolul. Fă din aceasta o realitate vie. Trezeşte şi pe alţii pentru a desfăşura eforturi înţelepte, bine direcţionate. „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

Multă dragoste pentru soţia ta şi pentru cei mici. [1194]