Scrisoarea 76,1895 - Către O.A. Tait

Scrisoarea 76,1895 - Către O.A. Tait

Scrisoarea 76,1895
Norfolk Villa,
Prospect St.,
6 iunie 1895

CĂTRE O.A. TAIT
Fratelui O.A.Tait, Battle Creek, Michigan, USA

 

Iubite frate,

Ca să răspund scrisorii tale, va fi nevoie să fac anumite declaraţii foarte limpezi. Lucrurile la care faci referire mi-au fost prezentate de ani de zile. Stricăciunea care dospeşte acum, a început  să-şi facă lucrarea cu mult înainte de întâlnirea de la Minneapolis. Spiritul de răceală s-a tot întărit până atunci. De atunci încoace, unii şi-au mărturisit greşelile şi şi-au schimbat atitudinea în mod decisiv, şi nu au mai manifestat acel spirit. Cu ani de zile înainte, ei s-au opus îndemnurilor Duhului lui Dumnezeu, şi au fost ajutaţi în rebeliunea lor de marele adversar al sufletelor. Dar încă sunt unii dintre cei cu poziţii influente, care mai caută să strice minţile colportorilor, şi să-i influenţeze pe cei care se adună la întrunirile conferinţelor. Aceştia lucrează contrar adevărului şi neprihănirii, folosindu-se de tot ce este experimentat ca să-şi promoveze ideile lor proprii. Mulţi gândesc că, deoarece aceşti bărbaţi se află în poziţii de răspundere, deoarece ei sunt în aparenţă calmi şi raţionali, trebuie să fie bărbaţi de încredere. Dar Dumnezeu nu-i poate folosi pe cei care nu sunt loiali în inimile lor. El nu a dat pe poporul Său în mâinile niciunui om sau a vreunui grup de oameni, pentru ca aceştia să dispună de el după cum le dictează impulsurile lor. În Numele Domnului, Dumnezeul lui Israel, eu protestez faţă de aşa ceva.

Dumnezeu, Cel care vede sfârşitul de la început, poate asigura cu uşurinţă posibilităţi [1369] şi le va asigura pentru înaintarea lucrării Sale; dar aceasta nu se va face după spiritul şi impulsurile oamenilor. Noi nu trebuie să fim educaţi să lucrăm după metode lumeşti, şi nici nu trebuie să educăm pe alţii în acest fel de a lucra. Noi trebuie să exercităm credinţa la fiecare pas, să înălţăm multă rugăciune, să ne simţim dependenţi de Dumnezeu şi să manifestăm devoţiune faţă de lucrarea Lui. Dacă lucrăm după această rânduială, drept rezultat se vor vedea mari binecuvântări; dar dependenţa de oameni care dovedesc că nu au o legătură cu Dumnezeu ci sunt conduşi de sentimentele lor, va sfârşi prin a ne aşeza sub un alt conducător decât Isus Hristos. Raţionamentele în care ei se complac nu sunt conforme cu adevărul şi echitatea.

Există bărbaţi care deţin poziţii de răspundere, şi mulţi se gândesc că s-ar dovedi trădători faţă de cauza şi lucrarea lui Dumnezeu dacă şi-ar permite să sugereze că acei bărbaţi fac greşeli. Dar Domnul este în controversă cu bărbaţii aceştia, care au urmat tendinţele naturale ale minţii lor, şi au fost conduşi de impulsurile lor egoiste, prezentându-le ca şi cum ar fi zel pentru Domnul. Felul în care ei au tratat cazul lui Frank Belden nu le va conferi nicio plăcere în marea zi a lui Dumnezeu, când vor sta faţă în faţă cu ce este înregistrat în cărţile din cer, şi vor sta în faţa Celui care spune „Ştiu faptele tale.” Vine vremea când caracterele celor vii şi ale celor morţi vor fi cercetate.

