Scrisoarea 78, 1896 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 78, 1896 - Către O.A. Olsen

Scrisoarea 78, 1896
„Sunnyside”,
Cooranbong,
6 iulie 1896

CĂTRE O.A. OLSEN

 

Iubitul meu frate,

Mi s-a descoperit faptul că Domnul supune la încercare şi testează pe toţi aceia care au luat asupra lor numele lui Hristos, şi în mod special pe aceia care sunt administratori în vreunul dintre departamentele cauzei Sale. Legătura cu lucrarea specială a lui Dumnezeu pentru timpul de faţă atrage după sine multă responsabilitate şi, cu cât este mai înaltă poziţia de încredere, cu atât este mai mare responsabilitatea care îi este ataşată. Cât de umil şi sincer trebuie să fie acela care ocupă o astfel de poziţie! Cât de temător şi lipsit de încredere în sine însuşi; cât de atent ca să dea toată lauda şi recunoştinţa lui Dumnezeu!

Există un Veghetor alături de toţi aceia care ocupă poziţii de răspundere, gata să mustre şi să convingă în ce priveşte acţiunile rele, sau să răspundă rugăciunilor înălţate pentru ajutor. El veghează ca să vadă dacă bărbaţii care au privilegiul purtării responsabilităţilor vor privi la Dumnezeu pentru a primi înţelepciune, şi folosesc orice ocazie pentru a desăvârşi caracterul după asemănarea divină. Dacă ei se abat de la corectitudinea neprefăcută, Dumnezeu îşi întoarce faţa de la ei; dacă ei nu se luptă cu seriozitate să înţeleagă voia lui Dumnezeu în ceea ce-i priveşte, El nu poate să-i binecuvânteze, să-i susţină sau să-i facă să prospere. [1594]

Aceia pe care Dumnezeu i-a pus în poziţii de responsabilitate nu ar trebui niciodată să se înalţe pe ei înşişi, sau să atragă atenţia oamenilor spre lucrarea lor. Ei trebuie să dea lui Dumnezeu toată slava. Aceştia nu trebuie să caute puterea, ca să poată stăpâni peste moştenirea Domnului; deoarece numai aceia care sunt conduşi de Satana fac aşa.

Prea adesea în instituţiile noastre se vede guvernarea unui sistem care duce la ruină. Spiritul acesta este nutrit şi dat pe faţă de către unii dintre cei aflaţi în poziţii de răspundere, şi din cauza aceasta Dumnezeu nu poate face lucrarea pe care doreşte să o facă prin ei. Prin acţiunile lor, aceia care dau pe faţă spiritul acesta, lasă să se vadă cum s-ar purta ei în cer dacă li s-ar încredinţa anumite responsabilităţi.

Aceia care privesc la sufletele omeneşti în lumina crucii de pe Calvar, nu trebuie să greşească în ce priveşte valoarea pe care o dau acestora. Motivul pentru care Dumnezeu a permis ca unii din familia omenească să fie atât de bogaţi, iar alţii atât de săraci, va rămâne o taină pentru oameni până în veşnicie, în afară de cazul în care intră în relaţii drepte cu Dumnezeu, şi duc la îndeplinire planurile Lui, în loc să acţioneze după ideile lor egoiste care le spun că dacă un om este bogat trebuie să fie respectat mai mult decât vecinul sărac al acestuia. Dumnezeu lasă soarele să lumineze şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi, iar soarele îl reprezintă pe Hristos, Soarele Neprihănirii, care străluceşte ca lumină a lumii, oferind binecuvântările şi îndurările Lui, văzute şi nevăzute, peste bogat ca şi peste sărac. Principiul acesta trebuie să ne călăuzească în comportarea faţă de semenii noştri. Domnul este învăţătorul sentimentelor morale cele mai înalte, al principiilor cele mai nobile, şi niciun om nu se poate abate de la acestea, şi să rămână [1595] fără vină. Este cea mai mare insultă adusă bunătăţii lui Dumnezeu aceea de a ne îndoi de faptul că El vrea ca noi să împărtăşim şi altora binecuvântările, spirituale şi vremelnice, pe care El ni le-a dat fără plată.

