Scrisoarea 85, 1889 - Dragilor mei frați

Scrisoarea 85, 1889 - Dragilor mei frați

Scrisoarea 85, 1889
aprilie, 1889

 

DRAGILOR MEI FRAȚI

 

Iubiţii mei fraţi:

Trebuie să vă vorbesc în legătură cu întâlnirile de la Minneapolis. Odinioară m-am hotărât să plec de la conferinţă, pentru că am văzut şi am simţit spiritul puternic de opoziţie, care predomina. Nu am putut să recunosc pe loc spiritul care îi mişca cu o putere de control pe fraţii Morrison şi Nicola. Nu mă îndoiesc nici un moment ce fel de spirit aţi avut. Cu siguranţă nu a fost Spiritul lui Dumnezeu, şi vă scriu acum ca să nu mai rămâneţi prinşi în această  înşelăciune.

În noaptea aceea, după ce m-am hotărât să nu mai rămân la Minneapolis, într-un vis sau într-o viziune de noapte – nu pot spune sigur ce a fost – o persoană înaltă, cu înfăţişare impunătoare, mi-a transmis o solie şi mi-a descoperit că era voia lui Dumnezeu ca eu să stau la postul datoriei mele, şi că Dumnezeu Însuşi va fi ajutorul meu şi mă va susţine ca să rostesc cuvintele pe care mi le va da. El a spus: „pentru lucrarea aceasta te-a ridicat Domnul. Braţele lui nepieritoare te susţin. De la această întâlnire se vor lua decizii fie pentru viaţă, fie pentru moarte; nu că cineva ar trebui să piară, dar mândria spirituală şi încrederea în sine vor închide uşa, pentru ca Isus şi puterea Duhului Său celui Sfânt să nu fie acceptate. Ei vor mai avea o şansă ca să scape de înşelăciune, să se pocăiască, să-şi mărturisească păcatele, şi să vină la Hristos ca să fie convertiţi şi să-i vindece.”

El a zis: „Urmează-mă”. Mi-am urmat călăuza, şi el m-a condus în diferitele case în care erau cazaţi fraţii mei, şi mi-a spus: „ascultă cuvintele rostite aici, pentru că sunt scrise în cartea de aducere aminte; aceste cuvinte vor avea puterea de a condamna pe toţi cei ce au luat parte la lucrarea aceasta, care nu este după spiritul înţelepciunii de sus, ci după spiritul care nu vine de sus, ci de jos.”

Am ascultat cuvintele rostite, cuvinte care ar trebui să-i facă pe cei ce le-au rostit, să le fie ruşine. Remarci sarcastice treceau de la unul la altul, ridiculizându-i pe fraţii lor: A.T. Jones, E.J. Waggoner, pe Willie C. White şi pe mine. [277] Se făceau comentarii nestingherite despre poziţia şi lucrarea mea, din partea celor care ar fi trebuit să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu şi să-şi pună inimile în rânduială. Erau evident fascinaţi ca să stăruie asupra relelor imaginare şi asupra  expresiilor imaginaţiei care nu au nici un fundament în adevăr, în ce-i priveşte pe fraţii lor şi lucrarea acestora, ca să se îndoiască, să vorbească şi să scrie lucruri amare ca rezultat al scepticismului, al îndoielii şi necredinţei.

Ghidul mi-a spus: „acestea sunt scrise în cărţi ca fiind făcute împotriva lui Isus Hristos. Spiritul acesta nu se poate armoniza cu Spiritul lui Hristos, al adevărului. Ei sunt intoxicaţi cu spiritul împotrivirii şi nu ştiu mai mult decât ştie beţivul, ce spirit le controlează cuvintele şi acţiunile. Păcatul acesta este o ofensă adusă personal lui Dumnezeu. Spiritul acesta nu seamănă cu spiritul adevărului şi neprihănirii, mai mult decât spiritul care i-a determinat pe Iudei să se unească pentru a se îndoi, a critica şi a-L spiona pe Hristos, Răscumpărătorul lumii.