Cu mult înainte ca soţul meu să moară, am scris aproape o sută de pagini despre ce se va petrece la editura Review and Herald. Dacă voi găsi materialul, am să ţi-l trimit. Se merge exact pe terenul care mi-a fost prezentat cu mulţi ani în urmă. Mi s-a dat de înţeles în mod clar [1370] că lumina va fi respinsă, că avertizările vor fi dispreţuite, şi că un spirit de egoism va fi cultivat la editură, că bărbaţii vor acţiona după principii lumeşti şi se vor depărta de legea lui Dumnezeu. Ei vor da ascultare imboldurilor inamicului, şi vor lipsi agenţii omeneşti de drepturile lor. Ei se vor strădui să controleze libertatea religioasă şi cea a afacerilor. Ei vor lucra ca să aducă fiecare instituţie a adventiştilor de ziua a şaptea în subordinea instituţiei din Battle Creek, şi să manipuleze lucrurile în aşa fel încât fiecare ramură a lucrării să fie centralizată şi controlată de bărbaţii cu răspundere de la editura Review and Herald. Aceasta fac oamenii, şi acţionează ca şi cum orice ramură a lucrării, oricât de înaltă sau oricât de departe ar fi, trebuie să fie adusă sub jurisdicţia bărbaţilor din Battle Creek, şi ca şi cum totul trebuie să se învârtă pe o orbită în jurul lor. Dar Domnul a dat lumină în sensul că diferitele noastre instituţii trebuie să fie de sine stătătoare. Bărbaţii aceştia îşi realizează sfaturile lor şi acţionează ca şi cum le-ar fi vorbit Dumnezeu în persoană. Ei se poartă cu trufie faţă de cei răscumpăraţi cu sângele lui Hristos. Ei acţionează ca şi cum fiecare individ trebuie să recunoască guvernarea lor, şi să-şi folosească abilitatea şi talantul după cum îi îndrumă ei. Dacă cineva nu vine sub controlul lor, ei îl zdrobesc sau îl tratează ca şi cum nu ar avea nicio valoare. Ei consideră că este o urâciune ca cineva să fie nesupus, şi aceia care nu se supun jurisdicţiei lor sunt lăsaţi fără simpatie, fără ajutor sau sprijin. Prin spiritul şi acţiunea lor, ei spun: „dacă moare, lăsaţi-l să moară.”

Bărbaţii aflaţi la inima lucrării au mult de învăţat şi mult de [1371] dezvăţat. Ei trebuie să înţeleagă că sunt pe proprietatea lui Dumnezeu. Mândria lor, inimile de piatră, trebuie să ştie că este un Stăpân care le va cere socoteală. Va veni vremea când va fi de datoria fiecărui ambasador al lui Hristos, aceea de a declara voia lui Dumnezeu în termeni limpezi, ca să facă oamenii să ştie că ei sunt lucrătorii lui Dumnezeu, ca să fie conduşi şi învăţaţi de Dumnezeu, şi că ei trebuie să-şi îndeplinească misiunea lor înaltă după cum porunceşte El. Libertatea religioasă înseamnă pentru noi, ca popor, mai mult decât mulţi lasă să se înţeleagă. De ani de zile am prezentat solia că oamenii nu îi pot trata pe cei cumpăraţi cu sângele Fiului Dumnezeului infinit, aşa cum îi tratează cei înţelepţi în felul lumii. Ei nu pot vindeca boala sufletelor prin intervenţia lor, şi nu pot da sănătate sufletului bolnav de păcat, prin asprimea lor. Manifestând pocăinţă faţă de Dumnezeu, exercitând credinţă în Vindecătorul cel puternic, ei Îl pot onora pe Isus şi îşi pot ridica glasul ca să vestească: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Înainte ca soţul meu să moară, am fost avertizată să nu-mi pun încrederea într-un prieten sau într-un frate. Bărbaţii cu care aveam să lucrez, din cauza educaţiei lor în ce priveşte afacerile, nu aveau să aibă putere să reziste ispitei de a căuta să se îmbogăţească sau să obţină avantaje. Aceştia Îl socotesc pe Dumnezeu ca şi cum ar fi ca ei, şi se gândesc că felul şiret în care au tratat şi au închis ochii faţă de aceasta, a fost după rânduiala lui Dumnezeu. Ei fac orice efort posibil să obţină avantaje dacă pot; întrucât ei nu experimentează zilnic convertirea faţă de Dumnezeu. Ei intră în planuri  şi lucrează după metode despre care presupun că vor duce la succes, dar acestea sunt departe de cinste [1372], de corectitudine sau dreptate. Pe ei înşişi se cruţă, dar cât de tare îi apasă pe alţii. Ei lucrează spre distrugerea puterii semenilor lor. Nu se gândesc la adevăr sau la onoarea lui Dumnezeu.