O religie curată, o viaţă sfântă şi corectă, este ceea ce face ca omul să fie un creştin. Dar de când s-a stricat în ceruri, calea Satanei a fost una de continuă înşelare şi răutate; şi există aşa zişi creştini care învaţă metodele şi practicile acestuia. În timp ce pretind că slujesc cauzei lui Dumnezeu, îi lipsesc pe semenii lor de drepturile lor şi îşi slujesc lor înşişi.

Fiecare fiinţă omenească a fost cumpărată cu un preţ şi, ca moştenire a Domnului, are anumite drepturi de care nimeni nu trebuie să-l priveze. Domnul nu va accepta slujirea din partea acelora care se poartă cu două feţe. Cel mai mic avantaj câştigat în felul acesta va dezonora pe Dumnezeu şi adevărul. Aceia care posedă religia Bibliei vor înfăptui dreptatea, vor iubi mila şi vor umbla smeriţi cu Dumnezeul lor. Acestea sunt căile trasate de Dumnezeul dreptăţii în ce priveşte aceste lucruri.

Vreau să îndemn din nou să fie cultivată credinţa vie în Dumnezeu. Există unii care, deşi cred că îi slujesc lui Dumnezeu, ajung să se încingă strâns cu infidelitatea. Acestora căile strâmbe li se par drepte; ei trăiesc într-o continuă violare a adevărului lui Dumnezeu; principii corupte sunt întreţesute în practica vieţii lor, şi peste tot pe unde umblă, seamănă seminţe ale răului. În loc să conducă pe alţii la Hristos, influenţa lor îi face pe alţii să pună la îndoială şi să ridice întrebări. Ei clatină minţile de la adevăr prin introducerea de teorii speculative, care îndepărtează de adevăr [1596]. Ei forjează cătuşele îndoielii şi necredinţei, a căutării de greşeli şi a spiritului de acuzare, iar sufletele se poticnesc în ei spre pierzarea lor. Sângele sufletelor va fi asupra celor care, în timp ce mărturisesc că sunt în slujba lui Dumnezeu, fac lucrarea inamicului.

Ştiind aceste lucruri, ce fel de persoane ar trebui să fim? Să înălţăm înţelepciunea omenească, şi să îndreptăm atenţia spre oamenii mărginiţi, schimbători, supuşi greşelii, ca fiind cei de care se poate depinde în timp de strâmtorare; sau vom exemplifica credinţa noastră prin încrederea pe care o avem în puterea lui Dumnezeu, dând în vileag mreaja teoriilor, religiilor şi filozofiilor false pe care le-a răspândit Satana ca să prindă sufletele credule. Dacă tratăm în felul acesta cuvântul lui Dumnezeu, vom fi lumini în lume; căci, dacă cuvântul lui Dumnezeu este experimentat, dovedim tuturor celor ce vin în sfera noastră de influenţă faptul că avem reverenţă şi respect faţă de Dumnezeu, şi că lucrăm sub administraţia Lui. Printr-o umblare circumspectă, în umilinţă, prin iubire, răbdare şi îndelungă răbdare, prin amabilitate, Dumnezeu se aşteaptă ca slujitorii Lui să-L manifeste în faţa lumii.

Dumnezeu cere acelor cărora le-a încredinţat îndatoriri sacre, să se ridice la înălţimea deplină a responsabilităţilor pe care le au. Omul este supus aici testului şi încercării, iar aceia cărora le sunt date poziţii de încredere trebuie să decidă dacă vor înălţa eu-l, sau pe Făcătorul lor. Dacă îşi vor folosi puterea pentru a oprima pe semenii lor, sau pentru a înălţa şi glorifica pe Dumnezeu.

Cu cât responsabilităţile lor sunt mai mari, cu atât mai mult îi vor face pe oameni să dea socoteală. Cel care vrea să fie un slujitor credincios, trebuie să-şi ofere slujirea întreagă şi de bună voie Celui mai mare învăţător pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Ideile şi principiile [1597] lui trebuie să fie păstrate curate prin puterea lui Dumnezeu. În fiecare zi el trebuie să înveţe să fie vrednic de încrederea care a fost pusă asupra lui. Mintea trebuie să-i fie trezită la viaţă de puterea divină. Caracterul lui nu trebuie să fie contaminat prin influenţa rudelor, prietenilor sau vecinilor lui. Din timp în timp el trebuie să se retragă de la viaţa activă pentru a comunica cu Dumnezeu, pentru a auzi glasul Lui care îi spune, „Tăceţi, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”.