Ghidul meu mi-a spus că un martor a fost de faţă la vorbirea necreştinească, o vorbire agitată care a scos în evidenţă spiritul care le inspira cuvintele. Când s-au întors în camerele lor, îngerii cei răi i-au însoţit, pentru că au închis uşa în faţa Spiritului lui Hristos şi nu au vrut să asculte glasul Lui. Nu a existat o umilire a sufletului înaintea lui Dumnezeu. Glasul rugăciunii a fost rareori auzit, în schimb critica, declaraţiile exagerate, presupunerile, suspiciunile, gelozia, bănuiala rea şi acuzarea neîntemeiată, erau ceva curent. Dacă ochii le-ar fi fost deschişi, ar fi văzut ceea ce i-ar fi alarmat: pe îngerii cei răi jubilând. Ar mai fi văzut şi un Veghetor care asculta fiecare cuvânt şi înregistra aceste cuvinte în cărţile din cer.

Am fost informată că în momentul de faţă era inutil să se ia vreo hotărâre în ce priveşte punctele doctrinale, pentru a se  hotărî care este adevărul, şi era inutil să te aştepţi la un spirit  de cercetare sinceră, întrucât se formase o confederaţie pentru a nu se permite nici o schimbare în idei sau în vreun punct sau în vreo poziţie pe care o primiseră, mai mult decât au îngăduit Iudeii aşa ceva. Multe mi-au fost spuse de către ghidul meu, lucruri pe care nu am libertatea să le scriu.[278] Mi-am dat seama că şedeam pe pat, cuprinsă de un spirit de mâhnire şi suferinţă, precum şi cu un spirit de hotărâre fermă de a sta la postul datoriei mele până la încheierea conferinţei, după care să aştept instrucţiunile Spiritului lui Dumnezeu, care să îmi spună cum să acţionez şi ce cale să urmez.

Există căi prin care Domnul îşi conduce şi îşi călăuzeşte poporul. Dumnezeu are toată înţelepciunea şi toată cunoştinţa. El a spus: „dacă îi lipseşte cuiva înţelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi îi va fi dată”. Iacov 1:5. Oh, dacă toţi cei ce pretind a fi slujitorii aleşi ai lui Dumnezeu, ar fi simţit că au nevoie de înţelepciune, în loc să simtă suficienţa pe care au simţit-o. Nu a fost nevoie de atâta vorbire şi incitare reciprocă, de ridiculizarea celor pe care i-a ridicat Dumnezeu ca să facă o lucrare specială. Aceştia, ca fraţi, şi-au luat Bibliile, au cercetat Scripturile şi şi-au plecat genunchii în rugăciune serioasă înaintea lui Dumnezeu, cerând împlinirea promisiunii Lui, de a oferi călăuzire divină. În acest timp de primejdie, pe măsură ce ne apropiem de vremea unei mari crize, este foarte raţional să ne aşteptăm să apară ceva ce să descopere poporului o lumină mai mare. Cum ar putea bărbaţii, care au permis ca minţile să le fie umplute de prejudecată şi gelozie, să ştie că Dumnezeu a făcut din bărbaţii aceia soli care să dea poporului lumină şi adevăr? Ce drept au să se înroleze în oştirea morţii, împotriva acestor slujitori ai lui Hristos, chiar dacă au crezut că ideile lor vin în conflict cu unele dintre ideile pe care le-am crezut până acum? De ce să nu petrecem orele împreună, în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, în post şi în cercetare profundă a inimii? ”Dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul”. Iacov 1:6-7. Căutătorul adevărat şi serios va renunţa la calea lui, pentru căile Domnului, pentru a fi călăuzit pe cărările pe care alege Domnul să îl conducă, acolo unde Domnul îl aşteaptă cu mari binecuvântări, chiar dacă fiinţelor omeneşti cu vederea îngustă li se pare că totul este numai pierdere şi dezastru.[279] „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre, şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Isaia 55:8,9.

