Scrisoarea 76, 1894 - Către SR. Rousseau

Scrisoarea 76, 1894 - Către SR. Rousseau

Scrisoarea 76, 1894
Melbourne,
Australia,
martie 1894

CĂTRE SR. ROUSSEAU
SFATURI  PENTRU  SOŢI  ŞI  SOŢII; ÎNDRUMĂRI  PENTRU  ELEVI  ŞI  STUDENŢI

 

Doresc să-ţi prezint unele lucruri existente în tine, care au stat la baza întristării şi a dezamăgirii pentru care tu, în mod nedrept, i-ai acuzat pe alţii. Deseori am citit aceste cuvinte, „Căsătoria este o loterie.” Unii acţionează ca şi cum ar fi crezut declaraţia, şi viaţa lor de căsnicie mărturiseşte că aşa este pentru ei. Dar căsătoria adevărată nu este o loterie. Căsătoria a fost instituită în Eden. După crearea lui Adam, Domnul a spus, „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i  fac un ajutor potrivit pentru el.” Când Domnul a adus-o pe Eva la Adam, îngerii lui Dumnezeu au fost martori la ceremonie. Dar există puţine cupluri care sunt complet unite atunci când ceremonia de căsătorie este efectuată. Forma cuvintelor rostite asupra celor doi care încheie legământul căsătoriei, nu îi face să fie una. În viaţa lor viitoare de căsnicie, are loc o contopire a celor doi. Unirea poate fi făcută cu adevărat fericită, dacă fiecare va da celuilalt afecţiunea sinceră a inimii.

Dar timpul dezgoleşte căsătoria de romantismul cu care a îmbrăcat-o imaginaţia, iar apoi, prin sugestiile lui Satana, se strecoară în minte gândul „Noi nu ne iubim aşa cum am presupus.” Alungă aceasta din minte. Nu insista asupra acestui gând. Fiecare, să uite de sine, să refuze să întreţină ideile pe care Satana ar fi bucuros să le alimentaţi. El va lucra pentru a vă face suspicioşi, geloşi de fiecare lucru mic care ar furniza cea mai mică ocazie, pentru a vă înstrăina afecţiunea unuia faţă de celălalt. Viaţa [1214] este o problemă reală, şi poate fi făcută de nesuportat de către soţ sau soţie. Când romantismul se duce, fiecare să se gândească, nu în mod sentimental, cum să facă astfel încât viaţa de căsătorie să fie aşa cum i-ar plăcea lui Dumnezeu să fie.

Viaţa este un dar preţios al lui Dumnezeu, şi nu trebuie să fie risipită în regrete egoiste sau în indiferenţe şi neplăcere arătate pe faţă. Soţul şi soţia să discute lucrurile împreună. Reînnoiţi-vă unul faţă de celălalt atenţia de la început, recunoaşteţi-vă greşelile făcute faţă de celălalt, dar în această treabă fiţi foarte atenţi ca soţul să nu ia asupra lui sarcina de a mărturisi greşelile soţiei sau soţia pe ale soţului ei. Fiţi hotărâţi să fiţi tot ceea ce puteţi fi unul pentru celălalt, şi legăturile căsătoriei vor fi cele mai de dorit legături. Să nu nutriţi nici pentru o clipă gândul că sunteţi legaţi prin legăminte irevocabile de cineva pe care nu-l puteţi iubi. Este ca un coşmar teribil ca două persoane să trăiască în aparenţă ca unul toată viaţa lor, şi totuşi să fie în realitate doi.

Răul este întotdeauna sporit atunci când fie soţia fie soţul, găsind pe cineva care pare a fi un spirit simpatic, se încumetă să şoptească acestuia în care are încredere secretele vieţii lor de căsătorie. Însuşi faptul de a face cunoscut secretul confirmă existenţa unei stări de lucruri care nu ar fi deloc necesare dacă soţul şi soţia ar iubi în mod suprem pe Dumnezeu.