După cum ciorchinii bogaţi de struguri cresc pe viţa cea vie, în acelaşi fel roadele Duhului vor fi purtate de omul care iubeşte pe Dumnezeu şi păzeşte calea Domnului. Hristos este Cel care îl ţine. Hristos a trăit iubirea lui Dumnezeu în natura umană, şi va face la fel dacă, prin credinţă, omul se prinde de Cel puternic pentru a avea putere. Dacă îşi dă seama că nu poate face nimic fără să-L aibă pe Hristos alături, Dumnezeu îi va da înţelepciune. Însă el trebuie să hrănească iubirea lui Hristos în inima sa şi să experimenteze lecţiile Lui, căci, nu trebuie oare să-L iubească pe Hristos aşa cum Hristos L-a iubit pe Tatăl? Nu trebuie să demonstreze tuturor celor cu care vine în contact că are prezenţa vie a lui Isus Hristos, mai mult ca oricând? Din cauza responsabilităţilor sporite, el trebuie să aibă o cunoştinţă sporită a lui Dumnezeu, şi trebuie se dea pe faţă acea credinţă vie care lucrează prin dragoste şi curăţă sufletul.

Dar, în mod frecvent, când sunt puşi în poziţii de încredere, oamenii greşesc pentru că nu îşi mai iau timp să se roage; ei gândesc că nu au timp să-şi instruiască fiecare facultate pentru a răspunde convingerilor Duhului Sfânt. Dar dacă bărbaţii aceştia ar şedea la picioarele lui Isus cel blând şi smerit, şi-ar duce [1598] la îndeplinire responsabilităţile sacre fiind încrezători, nu în ei înşişi, ci în Dumnezeul lor. Atunci ar înapoia lui Dumnezeu jertfa unei vieţi nobile, tăgăduitoare de sine, purtătoare a crucii. Isus ar fi întronat în inimile lor, dându-le puterea fizică, mentală şi morală de a-L face cunoscut.

Dumnezeu doreşte foarte mult să lucreze prin aceia cărora le-a dat capacităţi pentru a face lucruri mari. El doreşte mult să vadă că aceia care ocupă poziţii cu răspundere, Îl reprezintă în faţa lumii. Dorinţa Lui este ca Hristos să fie recunoscut drept Cel mai mare Învăţător pe care L-a cunoscut lumea vreodată, şi ca El să lumineze prin minţile lor ca lumina lumii. „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat puterea să fie copii ai lui Dumnezeu”. Dar, ca să se poată realiza acest lucru, Dumnezeu cere ca fiecare capacitate intelectuală şi fizică să fie oferită Lui ca o jertfă consacrată.

Dar unii bărbaţi, de îndată ce sunt puşi în poziţii sacre de încredere, se văd pe ei înşişi ca fiind cineva, iar gândul acesta, dacă este întreţinut, pune capăt dorinţei de a primi iluminarea divină, care este singura ce poate face pe cineva un om mare. Cei care primesc aceste vederi, înăbuşe orice şansă adevăratei măreţii în ei, deoarece nu ajung să fie luminaţi de Soarele Neprihănirii.

Însă oamenii nu pot stinge lumina vieţii, chiar dacă îşi închid ochii strâns, ca să nu o poată vedea. Soarele Neprihănirii nu luminează mai puţin din cauză că bietele suflete omeneşti în nebunia lor se înconjoară cu un întuneric creat de ei înşişi.

Oamenii care îşi închid ochii în faţa luminii divine, în mod deplorabil, nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Lucrarea Duhului Sfânt nu le este plăcută, aşa că ei atribuie fanatismului manifestările Lui. Ei se răzvrătesc împotriva luminii, şi fac tot ce pot ca să o aducă la tăcere, numind întunericul lumină, iar lumina întuneric. Ei se plâng că învăţăturile lui Hristos ar cauza o excitare şi un fanatism nepotrivit, care jefuieşte de îndatoririle adecvate ale vieţii pe cei care le primesc.