Mi-a fost arătată starea de slabă spiritualitate a bisericilor din Iowa, şi am ştiut că influenţa fr. Morrison şi a altora care s-au unit cu el nu sunt de natură să ridice poporul, decât dacă Spiritul lui Dumnezeu produce mari schimbări în credinţa lor şi în felul lor de a lucra. Hristos Şi-a unit natura Lui divină cu natura omenirii, pentru a ne arăta că Dumnezeu vrea să fim în cea mai strânsă legătură cu El. ”Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.

 

* * * * *

 

7 aprilie 1889

 

Am plecat din Batle Creek spre Chicago, însoţită de sora Fanny Bolton, pe data de 28 martie. De atunci până acum, 7 aprilie, avem adunări aproape încontinuu. Fratele A.T. Jones a muncit cu credincioşie ca să-i înveţe pe cei adunaţi, frângând pentru sufletele lor Pâinea Vieţii. Ne-a părut rău că această lumină preţioasă a adevărului, care a fost atât de clar prezentată, nu au putut să o aibă nu doar fiecare biserică adventistă, ci fiecare biserică, indiferent de credinţă şi doctrine. Ştiu că ar fi fost un ospăţ bogat pentru foarte multele suflete care nu sunt de credinţa noastră, să vadă prezentat planul de mântuire atât de clar şi de simplu. Trebuie să ne amintim că Domnul are foarte multe suflete în toate bisericile din întreaga lume, care trăiesc după cea mai bună lumină pe care o au; dacă aceste suflete flămânde, precum şi cei de credinţa noastră, dacă ar fi putut primi învăţăturile care s-au dat aici în ultimele zece zile, şi dacă inimile lor ar fi acceptat lumina şi adevărul evangheliei, ar fi fost foarte mult binecuvântaţi. [280]

Religia lui Hristos nu a fost definită atât de clar cum ar fi putut să fie, pentru ca sufletele care caută să cunoască planul de mântuire să poată înţelege simplitatea credinţei. În cadrul acestor întâlniri, acestea au fost prezentate atât de clar, încât şi un copil ar putea înţelege că este vorba de o predare imediată, de bună voie şi încrezătoare, a inimii înaintea lui Dumnezeu – o intrare în legătură cu Hristos în încredere şi supunere iubitoare pentru a împlini toate poruncile Sale prin meritele lui Isus Hristos. A încredinţa Domnului păzirea sufletului său, este un act decisiv al individului. Acceptarea neprihănirii lui Hristos ca un dar gratuit este o prindere de Hristos, o lipire de Hristos. Voinţa este supusă lui Hristos. Prin credinţă în neprihănirea lui Hristos, este mântuire.

L-a aceste adunări s-a dovedit cât de departe este credinţa şi neprihănirea lui Hristos, de viaţa chiar a acelora care au pretenţia că păzesc poruncile lui Dumnezeu. Este o mare nevoie de cunoaştere a lui Isus Hristos. Nevoia care există în experienţa religioasă, este acceptarea lui Isus Hristos aşa  cum este prezentat în evanghelie. Sunt mulţi care încă nu L-au primit pe Hristos. Au acceptat teoria adevărului şi, în mare măsură s-au mulţumit cu acest gen de experienţă. Cât de greu este să impresionezi minţile acestea cu necesitatea îndreptăţirii prin credinţă! „Tuturor celor ce L-au primit, le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu, şi anume celor ce cred în Numele Său” Ioan 1:12 – KJV.