Dar adevărul este că, în multe cazuri în care se crede că există aceste dificultăţi, ele sunt imaginare. Se fac greşeli din ignoranţă, iar rezultatul care urmează sigur este neînţelegere şi înstrăinare. Dacă soţul şi soţia ar vorbi liber, unul cu celălalt, despre problemă, în spiritul [1215] lui Hristos, dificultatea ar fi vindecată. Dar prea adesea ei rămân depărtaţi, şi se gândesc la problemă, şi aceasta îi răneşte continuu. Dacă ei ar iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, inimile lor ar fi atât de pline, atât de mulţumite cu dragostea Lui, că ei nu s-ar mai consuma aşteptând ca afecţiunea să se manifeste în fapte faţă de ei înşişi. Mulţi au înţeles greşit datoria adevărată a soţiei faţă de soţ şi a soţului faţă de soţie. Eu-l absoarbe tot şi Satana poate gestiona problema după cum îi convine. El are pregătită plasa pentru a o arunca peste sufletul omenesc, pentru a-l încurca atât de tare prin imaginaţia omenească încât pare imposibil pentru înţelepciunea omenească să descurce iţele plasei sale atât de fin ţesute.

Dar ceea ce înţelepciunea omenească nu poate face, înţelepciunea lui Dumnezeu poate face prin predarea voinţei, a minţii, a sufletului, a puterii, a întregii fiinţe, lui Dumnezeu. Providenţa Sa poate uni inimile prin legături care sunt de origine cerească. Dar rezultatul nu va fi doar o schimbare exterioară a afecţiunii, arătată prin cuvinte blânde şi măgulitoare. Va fi o experienţă nouă; războiul de ţesut al cerului ţese cu o urzeală şi o bătătură mai fină, dar mult mai fermă, decât acelea de pe pământ. Materialul nu este doar o ţesătură simplă, ci este o textură care va suporta uzura şi testul încercării; inima este legată de inimă prin lanţul de aur al iubirii care este autentică. Există un fel de dragoste care, este un act de cruzime să fie alimentată sau să i se dea frâu liber. Aceasta este considerată ca fiind foarte fină, foarte elevată, dar absoarbe atât de mult încât Dumnezeu nu poate fi slăvit în viaţa acelora pe care El i-a răscumpărat cu preţul jertfirii vieţii Sale, pentru a-i uni cu El.

Soţii şi soţiile ar trebui să simtă că este privilegiul şi datoria lor de a rezerva pentru intimitatea societăţii celuilalt, schimbul semnelor [1216] de dragoste dintre ei. Căci, deşi manifestarea iubirii unuia faţă de celălalt este la locul ei, ea poate fi folosită spre rău atât între cei căsătoriţi cât şi între cei necăsătoriţi. Există persoane cu o structură complet diferită a minţii şi caracterului, cu o educaţie şi o formare diferită, care se iubesc la fel de devotat şi sănătos ca aceia care s-au educat  să-şi manifeste afecţiunea în mod liber; şi există pericolul ca, prin contrast, aceste persoane care sunt mult mai rezervate să fie judecate greşit, şi puse în dezavantaj.

În timp ce soţia ar trebui să se sprijine pe soţul ei, cu respect şi consideraţie, ea poate, într-un mod moral, sănătos, să-şi manifeste afecţiunea ei puternică şi încrederea în bărbatul pe care l-a ales ca partener de viaţă. Ea oferă dovezi reale, neprefăcute şi nu crede că este esenţial să demonstreze sentimentalism ca dovadă a unei uniri fericite.

Este înaltul privilegiu şi datoria solemnă a creştinilor să se facă fericiţi unul pe celălalt în viaţa lor de căsnicie, dar există pericolul de a face ca eu-l să absoarbă tot, revărsând toată bogăţia afecţiunii asupra celuilalt, şi fiind foarte mulţumiţi cu o astfel de viaţă. Toate acestea aduc a egoism. În loc ca ei să închidă dragostea şi simpatia lor doar între ei, ei ar trebui să prindă fiecare ocazie de a contribui la binele celorlalţi, împărţind abundenţa afecţiunii izvorâte dintr-o dragoste pură şi sfântă pentru sufletele care în ochii lui Dumnezeu, sunt la fel de preţioase ca ei înşişi, fiind răscumpărate prin jertfa infinită a singurului Său Fiu.