Aceia care întreţin această credinţă, nu se cunosc pe ei înşişi. Ei întreţin o iubire faţă de întuneric şi, atât timp cât sufletele acestea lipsite de Hristos sunt menţinute în poziţii de răspundere, cauza lui Dumnezeu este pusă în pericol. Ei sunt în primejdie să se prindă atât de ferm de conducătorul întunecat al oricărei rebeliuni, încât nu vor mai vedea niciodată lumina; şi cu cât sunt mai mult timp menţinuţi în poziţia lor, cu atât mai fără speranţă este şansa lor de a-L primi pe Hristos, sau să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu. Cât de nesigur fac ei tot ce este spiritual şi progresist în adevăr. Sub influenţa conducătorului lor, ei ajung din ce în ce mai hotărâţi să lucreze împotriva lui Hristos. Dar Soarele Neprihănirii luminează în mod calm, străbătând prin rapoartele fie bune fie rele, prin întuneric, prin tot antagonismul agenţiilor lui Satana, cercetând răul, reprimând păcatul şi revigorând spiritul celor umili şi smeriţi. „Doamne, unde să ne ducem? La Tine sunt cuvintele [1599] vieţii veşnice”.

Dovada adevăratei valori şi vrednicii în bărbaţii aflaţi în poziţii de răspundere, este faptul că au o experienţă creştină zilnică în lucrurile lui Dumnezeu. Ei aud muzică în cuvintele rostite de Hristos, „ Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi, de asemenea, veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început.”. Dacă oamenii ar primi slujirea Duhului Său Sfânt, - cel mai bogat dar pe care Dumnezeu ar putea să-l ofere – atunci ei ar împărtăşi binecuvântare tuturor celor cu care sunt puşi în legătură.

Dar Dumnezeu nu se poate descoperi pe Sine prin unii care au răspunderi în încredinţare. El nu poate să-i facă pe aceştia canale prin care să poată curge harul şi compasiunea Lui; deoarece ei insultă bunătatea Lui prin faptul că demonstrează un spirit de dominaţie faţă de aceia pe care îi socotesc greşiţi şi că au nevoie de mustrare, eclipsând iubirea şi îndurarea lui Isus cu pasiunile lor nesfinţite. Ei permit duşmanului oricărui bine să domnească în inimile lor, iar vieţile lor descoperă atributele acestuia. Ei pretind că acela care îi îndrumă este cuvântul lui Dumnezeu, dar acţiunile lor spun, „Nu vrem căile Tale, ci căile noastre”.

Prin cuvintele, faptele şi spiritul lor, aceia care urmează un astfel de curs fac să fie înregistrat în cărţile din ceruri un raport cu care nu ar vrea să fie confruntaţi; căci Dumnezeu nu-i preţuieşte aşa cum se preţuiesc ei. Ei abuzează de ocaziile lor de testare şi, din nefericire, neglijează înaltul privilegiu ce le este oferit. Cu toate că nu găsesc în cuvântul lui Dumnezeu nimic care să le susţină acţiunile, sau să le sprijine opiniile, totuşi ei persistă pe căile lor. În ziua aceea, când judecata va trece peste toţi, va fi rostită în dreptul lor sentinţa, „ai fost cântărit în cumpăna sanctuarului, şi ai fost găsit prea uşor”.

Dumnezeu poate să dea în grija oamenilor bani şi proprietăţi, dar ei nu trebuie să se înalţe pe sine din acest motiv. Tot ceea ce au le este dat doar în păstrare, le este împrumutat de Dumnezeu în scopul de a-şi putea dezvolta un caracter ca al Lui. Ei sunt într-un proces de testare. Dumnezeu aşteaptă să vadă dacă se vor dovedi vrednici de bogăţiile veşnice. În cazul în care folosesc bunurile Stăpânului lor ca să se aşeze mai presus de semenii lor, se dovedesc nevrednici de un loc în împărăţia lui Dumnezeu. În ziua cea mare a socotelilor, vor auzi cuvintele, „Deci, dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi dacă n-aţi fost credincioşi în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?”

Însă, dacă aceia pe care Domnul i-a făcut administratori, privesc bunurile lor ca fiind darurile Lui, şi caută să manifeste compasiune, simpatie şi iubire faţă de semenii lor, sunt în armonie cu caracterul lui Dumnezeu, Cel care a dat pe singurul Lui Fiu să moară pentru salvarea lor. Dacă ei preţuiesc sufletele omeneşti pe măsura preţului plătit pentru răscumpărarea lor, ei nu vor lăsa să lucreze impulsurile lor naturale, ci vor manifesta atributele minţii şi voinţei lui Dumnezeu, şi vor fi canale prin [1600] care sentimentele generoase, iubitoare ale lui Dumnezeu pot curge către omenire.