Credinţa în neprihănirea lui Hristos în favoare fiecărui suflet, ar trebui prezentată înaintea oamenilor ca fiind subiectul pe care să-l studieze şi să-l contemple în amănunţime. Niciodată nu va fi prea mult şi prea des ca să studiezi această temă. Oameni suferă, având nevoie de evanghelia lui Hristos. Mintea şi inima are nevoie să fie informată şi educată cum să creadă în Hristos.  Adevărul trebuie să fie comunicat şi, prin eforturi dureroase însoţite de răbdare, oamenii trebuie să înveţe cum să înainteze în credinţă. Toţi cei care au minţi care pot fi educate, toţi cei ce sunt lipsiţi de prejudecăţi, vor vedea simplitatea credinţei în Isus Hristos. [281]

Mi s-a părut chiar descurajator la început să văd cât de greu le era unora să renunţe la dependenţa de propriile lor merite. Dar pe măsură ce minţile se concentrau asupra adevărului prezentat am sperat că starea de împietrire datorată necredinţei, care paralizează toate puterile minţii şi ale sufletului, va fi zdrobită; şi că cuvintele rostite în mod atât de potrivit nu vor fi socotite de ascultători ca nişte poveşti nefolositoare. Isus a spus despre cei care Îl ascultau că au urechi dar nu aud, au ochi dar nu văd, ca să nu fie convertiţi şi Isus să îi vindece. O ascultare cu atenţie, însoţită de dorinţa de a cunoaşte adevărul, va deschide înţelegerea pentru ca sufletul să poată avea cu adevărat adevărul, ca să poată fi sfinţit prin adevăr. Fiecare suflet, personal, trebuie să accepte adevărul pe care Dumnezeu i l-a trimis prin solii Săi.  Dacă acceptaţi cuvintele pline de har, Îl onoraţi astfel pe Dumnezeu, Cel care cu iubire v-a trimis o solie.

Lucrarea aceasta a fost făcută pentru ascultători şi, au urmat mărturisiri ale greşelilor şi păcatelor.  Inimile lor au început să se înmoaie şi s-a văzut că îndreptăţirea de sine nu are nici o valoare. Ei nu pot să înţeleagă marea taină a evlaviei. Ei nu pot să înţeleagă felul în care păcatele noastre pot să fie îndepărtate de către Înlocuitorul nostru, şi cum neprihănirea lui Hristos poate fi socotită păcătoşilor, care merită mânia. Mintea este neputincioasă în efortul ei de a pricepe şi defini aceste lucruri. Dar, nu le-a spus Dumnezeu? Nu a spus El destul de clar în cuvântul Său, că jertfa lui Isus Hristos ispăşeşte vinovăţia umană? „Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Rom. 3:24-26.

Nu este adevărată această declaraţie a lui Dumnezeu? Aşa trebuie să o socotim. S-ar putea să nu înţelegem cum se întâmplă toate acestea; teologii pot încerca să le explice şi noi [282] tot să nu le putem vedea mai bine, şi atunci nu putem face altceva decât să credem că Dumnezeu are dreptate. El spune că este aşa, şi aşa trebuie să fie. Primiţi darul plin de har al făgăduinţelor lui Dumnezeu, credeţi tot ce ne spune Scriptura, chiar în cele ce nu le puteţi explica şi nimeni nu vi le poate explica. În acestea credinţa este încercată. Hristos a murit pentru cei păcătoşi.

Am lucrat cu seriozitate şi cu perseverenţă pentru a încuraja credinţa în fraţii noştri. Lucrarea aceasta ni s-a părut la fel de dificilă ca aceea de a învăţa un copil să facă singur primii paşi. Dar, slavă Domnului, toate aceste eforturi nu au fost în zadar. Spiritul îndurător al lui Dumnezeu mărturiseşte în favoarea cuvintelor rostite, iar cei ce le-au auzit au putut să înţeleagă doar pe măsură ce au acţionat în credinţă. „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” Romani 10:10. Sufletele sunt dependente de făgăduinţele puterii harului lui Isus Hristos, care să coopereze cu efortul omenesc. Acestea acţionează prin credinţă, nu după sentimente. Acest fel de eforturi sunt recunoscute de către Dumnezeu. Duhul Sfânt convinge inimile bărbaţilor şi femeilor despre faptul că: „despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”.