Cuvinte amabile, priviri de simpatie, expresii de apreciere ar putea fi pentru cei care sunt singuri şi au de dus lupte, ca un pahar cu apă rece pentru sufletul însetat. [1217]

Un cuvânt de simpatie, o faptă de bunătate, ar ridica poverile care apasă greu pe umerii unora. Cuvintele de sfătuire, de mustrare, de avertizare dintr-o inimă sfinţită de dragoste, sunt la fel de importante ca şi revărsarea sentimentelor de dragoste şi a expresiilor de apreciere. Fiecare cuvânt sau faptă de bunătate altruistă faţă de sufletele cu care suntem aduşi în legătură, este o expresie a dragostei pe care Isus a manifestat-o pentru întreaga familie umană. Acea dragoste ne este frumos prezentată de către Hristos Însuşi. (Ioan 4:10, 13, 14, citate.)

Prea adesea, se intră în relaţia de căsătorie fără ca persoanele să se gândească în mod corespunzător; nimeni nu ar trebui să se căsătorească în incertitudine. Dar dacă ei nu se gândesc bine la această chestiune, şi după căsătorie găsesc că nu se potrivesc la caracter şi că este posibil să aibă pare de nefericire, în loc de bucurie, niciunul să nu insufle în mintea celuilalt ideea că mariajul lor nu a fost înţelept. Nu lăsaţi ca o a treia persoană să se familiarizeze cu problema, ci fiecare, în temere de Dumnezeu, să caute să-l înţeleagă şi să-l ajute pe celălalt. În experienţa mea, au venit la mine multe cazuri cu care a fost foarte greu să mă ocup. Citirea de ficţiuni le-a încurcat mintea, şi căsătoria este fals ilustrată. Ca şi creştini, noi ar trebui să aruncăm tot acest gen de scrieri care creează atât de multă nefericire în viaţa de căsătorie. Oamenii nu îşi realizează aşteptările, şi nimic din ce poate face tovarăşul de viaţă nu le este plăcut. Cel care este în această poziţie periculoasă ar trebui să-şi centreze afecţiunile asupra lui Dumnezeu şi să bea din apa pe care i-o va da Hristos, care va fi „un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” [1218]

Cât de nerăbdătoare am privit în timpul reuniunii de tabără pentru a vedea cine va da ascultare invitaţiei Mântuitorului, cine va căuta la El apa vieţii. M-am uitat să văd cine va cădea pe stâncă şi va fi zdrobit. Unele dintre surorile noastre care ar fi putut fi ajutate şi binecuvântate nu au fost ajutate, deoarece ele au fost într-o stare foarte asemănătoare cu starea celor de la întâlnirea de la Minneapolis. Ele au avut acelaşi spirit şi făceau o lucrare similară, încercând să găsească vreo pată şi murdărie în alţii. Mi-am dorit să văd lucrarea Duhului lui Dumnezeu asupra inimilor lor. Dar nu a existat nicio schimbare perceptibilă. Ştiam că, dacă iluminarea divină ar veni la ele, ar exista a astfel de golire de sine, că ar fi rămas un gol de umplut de către Duhul Sfânt care lucrează în inima omului cu putere salvatoare.

Când, după întâlnirea de tabără, a fost pusă asupra mea prin Duhul lui Dumnezeu povara rostirii unei mărturii şi realizarea unei lucrări care nu a fost plăcută, m-am temut să fac asta. După ce cazul unuia a fost atins şi după ce am făcut tot ce puteam face ca să schimb starea lucrurilor, fratele Starr mi-a spus, „Sper că acum poţi pune jos această povară şi te poţi odihni. Nu poţi continua să ai nopţi nedormite şi să suferi astfel în minte, fără a aduce un prejudiciu sănătăţii tale.” I-am spus, „Oh, frate Starr, lucrarea este doar la început. Tu nu cunoşti adevărata stare a lucrurilor.” Ceea ce am privit ca fiind cel mai greu de dus la bun sfârşit este cazul sorei Rousseau şi al sorei Daniells. Aş vrea să plec la New South Wales, dacă aş îndrăzni să fac acest lucru, dar mi-e tare teamă şi tremur să ating o problemă care a fost adâncită tot mai mult şi mai mult sub instruirea amăgitoare a lui Satana, până când iţele plasei sale au încurcat aceste suflete într-o auto neprihănire amăgitoare şi o amăgire satanică, ce [1219] face ca falsitatea să apară ca adevăr şi adevărul să apară ca falsitate. Nu este o chestiune uşoară aceea de a rupe această înşelăciune a amăgitorului viclean.