Domnul îngăduie ca nenorociri să vină peste oameni, sărăcia să-i apese, situaţii potrivnice să-i pună la încercare, ca să-i testeze în felul acesta pe aceia pe care i-a aşezat în împrejurări mai favorabile; iar dacă aceia cărora l-a încredinţat bunurile Lui sunt credincioşi, îi declară vrednici să umble împreună cu El îmbrăcaţi în alb, să fie împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari.”

„ Lepădaţi, deci, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat într-adevăr că bun este Domnul. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.” Cinstea aceasta este, deci, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi „piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului”; şi „o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi. Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Sunt primite jertfele duhovniceşti făcute înaintea lui Dumnezeu, dacă oamenii ce sunt puşi în poziţii de mare răspundere se înalţă pe ei înşişi şi Îl dezonorează pe Dumnezeu? Aşa s-a făcut, iar Dumnezeu priveşte cu neplăcere spre umblarea lor. În loc să crească în Hristos, capul lor cel viu, manifestând atributele Lui în faţa lumii, ei au crescut înspre pământ. Eu-l a fost privit ca având o mare importanţă, iar preocuparea faţă de sine s-a ataşat singură lucrării lor. Nu s-a văzut devoţiune faţă de Dumnezeu, nu s-a dezvoltat viaţa spirituală în Isus Hristos.

Dumnezeu nu poate să dea înţelepciunea Lui oamenilor care privesc poziţia lor ca şi cum ar fi o scuză suficientă pentru îndepărtarea de principiile Bibliei spre judecata lor mărginită, ca şi cum o poziţie deţinută în lucrarea lui Dumnezeu le-ar da libertatea de a pronunţa şi puterea de a adopta rezoluţii, de a elabora planuri şi metode ce nu sunt în acord cu voia lui Dumnezeu. Unii ca aceştia au nevoie să înveţe faptul că o poziţie înaltă nu are nicio putere de a sfinţi inima. Dumnezeu le permite să deţină aceste poziţii ca să dovedească dacă vor da pe faţă caracterul lui Dumnezeu, sau caracterul omenescului slab şi mărginit, care nu s-a pus niciodată pe deplin sub disciplina lui Dumnezeu. Poziţiile nu au nicio putere pentru a dezvolta caracterul vreunui om. Rămâne la alegerea omului să dovedească dacă lucrează el însuşi, ceea ce înseamnă că Satana lucrează asupra lui, sau dacă se lasă sub lucrarea Duhului Sfânt. [1601]

„Cinstea aceasta este, deci, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi „piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului.” Am făcut noi din Hristos, neprihănirea noastră? A fost El pus ca o piatră de aducere aminte, onorată, în capul unghiului? Au fost preţuite lecţiile Lui de umilinţă, şi s-a acţionat conform lor? Lecţiile Lui despre îndurare, dreptate şi iubire a lui Dumnezeu, au fost exemplificate în vieţile noastre?

Oh, câtă slăbiciune manifestă oamenii când sunt despărţiţi de izvorul înţelepciunii şi puterii! Nu au fost oamenii înălţaţi? Nu au fost sentimentele şi trăsăturile imperfecte de caracter susţinute ca şi cum ar fi de mare valoare, în timp ce Hristos şi neprihănirea Lui au fost excluşi? Nu au ţesut oamenii egoismul în tot ceea ce au atins, dându-l pe faţă în mod persistent şi hotărât în lucrarea lor? Nu au tratat ei cu dispreţ solia lui Dumnezeu? Nu au folosit mijloace care nu erau ale lor, ca şi cum ar avea dreptul să facă ce le place cu ele? Iar când aceste mijloace au fost folosite pentru a deschide câmpuri noi, nu s-au purtat ei de parcă acestea ar fi venit din propriul lor capital, ca şi cum ar avea mari merite pentru că le donează? Banii oferiţi ca dar de bună voie lui Dumnezeu, nu au fost folosiţi pentru a îngrămădi clădiri mari la Battle Creek, ca să dea caracter lucrării, aşa s-a zis, când în realitate oferă ocazia oamenilor de a-şi etala geniul şi tactul pe care îl dovedesc în administrarea nevoilor acestor clădiri imense?