Am experimentat aceste lucruri pe când eram la Battle Creek. Nu am fost singura care am suferit sub mâna lor. Nu îmi pare rău, chiar dacă experienţa mea a trecut pe acolo; deoarece Dumnezeu m-a sfătuit să fiu în gardă în faţa propunerilor venite din partea oamenilor, care au să-mi propună să fac anumite lucruri, pretinzând că în felul acesta voi ajuta cauza lui Dumnezeu. Dar dacă eu aş semna contractul pregătit pentru mine, atunci aş fi legată şi nu m-aş putea mişca independent de oameni sau de concilii, ca să fac ceea ce este necesar să fie făcut pentru înaintarea cauzei şi lucrării lui Dumnezeu. Dacă aş face aşa cum doresc ei să fac, atunci aş fi incapabilă să vorbesc, să corectez principiile rele, atunci când sunt puse în acţiune împotriva altora.

Era necesar ca cineva să vorbească împotrivă la ceea ce este rău, căci Dumnezeu voia să cureţe casa de editură de planurile nedrepte şi de tranzacţiile frauduloase, întocmai cum Mântuitorul a curăţat templul de mânjirea lui morală. Mi-a fost arătat că se vor face planuri ca să destituie pe oameni de drepturile lor; dar astfel de planuri nu sunt după rânduiala lui Dumnezeu, ci după cea a lui Satana. Călăuza mea a spus: „Te-am avertizat. Spune cuvintele mele fără teamă, fie că oamenii te vor asculta, fie că nu vor asculta.”

Bărbaţii de la editura Review and Herald au nevoie de o schimbare a inimii, şi atunci întreaga lor atitudine va fi schimbată. Cei care au pe [1373] Hristos întronat înăuntrul lor, vor manifesta principii creştine. Ei vor lăsa să se vadă că Duhul Sfânt le-a împărtăşit o viaţă nouă. Şi că ei nutresc şi preţuiesc această viaţă. Începutul ei se găseşte în unirea spirituală cu Domnul Isus Hristos, şi pe măsură ce ei sporesc în cunoaşterea lui Dumnezeu, se va vedea că ei cresc în har, şi vor da pe faţă o iubire faţă de ceilalţi asemenea iubirii lui Hristos. Bărbaţii aflaţi în poziţii de răspundere trebuie să păzească interesele celorlalţi cu tot atâta gelozie, ca şi cum şi-ar păzi propriile interese. În felul acesta ei vor iubi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Creştinii sunt rânduiţi să fie canale prin care să curgă şuvoaiele înţelepciunii şi harului ceresc. Ei trebuie să fie în legătură, nu cu torentele de jos, din vale, ci cu apele cele vii care curg din zăpezile Libanului. Toate formele şi ceremoniile exterioare care nu sunt după modelul ce le-a fost arătat pe Munte, se vor dovedi lipsite de valoare. Harul lui Dumnezeu este făcut să se vadă prin exercitarea iubirii care locuieşte în sânul lui Isus, şi care aduce salvare celui pierdut. Împărăţia lui Dumnezeu nu vine prin observare. Iubirea neegoistă trebuie să acţioneze în orice plan făcut, iar roada iubirii neegoiste este neprihănirea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt. Cei care nu sunt duhovniceşti adesea se văd că au un zel care întrece cu mult zelul adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Motivul este acela că ei sunt hotărâţi ca planurile şi căile lor să aibă succes. Ei îşi spun, „îmi voi pune toate puterile pentru acest plan, şi voi lucra încontinuu până când voi vedea că va izbuti. Voi persista până când voi reuşi.” Dar toată religia pe care o are omul se găseşte în zelul acesta ambiţios despre care el crede că este după rânduiala lui [1374] Hristos. Daţi la o parte acest zel, şi nu rămâne nimic. Aceştia sunt ca Fariseii care dau zeciuială din mentă, anason şi chimen, dar neglijează lucrurile cele mai însemnate din Lege: mila, judecata şi iubirea lui Dumnezeu. Adevărul este de cea mai profundă importanţă. În jertfirea lui Hristos pentru oamenii căzuţi, mila şi adevărul s-au întâlnit, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Dacă separaţi aceste atribute de cea mai minunată şi, aparent, cea mai de succes lucrare, aceasta nu valorează nimic. Cei care lucrează împreună cu Hristos îşi unesc serviciile oferite în afacerile lor, cu consacrarea spirituală. Dacă această unire există, nu va exista opresiune regească, nici constrângere în felul de a fi. Dumnezeu a dat copiilor Săi lucrarea lor individuală. Dacă ei lucrează în spiritul lor şi manifestă căile lor, vor dezvolta atributele respingătoare ale Celui Rău.