Mărturiile date joi, au avut un caracter cu totul diferit. Tonusul căldicel şi searbăd a dispărut. Mărturiile au fost caracterizate de simţire profundă şi serioasă. Bărbaţi şi femei au mărturisit cât a fost de lipsită experienţa lor religioasă de iubirea lui Hristos în suflet, şi de iubire faţă de fraţii lor. Cu umilinţă şi cu mulţumire şi-au exprimat recunoştinţa faţă de lumina primită. Înainte se ţinuseră tare de propria lor neprihănire; acum prin credinţă ei se încred în tăria, în puterea şi în neprihănirea lui Hristos. Cu adevărat, ei nu pot face nimic fără ajutor divin. Rugăciunile lor sunt acum pline de o credinţă simplă şi serioasă, care Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt. Acum cu toţii par că au inimi fierbinţi. Iubirea lui Hristos le dă asigurarea că sunt primiţi, şi ei sunt dornici să recunoască şi să vorbească despre marea bunătate a lui Dumnezeu, care le-a dat o neprihănire curată, fără pată, şi efectivă. Putem avea încredere în Isus? Cine este mai vrednic de încredere şi de onoare, decât Cel ce a suferit şi a murit pentru noi? [283]

Ne bucurăm în Domnul pentru că fraţii şi surorile noastre au început să vadă şi să înţeleagă ce înseamnă Isus pentru ei. Discernământul şi aprecierea pe care le vor avea faţă de Isus Hristos sunt direct proporţionale cu măsura în care se umilesc pe ei înşişi. Domnul este în mijlocul nostru. Lăudaţi Numele Lui cel Sfânt.

Vineri a fost o zi valoroasă. Gunoiul dinaintea uşii inimii a fost îndepărtat, şi ei au deschis uşa lui Isus. Nu a fost nici o excitare sau extravaganţă. Aluatul neprihănirii lui Hristos a fost introdus în experienţă şi a înviorat sufletul. O, dacă ar continua să lucreze, cu puterea lui misterioasă, până când influenţa sa va trezi sufletele încropite cu care ajunge în contact.    Într-un mod blând şi liniştit, puterea Spiritului divin îşi face lucrarea, trezind simţurile adormite, înviind sufletul şi trezindu-i sensibilităţile, până când fiecare membru al bisericii va fi cu adevărat lumina lumii.

Când a sosit Sabatul, la apusul soarelui, ne-am adunat să-i întâmpinăm orele sacre, cu laude şi cu mulţumiri. Mulţi au dat mărturii preţioase despre faptul că ei nu L-au iubit pe Isus niciodată, şi că nu L-au văzut aşa cum Îl văd acum, ca pe un Prieten plin de îndurare.

Dimineaţa, toată natura a părut să fie plină de bucurie. Ne-am adunat la cinci şi jumătate pentru o adunare de părtăşie. Duhul Domnului a fost în mijlocul nostru. Mulţi au declarat că veniseră la adunare cu inimile tari ca piatra dar că, de îndată ce şi-au deschis buzele ca să-şi mărturisească credinţa în iubirea lui Isus, lumina a pătruns în ei şi inimile le-au fost înmuiate şi supuse de iubirea lui Isus. Un frate a spus că a dorit să-şi dea mărturia pentru că ştia că este dreaptă, deşi nu avea nici un fel de sentiment. Însă inima i-a fost zdrobită; a căzut pe Stâncă şi a fost atât de impresionat de iubirea lui Isus încât a început să plângă tare. Slujitorii evangheliei au mărturisit că atunci când veniseră la adunare, erau reci şi inimile le erau împietrite dar, când în credinţă şi-au mărturisit lui Dumnezeu decăderea, [284] au ştiut că Isus le iertase păcatele şi erau foarte fericiţi, convertiţi din nou, iar acum mărturisesc în mod liber şi cu bucurie. „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” [285]