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare. Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul. Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.”

Cum privesc oamenii lucrarea Domnului, dacă se simt liberi să fie neascultători, nemulţumitori, nesfinţi, cu spirit de condamnare şi aspri, făcându-le plăcere să-şi slujească lor înşişi, nu Domnului. Aceia care deţin îndatoriri sacre îşi decid propriul destin prin spiritul şi caracterul pe care îl dau pe faţă, şi, au încetat ei oare să se gândească cum vor fi văzute faptele lor la judecată? Dacă adevărul important pentru acest timp ar fi păstrat ca un principiu în sufletele celor ce slujesc în lucrarea Domnului, cu cât zel s-ar lupta aceştia să ajungă la desăvârşirea de caracter, ca să poată înconjura sufletele acelora cu care vin în contact cu o atmosferă sfântă, dătătoare de viaţă, care să învioreze inimile celor umili şi smeriţi. Este o lege a lui Dumnezeu aceea că oricine crede adevărul aşa cum este în Isus, îl face cunoscut. Ideile şi convingerile minţii individului caută [1602] să fie exprimate. Oricine nutreşte necredinţa şi spiritul de critică, oricine se simte capabil să judece lucrarea Duhului Sfânt, răspândeşte spiritul de care este însufleţit. Este în natura necredinţei şi împotrivirii faţă de harul lui Dumnezeu, a infidelităţii, să se facă simţite şi auzite. Mintea pusă în mişcare de aceste principii se luptă întotdeauna ca să-şi facă loc şi să câştige aderenţi. Toţi aceia care umblă alături de marele apostat, vor fi cuprinşi de spiritul Lui şi vor căuta să împărtăşească cu alţii gândurile lor şi rezultatul la care au dus cercetările lor, precum şi sentimentele care i-au împins la acţiune; căci nu este un lucru uşor să reprimăm principiile pe baza cărora acţionăm.

Unii, despre care se presupune că sunt devotaţi lui Dumnezeu cu trup şi suflet, nu sunt loiali în acţiunile lor faţă de El şi faţă de lucrarea Lui. Alţii şi-au pus încrederea în ei, dar înşelăciunea îi acoperă ca şi cu o haină. Minţile lor sunt stăpânite de o energie neobosită, care nu poate fi reprimată, şi de râvnă pentru a dezvălui sentimentele în care ei îndrăznesc să se aventureze. În felul acesta seminţele sunt semănate peste tot. Printr-un sentiment exprimat pe jumătate, mai întâi ei aruncă îndoiala şi necredinţa în dreptul adevărului. Mulţi nu sunt în armonie cu Mărturiile, deoarece bărbaţii aflaţi în poziţii de răspundere nu sunt în armonie cu ele; pentru că Mărturiile nu coincid cu opiniile lor, ci mustră orice urmă de egoism.

Tot ceea ce a fost planificat în legătură cu centralizarea, dovedeşte faptul că oamenii caută să prindă sceptrul puterii, şi să deţină controlul asupra minţilor umane. Dar Dumnezeu nu lucrează împreună cu ei în născocirile lor, iar glasul pe care îl fac ei să se audă în domeniul cauzei lui Dumnezeu, nu este glasul lui Dumnezeu. Ei s-au dovedit cu totul nevrednici de funcţia de administratori înţelepţi; căci puterea lor este folosită pentru a deposeda pe oameni de drepturile lor, ca să aibă ei înşişi beneficii. S-au făcut acte de aparentă dărnicie, dar Dumnezeu cunoaşte motivele care i-au guvernat, aşa că nu va accepta jertfele lor până când nu se pocăiesc şi devin împlinitori conştiincioşi ai cuvântului Său.

Este mare nevoie de unitate în lucrarea şi în cauza lui Dumnezeu, dar de multă vreme sunt la lucru influenţe care caută să creeze dezbinare, iar bărbaţilor care simt că au puterea în mâini, nu le pasă. Ei spun în ei înşişi, „Când centralizarea aceasta va fi realizată, le vom arăta cine este stăpânul. Vom pune atunci lucrurile în ordine.” Dar ei nu au lucrarea aceasta de făcut.