Dumnezeu nu a ales pe anumiţi oameni, lăsând pe alţii în afara grijii Lui. El iubeşte pe cei cumpăraţi cu sângele Său, şi nu va neglija un copil ca să înalţe pe altul. El nu va ridica pe unul, ca să arunce jos, să apese şi să calce peste altul. Fiecare om are drepturi individuale, şi este în interesul semenilor săi să respecte aceste drepturi. Orice stăpânire regească peste moştenirea lui Dumnezeu va fi pusă în socoteala omului care se aventurează să expună spiritul acesta îngâmfat. Cei care sunt convertiţi cu adevărat, cei ale căror caractere sunt formate după modelul divin, vor păstra adevărul cu iubire. Este mult mai de folos ca oamenii să fie mai riguroşi cu ei înşişi decât să fie riguroşi cu moştenirea răscumpărată a lui Dumnezeu. Cei care trăiesc în aceste zile de pe urmă, au nevoie să aibă o înţelegere corectă în dreptul multor lucruri. Ar trebui să avem grijă să tratăm pe semenii noştri aşa cum am trata pe Hristos în persoana sfinţilor Săi. Nimeni să nu ignore drepturile altuia. [1375]

Ca răspuns la întrebările tale, voi răspunde pe scurt acum, dar în curând o voi face mai pe larg.

Niciodată nu am simţit că este de datoria mea să spun că nimeni nu trebuie să guste carne, în nicio împrejurare. A spune aceasta, când oamenii au fost învăţaţi aşa de mult să trăiască cu carne, ar însemna să ducem lucrurile în extreme. Niciodată nu am simţit că este datoria mea să fac afirmaţii categorice, fără loc de excepţii. Ceea ce am spus, am spus sub simţul datoriei, dar am fost prevăzătoare în declaraţiile mele, deoarece nu am vrut să dau ocazia nimănui să fie conştiinţă pentru altcineva.

Sora Davis tocmai mi-a atras atenţia asupra unui articol tipărit în The Youth’s Instructor din 31 mai, 1894. Întrebarea care a fost pusă, este: „Am intenţionat eu ca fraza să sune aşa cum a apărut în Instructor?” Sunt surprinsă să o văd în felul acesta: „O dietă pe bază de carne nu este cea mai nutritivă dintre diete, totuşi susţin că nu toţi trebuie să renunţe la carne.” Nu pot să înţeleg cum de apare în felul acesta.

De când am fost la adunarea de tabără din Brighton, am îndepărtat complet carnea de pe masa mea. Este un lucru stabilit ca, fie că sunt acasă sau nu, nimic de acest fel să nu fie folosit în familia mea, sau să ajungă pe masa mea. Am avut astfel de reprezentări în minte în timpul nopţii, despre acest subiect, încât simt că am făcut bine pentru că am făcut să dispară carnea de pe masa mea. Aş dori ca propoziţia să fie modificată, schimbând tonul: „Totuşi nu voi susţine că toţi trebuie să renunţe cu totul la carne”, de exemplu, cei care sunt pe moarte din cauza epuizării.