Fratele şi sora Starr nu au pus aceste probleme înaintea mea. Aici a fost ca la Minneapolis. Presupunerea a fost luată drept realitate, deoarece surorile noastre nu au umblat în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi nu au fost împlinitoare ale Cuvântului. Satana a insinuat sugestiile sale îngrozitoare, amăgitoare şi ele au crezut o minciună. Ele nu şi-au deschis mintea înaintea acelora cu care ar fi trebuit să vorbească. Ele au permis încrederii lor răutăcioase să le conducă pe căi false. Satana a construit pe această bază, şi ele nu discern adevărul. O atmosferă malefică le-a înconjurat sufletele.

Cât de mult mai mare ar fi fost manifestarea Duhului lui Dumnezeu în lucrarea şcolii, dacă atmosfera era curată şi sfântă. Dacă toţi cei care au venit în şcoală ar fi nutrit un spirit misionar pur, loial interesului Celui care le-a dat lucrarea de făcut, Duhul Sfânt ar fi putut lucra cu aceste surori. Cât de mult timp a fost irosit în simpatie falsă, în milă faţă de sine, în presupuneri rele şi în vorbirea de rău, timp care ar fi putut fi folosit cu gândurile purificate, cu inima deschisă spre razele luminoase ale Soarelui Neprihănirii. Ce satisfacţie mare ar fi pentru toate inteligenţele cereşti să vadă pe cele care au avut mult timp cunoştinţe, lumină şi experienţă, pe soţiile lucrătorilor, strâns unite, răspunzând la rugăciunea lui Hristos de a fi una în inimă şi în scop. Iubind pe Dumnezeu mai presus de orice, ele ar fi iubit pe semenii lor ca pe ele înşişi. [1220]

În şcoală, surorile noastre au fost înconjurate de minţi active, întrebătoare, rapide în a discerne şi a trage concluzii. Starea minţii este uşor de citit, căci este dezvăluită în acţiuni mici,  într-un cuvânt care este o sămânţă aruncată ici şi colo. Se vede faptul că cineva este sau nu de partea ordinii şi ascultării faţă de reguli şi reglementări. Dacă aceste reguli nu sunt respectate şi ascultate, şcoala va ajunge rapid lipsită de moralitate. Când cei care duc povara responsabilităţii simt necesitatea de a impune purtare corectă, respect, şi ascultare, este un lucru trist ca sora Rousseau să fie pe partea greşită, simţind că cei care nu respectă regulile ar trebui să fie trataţi în aşa fel încât regulile să nu mai însemne nimic. Sora Rousseau nu-şi vede în acest fel cuvintele şi atitudinea, dar Domnul aşa le vede.

Disciplina şcolii nu trebuie să fie redusă, ci tuturor celor care au vreun rol în legătură cu şcoala, li se cere să ajungă la standardul corect. Ei trebuie să-şi menţină dreptul de supraveghere în orice aspect, şi să stea umăr la umăr. Cei care pretind a fi urmaşii lui Hristos trebuie să tragă cu toate puterile lor de aceleaşi funii. Fiecare lucrător din şcoală are nevoie să înveţe zilnic în şcoala marelui Învăţătorul, Isus Hristos, cum să-şi controleze sentimentele, cum să-şi supună pasiunile. Noi trebuie să trăim în ascultare de cuvintele lui Hristos, aderând strict la regulile Lui, ţinând seamă de poruncile Lui la literă. Unul poate avea sensibilitate fină, dar fără ca aceasta să fie echilibrată prin sfinţirea simţului obişnuit, aceasta devine o povară obositoare în fiecare şedinţă. Este ca o navă fără cârmă. [1221]

Sub o astfel de influenţă, în curând studenţii vor călca în picioare toată conducerea şi şcoala nu-şi va realiza obiectivul pentru care a fost înfiinţată. Ea nu va putea fi elevată şi înnobilată, dând caracter lucrării adevărului prezent, arătând ce poate face adevărul pentru elevi prin cunoaşterea şi ascultarea faţă de principiile lui. Trebuie imprimat în mintea elevilor, că ei trebuie să folosească corect timpul lor, că ei trebuie să se ţină curaţi de orice influenţă care ar putea distrage atenţia lor de la studii. Dacă cei care lucrează în interesul şcolii neglijează acest aspect, ei sunt ispravnici necredincioşi. Părinţi şi prieteni plătesc pentru a susţine elevii în şcoală. Ei fac acest lucru, deoarece au mari speranţe ca elevii cărora le-au acordat acest interes deosebit, să-i recompenseze făcând cât mai bine totul.