Ca persoane şi ca membri ai bisericii lui Dumnezeu, e nevoie să realizăm lucrarea specială care ne-a fost încredinţată. Pavel îi scrie lui Timotei, „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă.” În faţa noastră stă o lucrare foarte importantă. „Da, mie,” spune Pavel, „care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” [1603]

„Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea. Când zic celui rău: „Răule, vei muri negreşit!” şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul.” „Când zic celui neprihănit că va trăi negreşit, dacă se încrede în neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, atunci toată neprihănirea lui se va uita, şi el va muri din pricina nelegiuirii pe care a săvârşit-o.” „Dimpotrivă când zic celui rău: „Vei muri!” - dacă se întoarce de la păcatul lui şi face ce este bine şi plăcut, dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa, şi nu săvârşeşte nici o nelegiuire, va trăi negreşit, şi nu va muri. Toate păcatele pe care le-a săvârşit se vor uita; a făcut ce este bine şi plăcut, şi va trăi negreşit!” Copiii poporului tău zic: „Calea Domnului nu este dreaptă!” Totuşi, mai degrabă calea lor nu este dreaptă! Dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, trebuie să moară din pricina aceasta. Dar dacă cel rău se întoarce de la răutatea lui şi face ce este bine şi plăcut, va trăi tocmai din pricina aceasta! Fiindcă ziceţi: „Calea Domnului nu este dreaptă!” vă voi judeca pe fiecare după umbletele lui, casa lui Israel!”

Salvarea sufletelor omeneşti este un interes infinit superior oricărei alte lucrări din lumea noastră. Oricine este adus sub influenţa adevărului, şi prin credinţă este făcut părtaş al iubirii lui Hristos, prin chiar acest fapt este rânduit de Dumnezeu să-i salveze pe alţii. Acesta are o misiune în lume. Este chemat să fie împreună lucrător cu Hristos, să facă cunoscut adevărul aşa cum este în Isus, iar când bărbaţii, din orice ramură a lucrării, caută să aducă sub controlul lor minţile şi talentele agenţilor omeneşti ce aparţin Domnului, îşi asumă asupra semenilor lor o jurisdicţie pe care nu o pot menţine fără săvârşirea nedreptăţii şi a nelegiuirii. Domnul nu a pus pe niciun om ca să judece ceea ce scriu sau vorbesc lucrătorii lui Dumnezeu.

Există bărbaţi a căror viaţă şi caracter dovedesc faptul că sunt profeţi falşi şi sunt înşelători. Pe aceştia nu trebuie să-i ascultăm sau să-i tolerăm. Însă aceia pe care îi foloseşte Dumnezeu se află sub controlul Lui, şi El nu a dat oamenilor cu judecata omenească, mărginită, să critice şi să condamne, să rostească judecata asupra lucrării lor şi să o respingă, din cauza faptului că nu toate ideile acestora coincid cu ceea ce presupun ei că este adevăr.

Oamenii pot să ajungă exact ca Fariseii – foarte vigilenţi ca să condamne pe Cel mai mare învăţător pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Hristos a dat dovezi clare ale faptului că a fost trimis de Dumnezeu, totuşi, conducătorii iudei au luat asupra lor lucrarea pe care duşmanul îi îndemna să o facă, şi L-au învinuit pe Cel ce a făcut Sabatul, pe Domnul Sabatului, că ar fi un călcător al Sabatului. O, câtă nebunie din partea oamenilor! Câtă slăbiciune!

În zilele noastre sunt unii care fac exact acelaşi lucru. În consiliile pe care le ţin, pronunţă judecata asupra lucrării lui Dumnezeu; căci au ajuns versaţi în a face ceea ce Domnul nu le-a cerut [1604] niciodată să facă. Mai bine şi-ar umili inimile înaintea lui Dumnezeu, mai bine şi-ar lua mâinile de pe chivotul lui Dumnezeu, ca să nu vină peste ei mânia lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, vă mărturisesc faptul că ei s-au angajat în lucrarea de a critica şi a pronunţa judecăţi nesănătoase, ceea ce ştiu că nu este drept. Ei sunt doar nişte oameni mărginiţi, şi pentru că ei înşişi sunt în confuzie, presupun despre alţi oameni că greşesc.

Însă acela ce se încumetă să-i judece pe alţii, ar trebui să adopte o viziune mai largă şi să spună, „să zicem că declaraţiile altora nu se armonizează cu ideile noastre; din cauza aceasta să le denunţăm ca erezie? Oare noi, care suntem doar nişte oameni neinspiraţi, să ne luăm responsabilitatea de a aşeza standardele noastre şi de a stabili ce nu trebuie să fie spus şi acceptat?”