Am trecut în ţara aceasta printr-o experienţă similară cu experienţa pe care am avut-o în câmpurile noi din America. Am văzut familii cărora împrejurările nu le permit să-şi aprovizioneze [1376] masa cu o hrană sănătoasă. Vecinii, necredincioşi, le-au trimis bucăţi de carne din animale proaspăt tăiate. Aşa că au făcut supă de carne şi au hrănit familia lor formată din mulţi copii, cu prânzuri alcătuite din pâine şi supă. Nu a fost datoria mea, şi nici nu cred că ar fi datoria cuiva, să le ţină lecţii despre răul care vine din mâncarea de carne. Am simţit milă sinceră faţă de familiile care au venit de curând la credinţă, şi care sunt atât de apăsaţi de sărăcie încât nu ştiu de unde va veni masa lor următoare.

Nu este datoria mea să le vorbesc despre o hrănire sănătoasă. Este o vreme când să vorbeşti, şi este o vreme când să taci. Ocazia oferită de împrejurări de felul acesta este o ocazie de a vorbi cuvinte care vor încuraja şi vor aduce binecuvântare, în loc să condamne şi să mustre. Cei care au trăit toată viaţa cu o dietă de carne, nu văd răul adus de continuarea practicii acesteia, şi ei trebuie să fie trataţi cu atenţie.

Dar, chiar în luna în care a fost publicat acest articol, cineva din familia mea m-a întrebat dacă nu ar trebui să tăiem câteva din multele orătănii pe care le avem, şi să le pregătim pentru masă. Am spus hotărât, „Nu”. Am hotărât în faţa Tatălui meu din ceruri, şi am îndepărtat carnea ca articol din dietă. Eu nu voi mânca carne, şi nu o voi pune în faţa celor din casa mea. Am cerut ca păsările de curte să fie vândute, iar banii obţinuţi astfel să fie cheltuiţi cumpărând fructe pentru masă.

De când am venit în ţara aceasta, am făcut cercetări în ce priveşte starea animalelor care sunt tăiate pentru piaţă, şi am înţeles [1377] că turme întregi sunt înjunghiate, cu toate că abia dacă un animal din douăzeci este lipsit de boală. Boli pulmonare, cancere, tumori, sunt îngrozitor de des întâlnite printre animale. Este adevărat că inspectorii resping multe dintre vitele atât de bolnave, dar multe sunt admise pe piaţă, deşi ar trebui să fie refuzate. Am zis că inspectorii şi proprietarii de cirezi sunt înţeleşi în această problemă. Unii inspectori spun, „Am să las turma să treacă. Lasă-mi mie oaia aceasta sau cealaltă, sau viţelul acesta sau celălalt.” În felul acesta, carne nesănătoasă ajunge pe piaţă, pentru consum uman.

În multe localităţi până şi peştii sunt nesănătoşi, şi nu ar trebui să fie folosiţi. Acest lucru este valabil îndeosebi acolo unde peştii vin în contact cu scurgerile din marile oraşe. Noi rareori avem peşte pe masă. Peştele care a venit în contact cu murdăria scurgerilor din canalizări poate merge prin apă departe de locul scurgerii şi să fie prins în localităţi în care apa este curată şi proaspătă, dar din cauza scurgerilor nesănătoase în mijlocul cărora s-a hrănit, nu este sigur pentru a fi consumat.

Noi avem o familie mare, pe lângă faptul că avem mulţi oaspeţi, dar nici carne şi nici unt nu sunt puse pe masa noastră. Noi folosim smântâna din laptele vacilor pe care noi înşine le hrănim. Cumpărăm unt pentru gătit, de la ferme unde vacile sunt sănătoase şi au păşune bună.

Ellen G. White [1378]