Şcoala nu trebuie să fie privită ca un loc pentru curtenie sau căsătorie, ci ca un loc unde tinerii să fie educaţi şi disciplinaţi pentru viaţa practică. Flirtul sau atenţiile speciale între tinere şi tineri nu poate fi permis în şcoală. Dacă regulile ar fi aşa de slabe încât să admită acest lucru, educaţia şi pregătirea de acasă a multora atât de complet diferită de ceea ce ar trebui să fie, ar face ca şcoala să ajungă demoralizată, şi părinţii nu ar simţi nicio siguranţă în trimiterea copiilor lor la şcoală.

Educaţia înseamnă tot ce implică termenul, ea nu poate fi dobândită fără efort sârguincios şi aplicare răbdătoare. Aceasta cere ca tot ce ţine de mintea omenească să sape după comoara preţioasă şi prin efort perseverent [1222] să păstreze tot ceea ce este câştigat. Fiecare grăunte de cunoştinţă trebuie să fie considerat ca fiind de mare valoare, deoarece permite studentului să înţeleagă mai bine propriile sale capacităţi şi să folosească puterile sale spre slava lui Dumnezeu. Perioada vieţii şcolare este plină de mari oportunităţi şi privilegii. Elevii ar trebui să valorifice fiecare moment pentru a-şi spori cunoştinţele, ca să le pună în practică pentru ajutorul şi binecuvântarea semenilor lor, fiind conlucrători cu Dumnezeu.

Educaţia nu este de niciun beneficiu special decât dacă are ca sfârşit adevărata bunătate şi curăţie, pregătind elevul pentru slujirea Domnului. Cel care studiază să fie bun, ca să poată face binele, va intra, aşa ca Daniel, în posesia celor mai bogate comori ale cunoştinţei. Niciunul să nu fie mulţumit cu cunoştinţe superficiale, căutând să combine căutarea de plăceri cu viaţa de elev, pentru că va avea o mare pierdere.

Parabola talanţilor este dată pentru studiul nostru, şi poate fi considerată de mare folos pentru suflet. Frica de Domnul este începutul înţelepciunii. Cerul revarsă asupra noastră daruri foarte mari atunci când se oferă ocazii. Cei care doresc tot timpul ocazii mai mari, rareori arată că apreciază ocaziile pe care le au. Ocaziile preţioase sunt apreciate atunci când avantajele mici sunt apucate cu râvnă şi valorificate. Talantul timpului este un dar preţios al cerului. La fel, puterea de exprimare este un talent încredinţat de Dumnezeu, pentru a fi folosit cu înţelepciune făcând schimb cu bunurile Domnului. Noi nu putem face acest lucru, decât dacă suntem în strânsă legătură cu Hristos. Cei care sunt vitalizaţi de natura Sa divină pot, şi vor lucra în interesul lui Hristos. [1223]

În Hristos răstignit, privim manifestarea înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu, ceea ce converteşte zilnic sufletul şi îl pregăteşte în mod divin pentru a da piept cu toate obstacolele şi încercările care vin peste noi toţi în experienţa noastră de zi cu zi. Există foarte puţină credinţă autentică într-un Mântuitor personal, care poate ajuta sufletul în fiecare urgenţă. Hristos a fost răstignit ca să ia păcatele noastre. Înviat din morţi, El este Mijlocitorul nostru, Apărătorul nostru ales şi numit de Dumnezeu, Înlocuitorul şi Garantul nostru în prezenţa lui Dumnezeu. Prin sângele Lui, fiecare suflet poate avea intrare la Dumnezeu. În El omenescul şi divinitatea sunt combinate. Aceasta este suficient; întreaga suficienţă este asigurată pentru fiecare suflet. Urmaşul lui Hristos este echipat pentru orice lucrare şi încercare. În dorinţa lui după virtute şi sfinţenie, la fiecare pas dă de împotrivire din partea sinagogii lui Satana, şi el trebuie să se angajeze într-un conflict personal, spiritual. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” (Efeseni. 6:12)