Dacă aceştia continuă să se ţină de opiniile lor, vor vedea că Dumnezeu nu susţine acţiunea lor. Au luat ei poziţia că tot ceea ce vine de la ei este infailibil, că nu este nicio umbră de eroare sau greşeală în ceea ce vine de la ei? Nu pot alţi oameni, care dovedesc la fel de mult că sunt conduşi şi învăţaţi de Dumnezeu, să se lege de vreo expresie din lucrarea lor, cu care nu sunt de acord în toate amănuntele, şi să le ceară să o elimine?

Nu a fost suficientă experienţa noastră trecută în ce priveşte aceste lucruri? Vom învăţa vreodată lecţiile pe care Dumnezeu le-a rânduit să le învăţăm? Vom înţelege vreodată că nu ne sunt date în stăpânire conştiinţele oamenilor? Dacă aţi numit comitete ca să facă lucrarea ce se face de ani de zile la Battle Creek, desfiinţaţi-le. Şi aduceţi-vă aminte că Dumnezeu, infinitul Dumnezeu, nu a pus oameni în vreo poziţie ca aceea pe care au luat-o la Minneapolis, şi de atunci încoace.

Mă doare profund faptul că oamenii vor să fie conştiinţă pentru semenii lor. Daţi-vă la o parte din drum, şi lăsaţi ca Dumnezeu să lucreze cu instrumentele Lui. Unii fac o lucrare pentru care Dumnezeu le va cere socoteală. El îi va întreba, „cine a cerut aceste lucruri din mâinile voastre?”

Nu am libertatea de a pune scrierile mele în mâinile bărbaţilor care simt că lucrarea lor este de a face pe detectivii faţă de fraţii lor. Fraţii mei, din poziţii de încredere, nu vă vedeţi propriile voastre defecte, ca să vă îmbrăcaţi cu toată armura neprihănirii? Până când veţi continua să nu fiţi veghetori şi critici asupra propriilor voastre spirite, temperamente şi cuvinte, aşa cum sunteţi asupra celor ale altora, pentru ca Dumnezeu să nu fie dezonorat şi cauza Lui reprezentată greşit? Discernământul vostru se va limpezi, dacă faceţi aceasta. Adevărul, cuvântul cel viu, va fi ca un foc aprins în măruntaiele voastre, ce va străluci cu o claritate inconfundabilă, reprezentând pe Hristos în faţa lumii. „Să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”

Niciunul dintre cei ce fac pe detectivii nu observă tendinţa poziţiei pe care au luat-o în străduinţa lor de a ajunge o putere de control? Unde este vederea lor spirituală limpede? De ce pot ei să vadă paiul din ochiul unui frate, în timp ce nu pot să vadă bârna din propriul lor ochi? Dacă este vreun templu pe pământ care să aibă nevoie de curăţire, instituţiile din Battle Creek au nevoie chiar acum. Nu vreţi să-L căutaţi pe Domnul [1605] cu mai multă umilinţă, ca să puteţi rosti în Battle Creek, cu cuvinte clare, solia către Laodicea? Unde sunt străjerii lui Dumnezeu care văd pericolul şi rostesc avertizarea? Să fiţi siguri că sunt solii care trebuie să iasă de pe buze omeneşti sub inspiraţia Duhului Sfânt. „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei! În toate zilele Mă întreabă, şi vor să afle căile Mele, ca un neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit legea Dumnezeului său.”

Noi suntem soldaţii lui Hristos. El este Căpetenia mântuirii noastre, iar noi ne aflăm sub comanda şi stăpânirea Lui. „Trebuie să purtăm armura Lui, marşul nostru să fie numai sub stindardul Lui. Nu trebuie să-i supunem pe fraţii noştri soldaţi, ci pe duşmanii noştri, ca să clădim împărăţia lui Hristos. Să fim împreună lucrători cu Dumnezeu. Noi trebuie să păstrăm întreaga armură a lui Dumnezeu, şi să lucrăm conştienţi că suntem văzuţi de tot universul cerului. Fiecare om să-şi facă datoria care îi este rânduită lui de Dumnezeu! [1606]